Cateheză despre Parabolele rostite de

Mantuitorul Hristos

Elev: Cîrlan Ștefan

Profesor: Hriban Florin
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfantului Duh.
Amin!
Pregătirea aperceptivă:
„Mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu
sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului. Amin” (Matei 28, 19-20)

Anunțarea temei:
Domnule profesor, dragi colegi, astăzi cu ajutorul
Bunului Dumnezeu vă voi vorbi despre Parabolele
rostite de Mantuitorul Iisus Hristos.
Tratarea:
Folosirea parabolelor nu era necunoscută în
vremea Noului Testament, iar Iisus nu poate fi
caracterizat ca cel dintâi care a introdus această
formă literară a parabolei şi uzanţa ei larg
răspândită în învăţătura de consolare. Se pare că
în Vechiul Testament şi în iudaismul străvechi
mai larg se făcea mare uz de metoda parabolei
(vezi II Regi 12,1-4; Jud. 9, 8-15). Acelaşi lucru se
observă şi în vremea lui Iisus. Numai că acum
parabolele primesc un conţinut nou şi mai de
esenţă, în funcţie de scopul şi ţinta mesajului
evanghelic al Domnului. Uzul larg şi extins al
parabolei în învăţătura lui Iisus i-a făcut pe mulţi
să se întrebe: „De ce le vorbeşti lor în pilde?" (Mt.
13,10). Aceşti lucru poate însemna că, deşi
metoda parabolei era destul de cunoscută şi în
acea epocă ceilalţi rabini sau învăţători ai
societăţii iudaice nu făceau uz prea des de ea în
învăţătura lor.

LIMBAJUL PARABOLELOR - LIMBAJUL CEL

MAI POTRIVIT

Mulţi s-au întrebat de ce Iisus a folosit metoda

parabolei pe o scară atât de mare pentru a-Şi
expune învăţătura şi adevărurile Sale. Cu
siguranţă, în cazul Noului Testament, atunci când
sunt reţinute parabolele nu este vorba despre o
simplă metodă pedagogică pe care Iisus o alege
pentru a-Şi expune învăţătura. Ci despre faptul
că, deoarece Se adresa unor oameni simpli, fără
vreo educaţie şi ştiinţă de carte, crescători de
animale şi agricultori, limbajul parabolic, cu
imagini luate din viaţa de fiecare zi a devenit cel
mai adecvat mijloc pentru o înţelegere şi o
comunicare mai adâncă. Era o lume diferită de a
noastră. In lumea noastră ideatică de astăzi
comunicăm şi ne înţelegem între noi de obicei
prin concepte, prin termeni şi idei. Lumea din
epoca lui Iisus era o lume care se exprima mai
mult prin simboluri, prin reprezentări, prin imagini
şi mituri. Era mai uşor arunci ca mesajele să
ajungă adânc în inimile oamenilor, să îi mişte şi
să le provoace imaginaţia cu imagini vii, luate din
natură şi din viaţă. Răsăritului îi place să se
exprime în forma hiperbolelor şi comparaţiilor pe
care le propun şi furnizează simbolurile şi
imaginile luate din realitatea vieţii.

Dincolo de toate acestea, însă, parabola este şi

un act de „iubire de oameni (filantropia)" al lui
Dumnezeu. El se coboară la nivelul lor şi acceptă
limbajul lor şi lumea lor.

Cuvântul lui Dumnezeu se „goleşte" şi se

„întrupează" şi aici, ia veşmânt omenesc şi,
bineînţeles, veşmântul vieţii simple de fiecare zi.
Tainele lui Dumnezeu devin adevăruri ale
realităţii istorice. Parabola este, în plus, şi un act
de încredere în om. Parabola este deschisă din
firea ei, aşa cum este viaţa însăşi. Şi adevărul
purtat în ea este pus în inimile oamenilor
întocmai ca sămânţa într-un pământ fertil, pentru
a-şi da roadele. Parabola nu meşteşugeşte
niciodată adevărul, nu îl încuie în scheme şi idei.
Nu îl susţine înfocat, propagandistic, şi nu îl
impune cu forţa. Nu îl face adică slogan şi
ideologie. De asemenea, şi dintr-un alt punct de
vedere, sămânţa adevărului, arunci când cade pe
pământ sterp şi neroditor, nu îşi descoperă
tainele sale, nu arată viaţa pe care o ascunde
înăuntrul ei. Parabola presupune receptivitate şi
dispoziţie de primire şi de transfigurare a ei în
trăire şi în act de viată. Comunicarea esenţială a
omului cu Iisus se află în adâncul acestei
înţelegeri şi trăiri a adevărului pe care parabola
vine să-l aducă (vezi Mc. 4,11 şi 4,13). Domnul
însuşi, de altfel, accentuase faptul că „vouă vi s-a
dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe
când acestora nu li s-a dat" (vezi Mt. 13, 11),
atunci când I s-a pus respectiva întrebare. Şi în
altă parte spusese apăsat, pentru a proteja
adevărul de profanatori: „nu daţi cele sfinte
câinilor" (Mt. 7, 6). Parabola are capacitatea de a
descoperi adevărul, dar, totodată şi de a-l
ascunde. Ea este oferită, dar înţelegerea ei
depinde şi de receptivitatea celor ce o primesc.
Sămânţa se aruncă întotdeauna pentru
însămânţare, dar rodirea depinde şi de calitatea
pământului.

