SINODUL AL II-LEA ECUMENIC -

CONSTANTINOPOL, 381
• Sinodul de la Niceea nu a pus capăt crizei niceene;
homoousios ‒ termenul-cheie al crezului niceean ‒ nu
era un termen scripturistic, iar unii dintre cei care îl
acceptaseră erau ispitiţi să-i ofere o interpretare
sabeliană, modalistă, iar acest lucru a fost exploatat de
arieni. Constantius (337-361) a făcut presiuni pentru
impunerea arianismului în varianta homeeană
(Antiohia, 344; Sirmium, 357; Sirmium, 359;
Ariminum (Rimini, Italia) şi Seleucia (Isauria), ambele
în 359). Graţie Părinţilor Capadocieni, care au luptat
cu modalismul şi cu subordinaţianismul, mulţi dintre
aceşti eretici au revenit la Ortodoxie.
• Augustul oriental Valens (364-378) i-a favorizat pe
arienii homeeni, fusese botezat de un arian homeean
Eudoxiu, şi i-a prigonit pe episcopii ortodocşi care nu
acceptau crezul homeean, aceştia fiind depuşi şi exilaţi.
Suveranul considera că acest crez homeean are cele mai
mari şanse să ralieze cel mai mare număr de aderenţi.
• Până în 360, dezbaterile teologice s-au concentrat asupra
statutului Logosului. În acest moment, a izbucnit controversa
privind dumnezeirea Duhului Sfânt: teologi care acceptau
deplina dumnezeire a Fiului contestau dumnezeirea Duhului
Sfânt, susţinând că acesta ar fi numai o creatură superioară,
primul între duhurile slujitoare.
• Doctrina pneumatomahilor nu era prea bine sistematizată:
negau dumnezeirea Duhului Sfânt şi deofiinţimea Acestuia cu
celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. În concepţia lor,
Duhul ocupă o poziţie intermediară între Dumnezeu şi
creaturi, fiind totuşi superior îngerilor.
• În fruntea acestei grupări se afla Macedonius, episcop al
Constantinopolului între 342-346 şi 351-360, depus de arieni
în 360, arian homoiousian.
• Alţi promotori ai ereziei erau: Eusthatios al Sebaste, Eleusios
de Kyzikos şi Marathonios. Erau numiţi de ortodocşi
pnevmatomahi (πνευματομάχοι), „luptători împotriva
Duhului Sfânt”, macedonieni, maratonieni
(Marathonius/Maratonie, diaconul lui Macedonius), tropi (în
scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, Cele patru scrisori către
Serapion).
Împotriva lor Părinţii Capadocieni scriu în perioada 360-
381 tratatele: Despre Sfântul Duh (Sfântul Vasile cel Mare,
374-375), Despre Sfântul Duh contra pnevmatomahilor
macedonieni (Sfântul Grigorie de Nyssa, 380), Cuvântarea a
V-a teologică (Sfântul Grigorie de Nazianz, 380), tratate
titlul Despre Duhul Sfânt scriu Didim cel Orb (381) şi
Sfântul Ambrozie de Mediolanum (381).

La 19 ianuarie 379, Graţian a numit ca august al Orientului

un general spaniol, Flavius Teodosius (Teodosie I/cel Mare).
Niceean ferm, intransigent, Teodosius a fost primul împărat
care a primit botezul încă de la începutul domniei (în
toamna anului 380). La 28 februarie 380, Teodosie a
promulgat la Tesalonic celebrul edict Cunctos populos,
decretează creştinismul ortodox religie oficială, condamnă
implicit ereziile şi formulează o definiţie a ereziei.
• „Împăraţii Graţian, Valentinian şi Teodosie, către poporul
oraşului Constantinopol:
• Voim ca toate popoarele pe care le conduce Clemenţa
noastră să trăiască în acea religie împărtăşită romanilor de
către dumnezeiescul Apostol Petru, …., care acum este
profesată de către episcopul Damasus şi de episcopul Petru
al Alexandriei, un bărbat de sfinţenie apostolică.
• Astfel, potrivit învăţăturii apostolice şi doctrinei
evanghelice, credem într-o singură Dumnezeire a Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh, de egală măreţie, şi Sfânta Treime.
• Poruncim să li se atribuie numele de creştini
dreptcredincioşi celor care respectă această lege.
• Iar celorlalţi care, după judecata noastră, sunt nesocotiţi şi
smintiţi, decretăm să le fie acordat numele infam de eretici,
iar locurile de întrunire nu au dreptul să se numească
biserici. Vor suferi, întâi de toate, pedeapsa dumnezeiască,
apoi, pedeapsa autorităţii Noastre pe care, prin voia
Cerurilor, vom stabili că o vom aplica.
• Dată la 28 februarie la Tesalonic”.
• Situaţia Bisericii din Constantinopol

