Iconoclasmul bizantin

• „Iconoclasm”, însemnând stricto sensu distrugerea icoanelor (ἡ

εἰκών – „imagine”, „asemănare”, κλάω – „a sparge”, „a distruge”),
desemnează mişcarea ostilă imaginilor religioase şi reprezentării lui
Dumnezeu, născută în sânul creştinismului răsăritean, ce a
împrumutat numele său epocii din istoria bizantină cuprinsă între
726/730 (promulgarea iconoclasmului ca dogmă oficială a statului
bizantin) şi 843 (condamnarea definitivă a acestui curent de gândire
care nega sfinţenia şi cultul icoanei).
• Ceva mai mult de un secol din istoria Imperiului bizantin a primit
numele disputei teologice privind legitimitatea imaginilor
religioase: este singura criză religioasă care împrumută numele său
unei perioade din istoria bizantină.
• O altă notă specifică a iconoclasmului bizantin este aceea că a
fost o erezie imperială, născută în purpura imperială, în sensul
că a fost decisivă în declanşarea controversei implicarea
suveranilor şi că, fără intervenţia lor, opoziţia latentă faţă de
cultul icoanelor nu s-ar fi putut oficializa.
• Istoricii și teologii au discutat îndelung asupra motivației suveranilor
iconoclaşti, fără a se ajunge la concluzii unanim îmbrățișate. Reputaţi
cercetători au susţinut existenţa unei înrâuriri externe asupra
iconoclasmului bizantin: monofizite (ostilitatea faţă de reprezentările
iconice este un corolar al doctrinei monofizite), musulmane
(concomitent cu declanşarea iconoclasmului bizantin, este atestată o
campanie iconoclastă în califat, însă simultaneitatea evenimentelor
nu este o probă suficientă pentru stabilirea unei cauzalităţi) sau
mozaice (potrivit acestei teze, aniconismul mozaic ar fi oferit
împăraţilor bizantini argumentele contestării cultului icoanei).
• Niciuna dintre aceste ipoteze nu este deplin satisfăcătoare: nu există
în monofizitism o atitudine uniform ostilă icoanei; arta islamică nu
era nici ea complet ostilă imaginilor, există o diferenţă de natură între
iconoclasmul musulman şi cel bizantin: cel musulman vizează
reprezentările făpturilor însufleţite, cel bizantin cultivă arta profană
şi interzice orice reprezentare a unei teme religioase.
• În ultimele decenii s-a impus tot mai mult ipoteza
potrivit căreia iconoclasmul bizantin își are originile
într-o dezbatere în sânul creştinătăţii asupra legitimităţii
imaginilor liturgice. Potrivit acesteia, exista în sânul
creștinismului răsăritean un curent iconoclast latent,
care a considerat imaginea compromisă prin uzul ei în
cultul păgân şi interzisă prin porunca a doua a
Decalogului de a nu cinsti „chipurile cioplite” (Ieşire
20, 4‐5; Levitic 26, 1; Deuteronom 5, 8), această
atitudine ostilă icoanei fiind îmbrățișată de împărații
bizantini începând cu Leon al III-lea. În lumina acestei
explicații, suveranii bizantini s-au simţit chemaţi să
restabilească dreapta credinţă, pe care o socoteau
pervertită de cultul icoanelor, pe care l-au considerat o
formă renăscută a idolatriei.
• La 25 martie 717, un strălucit general, sirian de origine, Leon (25 mart. 717‐†18
iun. 741), strategul thēmei Anatolikon, urca pe tronul bizantin, depunându-l pe
nevolnicul Theodosios al III-lea (715-717). După două decenii de anarhie
(695‐717), statul bizantin se găsea într-o situație critică. La frontiera orientală
avea, începând cu deceniul al patrulea al veacului al VII‐lea, un adversar
redutabil – califatul arab –, care lansase atacuri împotriva centrelor vitale ale
Bizanțului, răpindu-i acestuia Siria, Palestina și Egiptul chiar înainte de mijlocul
veacului al VII-lea. Situația a continuat să se deterioreze, mai accelerat sau într-
un ritm mai lent, iar califatul și-a trădat aspirația de a cuceri Constantinopolul în
674-678, când a asediat prima dată capitala. Situaţia era ameninţătoare şi în
Balcani, unde Imperiul nu putuse împiedica instalarea triburilor slave. În anii
din urmă, expansiunea islamică a continuat, ultimele fortificații bizantine din
Africa de Nord au fost cucerite, iar armatele califatului au ajuns pe țărmurile
Atlanticului și au început cucerirea Peninsulei Iberice. În martie 717, califatul
amenința din nou existența Imperiului: o armată arabă extrem de numeroasă şi o
flotă impresionantă se îndreptau spre capitală. Asediul a început în iulie sau
august 717, însă metropola imperială s-a dovedit inexpugnabilă, iar asediul a
luat sfârșit la 15 august 718, când resturile armatei arabe s-au retras de sub
zidurile Constantinopolului. Bizantinii au atribuit salvarea Preasfintei sale
protectoare, Născătoarea de Dumnezeu, și energicului împărat Leon al III-lea.
