Figuri de stil (ornare verbis)

– aliteraţia: repetarea unui sunet (grup de sunete) cu efect eufonic, imitativ şi expresiv
„adormind în armonia”; „vâjâind ca vijelia”
– alegoria: invocarea uni imagini prin intermediul altei imagini („Mioriţa” alegoria
moarte-nunta; „Luceafărul”; fabule, ghicitori, etc.)
– anacolut: întreruperea continuităţii sintactice în propoziţie sau frază („Iar el privind de
săptămâni / Îi cade dragă fata”. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc … … parcă îmi
saltă inima …” (corect era: „lui”; „mie”)
– anafora: repetarea unui cuvânt (mai multe cuvinte) la începerea unor versuri, strofe,
fraze, etc. „Se oglindi adânc în el / De zece ori fără sfială, /Se oglindi în pielea-i cheală” (I.
Barbu)
– antiteza: opoziţia dintre doi termeni (procedeu romantic) ”Noapte de decemvrie” =
antiteza emir-omul obişnuit; Bagdad-deşert; etc.
– antonomaza: se înlocuieşte un substantiv propriu cu unul comun sau invers.
„Luceafărul poeziei româneşti” (pentru M. Eminescu)
– asonanţa: rimă imperfectă, bazată doar pe asemănarea ultimelor sunete.
„Pe Argeş în jos / Cu turma ai fost”
– chiasm: încrucişarea înţelesurilor unor cuvinte.
„Tremura lucrând / lucra tremurând”
„Viu printre morţi sunt / un mort printre vii”
– comparaţie: se compară doi termeni pe baza unor însuşiri comune
„faţa-i roşie ca mărul”
– diafora: utilizarea succesivă a unui cuvânt cu înţelesuri diferite
„pâinea fierul o rodeşte, / Tot cu fierul o păstrăm”(plugul/arma)
– elipsa: omiterea unor elemente. „iarna ne dădeam pe gheaţă şi la săniuş.”
– enumeraţia: însuşirea unor termeni, aspecte, fapte referitoare la aceeaşi temă. „în ochi,
în flori, în buze ori morminte”
– epifora: repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) la sfârşitul unui vers, fraze, etc.
(inversul anaforei) „Salonul alb visa cu roze albe / Un vals de voaluri albe”
 – eufemism: înlocuirea unei expresii cu alta. „tămâiet şi aghezmuit” (pentru „băut”)
– exclamaţie retorică: se exprimă în mod direct sentimente de admiraţie
„Cât de frumoasă te-ai gătit … ! ”
– epitet: exprimă însuşiri deosebite ale obiectelor. Se adaugă unor verbe sau substantive
„în văzduh voios răsuna clinchete de zurgălăi.” Se exprimă prin: adjectiv („mândru întuneric”);
adverb („se-ntinde falnic”) sau substantiv („pădure de argint”). Poate fi: simplu („taină
călătoare”); dublu („lungi troiene călătoare”); sau multiplu („câmpia se aşterne tăcută, netedă,
uscată”)
– tipuri de epitete: – personificator „suspină-n flori molatic” (izvorul)
– metaforic „păr de aur”
– hiperbolic „gigantică … cupolă”
– aliterativ „sălbatică splendoare”
– onomatopeic „vocea-i vuindă”
– pleonastic „mulţime de norod”
– sinestezic „pictură parfumată cu vibrări de violet”
– hiperbat: întreruperea ordinii într-un enunţ prin introducerea unui termen (mai mulţi
termeni). „feciori, la zece fete, cinci … „
– hiperbola: exagerarea unei însuşiri „Vodă-i un munte”
– imprecaţie: invocarea unor forte supranaturale pentru împlinirea unor acţiuni distructive
(blesteme) „arză-l-ar focul să-l arză!”
– ingabamentul: continuarea ideii în versul următor, fără pauză marcată
„Eu / stau pe ţărm şi sufletul mi-e dus de-acasă … „
– interogaţie retorică: adresarea unei întrebări la care nu se aşteaptă răspuns „Voi sunteţi
urmaşii Romei?”
– invocaţie retorică: adresarea către o persoană absentă sau imaginară de la care nu se
aşteaptă nici o intervenţie „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne” „Deşteaptă-te române!”
– invectivă: cuvânt jignitor la adresa unei persoane sau situaţii „ce sunteţi: nişte mişei”!”
– inversiunea: schimbarea ordinii fireşti a cuvintelor. „sălbatică splendoare”
– litotă: opusul hiperbolei (atenuare) „atâta strălucire-ncape / În bietul bordeiaş de paie”
– metafora: se înlocuieşte un termen obişnuit cu unul neobişnuit
„acolo-n ochi de pădure” (poiană)
 „cuibar rotind de ape” (vârtej)
– metonimie: (aluzia) se înlocuieşte un cuvânt cu un altul cu care se află în relaţie logică.
„pe Vodă-l zăreşte călare trecând / Prin şiruri cu fulgerul-n mână”
„gonind cântările”
– onomatopee: imitarea unor sunete „un tropot de copite, potop ropotitor”
– oximoron: asocierea a două cuvinte ce exprimă noţiuni contradictorii
„dureros de dulce”; „dulce jale”; „îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu”;
„flori de mucigai” etc.
– personificare: se atribuie însuşiri omeneşti lucrurilor, fenomenelor, etc.
„se întreabă trist izvorul”
– repetiţie: folosirea succesivă a unui sunet, cuvânt, grup de cuvinte
„Manole, Manole / Meştere Manole”
– sinecdoca: înlocuirea unui nume cu altul (întregul prin parte, generalul prin particular)
„toţi craii multului rotund” (pământul)
– sinestezia: imaginea este percepută pe calea mai multor simţuri
„primăvara: o picătură parfumată, cu vibrări de violet”
„cântecul tău … ca o lavandă sonoră”
– tautologia: - repetarea unui cuvânt, dar cu funcţii sintactice diferite sau alăturarea unor
propoziţii identice ca înţeles
„Frate, frate, dar brânza-i pe bani”; „Ce-i frumos, e frumos”
- cuvinte compuse cu valoare de superlativ absolut:
Zâna zânelor, frumoasa frumoaselor, ce e val ca valul trece, etc.
Stilul