• Începând cu 342, scaunul de Constantinopol fusese deţinut de

eretici. În 379, comunitatea ortodoxă din Constantinopol a
cerut să fie îndrumată de Sfântului Grigorie de Nazianz, fiul
lui Grigorie, episcop de Nazianz, jr. fusese episcop nominal de
Sasima (372), în provincia Cappadocia Secunda, retras pe
atunci în mănăstirea Sfânta Tecla din Selecucia, Isauria. Într-o
biserică improvizată din Constantinopol, Anastasis, Sfântul
Grigorie a ţinut cele cinci cuvântări teologice.
• La 24 noiembrie 380, Teodosius intra în Constantinopol; două
zile mai târziu, Demofil, episcopul arian, a fost expulzat din
Constantinopol. În vara acelui an, din însărcinarea
episcopului Petru al Alexandriei (Petru al II-lea, 373–380),
iritat de influenţa Sfântului Grigorie asupra comunităţii
ortodoxe din Constantinopol şi dornic să controleze această
Biserică printr-un interpus, câţiva episcopi egipteni l-au
hirotonit pe Maxim Cinicul în biserica Anastasis din
Constantinopol. Teodosius l-a expulzat pe intrus,
considerându-l pe Sfântul Grigorie episcopul legitim al acestei
Biserici.
• Izvoare
• Procesele-verbale ale Sinodului nu s-au păstrat, au
supravieţuit însă: un simbol, patru canoane, o listă de
semnături şi o relatare a sinodalilor adresată împăratului
Teodosie. De asemenea, epistola sinodală a sinodului
desfăşurat în 382 şi mărturiile autobiografice întâlnite în
scrierile Sfântului Grigorie de Nazianz (mai cu seamă în
Poemele autobiografice), unul dintre preşedinţii Sinodului
constantinopolitan din 381, îngăduie să schiţăm în linii mari
desfăşurarea lucrărilor.
• Alte informaţii sunt oferite de istoricii bisericeşti ai secolelor
IV-V: Teodoret de Cyr, Socrate, Sozomen.
• Nu deţinem scrisoarea de convocare a sinodului, dar putem
deduce că iniţiativa convocării a aparţinut lui Teodosie cel
Mare, probabil sub influenţa lui Meletie al Antiohiei,
conducătorul grupării niceene după moartea Sfântului Vasile
cel Mare.
• Două par a fi obiectivele acestui sinod: condamnarea
pnevmatomahilor şi recunoaşterea canonicităţii episcopului
constantinopolitan, Sfântul Grigorie, de vreme ce o grupare a
episcopilor egipteni hirotonise în mod necanonic episcop al
• Sinodali
• Sinodul s-a desfăşurat din mai până la 9 iulie 381. Au participat
aproximativ 150 de episcopi răsăriteni: două manuscrise păstrate în
insula Patmos - Patmiacus 172 şi Patmiacus 173, datând din secolele
VIII-IX - cuprind o listă de semnături în care figurează 145 de nume.
Nu sunt înscrişi în această listă episcopii egipteni care au ajuns după
deschiderea sinodului şi nici cei 36 de episcopi pnevmatomahi, conduşi
de Eleusios de Kyzikos şi Marcianos de Lampsakos, care au părăsit
sinodul înainte de încheierea lucrărilor.
• Cei mai mulţi din sinodali proveneau din diocezele Pontului şi
Orientului, regiuni aflate sub influenţa bisericească a scaunului
Antiohiei. Episcopii egipteni au fost puţin numeroşi şi au absentat în
prima etapă a lucrărilor sinodului. Papa nu a fost convocat şi nu a
trimis legaţi.
• Participau: doi Părinţi Capadocieni, Grigorie de Nazianz, episcopul
capitalei, şi Grigorie de Nyssa (Sfântul Vasile trecuse la Domnul cu trei
ani înainte, 1 ian. 379); Meletie al Antiohiei, Sfântul Chiril al
Ierusalimului, Amfilohie de Ikonion, Epifanie al Salaminei (Cipru),
Petru al Sevastei, Diodor de Tars, Ascholios al Tesalonicului, Timotei al
• Apusul era reprezentat numai de Ascholios al Tesalonicului şi
câţiva episcopi din Macedonia, aflată sub dependenţă
canonică de Roma.
• Sinodul al II-lea a fost o fost, aşadar, o întrunire formată
aproape exclusiv din membrii episcopatului oriental (un
sinod similar a fost convocat pentru Apus de Graţian în
toamna lui 381). Biserica l-a recunoscut ulterior ca având
însemnătate ecumenică, deciziile sale fiind obligatorii pentru
întreg creştinismul.
• O listă sinodală siriacă menţionează prezenţa unui episcop
din Scythia Minor, Gerontius sau Terentius de Tomis, iar
edictul promulgat de Teodosie la 30 iulie 381, prin care
suveranul confirmă hotărârile sinodului, menţionează între
episcopii care profesează dreapta credinţă, cu care ceilalţi
episcopi din Imperiu trebuie să se afle în comuniune, pe
„Terennius, episcopus Scythiae”, ceea ce evidenţiază
ortodoxia credinţei sale.
• Nu există un consens între specialişti în privinţa bisericii care
a găzduit Sinodul, unii au optat pentru Sfinţii Apostoli, alţii
pentru Sfânta Irina, alţii pentru Sfânta Sofia.
• Lucrările
• În mai 381 se deschide sinodul, sub preşedinţia lui Meletie al
Antiohiei, fără a se aştepta sosirea tuturor episcopilor
convocaţi, ceea ce prezintă un mare neajuns: episcopii
întârziaţi contestă, de regulă, deciziile adoptate în absenţa lor.
• Sinodul, în mod normal, trebuia prezidat de episcopul
capitalei, însă Sfântul Grigorie nu fusese învestit formal şi
existau contestaţii la adresa sa, se considera că deţine
necanonic acest scaun, de vreme ce fusese hirotonit iniţial
pentru scaunul de Sassima, în Capadocia, pe care însă nu-l