De aici şi diferenţierea poziţiei lui Iisus faţă de cei

indiferenţi şi faţă de aceia care se aflau aproape
de El. La întrebarea de ce Iisus vorbea „în
parabole", răspunsul vine chiar de la Domnul şi
este foarte diferit în felul în care a fost păstrat de
cei trei Evanghelişti sinoptici: „vouă vi s-a dat să
cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când
acestora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da
şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se
va lua" (Mt. 13,10-12), „Vouă vă e dat să
cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar
pentru cei de afară totul se face în pilde, ca
uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind,
să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să
fie iertaţi" (Mc. 4, 11-12), „Vouă vă este dat să
cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar
celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi,
auzind, să nu înţeleagă" (Lc. 8, 10). Iisus nu
sileşte conştiinţele, nici nu impune idei, nu face
propagandă, ci propovăduieşte şi dialoghează cu
ei. Acesta este un act de dreptate. El aşteaptă să
odrăslească în ei cuvântul, să se maturizeze
propria, lor hotărâre şi voinţă. Şi acest lucru este
un act de înaltă „filantropie" duhovnicească. în
parabole coexistă dreptatea şi iubirea de oameni.

Adeseori ucenicii lui Iisus aveau dificultăţi în a

interpreta şi înţelege parabolele şi de aceea, în
particular, căutau să afle explicaţia de la
învăţătorul. Astfel de cazuri în care Iisus „le
lămurea toate ucenicilor, deosebi" (Mc. 4, 34)
sunt amintite de Evanghelişti mai ales la
parabolele despre cuvântul lui Dumnezeu ca
sămânţă pentru semănat (Mt. 13,1-23; Mc. 4,1-
20; Le. 8, 4-15), despre împărăţia lui Dumnezeu
ca odrăslire tainică (Mc. 4, 26-29), despre rău ca
neghină în ţarină (Mt. 13, 24-30), despre puterea
transformatoare a împărăţiei lui Dumnezeu ca
sămânţă de muştar (Mt. 13, 31-32; Mc. 4, 30-32;
Lc. 13, 18-19), despre aluatul care dospeşte toată
frământătura (Mt. 13, 33; Lc. 13, 20-21), despre
comoara ascunsă (Mt. 13,44-46) şi despre năvod
(Mt. 13,47-50). Când Iisus a sfârşit aceste
parabole, a pus ucenicilor întrebarea: „înţelegeţi
toate acestea?" (Mt. 13, 51). Răspunsul afirmativ
al ucenicilor („i-au zis Lui: Da") înseamnă că pe
viitor ei înşişi vor fi cei care vor fi chemaţi să
transmită lumii adevărul acestor parabole şi al
învăţăturii Lui. Pentru că parabolele se leagă
direct atât de conţinutul „evangheliei" lui Iisus
Hristos, cât şi de „taina" împărăţiei lui Dumnezeu.
„Evanghelia", însă, care se află în centrul oricărui
efort misionar de evanghelizare a lumii, are drept
conţinut împlinirea hotărâtoare a împărăţiei lui
Dumnezeu în persoana lui Iisus. De aceea şi cele
mai multe dintre parabole au drept conţinut
noţiunea de împărăţie a lui Dumnezeu, aşa cum
vom vedea şi mai jos.

„Taina" împărăţiei lui Dumnezeu şi „taina" Celui

care inaugurează şi purtătorului acestei împărăţii
se prezintă însă atât de nouă, încât este foarte
dificil să fie înţeleasă de oamenii acelei epoci. Era
nevoie ca descoperirea şi arătarea acestei taine
să se facă treptat, în conformitate de altfel şi cu
receptivitatea variformă a acelor oameni simpli.
Parabola pare să fi fost cel mai potrivit
instrument pentru această descoperire treptată a
adevărurilor care se legau de aceste teme
eshatologice. Simplitatea şi claritatea făceau ca
parabolele să fie uşor înţelese de cei mai mulţi,
să rămână în memorie pentru mult timp şi să
acţioneze pozitiv la crearea unei tradiţii stabile şi
durabile în jurul persoanei şi învăţăturii lui Iisus.

Este remarcabil faptul că autenticitatea

parabolelor lui Iisus nu a fost pusă la îndoială
niciodată şi de către nimeni, nici chiar de cei mai
liberali şi de cei poziţionaţi negativ faţă de istoria
Noului Testament, în felul acesta, conţinutul lor
poate fi considerat o bază în abordarea şi
înţelegerea învăţăturii lui Iisus. Parabolele fac
parte, fără nici o îndoială, din elementele cele
mai caracteristice ale învăţăturii lui Iisus, aşa cum
este prezentată aceasta în Evanghelii, iar limbajul
parabolelor, cu imaginile, simbolismele şi
expresiile poetice, arată totodată şi o calitate
înaltă a învăţăturii.