Este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţia de comunicare într-un domeniu de

activitate.
1. Beletristic (artistic) = folosit în operele literare
caracteristici – imagini artistice, sens figurat (conotaţie), figuri de stil, se adresează sensibilităţii,
sinonimia, polisemia etc.
2. Administrativ (oficial) = folosit în actele oficiale
caracteristici – obiectiv, impersonal, clar, apelează la clişee, terminologie specifică, lipsit de
încărcătură afectivă, propozitii conditionale, de scop, concesive, de timp, genitiv si dativ
prepozitional (conform legii) etc.
3. Ştiinţific = folosit în lucrări cu caracter ştiinţific sau tehnic
caracteristici – obiectivitate, se adresează gândirii, sens propriu (denotaţie), numeroase
neologisme, predomina substantivele (N,Ac) si verbele la prezent,coordonare conclusiva,
propozitii conditionale etc.
4. Publicistic (jurnalistic) = folosit în mass-media
caracteristici – exprimă o atitudine, forme variabile (articol, cronică, corespondenţă, editorial,
interviu, ştire, etc.), tonalitate polemică, exprimare accesibilă, titluri şocante, genitiv si dativ
prepozitional, grade de comparatie, diateza pasiva etc.
5. Familial (colocvial) = folosit de toţi vorbitorii limbii
caracteristici: mijloace non-verbale (gesturi, mimică),
încărcătură afectivă, încălcarea regulilor, argou, jargon,
interjecţii, imperative, etc.

Calităţi generale ale stilului Defecte ale stilului

1.Claritate (conţinut limpede) Obscuritate (pronunţarea incorectă),

nonsensul, echivocul (exprimarea ambiguă),
pleonasmul
2.Proprietatea (concordanţa dintre intenţia Amestecul stilurilor
scriitorului, conţinut şi expresiile alese)
 3.Precizia (exprimare clară, logică)
Prolixitatea (cuvinte de prisos), digresiunea
4.Corectitudinea (respectarea normelor (abateri de la subiect)
literare) Anacolut, solecismul (lipsa acordului)
5.Puritatea (utilizarea formelor consacrate
prin uz) Impuritatea (arhaisme, regionalisme)

Calităţi, particularităţi ale stilului

a) naturaleţea (exprimarea firească, degajată)
b) simplitatea (folosirea termenilor uzuali)
c) armonia (folosirea cuvintelor ce conferă muzicalitate comunicării)
d) demnitate (evitarea exprimării grosolane, vulgare)
e) retorism (respectarea construcţiei unui discurs)
f) fineţe (subtilitatea în exprimare, aluzii fine)
g) ironie (dezaprobarea aspectelor negative)
h) concizie (utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare). Opusul ei este POLILOGHIA
i) oralitate (folosirea particularităţilor limbii române)
 Romanul