ocupase efectiv. Primul preşedinte al sinodului al fost, aşadar,
Meletie al Antiohiei.
• Prima chestiune abordată de sinod a fost aceea a succesiunii
scaunului constantinopolitan, fiind recunoscut Sfântul
Grigorie ca episcop legitim al Constantinopolului, sinodul
dejucând manevra episcopului Petru al Alexandriei care
încercase să impună pe scaunul constantinopolitan pe Maxim
Cinicul, hirotonit de câţiva episcopi egipteni în vara lui 380.
• După câteva zile (înainte de sfârşitul lunii mai), preşedintele
sinodului, Meletie al Antiohiei, a murit, s-au organizat
funeralii solemne, necrologul a fost rostit de Sfântul Grigorie
• Preşedinţia sinodului este deţinută în continuare de Sfântul
Grigorie.
• Sinodul trebuie să rezolve problema succesiunii lui Meletie,
aşadar, să facă numirea unui alt episcop al Antiohiei. La Antiohia
exista de mai bine de două decenii o schismă: în urmă cu 20 de
ani, un episcop latin exilat, Lucifer de Cagliari, în insula Sardinia,
a hirotonit de unul singur un alt episcop al Antiohiei, pe Paulin.
Latinii şi egiptenii aveau îndoieli în privinţa ortodoxiei lui Meletie
şi îi reproşau transferul necanonic din scaunul Sevastei (Armenia)
în cel antiohian (transferurile erau interzise de principiu de
canonul 15 al sinodului I Ecumenic).
• Antiohia avea, aşadar, doi episcopi rivali: majoritatea
episcopatului răsăritean şi a populaţiei îl considerau pe Meletie
episcop canonic al Antiohiei, Paulin era susţinut de o minoritate.
La moartea lui Meletie, se prefigurau două soluţii: fie Paulin era
recunoscut drept succesor al lui Meletie, fie are aleasă o altă
persoană. Preşedintele Sinodului al II-lea Ecumenic, Sfântul
Grigorie de Nazianz, stăruia pentru recunoaşterea lui Paulin ca
soluţie de stingere a schismei, însă majoritatea sinodalilor nu au
îmbrăţişat această propunere, alegând în scaunul lui Meletie pe
preotul Flavian. Schisma antiohiană sa va prelungi astfel mulţi
ani.
• A existat apoi, potrivit autobiografiei Sfântului Grigorie,
o încercare de reintegrare a pnevmatomahilor, 36 de
episcopi, originari mai cu seamă din Hellespont. Tracia
şi Bitinia. Desigur, această încercare era dorită de
Teodosie. Potrivit Sfântului Grigorie, Sinodul a adăugat
simbolului niceean câteva articole despre Duhul Sfânt.
În pofida opoziţiei unora dintre sinodali, Sinodul s-a
abţinut să folosească termenul de homoousios pentru
Duhul Sfânt, pentru a obţine semnătura
pnevmatomahilor. Aceştia însă au refuzat acordul şi au
părăsit Sinodul.
• După ce au fost formulate canoanele 2 şi 3, care vizează
conduita trecută a episcopului Alexandriei, neputând fi
hotărâte în prezenţa episcopilor egipteni, au sosit în
Constantinopol ierarhii egipteni conduşi de Timotei al
Alexandriei.
• Sosind episcopii întârziaţi, s-a reluat discuţia privind
legitimitatea transferului Sfântului Grigorie în scaunul
constantinopolitan.
• Episcopatul egiptean s-a împotrivit vehement, considerând
invalidă alegerea Sfântului Grigorie în scaunul
constantinopolitan, reproşând celorlalţi răsăriteni că
luaseră o decizie în absenţa lor.
• Ascholios al Tesalonicului, confident al papei (nu era
reprezentantul papei la sinod), a făcut cunoscut punctul de
vedere al papei Damasus în această chestiune: papa
considera că Sfântul Grigorie nu putea deţine scaunul
constantinopolitan, invocând ilegalitatea transferurilor
stabilită prin canonul 15 al sinodului niceean.
• Sfântul Grigorie s-ar fi putut apăra invocând două
argumente: (1) scaunul de Sassima nu a existat de facto, nu
a avut titular nici înainte, nici după Sfântul Grigorie, iar el
nu fusese niciodată instalat ca episcop al Sassimei;
• (2) canonul 15 al Sinodului de la Niceea era respectat cu
stricteţe în Occident, însă el rămăsese literă moartă în
Orient.
• Contestarea violentă a Sfântului Grigorie l-a
determinat să se retragă de la lucrările sinodului. A
fost cu atât mai afectat cu cât era grav bolnav şi îşi
redactase testamentul, considerând mutarea sa la
cele veşnice iminentă.
• Dezaprobând cursul pe care-l luaseră lucrările
Sinodului, fostul preşedinte are cuvinte aspre la
adresa confraţilor: unii dintre sinodali sunt criticaţi
fără perdea, mulţi dintre ei erau promovaţi dintre
notabilităţile laice şi respirau duhul veacului,
autoritari şi orgolioşi, care duc o viaţă lumească în
veşminte episcopale fastuoase; alţii erau nişte
parveniţi lipsiţi de cultură, avizi de putere şi bani,
dornici să se plece voinţei suveranului, lipsiţi de orice
fel de convingeri.
În poemul autobiografic citim despre membrii sinodului:
„Aceştia urlau fiecare din locul său;
erau o adunare a unui popor de gaiţe împopoţonate,
un fel de circ de copii, o gaşcă de un soi nou,
un vârtej care trăgea în urma lui praful ridicat de vânturi,
oameni cărora nimeni crescut
în frica lui Dumnezeu n-ar fi vrut să le dea cuvântul,
căci bâzâie încoace şi încolo în neorânduială sau, pur şi simplu, îţi
sar
de-a dreptul în faţă ca viespile”
(Poemul II, I, 11, Despre viaţa sa).