• Victoria repurtată asupra arabilor i-a sporit autoritatea şi consolidat
tronul, iar Leon al III-lea a adoptat în anii următori ample reforme
menite să revigoreze statul bizantin.
• Criza politică lua sfârșit – frontierele au redevenit de nestrăpuns,
provinciile până atunci amenințate de incursiunile arabe au cunoscut
din nou prosperitatea, armata a fost reorganizată –, însă o gravă criză
religioasă era pe cale să izbucnească.
• În anul 726, împăratul a început să-și exprime convingerile ostile
sfintelor icoane, a căror cinstire o considera o superstiție, chiar
idolatrie. Un puternic seism, însoțit de o erupție vulcanică, petrecută
între insulele Thēra (Santorin) şi Thērasia, din arhipelagul Cicladelor,
în vara acelui an i-a întărit convingerea că Dumnezeu își manifesta
mânia din pricina „superstiţiei” cu privire la icoane, ce trebuia
numaidecât stârpită.
• Considerându-se învestit cu o autoritate cvasi-sacerdotală şi singur
interpret al voii divine, Leon al III-lea s-a simţit chemat să restabilească
„adevărata” religie, pe care o credea pervertită prin cultul icoanelor.
• În această nefericită încercare, suveranul conta şi pe
sprijinul unui segment al clerului. Spre pildă, este cert astăzi
că, înainte de izbucnirea iconoclasmului imperial, câțiva
episcopi din Asia Mică – în fruntea cărora se aflau
Constantin de Nakoleia (în Phrygia, azi în Turcia, Seyit
Gazi) şi Toma de Klaudiopolis (în provincia bizantină
Honoriada, actualul Bolu) – și-au făcut cunoscute atitudinile
iconoclaste.
• Aceste prime manifestări ale ereziei au provocat
îngrijorarea patriarhului Gherman (11 aug. 715-17 ian. 730),
care a încercat, fără reușită, să zădărnicească propagarea
ereziei și să condamne aceste rătăciri de la adevărata
credință.
• Nu se poate spune cu certitudine dacă împăratul instiga sau
încuraja iconoclasmul acestor arhierei microasiatici sau
dacă, lăsându-se influențat de aceștia, a îmbrățișat
convingeri iconoclaste.
• În a doua jumătate a anului 726 sau în primele luni ale celui
următor (727), împăratul a făcut un gest surprinzător și
decisiv: a dispus înlăturarea icoanei Mântuitorului (Chalkitēs),
probabil un mozaic, ce străjuia Poarta de Bronz (Chalkē pylē)
a Marelui Palat, principala intrare în reședința imperială.
Desigur, era un act programatic care transmitea supușilor
mesajul că împăratul dezaproba reprezentarea iconică a
Mântuitorului.
• La 17 ianuarie 730, considerând că fuseseră create condițiile
pentru oficializarea iconoclasmului, Leon al III-lea a convocat
în palatul Daphnē, aripa rezidențială a Marelui Palat imperial
din Constantinopol, un consiliu (silention) al înalților
demnitari și ierarhi bizantini, care au formulat un edict de
condamnare a cinstirii icoanelor și de distrugere a acestora.
• Iconoclasmul devenea învățătură oficială a statului bizantin,
iar patriarhul iconofil Gherman era silit să se retragă din scaun
în urma refuzului de a contrasemna acest edict. Desigur, îi lua
locul un patriarh favorabil cauzei iconoclaste – Anastasios
(730‐754).
• Punctul culminant al disputei iconoclaste a fost
reprezentat de domnia lui Constantin al V-lea (19 iun.
741-14 sept. 775), succesorul lui Leon al III-lea.
• Constantin al V-lea a fost un remarcabil om de stat şi
strateg de geniu, care a obţinut strălucite victorii
împotriva arabilor şi bulgarilor, lansând o ofensivă
energică pe frontul oriental şi în Balcani, unde
suveranul şi-a propus să restabilească hegemonia
bizantină, serios ameninţată de hanatul bulgar.
• Energic împărat-soldat, Constantin al V-lea avea toate
calităţile unui suveran remarcabil şi ar fi putut avea o
strălucită domnie dacă nu ar fi fost un iconoclast
convins, care a făcut din impunerea prin brutalitate a
iconoclasmului una dintre priorităţile domniei sale.
• Împăratul Constantin a fost, fără îndoială, teologul cel
mai reprezentativ al mişcării ostile sfintelor icoane.