Specia genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă ce se desfăşoară

pe mai multe planuri, cu personaje numeroase bine individualizate.
Clasificare:
- după situarea în timp a acţiunii: istoric, contemporan, de anticipaţie, etc…
- după cadrul social: uban, rural, exotic, etc…
- după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic
- după curentul literar: romantic, realist, naturalist
- după tehnica narativă: balzacian, stendhalian, proustian etc…
- după procedeul narativ: psihologic; sentimental, etc…
- după amploarea epică: saga, roman fluviu, etc…
- după respectarea cronologiei: tradiţional, modern
- după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric,realist, fantastic,
parabolic
Reprezentanţi: Miguel de Cervantes “Don Quijote”
Stendhall “Roşu şi negru”, “Mănăstirea din Parma”
Honore de Balzac "Comedia Umană"
Gustave Flaubert “Doamna Bovary”, “Educaţia sentimentală”
Dostoievski “Crimă şi pedeapsă”, “Fraţii Karamazov”
Lev N. Tolstoi “Ana Karenina”, “Război şi pace”
 Marcel Proust “În căutarea timpului pierdut”
Thomas Mann “Muntele vrăjit”, “Casa Buddenbrook”
Franz Kafka “Procesul”
James Joice “Ulysse”
Albert Camus “Ciuma”, “Străinul”
Gabriel Garcia Marquez “Un veac de singurătate”, “Toamna
patriarhului”
E. Hemingway “Adio arme”
J. Galsworthy “Forsyte Saga”
Andre Gide “Pivniţele Vaticanului”, “Falsificatorii de bani”
W. Faulkner “Cătunul”

In România apare în a II-a jumătate a sec. al XIX-lea (Dimitrie Bolintineanu “Manoil”;

M. Kogalniceanu “Tainele inimii”; Al. Vlahuţă “Dan”) dar a existat o încercare şi în secolul al
XVIII-lea D. Cantemir “Istoria ieroglifică”.

Reprezentanţi: N. Filimon “Ciocoii vechi şi noi”, Duiliu Zamfirescu “Viaţa la tară”, I.

Slavici “Mara”, L. Rebreanu “Ion”, “Pădurea spânzuraţilor”, H. P. Bengescu “Concert din
muzică de Bach”,C. Petrescu "Patul lui Procust", "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război", M. Sadoveanu “Baltagul”, "Fraţii Jderi", G. Călinescu “Enigma Otiliei”, "Scrinul
negru", M. Preda "Moromeţii", "Cel mai iubit dintre pământeni", M. Eliade “Maitreyi”, D. R.
Popescu “Vânătoarea regală”, E. Barbu "Groapa", P. Dumitriu "Cronică de familie"

Istoria romanului
-Antichitate : "Daphis si Chloe" Longos
-roman medieval: "Don Quijote" (cavaleresc, curtenesc)
-roman psihologic: "Principesa de Cleves" D-na de La Fayette
-roman sentimental: "Noua Eloiza" J.J.Rousseau
-roman naturalist: "Familia Rougon-Macquart" E.Zola
-roman absurd: "Procesul" Kafka
-roman de aventuri pe mare: "Moby Dick" Herman Meville
-romanele preriei: "Ultimul mohican" Fenimore Cooper
-roman politist: "Un studiu in rosu" Sir Arthur Conan Doyle
-roman de anticipatie: "Jocul lui Ender" Orson Scott Card

Roman modern / subiectiv ( Camil Petrescu )

-narator intradiegetic, autodiegetic (discurs la pers I)
-complexitatea problematicii (destinul intelectualului)
-conflicte interioare
-teme ale destinului
-final deschis
-personajul este o individualitate complexa, marcat de cautari abstracte, de construirea unei lumi
ideale (inadaptat, chinuit de incertitudini, insetat de absolut)
-dislocari temporale, rememorari, memorie involuntara, fluxul constiintei
-tehnica jurnalului ( a scrisorilor - "Patul lui Procust")
- comentarii abstracte, termeni neologici, puncte de referinta filosofice
-roman citadin
-textul permite interpretari multiple
-variatie a registrelor stilistice
-subiectul e construit ca o suma de experiente traite de eul narator
-autenticitatea stilului ( autenticitatea trairilor si marturisirea lor sincera; experienta traita
nemijlocit; luciditatea analizei sinelui; arta e un mijloc de cunoastere; anticalofilismul)

Roman realist / obiectiv (G. Calinescu)