Aceeaşi vehemenţă întâlnim şi în alte poeme:

„Întoarce-te, rogu-te, de la un singur lucru: de la episcopii cei răi,
care nu tremură de frică din pricina demnităţii tronului lor. Cu
toţii au dobândit înălţimea, dar niciunul harul.
Dă la o parte pielea şi vei vedea lupul”
(Poemul II,I,12. Către sine însuşi şi despre episcopi, v. 35-38).
• Exista şi un alt motiv al retragerii Sfântului Grigorie, unul
de natură dogmatică. Pentru a fi curmate discuţiile despre
dumnezeirea Duhului Sfânt, despre care Sinodul I de la
Niceea nu spunea nimic, sinodul va dezvolta simbolul
niceean, suplimentând articolul despre Duhul Sfânt din acest
simbol, depunând pe toţi cei care vor refuza să semneze
textul astfel revizuit şi completat.
• Sfântul Grigorie a considerat prea reţinută, din acest motiv
nemulţumitoare, formula care definea dumnezeirea Duhului
Sfânt: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de-viaţă-făcătorul,
Care din Tatăl purcede (ekporevomenon), Cel ce împreună cu
Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin
proroci”.
• Sfântul Grigorie a insistat pentru exprimarea dumnezeirii
Duhului Sfânt prin formula homoousios, pentru a fi declarat
Duhul Sfânt expressis verbis deofiinţă (homoousios) cu Tatăl
şi cu Fiul, însă sinodul a exprimat aceeaşi realitate prin
formula egalităţii de cinstire, a homotimiei. Sinodul evita,
aşadar, un termen nescripturistic precum homoousios,
folosind, în schimba, expresia „de la Tatăl purcede” (Ioan 15,
26).
• Potrivit Sfântului Grigorie de Nazianz, exprimarea sinodului ar fi
putut fi interpretată într-o manieră subordinaţionistă, Sfântul
Grigorie stăruind pentru afirmarea explicită, deplină şi totală, a
dumnezeirii Duhului Sfânt prin formula homoousianităţii.
• Şi din acest motiv, Sfântul declară că „dulcele şi frumosul izvor al
credinţei străvechi ... a fost tulburat în chip nefericit de afluenţii
sălcii ai celor care nu aveau opinia formată, ai celor ce profesează
idei pe placul puterii, care rămân între cele două tabere (oameni
de mijloc ‒ o altă traducere), episcopi care acum află de
Dumnezeu” (Poemul II,I,11, Despre viaţa sa, v. 708-715), aluzie
probabil la încercările acelor episcopi care, prin impunerea unor
formule atenuate, moderate, încercau să se asigure că
pnevmatomahii vor semna hotărârile sinodale.
• Cu alte cuvinte, Sfântul Grigorie se temea că exprimarea
sinodală nu va primi interpretarea care s-a impus de fapt. Nu
lipsit de interes este şi aspectul că era acuzat că introdusese
inovaţii dogmatice, fiind numit inovator (kainodoxos). Nu era
vorba de o respingere a formulei adoptate de sinod, ci de
exprimarea unei rezerve faţă de aceasta, întrucât nu conţinea
termenul homoousios, pe care-l considera indispensabil pentru
afirmarea, fără echivoc, a dumnezeirii Duhului Sfânt. Altfel
spus, considera echivocă formula constantinopolitană şi nu
avea încredere în sinceritatea convingerilor ierarhilor care
urmau să o propovăduiască.
• Fiind virulent contestat, Sfântul a considerat misiunea sa
încheiată odată cu acceptarea, chiar şi în această formă
voalată, indirectă, a dumnezeirii Duhului Sfânt, şi a anunţat
retragerea sa de la lucrări.
• Nnimeni nu a intervenit pentru a-l face să se răzgândească, iar
Sfântul a mers la împărat, dorind să primească autorizaţia de
a părăsi Constantinopolul. S-a retras la Nazianz, unde a trecut
la Domnul în 379 sau 380.
• În locul Sfântului Grigorie, împăratul a ales un înalt funcţionar
laic, senator şi catehumen, pe Nectarie, pentru a succeda Sfântului
Grigorie. Nectarie a păstorit până în 397, când Sfântul Ioan Gură
de Aur a fost ales familia imperială pentru a urma în scaun
răposatului Nectarie.
• Viitorul a demonstrat că temerile Sfântului Grigorie nu erau
îndreptăţite. În epistola sinodală (synodika) a sinodului din 382, se
face referire la un tomos sinodal alcătuit în 381 în care sinodul
afirma cu tărie deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, afirmând şi
realitatea celor trei ipostasuri sau persoane.
• „Noi am rămas la credinţa evanghelică hotărâtă de cei 318 Părinţi la
Niceea. Voi şi noi şi toţi câţi nu răstălmăcesc cuvântul adevăratei
credinţe trebuie să o aprobăm ca pe cea mai veche credinţă în armonie
cu botezul, care ne învaţă să credem în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, adică într-o singură dumnezeire şi putere şi fiinţă
(theotetos kai dynameos kai ousias mias), a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, de aceeaşi cinstire şi demnitate şi împărăţie veşnică, în
trei Ipostasuri desăvârşite, adică în trei Persoane desăvârşite (en trisi
teleiotatais hypostasesin, hegoun trisi teleiois prosopois)” (Epistola
• Simbolul niceo-constantinopolitan

