Facultatea de Teologie Greco-Catolică – Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE

Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

SEMESTRUL II – CURS IV
BISERICA DE LA CONSTANTIN LA GRIGORE CEL MARE

I. Contextul istoric general al perioadei

- perioada aceasta se întinde de la domnia lui Constantin cel Mare (306-337) până în timpul
pontificatului papei Grigore I cel Mare (590-604);

- este perioada marilor migraţii: vizigoţii ajung în Spania; ostrogoţii în Italia; vandalii în nordul
Africii; francii în Franţa: anglii şi saxonii în Britania; invazia devastatoare a hunilor; slavii în
estul Europei;
- Imperiul Roman intră treptat în criză politică, militară, socială şi economică – ea se va resimţi
mai puternic în Vestul Imperiului decât în Răsărit (aici economia a funcţionat, iar comerţul a
asigurat condiţiile necesare depăşirii acestei perioade grele);
- în anul 395, împăratul Teodosiu a împărţit imperiul în 2: Imperiul Roman de Apus; Imperiul
Roman de Răsărit;
- Roma trece în secolul V prin perioade foarte grele: jefuirea Romei de către vizigoţi – 410;
vandali – 455;
- căderea Imperiului Roman de Apus – 476 (data e considerată sfârşitul antichităţii);
- secolele V-VI – se formează în Occident Regatele Barbare: Regatul Vizigot în Spania (capitala
la Toledo); Regatul Vandal in N. Africii; Regatul Ostrogot în Italia (a cunoscut un moment de
apogeu în timpul regelui Teodoric cel Mare 493-526); Regatul Franc în Gallia (francii se
creştinează în timpul regelui Clovis 482-511); cele 7 regate anglo-saxone în Britania; regatul
longobarzilor în nordul Italiei – întemeiat în secolul VI, a creat o presiune foarte mare asupra
papalităţii;
- în Răsărit, Imperiul Roman de Răsărit a cunoscut o revenire spectaculoasă în timpul
împăratului Iustinian (527-565) – a încercat refacerea Imperiului Roman: înfrânge regatul
ostrogoţilor din Italia; distruge regatul vandalilor din nordul Africii; recucereşte o porţiune din
Spania vizigotă;

1
- în anul 602, slavii au trecut Dunărea în sud, ocupând Bulgaria de azi.

II. Evoluţia instituţiilor bisericeşti între secolele IV-VII

ASPECTE TERMINOLOGICE:
- cuvântul ORTODOX: înseamnă „adevărat” şi se referă la credinţă – el desemnează credinţa
adevărată a Bisericii lui Christos;
- cuvântul CATOLIC: înseamnă „universal” şi se referă la instituţia bisericii – el desemnează
adevărata Biserică a lui Christos, diferenţiată astfel de celelalte biserici eretice;
- în concluzie: Biserica adevărată a lui Christos trebuie să fie în acelaşi timp: catolică şi
ortodoxă.

1. Relaţia stat – biserică – secolul IV

- după Edictul de la Milano (313), doctrina oficială a fost toleranţa şi libertatea cultului, dar
balanţa dintre creştinism şi păgânism nu a fost echilibrată de la bun început;
- primele simboluri creştine apar pe monede din anul 315; iar ultimele reprezentări păgâne dispar
în 323;
- Biserica Catolică primeşte un statut privilegiat – e protejată de stat, dar nu e încă majoritară, e o
biserică mai ales urbană, care nu controlează încă zonele rurale;
- se înmulţesc lăcaşurile de cult;
- e perioada în care se adoptă planul arhitectural al BAZILICII: plan dreptunghiular împărţit în 3
nave de către 2 şiruri de coloane, având în capăt o absidă;
- personalităţile creştine au acces la funcţiile cele mai înalte în stat;
- a fost o perioadă de pace pentru biserică – cu excepţia scurtului moment din timpul domniei lui
Iulian Apostatul (361-363), un nepot de-al lui Constantin, care a vrut să întoarcă Imperiul la
păgânism;
- ultima lovitură dată păgânismului a fost dată de Teodosius cel Mare (379-395): creştinismul în
forma sa ortodoxă a devenit practic religie de stat; ereticii au fost alungaţi în 381, la Conciliul de
la Constantinopol; iar în 391, păgânismul a fost interzis, iar templele au fost închise sau distruse.

