Stil, stilistică

1. Definirea stilului
a) manieră individuală sau colectivă de a utiliza unele forme / procedee ale
expresivității, care marchează personalitatea vorbitorului / autorului în enunț
- „Limba exprimă, stilul subliniază” (M. Riffaterre)

b) stabilirea punctului de referință la care se raportează faptul de stil

- schema de structură a limbii
- un limbaj oarecare (standard, științific sau poetic)

c) stilul ca alegere (selecție) într-o paradigmă

- inaugurată de Ch. Bally și continuată de St. Ullmann, P. Guiraud, M. Cressot
- „cine spune stil spune alegere” (Ullmann)
- perspectivă paradigmatică
- pornește de la ideea că există în același timp în limbă mai multe variante stilistice
pentru a reda același concept
- de aici rezultă posibilitatea alegerii în exprimare
- contează intenția celui care formulează un enunț și traducerea ei într-o formă
adecvată

ex.
- sinonimia unor fraze exprimate în variante funcționale diverse:
Hoțul a intrat în apartament și a furat mulți bani (standard)
Delincventul a comis o spargere și a delapidat o sumă importantă (juridic-
administrativ)
Șuțul a dat o gaură și a șterpelit lovelele (argou)

d) conceperea stilului ca abatere (deviere) de la norma curentă

- i se atribuie lui Paul Valery
- dar a fost preluată de Ch. Bally, de școala stilistică franceză, de Leo Spitzer și de
continuatorii lui
- „stilul este o greșeală, dar nu orice greșeală este și stil” (J. Cohen)

ex.
- alegerea deliberată a formelor deviante gramatical:
Prin limbile de flăcări ce-n valuri se frământ
 Porni Luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe

- dislocarea cu funcție expresivă (arhaizantă) din versurile lui Arghezi

Puterea lui întreaga și vitează
Ascultă-n noaptea de safir și lut,
Din depărtare, calul că-i nechează.
Care prin adieri l-a cunoscut.

- orice figură sintactică / semantică este interpretabilă ca deviere, în măsura în care

realizează o distanțare contextual-determinabilă față de topica neutră ori de sensul
denotativ

- obiecție: produce o definire negativă a stilului și nu acoperă în întregime

expresivitatea enunțului
- nu se poate alcătui un text integral numai din devieri de la normă (I. Coteanu)
- pe de altă parte, norma la care se face referire (ca și limba standard invocată în
definirea stilului ca alegere) nu este imuabilă în istoria unei limbi
- ar urma ca faptul de stil să fie mereu altul considerat comparativ cu stadiul de limbă
al scriitorului studiat, deci unul la Dimitrie Cantemir și altul la Ion Creangă
- perspectiva diacronică în perceperea / interpretarea faptelor de stil dă astfel naștere
unor erori de evaluare (prin omisiune sau adaos) în intepretarea ca marcată stilistic a unei
devieri de la normă (Riffaterre)
- un ex. de eroare prin adăugare
- statutul arhaismelor în textul literar
- categorie de termeni care pot fi neutri în momentul
redactării textului (în cronici de ex.)
- dar nu mai sunt lipsiți de valoare stilistică într-un text de
Sadoveanu, unde utilizarea lor este deliberată și expresivă
- erorile de omisiune au în vedere aluziile pe care lectorul modern nu le mai
înțelege, nu numai în texte îndepărtate în timp, dar chiar în opera unor scriitori mai recenți
- v. de ex. aluzia din Mateiu Caragiale

Nu mai lăsați să-l pup, fraților, ne rugă, că-l trimit la Govora.]

e) Riffaterre definește stilul ca element al unei opoziții: fapt de stil / context

- introducând în teoria stilului principiul sintagmatic în locul celui paradigmatic
- alegerea e considerată un concept prea vast și insuficient de adecvat
 - deoarece ea este presupusă cu necesitate în codificarea oricărui mesaj lingvistic,
indiferent dacă acesta are valoare expresivă sau nu
- nici devierea nu poate fi concludentă
- întrucât calitatea de a fi deviantă a unei forme lingvistice nu este suficientă pentru a
o face expresivă, în lipsa altor factori
- intenționalitatea
- gruparea în context a mai multor fapte din aceeași categorie
- etc.
- pentru definirea stilului, Riffaterre introduce un factor pozițional, contextul
- acesta prezintă avantajul fundamental de a crea un model, pe care faptul de stil
trebuie să-l modifice sau să-l spargă
- în suita cuvintelor care formează fraza, se poate prevedea cu o mai mare sau mai
mică probabilitate continuarea secvenței, ultimul constituent având cel mai ridicat grad de
predictibilitate
- ex. Floarea are miros plăcut (dar nu și abstract, albastru sau vesel)
- astfel, contextul stilistic este înțeles ca un model accidentat de prezența unui element
nepredictibil
- ex. Floarea are miros dulce - ar introduce o sinestezie
- ex. utilizat de Riffaterre pentru a demonstra eficacitatea contrastului stilistic
- invers proporțională cu predictibilitatea - este oximoronul: Cette obscure clarté qui
tombe des étoiles („această obscură [întunecată] luminozitate care cade din stele“)
[Corneille]
- contrastul se stabilește între cei doi termeni ai sintagmei obscure
clarté, opuși ca sens, a căror combinare este cea mai puțin probabilă variantă, deci dotată
cu maximum de efect

2. Direcţii în studiul stilisticii: cele «două stilistici»

stilistica - disciplină care are drept obiect de studiu stilul; știință a stilului.