• Dacă în deceniile anterioare venerarea icoanelor era combătută ca
idolatrie şi se invocau aproape exclusiv interdicţiile biblice ale venerării
unui „chip cioplit”, Constantin asimilează cultul icoanei lui Hristos unei
erezii hristologice. Potrivit argumentaţiei sale, o icoană materială a lui
Hristos, în mod necesar, nu reflectă dualitatea naturilor unite ipostatic în
Persoana Una a Mântuitorului, sfâşiind astfel Persoana Sa, Subiectul
purtător al ambelor naturi. Prin urmare, continua demonstraţia
suveranului iconoclast, o asemenea imagine cu necesitate circumscria
Dumnezeirea necircumscrisă (ceea ce constituia o blasfemie), amesteca
şi confunda naturile (ceea ce însemna, în fond, o cădere în monofizitism)
sau reda omenitatea circumscrisă separată de Dumnezeirea
necircumscrisă (nestorianism). Concluzia acestei întregi demonstraţii era
evidentă: icoana lui Dumnezeu-Fiul Întrupat este imposibilă, pentru că
Dumnezeu Cuvântul Întrupat nu poate fi zugrăvit într-o icoană. Singura
icoană care poate zugrăvi Întruparea era, afirma Constantin al V-lea,
Sfânta Euharistie, o autentică icoană acheiropoiēta, „nefăcută de mână
omenească”, care ne amintea veşnic de Înomenirea Sa.
• Constantin al V-lea a dorit ca iconoclasmul să primească ratificarea
unui sinod. La capătul unei campanii de propagandă, în februarie-
august 754, în palatul de la Hiereia (actualul Fenerbahçe, Phanaraki),
la sud de Chalkedon (Kadiköy), a fost convocat un conciliabul care a
revendicat statutul de Sinod Ecumenic.
• Sinodul era prezidat de Teodosie, arhiepiscopul Efesului, scaunul
constantinopolitan fiind vacant. Participa majoritatea episcopatului
bizantin – 338 de ierarhi, toţi susţinători ai reformei iconoclaste.
Desigur, această unanimitate iconoclastă se explică prin faptul că, în
prealabil, dorind să asigure sinodului o compoziţie unitară, împăratul
îi îndepărtase din scaune pe ierarhii iconofili şi îi impusese pe
partizanii doctrinei pe care o susţinea.
• Sinodul iconoclast s-a intitulat „ecumenic”, însă caracterul său
ecumenic era compromis de absenţa reprezentanţilor Scaunelor
Apostolice care compuneau „pentarhia patriarhală”.
• Ierarhii iconoclaşti au lucrat pe durata a şapte luni, sesiunile
prelungindu-se până în august, când sinodul s-a transferat în
biserica Născătoarei de Dumnezeu din cartierul Vlaherne,
unde s-a desfăşurat ultima sesiune a sinodului şi s-a
promulgat hotărârea sinodală. Actele sinodale nu s-au
păstrat, însă definiţia dogmatică (horos) a supravieţuit graţie
faptului că a fost citată spre a fi combătută în timpul
lucrărilor Sinodului al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787).
• Hotărârea sinodului iconoclast de la Hiereia (754) este un
document de importanţă excepţională pentru cunoaşterea
teologiei iconoclaste. Profund tributară, în liniile sale
esenţiale, reflecţiilor teologice ale împăratului Constantin al
V-lea, această hotărâre a sinodului iconoclast din 754
constituie summa gândirii iconoclaste, înglobând toate
tezele pe care iconoclasmul le-a formulat pe toată durata
existenţei sale.
• Lucrarea picturii, iconografia – au proclamat sinodalii iconoclaşti
– este „ilicită, pentru că este blasfemiatoare la adresa dogmei
fundamentale a Întrupării Domnului şi răstoarnă cele şase sinoade
ecumenice”, şi „amăgitoare, întrucât coboară cugetarea de la
adorarea cea înaltă şi cuvenită lui Dumnezeu la adorarea vulgară
şi materială a creaturii”.
• Cinstirea icoanelor este, potrivit sinodalilor din 754, o formă de
idolatrie, pe care Satan a introdus-o sub aparenţa creştinismului,
înşelându-i pe oameni să venereze creatura în locul Creatorului.
– „…arhitectul răului…, sub aparenţa creştinismului, a introdus
idolatria în ascuns, convingând cu propriile argumente pe
privitorii la el să nu dea la o parte creatura, ci să se închine
acesteia şi să o cinstească pe aceasta şi să socotească obiectul
făcut ca fiind Dumnezeu, numit cu numele de Hristos”.
• În secţiunea următoare a hotărârii sinodale iconoclaste, polemica a dobândit o
pronunţată dimensiune hristologică. Icoana lui Hristos, a lui Dumnezeu-Omul,
susţineau iconoclaştii, era imposibilă, din cauza Dumnezeirii necircumscrise. Dacă
totuşi cineva ar cuteza să-L reprezinte grafic pe Dumnezeu-Omul, acela ar îndrăzni
să circumscrie Dumnezeirea necircumscrisă şi ar amesteca Dumnezeirea cu trupul,
confundând astfel naturile (monofizitism), ori, în sens contrar, ar figura numai
umanitatea lui Hristos separată de Dumnezeire, zugrăvind astfel un trup
neîndumnezeit care ar subzista într-un ipostas distinct (ar atribui trupului separat de
Dumnezeire un ipostas de sine subzistent, ceea ce eşuează în nestoriasnim).