A. Constantin cel Mare

- familia împăratului protejează biserica: mama sa, Elena, şi surorile sale sunt creştine – cu grija
lor au fost construite: Bazilica Lateran – va fi biserica papală; Bazilica Sf. Petru – Roma; marele
ansamblu al Sfântului Mormânt – la Ierusalim;

2
- Constantin a restaurat şi temple păgâne la Constantinopol, dar a ridicat şi edificii creştine, ca şi
Biserica celor 12 Apostoli, unde a cerut să i se pregătească şi un mormânt;
- Constantin şi-a crescut copiii în spiritul creştin;
- a luat primele măsuri contra păgânismului: în 318 a interzis sacrificiile private (în case);
- în tradiţia bizantină, Constantin are o imagine idealizată – cea a preasfântului împărat,
considerat a fi aproape un egal al apostolilor;
- s-a botezat doar înainte de moarte;
- după moartea sa a fost scrisă Viaţa lui Constantin, semnată de Eusebiu din Cezareea (autorul
real a fost un succesor al lui Eusebiu în scaunul Cezareei) – imaginea legendară a fost întreţinută
şi de fiii lui Constantin.

B. Imaginea împăratului creştin

- în persoana împăratului se îmbină 2 planuri:
- cel spiritual – sacru
- cel temporal – profan
- împăratul este conducătorul statului dar este direct interesat de problemele spirituale ale
supuşilor săi;
- preocupările spirituale ocupă mare parte din viaţa cotidiană a oamenilor;
- în aceste condiţii nu este posibilă o separaţie între stat şi biserică;
- în multe cazuri, chiar clericii vor fi cei care vor cere intervenţia împăratului atunci când au
apărut neînţelegeri religioase;
- împăratul nu-şi pierde caracterul sacru pe care l-a avut ca zeu păgân;
- pentru că el uneşte sub autoritatea sa întreaga lume romană, adică lumea civilizată, puterea
imperială apare ca o imagine pământească a monarhiei divine – el este manifestarea vizibilă a lui
Dumnezeu pe pământ;
- împăratul se simte responsabil în faţa lui Dumnezeu de mântuirea supuşilor săi şi nu doar de
binele lor pământesc;
- de aceea împăraţii nu s-au mulţumit doar să înlesnească şi să sprijine întrunirea conciliilor, ci
au luat iniţiativa de a le convoca, le avertizează asupra problemelor de dogmă şi disciplină ce
trebuie discutate; urmăreşte desfăşurarea lucrărilor; sprijină crearea unei majorităţi;
- se creează ideea unui ideal de colaborare între Biserică şi împărat: cei doi trebuie să fie de
acord cu conţinutul credinţei – dacă împăratul nu mai este ortodox, atunci el devine un tiran, o
unealtă a Satanei.

2. Instituţiile ecleziastice

3
- la începutul sec. IV, toate instituţiile fundamentale ale bisericii erau deja create – cu excepţia
monahismului;
- Biserica Catolică apare divizată într-o serie de comunităţi locale supuse autorităţii unui episcop:
BISERICA EPISCOPALĂ este unitatea de bază;
- se face o distincţie clară între masa credincioşilor şi cler;
- clerul se ierarhizează strict:
- episcop
- preoţi
- diaconi
- subdiaconi
- un statut aparte în masa credincioşilor îl au clasele (ordines):
- văduvelor
- fecioarelor consacrate
- diaconeselor
- în sec. IV, laicii mai au o oarecare influenţă asupra Bisericii – încă la acea dată, episcopul este
ales de mulţimea credincioşilor;
- regula va deveni alta – alegerea o vor face clericii locali (la Roma); sau episcopii provinciei;
- în sec. IV se definitivează ierarhia episcopiilor: episcopiile din cadrul unei provincii romane, se
subordonează unui episcop mitropolitan, care e episcopul oraşului principal al provinciei.