Stilistica apare la începutul sec. al XX-lea, ca urmare a unei transformări

fundamentale, produsă lent începând de la sfârșitul sec. al XIX-lea:
- forma de bază de până atunci a studiului valorilor expresive, retorica, își pierduse
autoritatea normativă și funcția de criteriu estetic, sufocată în excesul de clasificări și în
rigiditatea propriei concepții.
 Aplicată doar asupra limbajului și exceptând celelalte domenii - artele plastice,
muzica, arhitectura etc. -, stilistica s-a dezvoltat în două direcții:
- stilistica lingvistică (descriptivă/a expresiei)
- și stilistica literară (individuală/genetică).

Cele două stilistici, de fapt două tipuri de studii distincte și paralele, au apărut
concomitent.

a) Ch. Bally este creatorul stilisticii lingvistice moderne.

Pornind de la dicotomia saussuriană langue / parole (sistem lingvistic, fapt social /
uz individual), Bally fixează, în principiu, ca obiect al stilisticii studiul nivelului limbă,
definind astfel noua disciplină:
- „Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de
vedere al conținutului lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin limbaj și
acțiunea faptelor de limbaj asupra sensibilității“.

Definiția ia astfel în considerare cele două aspecte distincte din statutul mesajului
lingvistic
- producerea și receptarea acestuia.

Obiectul stilisticii este, după Bally, studierea conținutului afectiv al limbajului

tuturor („l’étude de la langue de tout le monde”), în măsura în care el reflectă nu ideile, ci
emoțiile, sentimentele, voința, impulsiunile, adică limba tuturor ca mijloc de expresie și
acțiune.
- În acest fel, în evoluția concepției sale, Bally își depășește propria delimitare
inițială, introducând – ca formă de comunicare a unei colectivități în manieră expresivă –
aspecte ale celuilalt nivel, vorbirea.

Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de

virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale
scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice. Au valoare afectivă:
i) în f o n e t i c ă:
- onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât
(Creangă);
- simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure,
deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze
(M. Caragiale); (geamală - Păpușă foarte mare care reprezenta un trup de femeie cu
două capete și patru mâini, folosită în trecut în spectacolele populare de bâlci; baldâră -
femeie grasă; balcâz - Urât, hâd, diform, slut, pocit);
- interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!;
- accelerarea/încetinirea ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine
reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu!
(Caragiale);
- aliterațiile în expresii cu formă fixă: val-vârtej, multe și mărunte, praf și
pulbere, pe cale pe cărare.

ii) în m o r f o 1 o g i e:
- valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei;
- dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă);
- formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/, grozav/
extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc
de harnic, frumoasă de mama focului);
- schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației;

iii) în s i n t a x ă:
- tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...;
- topica;
- funcția de reliefare a dislocării: cât despre Ion, pe Ion l-am cunoscut destul de
bine
- antepunerea adjectivului;
- repetiția: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face;
- elipsa: El nu și nu!; de ce nu?

iv) în 1 e x i c:
- imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările
- expresiile idiomatice: proverbele, zicătorile;
- argourile și limbajele profesionale;
- cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor“;
- figurile de stil fixate în limbă prin catacreză: curcan „polițist“, broasca (ușii)
„încuietoare“, a crăpa „a muri“;

v) în formarea cuvintelor:
- diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș);
- hipocoristice (care exprimă sentimente de afecțiune): cumințică, jupâneșică,
 puicușorule, neicușorule; ironice sau antifrastice (mititeii!); cu nuanță augmentativă
(cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea)
- augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie,
petrecanie, capsoman, gogoman) etc.

În stilistica românească reprezentantul cel mai de seamă al acestei direcții a fost

Iorgu Iordan (Stilistica limbii române, 1940).

b) Stilistica genetică, individuală sau literară (cum este numită prin opoziție cu
cea lingvistică) își fixează ca obiect de studiu stilul individual al scriitorilor.

Reprezentantul principal al acestei direcții în stilistică a fost Leo Spitzer, iar

precursorii săi B. Croce și K. Vossler.

Punctul de plecare al stilisticii individuale în concepția lui Spitzer îl constituie ideea

că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv,
o îndepărtare de la uzul lingvistic normal și, invers, îndepărtarea de limbajul uzual este
indiciul unei stări emoționale deosebite.

Ca și în cazul studierii expresivității limbii (ca sistem), aceste modificări în uzul

individual se pot situa la orice nivel, începând de la pronunție/accent/modificare de sunet
până la invenții lexicale sau schimbări în sintaxă.

Spitzer preia, astfel, de la Vossler ideea unei armonii prestabilite între expresia
verbală și complexul operei, ceea ce implică faptul că observațiile făcute asupra expresiei
pot fi extinse la întregul text.

Ia astfel naștere metoda cunoscută sub numele de cercul filologic (sau metoda
inductivă-deductivă) în analiza propriu-zisă a textului. Aceasta comportă trei faze:

a) lectura repetată până la observarea unei particularități care revine cu o oarecare

regularitate;

b) descoperirea unui factor psihic capabil să explice această particularitate formală a

expresiei;

c) concluziile, extinse asupra întregii opere, analiza fiind apoi reluată pe un plan mai
vast și generalizator.

Stilistica este, astfel, pentru reprezentanții acestei direcții, știința care umple golul
dintre lingvistică și istoria literară, în fond o altă știință a semnificației, aplicată la sistemul
de semne pe care îl constituie opera literară.

În domeniul românesc, stilistica individuală este reprezentată de studiile lui Tudor

Vianu, inițiate în 1941 cu Arta prozatorilor români.
 Până astăzi, stilistica practicată în domeniul românesc de cercetare, fie sub formă de
monografii asupra scriitorilor, fie în studii consacrate diverselor procedee de stil, este în
fond o stilisticăgenetică.