• În consecinţă, afirmau iconoclaştii, cel ce zugrăveşte sau se închină icoanei lui
Hristos cade într-una din cele două blasfemii contrare: „împărţirea lui Nestorie şi
amestecul monofizit: rele diametral opuse şi egale în nesăbuinţă”.
„…cei ce pretind că zugrăvesc icoana lui Hristos vor ajunge fie la concluzia că
dumnezeiescul este circumscriptibil şi confundat cu trupul, fie că trupul lui
Hristos este inaccesibil îndumnezeirii şi separat, şi că atribuie pentru trup
persoană cu subzistenţă proprie, identificându-se în această privinţă cu atacul
nestorienilor la adresa lui Dumnezeu. Aşadar, căzând într-o astfel de blasfemie
şi nesăbuinţă, să se ruşineze şi să se resemneze şi să se oprească cei ce
confecţionează şi cei ce doresc şi cinstesc icoana în mod fals făcută şi numită
de ei a lui Hristos. Departe de noi, în aceeaşi măsură, şi separarea lui Nestorie
şi confundarea lui Arie, Dioscor, Eutihie şi Sever, relele diametral opuse şi
egale prin nesăbuinţă!”
• Dată fiind imposibilitatea reprezentării lui Dumnezeu-Omul într-o
imagine artistică, susţinea teologia iconoclastă, unica icoană adevărată a
lui Hristos este Euharistia – singura aptă să zugrăvească Întruparea
Domnului.
• Înlăturând icoana lui Hristos, iconoclaştii refuzau şi existenţa icoanelor
sfinţilor. Este o blasfemie şi o insultă, susţineau ei, a reprezenta iconic,
„într-o materie lipsită de slavă şi moartă”, pe sfinţii bineplăcuţi lui
Dumnezeu şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ideea implicită este
că nu se poate zugrăvi un trup îndumnezeit, iar consecinţa firească era că
o natură umană îndumnezeită îşi pierde proprietăţile naturale (–
monofizitism).
• Refuzând icoana lui Hristos şi icoanele sfinţilor, sinodalii de la Hiereia
propun o alternativă la imaginea materială, formulând aşa-numita teorie
„etică” a icoanei: mai degrabă decât să afişeze asemănările sfinţilor în
„imagini neînsufleţite şi mute”, credinciosul este chemat să zugrăvească
în sine virtuţile acestora ca pe nişte icoane însufleţite. Prin cultivarea
aceloraşi virtuţi, imitând vieţuirea sfinţilor şi urmând zelul lor,
credinciosul poate zugrăvi în sine icoana vie a virtuţilor sfinţilor.
• Un florilegiu iconoclast era anexat definiţiei sinodale, încercând să se
probeze astfel că iconoclasmul era fundamentat în Tradiţie şi că,
dimpotrivă, venerarea sfintelor icoane era o inovaţie (kainotomia,
neōterismos).
• Producerea, deţinerea, expunerea unei icoane, cu atât mai mult cinstirea acesteia
erau interzise, sub pedeapsa depunerii pentru clerici, anatematizării pentru monahi şi
mireni, al căror „păcat” atrăgea şi pedepse civile ca eretici şi răzvrătiţi împotriva
autorităţii Bisericii.
• Iconoclasmul primea astfel ratificarea unui sinod, iar teologia acestui conciliabul
prelua o mare parte din ideile suveranului iconofob, permiţându-şi totuşi şi unele
rectificări. Excesele acestui teolog „radical” privind negarea mijlocirii sfinţilor, a
cultului acestora şi cinstirii moaştelor lor nu erau aprobate.
• Distrugerea icoanelor a fost aplicată în anii următori cu mai multă rigoare, însă
neuniform şi nesistematic. Multe dintre bisericile bizantine şi-au pierdut acum
podoaba iconografică: mozaicurile au fost înlăturate, icoanele au fost răzuite sau
acoperite cu alte straturi de substanţe, iar cele care decorau acoperămintele şi
veşmintele sfinte au fost aruncate în foc; de asemenea, au fost distruse manuscrise
miniate, ilustrate cu imagini. A fost impus un nou program iconografic centrat pe
semnul Sfintei Cruci şi teme profane (întreceri de care, scene de teatru sau de
vânătoare, decoraţii cu motive vegetale, zoomorfe sau geometrice).