• Din nefericire, definiţia dogmatică a Sinodului nu a

supravieţuit, în mai multe documente este intitulată Ekthesis
(Expunere). A supravieţuit însă Simbolul niceo-
constantinopolitan.
• Simbolul niceo-constantinopolitan este atestat prima dată în
actele Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451),
când în sesiunile a III-a şi a V-a Crezul niceean şi cel
constantinopolitan au fost citite, iar sinodalii s-au declarat de
acord cu amândouă, cel constantinopolitan fiind considerat
completarea celui niceean cu articolul pnevmatologic.
• Au existat cercetători care au negat legătura dintre Simbol şi
Sinodul al II-lea Ecumenic, invocând această „tăcere” de 70
de ani între redactare şi prima sa atestare (teoria Hort-
Harnack).
• Există însă unele atestări parţiale ale Crezului în alte izvoare
din prima jumătate a secolului al V-lea, astfel încât Crezul
niceo-constantinopolitan trebuie considerat redactat la
Sinodul al II-lea.
• „Tăcerea” surselor nu este completă şi ea se explică prin
componenţa sinodului din 381; Sinodul al II-lea
ecumenic a fost dominat, cel puţin în prima fază, de
antiohieni; alexandrinii nu au obţinut satisfacţie: Maxim
Cinicul nu a devenit episcop al capitalei, iar canonul al
III-lea a acordat acestui scaun întâietatea de onoare în
Răsărit, aşadar, locul al 2-lea în ordinea canonică după
scaunul Romei, de aici rezervele alexandrinului faţă de
Sinodul din 381.
• Este explicabil astfel de ce Sinodul din 431, prezidat de
Sfântul Chiril al Alexandriei, nu a amintit despre
simbolul constantinopolitan şi, chiar mai mult, a
poruncit să nu se redacteze alt simbol decât cel de la
Niceea. Receptarea simbolului constantinopolitan în
spaţiul egiptean a început în secolul al V-lea şi nu era
încheiată în secolul al VI-lea.
• 1. Mărturisirea dumnezeirii Duhului Sfânt

• Articolele 8-12 sunt total noi:

• καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ Κύριον καὶ Ζωοποιόν,
τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον,
τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον,
τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν·