-univers verosimil (subiectele dau impresia existentei obisnuite, universul imaginar da impresia
lumii reale)
-narator: extradiegetic, heterodiegetic, omniscient, creditabil
-personaje: tipice, complexe (surprine in transformare)
-zugraveste o fresca sociala
-descrieri minutioase
-caracter simetric (incipitul are ecou in final)
-se respecta ordinea cronologica
-obiectivitatea stilului
-incipitul prezinta coordonatele spatiale, temporale si personajele principale
-final inchis
-elemente balzaciene: tema averii; motive: arivistul, mostenirea; tehnica detaliului; aspectul
casei, vestimentatia si detaliile portretului fizic dezvaluie caracterul personajelor; ideea
paternitatii; tipul avarului

Roman traditional
-univers rustic
-teme consacrate: observatie sociala, problematica morala
-simetrie, circularitate
-narator heterodiegetic, omniscient
-conflicte exterioare
-respectarea cronologiei
-personaje-caractere, tipologice
-final inchis
-registru stilistic unic

Nuvela

Specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, având un conflict concentrat şi
personaje puţine. Ca întindere se situează între schiţă şi roman, iar ca modalitati de expunere
îmbină naraţiunea cu descrierea şi dialogul. Apare în secolele XIV–XV în Italia (Giovanni
Boccaccio); Franţa (M. de Navarre) sau Spania (M. de Cervantes).
 Reprezentanţi: N.Gogol “Taras Bulba”; Th. Mann “Moartea la Veneţia”; Luigi Pirandello
“Nuvele pentru un an”; W.Faulkner “Ursul”; F.Kafka “Metarmofoza”; E.Hemingway “Zăpezile
de pe Kilimanjaro”, etc.
Clasificare: nuvele istorice, psihologice, fantastice, anecdotice, filozofice, etc.
Nuvela poarta in titlu, de obicei, numele unui personaj sau un topos. Daca in povestire
accentul cade pe actiune, in nuvela avem in centru eroul.
Reprezentanţi: Nicolae Filimon “Gentilomii de mahala”; M.Eminescu “Cezara”,
“Sărmanul Dionis”; I.L.Caragiale “În vreme de război”, “O făclie de Paşte”; Ioan Slavici “Moara
cu noroc”, “Budulea Taichii”, “Popa Tanda”, “Comoara”; L.Rebreanu “Răfuiala”, “Proştii”;
H.P.Bengescu “Ape adânci”, “Balaurul”; M.Eliade “Secretul doctorului Honigberger”; M.Preda
“Ferestre întunecate”

Nuvela fantastica
- distrugerea ordinii firesti a lumii
- intamplari care nu pot fi explicate
- ezitarea incadrarii in real sau ireal
- lumi paralele
- transgresarea timpului
Nuvela psihologica
- se evidentiaza transformarile interioare, framantarile personajelor
- conflictele exterioare determina conflictele interioare
- analiza psihologica
- monolog interior
- situatii pline de tensiune
Nuvela istorica
- personajele sunt figuri atestate istoric
- se refera la o epoca trecuta, bine individualizata
 Povestirea

Specie a genului epic în proză (derivat din limba slava "povesti") în care se relateză
faptele din punctul de vedere al unui narator (naratiune subiectiva). Este de mică întindere,
relateză un singur fapt şi are personaje puţine.
Nuvela se centreaza asupra personajului, iar povestirea este creatoare de atmosfera
(centrata pe actiune).
Personajul nu este implicat in mod direct, ci este vizat doar prin intermediul actiunii.
Are o varietate tematică: fantastică, filozofică, romantică, satirică, etc.
Caracteristici
-oralitate
-ceremonialul spunerii (formule de adresare, motivarea intamplarilor, captarea atentiei)
-atmosfera (de petrecere sau intima)
-evocarea unui timp trecut

Reprezentanţi: I.Turgheniev “Povestirile unui vânător”; A.Daudet “Povestiri din moara

mea”; Giovanni Boccaccio “Decameronul”; E. A. Poe “Manuscris găsit într-o sticlă”; N.Gogol
“Povestiri din Petersburg”; E.Hemingway “Trei povestiri şi zece poeme”, “În timpul nostru”,
“Bărbaţi şi femei”; I.Creangă “Moş Ion Roată”, “Cinci pâini”; M.Sadoveanu “Hanu Ancuţei”;
V.Voiculescu “Pescarul Amin”, I.L.Caragiale "La hanul lui Manjoala" , G. Galaction "Moara lui
Califar", I.Neculce " O sama de cuvinte".
Dramaturgia