• O prigoană furibundă s-a dezlănţuit împotriva închinătorilor la sfintele icoane în
ultimul deceniu de domnie a lui Constantin al V-lea (aug. 765-sept. 775). Criza a
intrat în faza ei sângeroasă când suveranul a hotărât să lichideze orice fel de
împotrivire faţă de politica sa. Monahii au constituit majoritatea covârşitoare a
victimelor represiunii, astfel încât unii cercetători au considerat această furibundă
prigoană o veritabilă cruciadă antimonahală. Persecuţia iconofililor a făcut
numeroase victime (cel mai cunoscut martir al acestei perioade a fost anahoretul
Ştefan cel Tânăr, linşat pe străzile capitalei în noiembrie 765), însă cu certitudine
nu a fost nici sistematică, nici continuă, nici uniformă în intensitate. Tot în această
perioadă mai multe mănăstiri din capitală au fost confiscate, distruse sau
dezafectate.
Cronica lui Manasses, Distrugerea unei biserici în epoca lui Constantin al V-lea
 <Psaltire studită, Iconoclaşti văruind icoana lui Hristos
> Psaltirea Hludov, cca. 843, Ms. 129D, f. 67, Răstignirea - Iconoclaşti acoperind cu var icoana
lui Hristos
• 14 septembrie 775 – împăratul Constantin al V-lea răposa, tronul revenind fiului său, Leon al
IV-lea (sept. 775-8 sept. 780), numit Khazarul din pricina etniei mamei sale.
• Noul suveran era un iconoclast moderat, care a promovat o politică de toleranţă. Persecuţia
dezlănţuită de Constantin al V-lea împotriva iconofililor a luat sfârşit, iar împăratul i-a
rechemat din exil pe monahii care pătimeau pentru convingerile lor. Sfintele icoane însă au
rămas în continuare interzise şi împăratul i-a impus noului patriarh, Pavel al IV-lea (20 febr.
780-31 aug. 784), jurământul de a nu restabili cultul lor.
• 8 sept. 780 – murea fulgerător Leon al IV-lea, regenţa a revenit soţiei celui dispărut, Irina
(regentă –780‐790, asociată la tron –790‐797, basileus –797‐802, †9 aug. 803), ateniană de
origine, descendentă din familia Sarandapechys (Sarantapechos), devotată cinstirii icoanelor,
care a pregătit cu multă tenacitate restabilirea Ortodoxiei.
• În următorii ani (781-4), împărăteasa a determinat alegerea mai multor iconofili în scaunele
episcopale. În august 784, patriarhul Pavel al IV-lea a fost convins să se retragă din scaun şi
împărăteasa a reuşit să-l impună pe scaunul patriarhal pe Tarasios (25 dec. 784-18 febr. 806),
prim-secretarul imperial (prōtasēkrētis). Basilissa şi noul patriarh au făcut pregătirile pentru
organizarea unui Sinod Ecumenic care să restabilească unitatea Bisericii şi cultul icoanelor,
obţinând acordul titularilor celorlalte Scaune patriarhale apostolice.
• Sinodul şi-a deschis lucrările la 1 (sau 7) aug. 786, în biserica Sfinţii Apostoli din
Constantinopol, în prezenţa suveranilor, care asistau la şedinţa inaugurală din tribunele
rezervate catehumenilor. Detaşamentele de gardă imperială (tagmata), incitate de ofiţerii lor
şi de câţiva episcopi iconoclaşti, au înconjurat biserica şi au pătruns în sfântul locaş,
ameninţând că vor vărsa sângele ierarhilor dacă cinstirea icoanelor va fi restabilită şi
învăţătura iconoclastă condamnată. Irina a hotărât amânarea lucrărilor sinodului, ceea ce a
stârnit satisfacţia episcopilor iconoclaşti prezenţi.
• Victoria iconoclaştilor a fost de scurtă durată. Izvoarele (Cronografia
lui Teofan Mărturisitorul) ne dezvăluie stratagema prin care
împărăteasa a reuşit să neutralizeze împotrivirea regimentelor de
gardă: sub pretextul pregătirii unei expediţii împotriva arabilor,
împărăteasa a îndepărtat din capitală detaşamentele de gardă.
• După ce aceste unități rebele au trecut în Asia Mică, soldaţii au fost
dezarmaţi şi lăsaţi la vatră. Între timp, în Constantinopol, au fost
recrutaţi iconofili din Tracia şi Bithynia care să slujească proiectelor
împărătesei. În mai 787, curierii au plecat spre toate extremităţile
Imperiului, convocând episcopii la un nou Sinod Ecumenic la Niceea
(Nikaia, Nicaea, actualul Iznik), metropola provinciei Bithynia.
• Sinodul s-a desfăşurat în biserica Sfânta Sofia din Niceea, între 24
septembrie şi 13 octombrie 787, cu participarea a 365 de ierarhi,
preşedinţia fiind deţinută de Tarasios. Biserica Romei a fost
reprezentată de doi legaţi (apocrisiarii) pontificali – arhipreotul
Petru şi un alt Petru, stareţul mănăstirii Sfântul Sava; de asemenea,
participau la sinod doi delegaţi ai ierarhiei din Alexandria şi
Antiohia – preotul Ioan şi egumenul Toma. Asista la deliberări, fără
drept de vot, o mulţime de egumeni şi monahi.