• Aşa cum sunt formulate aici, nu se găsesc în vreun simbol baptismal

sau sinodal cunoscut, deşi unele elemente preluate din alte crezuri
baptismale pot fi identificate (au fost preluate expresii, formule din
crezul baptismal din Ierusalim, dintr-o mărturisire de credinţă a lui
Epifanie de Salamina, mă refer aici la cea care încheie lucrarea
Ancoratus, dintr-un crez baptismal niceean).
• Două contribuţii specifice ale Constantinopolului pot fi identificate:
cuvântul Domnul şi expresia Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit; aceste exprimări nu se întâlnesc în alte crezuri.
• Prin ce expresii sinodalii din 381 exprimă dumnezeirea Sfântului
Duh?
• În primul rând, prin seria de trei adjective care urmează Numelui
celei de-a treia Persoane dumnezeieşti, to Hagion, to Kyrion (Cel ce
domneşte, Cel ce este Domn) kai zoopoion, prin care se exprimă
sfinţenia acestei Persoane trinitare numite în Sfânta Scriptură
„Domn” şi faptul că este izvorul vieţii şi al sfinţeniei.
• În al doilea rând, prin expresia: „Care din Tatăl purcede” (ἐκ τοῦ
πατρὸς ἐκπορευόμενον): în privinţa originii Ipostasului Duhului,
sinodalii din 381 subliniază că Persoana Tatălui este Purcezătorul
Duhului, iar relaţia în baza căreia Duhului I se împărtăşeşte natura
dumnezeiască sinodalii o numesc purcedere. Se realizează un
paralelism interesant: în partea hristologică, relaţia dintre Tată şi Fiu
este numită naştere; în partea pnevmatologică, relaţia dintre Tată şi
Duhul Sfânt este numită purcedere.
• În al treilea rând, au apelat la o formulă liturgică: „Care împreună cu
Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit“ (τὸ σὺν πατρὶ καὶ υἱῷ
συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον), o formulă cu certitudine
vasiliană. Sinodalii au exprimat identitatea de natură a persoanelor
dumnezeieşti nu prin formula deofiinţă, cu prin cea a homotimiei, a
identităţii de cinstire: este evident că Cel care este împreună închinat
(adică I se cuvine închinare) şi mărit cu Tatăl şi cu Fiul, aşadar, se
bucură de aceeaşi demnitate cu Aceştia şi cinstire, este deopotrivă
Dumnezeu. Altfel spus, identitatea de cinstire exprimă identitatea de
natură. Formula a fost preferată întrucât s-a dorit recâştigarea
pnevmatomahilor prezenţi în sinod (reprezentaţi în 381 de 36 de
ierarhi).
• 2. Se consideră îndeobşte că Simbolul Constantinopolitan reprezintă
o simplă amplificare cu cinci articole a celui Niceean, ceea ce nu
corespunde realităţii, fiind, mai degrabă, o diortosire substanțială a
acestuia. Între cele două Crezuri, în primele 7 articole, există
diferenţe substanţiale: trei omisiuni și zece adăugiri față de Crezul
Niceean din 325, alături de modificarea unor structuri gramaticale şi
de topică.
• Cele trei omisiuni ale unor formule prezente în Crezul Niceean sunt:
• 1) „adică din ființa Tatălui“;
• 2) „Dumnezeu din Dumnezeu“;
• 3) „cele din cer și cele de pe pământ“.
• 1) Formula ‒ „adică din ființa Tatălui“ ‒ a fost una din expresiile-
cheie ale doctrinei niceene alături de cuvântul „deoființă“. Știm că
una din principalele acuze aduse de arieni textului niceean în
perioada de după 325 a fost aceea de sabelianism. Dacă Părinții de la
Constantinopol au considerat această eliminare o încercare de a
estompa o posibilă interpretare modalistă, rămâne azi doar o
presupunere.
• 2) Expresia „Dumnezeu din Dumnezeu“a fost eliminată din motive
stilistice, deoarece, după această formulă și după „lumină din
lumină“, exista expresia mult mai clară din perspectivă antiariană
„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“.
• 3) Expresia de la punctul 3) a fost trecut din articolul dedicat Fiului
• Cele 10 adăugiri sunt (în ordinea articolelor):
• 1) „cerului şi al pământului“;
• 2) „înaintea tuturor vecilor“;
• 3) „din ceruri“;
• 4) „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“;
• 5) „și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat“;
• 6) „şi a fost îngropat“;
• 7) „după Scripturi“;
• 8) „şi şade de-a dreapta Tatălui“;
• 9) „iarăşi cu slavă“;
• 10) „a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“.
• Formula 1) „Făcătorul cerului și al pământului“ este de fapt o preluare a
cuvintelor „cerului și pământului“ din articolul dedicat Fiului în Crezul
Niceean. Este foarte posibil ca în această mutație să fi jucat un rol și unele
raționamente antignostice. Crezul Niceean atribuia Tatălui doar crearea
„celor văzute și a celor nevăzute“. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că
„Simbolul Niceean lăsa prin aceasta ideea că Tatăl creează numai temeiurile
creației în general, pe când Fiul, ca un subordonat, în sens platonic-filonic, le