Recapitulare:

1.De unde vine termenul de parabola?

Termenii grecești parabole (para + ballo = „a
pune în paralel, în comparație”)
și paroïmia corespund noțiunilor
ebraice mâchâl și hîddâ, care au o întindere
mai vastă decât o simplă metaforă mai
dezvoltată sau o paralelă care evocă viața de
zi cu zi pentru a ilustra o învățătură. Într-
adevăr, aceste noțiuni desemnează nu doar o
comparație dezvoltată, ci în același timp și o
enigmă/ghicitoare, adică un comparație
alegorizantă, al cărei scop nu este doar acela
de a ilustra o învățătură, ci și de a provoca
auditoriul la căutarea semnificației ei
profunde.

2.Ce sunt parabolele?

Parabolele sunt niște povestiri plăcute la auz,

mai mult sau mai puțin lungi, și care conduc la
final la înțelegerea unei învățături principale.
Izolate de tot, diferitele părți sau elemente ale
povestirii nu au un sens propriu, ci povestirea
întreagă conduce pe auditoriu la învățătura de
bază a parabolei. Acest punct deosebește
 parabola de alegorie, pentru că într-o alegorie,
contrar parabolelor, diversele detalii au fiecare
o semnificație proprie (cum ar fi în Păstorul cel
Bun - Ioan 10, 1-5: păstorul, oile, ușa, staulul,
lupul).

Generalizarea:
Cu parabolele Noului Testament se întâmplă
exact contrarul. Scopul nu este acela de se
subestima baza istorică, ci de a fi pusă în valoare
în mod special şi interpretată corespunzător
pentru o înţelegere mai corectă. Parabolele lui
Iisus sunt fragmente din viaţa reală. Sunt imagini
luate din viaţa cotidiană pentru a aduce lumină-
tocmai asupra evoluţiei duhovniceşti a omului.
Parabolele vin să lumineze învăţătura, nu să o
întunece şi mai mult. Prin interpretarea alegorică
lucrurile merg mai degrabă către o confuzie şi
mai mare, decât către o clarificare, cum ar fi de
aşteptat de la o interpretare biblică (vezi Mt
13,36).

Asocierea:
Iisus preferă să îi înveţe pe oameni prin parabole,
deoarece, din firea ei, parabola îl cheamă pe
ascultător la o participare personală pozitivă.
Parabola dă o primă idee a adevărului pe care
vine să îl aducă. Insă, în paralel, este nevoie ca şi
ascultătorul să se gândească, să caute explicaţii,
să dea propriile interpretări şi să ia o atitudine
responsabilă. Parabola nu este propice unui
proces de audiere indecis. Ea cheamă raţiunea
omului să se deschidă spre credinţă. Omul care
se încredinţează vieţii, se încredinţează şi
credinţei.
Aplicarea cu încheierea:
Prin parabole această „taină" devine clară,
inteligibilă şi uşor de primit. Ea încetează să mai
fie o „taină ascunsă", după cum se obişnuia să se
prezinte. Devine o formă a vieţii. Prin parabole,
elementul viitor şi eshatologic al împărăţiei lui
Dumnezeu începe şi se înţelege ca un eveniment
din prezent. Parabolele vorbesc despre „cele de
pe urmă" (ra soxctia - cele ale eshatonului) ca
situaţii ale prezentului. Impărăţia lui Dumnezeu
este o stare prezentă şi, desigur, „înlăuntrul
nostru". Nu ca o realitate teoretică şi spirituală, ci
ca una istorică şi cu consecinţe istorice şi sociale
directe.

Aceasta este „situaţia de viaţă" pe care o

presupune fiecare parabolă, precum şi „situaţia
de viaţă" către care ţinteşte erminia
corespunzătoare. Impărăţia lui Dumnezeu este
prezentată ca bunul cel mai înalt şi ca valoarea
supremă, de dragul căreia fiecare om trebuie să
vândă tot ce are pentru a dobândi acest
„mărgăritar de mare preţ" (Mt. 13, 46).
Preferarea împărăţiei lui Dumnezeu şi primatul ei
înaintea tuturor celorlalte sunt supra-accentuate
în toate parabolele din această grupă.

Pilda neghinei (Matei 13:24-30; 36-43)

Altă pildă le-a pus lor înainte, zicând: Asemenea
este împărăţia cerurilor omului care a semănat
sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii
dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat
neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut
paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina.
Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne,
n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta?
De unde dar are neghină?
Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut
aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti deci să ne ducem
şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva,
plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul.
Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina,
până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice
secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în
snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa
mea;
După aceea, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar
ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând:
Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină.
El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa
cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea;
sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei; iar neghina
sunt fiii celui rău. Duşmanul care a semănat-o
este diavolul; secerişul este sfârşitul lumii, iar
secerătorii sunt îngerii.
Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc,
aşa va fi la sfârşitul veacului. Trimite-va Fiul
Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui
toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, Şi-i
vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi
vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cel
ce are urechi de auzit să audă.