• Cele mai importante şedinţe ale Sinodului niceean, eminamente
doctrinare, au fost a VI-a (6 oct. 787), în care a fost citită şi combătută
definiţia dogmatică a sinodului iconoclast de la Hiereia (754), şi a VII-a
(13 oct. 787), în care a fost votat textul hotărârii sinodale (horos), al
cărei autor a fost probabil Tarasios.
• Sfinţii Părinţi niceeni au subliniat că producerea şi venerarea icoanelor
este o tradiţie a Bisericii universale, păstrată în predania nescrisă a
Bisericii şi validată de încuviinţarea Sfinţilor Părinţi. În privinţa
calităţilor pe care o imagine religioasă trebuie să le împlinească pentru a
fi cinstită ca o icoană, sinodalii au subliniat concordanţa dintre imagine
şi istorisirea evanghelică. Pentru ca o imagine să devină icoană, ea
trebuie să fie sinonimă cu pericopa evanghelică pe care o ilustrează,
cuvântul Evangheliei și limbajul icoanei trebuie să se coreleze perfect.
• Icoana lui Hristos este îndreptăţită teologic de realitatea istorică a
Întrupării. Întruparea face posibilă zugrăvirea Sa în icoană: făcându-Se
Om, Dumnezeu Fiul a luat trup, a asumat materialitate. Icoana Sa este o
mărturie a realităţii şi a deplinei Sale umanităţi. Reprezentarea iconică
antropomorfică a lui Hristos este o mărturie a Întrupării „reale, nu
iluzorii, a Logosului lui Dumnezeu”. Mântuitorul Hristos este zugrăvit
după natura Sa umană, care are proprietatea circumscrierii, iar nu
după Dumnezeire, care este dincolo de circumscriere.
• Ipostasul lui Hristos, nevăzut în Dumnezeirea Sa, este
descriptibil după umanitatea asumată şi este zugrăvit iconic:
Hristos este descriptibil după Ipostas, deşi Dumnezeirea Sa
este necircumscrisă.
• În ce priveşte acuzaţia iconoclaştilor că venerarea icoanelor
constituie idolatrie, Părinţii sinodali au afirmat răspicat că
cinstirea nu se adresează suportului material, ci prototipului
(arhetipului) reprezentat.
• Cinstirea icoanei trece la prototip: cine se prosternează în faţa
icoanei se prosternează ipostasului întipărit; cine necinsteşte o
icoană huleşte pe prototipul acesteia. De asemenea, Părinţii
niceeni au făcut o distincţie netă între venerare sau cinstire
relativă (proskynesis) şi adorare (latreia), oferind icoanei o
cinstire relativă, „sărutare şi închinare de cinstire”, rezervând
însă adorarea naturii dumnezeieşti.
• Aşadar, icoanele aparţin sferei sacrului, având acelaşi statut cu
cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce, cu Sfintele Evanghelii şi
alte odoare.
• În ce priveşte acuzaţia iconoclaştilor că venerarea
icoanelor constituie idolatrie, Părinţii sinodali au afirmat
răspicat că cinstirea nu se adresează suportului material, ci
prototipului (arhetipului) reprezentat. Cinstirea icoanei
trece la prototip: cine se prosternează în faţa icoanei se
prosternează ipostasului întipărit; cine necinsteşte o icoană
huleşte pe prototipul acesteia. De asemenea, Părinţii
niceeni au făcut o distincţie netă între venerare sau cinstire
relativă (proskynesis) şi adorare (latreia), oferind icoanei o
cinstire relativă, „sărutare şi închinare de cinstire”,
rezervând însă adorarea naturii dumnezeieşti. Aşadar,
icoanele aparţin sferei sacrului, având acelaşi statut cu
cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce, cu Sfintele Evanghelii
şi alte odoare.
• Cinstirea icoanelor fusese restabilită de Sinodul niceean, dar criza era însă departe
de a se stinge.
• În 813, pe tronul imperial bizantin a urcat, în împrejurări critice, generalul bizantin
Leon, armean de origine. Situația era din nou disperată : constituirea Imperiului
occidental, creația papalității, știrbise prestigiul Bizanțului de mare putere
mondială; califatul abbasid preluase inițiativa pe frontul oriental, profitând de lipsa
de inițiativă a predecesorilor lui Leon al V-lea; pe lângă toate acestea, capitala
statului răsăritean era din nou amenințată de un asediu bulgar. Noul împărat
(813‐820) și-a propus redresarea situației și înlăturarea amenințărilor.
• Noul suveran era convins că iconoclasmul era îndreptățit teologic. Leon al V‐lea
credea cu tărie că Dumnezeu pedepsise poporul ales – așa cum se considerau
bizantinii – prin înfrângeri militare și frecvente uzurpări; dimpotrivă, era convins că
iconoclasmul este bineplăcut lui Dumnezeu, care răsplătise pe împărații iconoclaști
prin domnii îndelungate și prospere, succesiuni pașnice și răsunătoare victorii pe
câmpul de luptă.