organizează în cer și pământ. Forma nouă le consideră pe toate create de
Tatăl prin Fiul“. Această completare arată că prin „văzute“ se înțelege chiar
pământul, materia, care nu este rea, după cum susținea dualismul gnostic-
maniheic, ci creația unui Dumnezeu Bun.
• Formula 4) - „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“ - este, de asemenea,
nouă față de Crezul Niceean. În mod evident, formulă îi combate cu adevărat
pe dochetişti, care negau realitatea trupului lui Hristos, şi, probabil, şi pe
apolinarişti (după Sfântul Atanasie al Alexandriei și Sfântul Epifanie al
Salaminei, Apolinarie ar fi negat chiar realitatea întrupării, susținând că
trupul lui Hristos este de origine cerească. În acest caz, formula combate acest
tip de apolinarism.
• Punctul 10) - „a Cărui împărăție nu va avea sfârșit“ - combate direct ereziile
susținute de Marcel de Ancyra și Fotin de Sirmium, ucenicul lui Marcel.
Acești ierarhi susțineau că după Judecata finală unirea ipostatică dintre
Logos și umanitatea Sa va fi dizolvată, iar Cuvântul va fi din nou imanent
doar Tatălui (Logosul emană de Tatăl pentru actul Întrupării, însă este
reabsorbit în Acesta după Judecata universală), iar prin aceasta întregul
mister al întrupării și al mântuirii era pus sub semnul întrebării.
 Canoane
• 1. „Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au
hotărât să nu se schimbe credinţa celor 318 Părinţi care s-
au adunat în Niceea Bitiniei, ci (credinţa) aceea să
rămână în vigoare, şi să fie dată anatemei orice erezie, în
special cea a eunomienilor sau anomienilor, cea a
arienilor sau eudoxienilor, cea a semiarienilor sau a
pnevmatomahilor, precum şi cea a sabelienilor,
marcelienilor, fotinienilor şi cea a apolinariştilor”.
• 3. „Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul
de onoare, τὰ πρεσβεῖα τῆς τιμῆς) să o aibă episcopul
Constantinopolului, pentru ca (cetatea) aceasta este Roma
nouă (διὰ τὸ εἶναι αὐτὴν νέαν Ῥώμην)”.
• Constantinopolul era, așadar, scos de sub jurisdicția ecleziastică a scaunului
metropolitan al Heracleei Thraciei (Eregli) și obținea întâietatea onorifică în
fața Antiohiei și Alexandriei, metropole antice a căror importanță culturală,
economică și politică era imensă și scaune cu o apostolicitate recunoscută și
autoritate excepțională. Decizia sinodală era surprinzătoare: canonul al
șaselea al Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) recunoscuse numai
scaunelor Alexandriei, Romei și Antiohiei prerogativele/ privilegiile (τὰ
πρεσβεῖα) vechimii, apostolicității fundării și autorității și le transformase
într-o putere juridică (τὴν ἐξουσίαν). Argumentarea hotărârii Sinodului
constantinopolitan nu se referă la prestigiul sau autoritatea morală
particulară a comunității creștine din Constantinopol, – nici nu putea fi vorba
de așa ceva, întrucât mai mulți dintre episcopii capitalei îmbrățișaseră
arianismul și pnevmatomahismul derivat din acesta, iar prestigiul doctrinar al
Alexandriei și Antiohiei era unanim acceptat. Motivația recunoașterii acestei
autorități morale fără limite geografice pentru Scaunul capitalei era
eminamente politică: importanța politică crescândă a „noului oraș
împărătesc” (ἡ βασιλεύουσα) dicta sporirea autorității episcopului capitalei, a
cărui însemnătate de facto crescuse considerabil în ultima jumătate de veac.
Totodată, Sinodul a încercat contrabalansarea autorității Scaunelor
alexandrian și antiohian, condamnând prin canonul al doilea tentația
manifestată de acestea de a revendica o autoritate canonică efectivă (putere
jurisdicțională) chiar dincolo de limitele precise ale jurisdicțiilor recunoscute
de canonul al șaselea al Sinodului I Ecumenic. Mai cu seamă papii alexandrini
aspirau la o poziție dominantă asupra întregii pars orientis a Imperiului și
ingerau în administrarea altor dioceze.
• Anul 381 reprezintă momentul inițial al unei ascensiuni
progresive la sfârșitul căreia Constantinopolul va deveni cel mai
important centru ecleziastic răsăritean. Sfântul Ioan Gură de
Aur (398-404, †407) a convertit întâietatea onorifică,
recunoscută în 381, într-o putere jurisdicțională (putere
canonică) asupra diocezelor Asia, Pont, Thracia, legalizarea
acestei situații producându-se în 451. Sinodul al IV-lea
Ecumenic, prin canonul al 28-lea, a reconfirmat „privilegiile
egale (τὰ ἴσα πρεσβεῖα) ale preasfântului scaun al Noii Rome” cu
ale Vechii Rome (τῆς πρεσβυτέρας Ῥώμης), din cauza statutului
acesteia de capitală imperială (διὰ τὸ βασιλεύειν τὴν πόλιν
ἐκείνην), și a legalizat primatul de jurisdicție pe care episcopul
capitalei îl avea de facto asupra provinciilor Asiei Mici și a părții
sudico-orientale a Peninsulei Balcanice.
• Ultimele sinoade în controversa ariană