Primul teatru a fost construit la începutul secolului al V-lea î. Hr. pe Acropole, în timpul
lui Eschil (avea o capacitate de 17000 de locuri). În România, prima reprezentaţie de teatru a
avut loc în 1818 cu piesa “Hecuba” de Euripide, meritul aparţinând poetului Iancu Văcărescu.
1. Tragedia: specie a genului dramatic prezentând personaje puternice angajate în lupta
cu destinul sau cu propriile sentimente, conflict soluţionat cu înfrângerea eroului.
Se naşte în cadrul serbărilor organizate în cinstea lui Dionysos (zeul vinului şi al veseliei)
unde cântăreţii erau costumaţi în ţapi (tragos- ţap; ode- cântec). Thespis (sec. IV î. Hr),
considerat a fi întemeietorul tragediei, introduce primul actor, Eschil pe al doilea, Sofocle pe al
treilea.
Reprezentanţi:
- secIV î. Hr. (sec. lui Pericle)- este epoca de maximă strălucire a tragediei: Eschil “Orestia”,
“Perşii”, Sofocle “Oedip rege”, “Electra”, “Antigona”, Euripide “Andromaca”, “Troienele”
- Roma antică: Seneca “Medeea”, Naevius “Calul troian”
- Evul Mediu interzice sentimentul tragicului.
- Renaşterea: W. Shakespeare “Romeo şi Julieta”, “Othello”, “Regele Lear”, “Hamlet”,
“Macbeth”, Christopher Marlowe: “Tragica poveste a doctorului Faust”
- Clasicism: Pierre Corneille “Cidul”, Jean Racine “Andromaca”
- sec. XVIII-XIX: J. W. Goethe “Ifigenia în Taurida”
- sec. XX: T. S. Eliot “Omor în catedrală”
- În literatura română Mihail Sorbu “Patima roşie”

2. Drama: specia genului dramatic (între comedie şi tragedie), structurată pe baza unui
conflict din care reiese complexitatea vieţii reale. Are o mare varietate tematică: socială, istorică,
mitologică, filozofică, psihologică, etc.Apare în secolul al XVIII-lea la Nivelle de la Chaussee
(drama burgheză) şi Sebastian Mercier (drama istorică)
Reprezentanţi: V. Hugo (drama romantică) “Ruy Blas", Schiller “Don Carlos”,Goethe
“Faust”
 Shakespeare “Richard al-III-lea”, “Henric al IV lea” , “Iuliu Cezar”
etc
În România: I. L. Caragiale “Năpasta”, B. P. Haşdeu “Răzvan şi Vidra”, V. Alecsandri
“Despot Vodă”
Al. Davila “Vlaicu Vodă”, B. Şt. Delavrancea “Apus de soare”,
“Viforul”, “Luceafărul”, C. Petrescu “Jocul ielelor”, “Suflete tari”, L.
Blaga “Meşterul Manole”, M. Sorescu “Răceala”, etc…

3. Comedia: se naste in cadrul serbarilor inchinate zeului Dionysos, care se terminau

printr-o procesiune vesela numita “komas”. Este o specie a genului dramatic în care sunt
prezentate personaje, moravuri, care ridiculizează. Parintele comediei este considerat Aristofan
“Broastele” , “Lysistrata” etc.
Reprezentanţi: Plaut “Aulularia” (tipul avarului prin Euclio); Carlo Goldoni “Bădăranii”,
“Mincinosul” ; Moliere “Avarul” (Harpagon), “Tartuffe”, “Don Juan”, “Femeile savante”,
“Bolnavul închipuit”; Beaumarchais “Bărbierul din Sevilla”; W.Shakespeare “Visul unei nopţi
de vară”, “Poveste de iarnă”, “Îmblânzirea scorpiei”, etc; G.B.Show ”Casele văduvilor”; Nikolai
Gogol “Revizorul”.
În România: V.Alecsandri “Iaşi în carnaval”, “Chiriţa în balon”, “Chiriţa în provincie”,
etc; T. Muşatescu “Titanic vals”, “Escu”; Victor Ion Popa “ Tache,Ianche si Cadir “ etc.

Structura piesei de teatru:

- act = diviziune a piesei de teatru;
- tablou = subdiviziune a unui act, cuprinzând mai multe scene care se desfăşoară în
acelaşi décor;
- scenă = subdiviziune a unui act care marchează fie intrarea sau ieşirea unui personaj, fie
modificarea locului sau a timpului acţiunii;
- indicaţii scenice (didascalii) = situate între paranteze, înaintea repliciilor şi care cuprind
detalii referitoare la rostire, tonalitate, aparţinând autorului.