• Îndată după înlăturarea Sfântului Nichifor din scaunul patriarhal (806‐815) și după
instalarea noului patriarh, iconoclastul Theodotos Melissenos Kassiteras (815‐821),
a fost convocat un sinod local în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acest
pseudo-sinod a confirmat hotărârile primului conciliabul iconoclast (Hiereia, 754),
pe care iconoclaștii îl considerau de drept „al VII‐lea sinod ecumenic”, și a anulat
hotărârile Sinodului niceean.
• Definiţia dogmatică (horos) a acestui sinod iconoclast din 815 – salvat
împreună cu florilegiul anexat graţie citării într-o lucrare polemică a
Sfântului Patriarh Nichifor – ne transmite că cinstirea icoanelor
constituie o blasfemie şi o erezie, însă nu poate fi asimilată idolatriei.
Icoanele – susţin sinodalii din 815 – sunt neînsufleţite şi lipsite de har,
deci nu sunt nici demne de cinstire, nici necesare, dar prezenţa lor în
locaşurile de cult poate fi tolerată câtă vreme nu li se adresează un cult.
„Naivitatea feminină” [a împărătesei Irina] şi „crasa ignoranţă” a
episcopilor au ruinat Biserica – susţineau sinodalii iconoclaşti –, deoarece
„sinodul nesăbuit” pe care aceasta l-a convocat „a impus ca dogmă
zugrăvirea Fiului întrupat prin mijloacele materiei nedemne” şi
venerarea excesivă a „imaginilor fără viaţă” ale sfinţilor, îndreptând
către materia neînsufleţită a icoanelor actele de cult prin care se exprimă
latria, adorarea, cuvenită exclusiv lui Dumnezeu: aprinderea de lumânări
şi candele, oferirea de tămâie.
• Irina – continuă horosul – „a îndrăznit cu nesăbuinţă să declare că
acestea erau pline de har dumnezeiesc”. Cei care comit absurditatea de a
venera icoanele neînsufleţite cad în erezie – susţineau participanţii la
acest conciliabul –: fie circumscriu în limitele imaginii chiar Dumnezeirea
necircumscrisă, fie separă omenitatea de Dumnezeire, desfăcând unirea
ipostatică a firilor, unire indisolubilă, veşnică.
• În concluzie, sinodalii reconfirmau hotărârile
pseudo-sinodului din 754 şi declarau că icoanele nu
sunt nici demne de cinstire, nici necesare, fără totuși
a le numi idoli.
• Florilegiul patristic anexat – pretindeau sinodalii –
fundamenta hotărârea ostilă cinstirii icoanelor a
acestui conciliabul. Cele mai multe dintre citatele
care compun dosarul patristic se referă la ceea ce
distinşi cercetători au numit „teoria etică a icoanei”:
în loc să zugrăvească „imaginile fără viaţă” ale
Mântuitorului şi ale sfinţilor, insultându-i prin
reprezentarea într-o materie nedemnă, inaptă să le
exprime sfinţenia, creştinii sunt îndemnaţi să-şi
întipărească în suflet imaginea sfinţilor, să le urmeze
zelul şi să se transfigureze în icoane vii, însufleţite,
ale sfinţilor.
• Măsuri ferme au fost luate împotriva iconofililor care au
denunțat acest sinod. Totuși, ca și persecuția lui Constantin al
V‐lea, prigoana iconoclastă din timpul lui Leon Armeanul a fost
selectivă. Au fost prigoniți cu cea mai mare asprime iconodulii
notabili și rezistența lor s‐a încercat a fi reprimată prin întreg
arsenalul coercitiv de care dispunea împăratul. Starețul
mănăstirii Stoudios, Teodor, conducătorul mișcării iconofile
după înlăturarea arbitrară a patriarhului Nichifor din scaunul
patriarhal, Teofan Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Megas
Agros de pe muntele Sigrianē (Sigrianōn, pe țărmul sudic al
Mării Marmara), Nichita, egumenul mănăstirii Medikion, în
Bithynia, Macarie, egumenul mănăstirii bithyniene Pelekētē,
Atanasie, egumenul mănăstirii Paulopetrion (situată într‐o
peninsulă la 8 km nord de capul Akritas), au plecat în exil.
Campania de distrugere a icoanelor este mai puțin documentată,
deși pare‐se că a fost dezlănțuită în ultimii ani ai domniei lui
Leon al V‐lea.
• La 25 decembrie 820, autocratorul a fost asasinat de susținătorii lui
Mihail, comandant al unui detașament de gardă imperială, condamnat
la pedeapsa capitală pentru complot.