• Aquileea, septembrie 381 - convocat de Graţian, preşedintele sinodului

a fost de facto Ambrozie al Mediolanum-ului, participau 35 de episcopi
din Italia de Nord. Au fost judecaţi, anatematizaţi şi depuşi doi
episcopi homeeni, Secundianus de Singidunum şi Palladius de Ratiaria.
Sinodul acesta l-a recunoscut pe Maxim Cinicul drept episcop al
Constantinopolului. Ambrozie s-a adresat lui Teodosie, insistând
pentru convocarea unui alt sinod la Alexandria, care să recunoască
drepturile lui Maxim Cinicul şi ale lui Paulin al Antiohiei în
detrimentul lui Nectarie şi Flavian, însă Teodosie a refuzat.

• Roma, 382 - Sinodul acesta, la care participa Paulin al Antiohiei, însoţit

de Epifanie de Salamina, unul dintre susţinătorii săi, a primit o
scrisoare a răsăritenilor întruniţi în sinod la Constantinopol (382), care
dădeau asigurări că sinodul din 381 decisese în spiritul regulilor
stabilite de Primul Sinod Ecumenic, ceea ce însemna că occidentalii nu
au niciun drept de intervenţie în acest domeniu. În urma acestui
demers, occidentalii l-au recunoscut pe Nectarie drept episcop al
Constantinopolului, însă au continuat să-l susţină pe Paulin de
Antiohia.
• Constantinopol, 382 - Sinodul constantinopolitan din 382 declară
că acceptă în comuniune pe cei care recunosc unica dumnezeire
a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, reafirmă deplina
deofiinţime a celor trei Persoane şi-l condamnă pe Apolinarie şi
afirmă legitimitatea lui Nectarie şi Flavian (în scrisoarea
adresată conciliului roman).

• Conferinţa din Constantinopol, 383 - ultimul episod doctrinal al

acestei crize: Teodosie convoacă teologi de diferite orientări:
Eunomios, pentru anomei, Demofil pentru homeeni, Eleusios de
Kyzikos pentru pnevmatomahi, toţi prezentând mărturisiri de
credinţă. Împăratul tranşează totul, aruncând în foc
mărturisirile celor menţionaţi, însă acceptând-o pe cea a lui
Nectarie. Puţin mai târziu, interzice adunările cultice ale acestor
eretici, interzice deţinerea şi folosirea locaşurilor de cult.
• Supravieţuirea arianismului
•
• În ciuda condamnării sinodale, în ciuda legilor
promulgate împotriva arianismului, acesta a
supravieţuit până în secolul al VII-lea, în primul rând
ca o credinţă împărtăşită de popoarele barbare care
primiseră crezul de la Constantinopol din 360, care
este o reluare a formulei de la Rimini-Constantinopol
(Nike), dar şi în Imperiul bizantin.
• Arianismul ‒ mai precis formula homeeană ‒ a fost,
aşadar, religia naţională a mai multor popoare
barbare: vandalii, burgunzii, vizigoţii, ostrogoţii,
longobarzii (lombarzii). Vandalii au rămas devotaţi
acestui crez până în 535, când statul lor nord-african a
fost cucerit, s-au dovedit cei mai virulenţi la adresa
Bisericii Ortodoxe. Burgunzii au îmbrăţişat credinţa
niceeană în 517, vizigoţii din Spania în 589, lombarzii
între 603 şi 653.
• În Imperiul bizantin, mai cu seamă eunomienii au
devenit ţinta legislaţiei împotriva ereticilor: în 389,
eunomienii sunt lipsiţi de capacitatea civilă; Eunomios
însuşi a murit în exil în 394. După o scurtă destindere, o
lege din 398 a ordonat arderea scrierilor lui Eunomios.
• La Constantinopol, arienii expulzaţi din oraş se
stabilesc în cartierul Exakionion, situat între zidurile lui
Constantin şi cele ale lui Theodosius, unde au ridicat o
biserică. Nestorios, patriarhul Constantinopolului (428-
431), la câteva zile după urcarea sa pe tronul
constantinopolitan, a închis această biserică, ceea ce a
provocat mari tulburări, de asemenea, a închis bisericile
macedonienilor din Kyzikos şi din satele Hellespontului.
• Iustinian (527-565) a confiscat proprietăţile bisericilor
constantinopolitane ariene. Izvoare mai târzii atestă
supravieţuirea lor în secolul al VII-lea (Minunile
Sfântului Artemios, de pildă).