Senioria in Evul Mediu

Originea senioriei nu este pe deplin elucidată. Două, dacă nu chiar trei, sînt
interpretările care se confruntă în această privinţă.

Potrivit celei dintîi, care împărtăşeşte o perspectivă „evoluţionistă” a structurilor

medievale şi, în acelaşi timp, se recomandă de la aşa-numita teorie „romanistă” a instituţiilor
Evului Mediu, această formă specifică de proprietate ar fi o continuare al latifundiului roman
din perioada Imperiului tîrziu, alcătuirea sa, neafectată, în vreun fel, de invaziile germanice,
rămînînd neschimbată pînă în epoca lui Carol cel Mare15. Generalizarea colonatului, declinul
vieţii urbane, caracterul tot mai pronunţat agrar al economiei şi rarefierea progresivă a
schimburilor, mai ales a celor la distanţă – trecute, toate, de Henri Pirenne, în contul cuceririi
bazinului mediteranean de către arabi, în secolele VI-VIII16 – nu au condus, potrivit acestei
interpretări, la disoluţia latifundiului, ci doar i-au imprimat o schimbare de structură, care va
deveni tipică în perioada „clasică” a Evului Mediu, începînd cu anul 1000.

A doua interpretare – aceea „germanistă” – consideră că migraţiile germanice din

Europa de apus ar fi avut drept consecinţă, între altele, şi apariţia unui nou tip de proprietate,
generat de exproprierea, fie parţială, fie totală, a proprietarilor de latifundii, cărora li s-ar fi
substituit, prin această practică – autorizată de sistemul foedus-ului şi a derivatului său juridic:
regimul „ospeţiei” – mărcile germanice (devenite, ulterior, obşti săteşti libere), micii
proprietari individuali (aserviţi, treptat, de marii seniori laici şi ecleziastici de mai tîrziu) şi
aristocraţia militară germanică, transformată, prin împroprietărire şi sedentarizare, dintr-o
„clasă” gentilică, într-una de avere.

A treia interpretare – care ar putea fi numită a discontinuităţii – concepe senioria drept

o structură esenţialmente nouă (lipsită, aşadar, de antecedente), apărută în Occidentul
medieval ca urmare a unei mutaţii capitale petrecută în jurul anului 1000 (aproximativ, între
950-1070) în modul de organizare a relaţiilor sociale şi în sistemul de exercitare a puterii18.
Conturată, mai întîi, în partea de sud a fostului areal geografic galo-roman, această mare
transformare ar fi „înaintat” lent, spre nord, cristalizîndu-se definitiv spre mijlocul secolului al
XII-lea (1150), pentru a intra, un secol mai tîrziu (spre 1250-1275), o dată cu definitivarea
statului monarhic capeţian, pe făgaşul unui lent şi iremediabil declin. Argumentele acestei
teorii se organizează în jurul cîtorva deosebiri majore, sesizate între domeniul carolingian şi
senioria de mai tîrziu, de factură, mai întîi – în conformitate cu taxonomia actuală –
economică şi socială. Dacă cel dintîi se definea, în genere, printr-o structură variabilă
(sistematizată de cei ce au studiat-o, în mai multe tipologii) şi, în al doilea rînd, prin raporturi
mai flexibile între proprietari şi mîna de lucru (colonii), întemeiate pe corvezi sau servicii,
regimul seniorial era, din acelaşi unghi, un sistem infinit mai strict de organizare, caracterizat
prin aservirea mai riguroasă a mîinii de lucru, obligată la prestaţia periodică a unei rente
funciare relativ precis codificată, care s-a substituit, în noul sistem, corvezilor şi serviciilor
proprii villa-ei carolingiene, mult mai puţin reglementate. Deşi senioria se caracteriza printr-
un regim care conferea stăpînului ei puteri foarte întinse, acest lucru nu însemna că specificul
ei condiţionat ar fi fost, din punct de vedere juridic, anulat, fie şi pentru faptul că, autoritatea –
cel puţin nominală – superioară ei era aceea a regelui, în virtutea, în primul rînd, a calităţii
acestuia de suzeran şi – mai tîrziu, pe parcursul „spaţializării” progresive a puterii monarhice
– al dominum-ului exercitat asupra întregului teritoriu al regatului (numit, din acest motiv,
dominium eminens). Această particularitatea a senioriei rămîne, aşadar, fundamentală. Dintre
celelalte caracteristici mai putem enumera: suprapunerea (decurgînd din particularitatea
precedentă, dar şi din faptul că mîna de lucru servilă din cuprinsul senioriei avea, prin cutumă,
anumite drepturi de folosinţă asupra fondului funciar al posesiunii, ceea ce a determinat-o,
mai demult, pe Régine Pernoud, să considere, pe urmele lui Lucien Febvre, că „regimul
pămîntului în epoca feudală nu a fost proprietatea, ci folosinţa”24), apoi mobilitatea,
întinderea variabilă şi caracterul fragmentat şi diseminat. Unitatea de bază a senioriei era
satul. Teritoriul acestuia, însă, nu coincidea decît foarte rar cu o singură stăpînire, fiind, cel
mai adesea divizat între mai multe seniorii (ceea ce s-a întîmplat începînd cu o perioadă mai
tîrzie, odată cu multiplicarea omagiilor de vasalitate, a moştenitorilor şi donaţiilor pioase25).
Nu a existat o structură clasică a senioriei, comună tuturor regiunilor din Occidentul medieval.
Deosebirile de alcătuire şi întindere dintre diversele stăpîniri au fost, de la o zonă la alta a
părţii de apus a continentului, considerabile, fiind determinate de dinamica împărţirilor, a
daniilor, sporurilor teritoriale şi demografice, precum şi de evoluţia tehnicilor agrare, foarte
rapidă, începînd mai ales cu secolul al XI-lea.