• Domnia uzurpatorului Mihail al II‐lea (25 dec. 820‐† 2 oct. 829),
supranumit Gângavul (Traulos/Balbus), a fost marcată de o politică
religioasă moderată. Noul suveran era un iconoclast convins, însă nu
fanatic. Mihail al II-lea a anulat sentințele de exil și a eliberat pe
iconofilii întemnițați, însă alte concesii nu a făcut acestora; a interzis
discuțiile pe marginea cinstirii icoanelor și a dat dispoziția ca toate
sinoadele privind legitimitatea cultului acestora (754, 787, 815) să fie
date uitării. Semn al convingerilor sale ferme, l‐a numit tutore al
fiului său, Teofil, pe Ioan Grammatikos, iar episcopul iconoclast
Antonie de Syllaion a devenit patriarh (cca ian. 821‐ian. 837).
• Domnia lui Teofil (oct. 829‐20 ian. 842) a coincis cu un ultim val de
persecuție iconoclastă. Ultimul basileu iconoclast a fost un suveran
remarcabil, un spirit cultivat și un capabil om de stat, însă un
iconoclast zelos. Suveranul a considerat că cinstirea icoanelor este o
manifestare superstițioasă și semnul unei ignoranțe crase. După o
scurtă acalmie, persecuția a reizbucnit violent în 835‐836, sporind în
intensitate după alegerea în scaunul patriarhal a lui Ioan
Grammatikos, ultimul patriarh iconoclast (21 ian. 837?‐4 mart. 843).
La scurtă vreme după întronizarea sa, potrivit Synodicon Vetus, noul
patriarh a convocat un „sinod fără Dumnezeu” (ἄθεον συνέδριον) în
biserica Născătoarei din Vlacherne, acesta confirmând anatematizarea
iconofililor.
• Punctul culminant al persecuției: pătimirea fraților palestinieni Teofan
și Teodor, pe ale căror chipuri și piepturi au fost tatuate 12 stihuri
iconoclaste (14/18 iul. 836), de aici provenind supranumele lor de
Graptoi („cei ce au fost înscriși”), sau mutilarea monahului iconar
Lazăr, ale cărui mâini au fost arse cu fierul roșu, pentru ca zugravul să
nu mai poată picta icoanele pe care o mare parte a supușilor săi le
venerau.
• Ultimul împărat iconoclast a murit la 20 ianuarie 842; iconoclasmul
ca doctrină oficială a statului bizantin nu i‐a supraviețuit.
• Prioritatea regentei, Teodora, văduva lui Teofil, iconofilă convinsă, și a
consiliului de regență instituit de împăratul răposat a fost restabilirea icoanelor.
După ce a primit asigurări că memoria soțului său nu va fi condamnată, Teodora
a răsturnat politica iconoclastă a soțului și a restabilit venerarea icoanelor. După
o întrunire restrânsă a înalţilor demnitari bizantini cu proeminenți reprezentanți
ai monahismului, la care, s‐a convenit principiul restabilirii cinstirii icoanelor,
s‐a convocat un sinod „local” în palatul Kanikleion, sinod care a aprobat
hotărârile adoptate de acel consiliu restrâns. Ultimul patriarh iconoclast, Ioan
Grammatikos, a fost depus din treaptă, fiind desemnat, la propunerea Teodorei
și a coregentului Teoctist, Metodie (4/11 mart. 843‐†14 iun. 847), egumenul
mănăstirii Chēnolakkos. Sinodul a reafirmat legitimitatea cultului icoanelor și a
pronunțat anatema împotriva iconoclaștilor.
• Proclamarea hotărârilor acestui sinod s-au făcut cu mare solemnitate în prima
duminică a Postului Mare (11 martie 843). În noaptea precedentă, s-a oficiat o
priveghere în biserica Născătoarei de Dumnezeu din cartierul Vlaherne. În
dimineaţa următoare, într-o solemnă procesiune, împărăteasa Teodora,
împăratul-copil, Mihail al III-lea, patriarhul Metodie şi ierarhia, miniştrii şi
senatorii, purtând în mâini icoane şi lumânări şi cântând imnuri, s-au îndreptat
către biserica Sfânta Sofia, unde s-a celebrat liturghia şi au fost expuse icoane
spre venerarea credincioşilor.
• Restabilirea Ortodoxiei era completă. În anii
următori, la aceeași dată, s‐au oficiat alte solemnități,
instituindu‐se „sărbătoarea (duminica) Ortodoxiei”
(κυριακὴ τῆς Ὀρθοδοξίας), spre consfințirea
triumfului definitiv al Ortodoxiei asupra tuturor
ereziilor. Monument esențialmente comemorativ,
Synodikon‐ul Ortodoxiei este consacrarea liturgică a
biruinței asupra ereziei iconoclaste, proclamând
succint și solemn doctrina ortodoxă și aclamând pe
apărătorii acesteia, dimpotrivă, anatemizând pe
ereziarhi.
• Venerarea icoanelor a devenit un adevăr de credință
de necontestat în Biserica Răsăriteană.