3. Teorii legate de primatul papal

A. Aspecte teoretice. Evoluţii ideologice de la Roma

- teoriile legate de primatul papal s-au dezvoltat la Roma în secolul IV odată cu mutarea capitalei
imperiale la Constantinopol sau la Ravenna;
- Roma pierdea astfel prestigiul de marea şi singura capitală imperială;
- Roma îşi va concentra discursul în jurul persoanei Sf. Petru; acesta devine figura cheie a
întregii ideologii a Romei;
- din sec. IV, fondarea Bisericii Romei este atribuită doar lui Petru care e aşezat şi în capul listei
episcopilor Romei;
- din a doua jumătate a sec. IV, Scaunul Romei se numeşte frecvent şi: „Scaunul lui Petru”;
„sedes apostolica”;
- sec. IV – se dezvoltă tema: Roma este CAPUT – al acestui corp care este Biserica;
- în 343, la Conciliul de la Sardica, i-a fost recunoscut papei dreptul de apel în cauzele majore – e
un conciliu occidental; papa îşi rezervă rolul de arbitru;

4
- secolul V – tema: Roma este FONS (izvor) – din care izvorăşte episcopatul şi toată autoritatea
ataşată acestei demnităţi;
- papa Leon I spunea că: aşa cum episcopatul a fost dat de Petru celorlalţi episcopi, aşa trece
acesta şi de la papă la ceilalţi membri ai corpului episcopal;
- Biserica este un corp mistic în care succesorii lui Petru sunt capul vizibil, iar viaţa corpului
depinde de ei.

B. Poziţia Sfinţilor Părinţi răsăriteni faţă de primatul papal:

- răsăritenii nu au negat niciodată faptul că Petru a avut reşedinţa la Roma şi că a murit acolo;
- Eusebiu din Cezareea arăta, în Istoria ecleziastică, că Biserica Romei a fost fondată de Petru şi
Pavel; iar în Cronica sa, îl aminteşte ca fondator doar pe Sf. Petru;
- Didin cel Orb îl numea pe Sf. Petru corifeu al apostolilor, cap al lor, având între ei primatul;
- Sf. Vasile cel Mare nu vede în papă pe conducătorul suprem având jurisdicţie asupra întregii
biserici; pentru el, unitatea şi uniunea trebuiau să consiste într-o comunitate a episcopilor aflaţi în
legătură unii cu alţii; episcopul Romei e doar unul dintre ei şi conducător doar al episcopilor
apuseni;
- apelul pe care Sf. Ioan Gură de Aur la Roma, în urma îndepărtării sale din scaunul patriarhal de
la Constantinopol de către împărăteasa Eudoxia şi Teofil al Alexandriei, a fost mereu interpretat
de partea latină ca un gest de recunoaştere a primatului papei de jurisdicţie; în realitate, acţiunile
Sf. Ioan Gură de Aur nu trădează o astfel de concepţie; de asemenea, nici în scrierile sale nu se
găseşte o recunoaştere netă şi indubitabilă a primatului papal;
- în concluzie: Părinţii răsăriteni l-au văzut pe papă ca pe un egal al patriarhilor răsăriteni,
susţinând astfel o viziune co-fraternă, co-asociativă.

C. Poziţiile exprimate în cadrul conciliilor ecumenice:

- la conciliul de la Niceea, din 325, s-au impus în prim plan reprezentanţii celor 3 mari scaune
ale Romei, Alexandriei şi Antiohiei – este imaginea unei TRIARHII – punctul comun este
persoana Sf. Petru; canonul 7 menţiona şi Ierusalimul, dar cu o poziţie de onoare şi aflată sub cea
a Alexandriei şi Antiohiei;
- la conciliul de la Constantinopol din 381 – s-a ajuns la principiul PENTARHIEI – canonul 3
afirma că arhiepiscopul Constantinopolului trebuia să aibă preeminenţa de onoare în biserică,
după Roma, de vreme ce acest oraş a devenit „Noua Romă” – a fost un conciliu răsăritean –
delegaţii apuseni nu au participat;
- sistemul pentarhic a fost definitivat prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon -
Constantinopolul avea poziţia 2 în această ierarhie, nu după criteriul apostolicităţii, ci după cel al

5
puterii politice; primea şi o jurisdicţie clară asupra diocezelor din Tracia, Asia şi Pont; canonul a
fost discutat şi aprobat de conciliu înainte de sosirea legaţilor papali – papa Leon I nu a
recunoscut acest canon.
III. Evoluţii ale vieţii spirituale – secolele IV-VI
- sec. V – preocupare pentru combaterea practicilor şi superstiţiilor păgâne profesate încă în
mediile creştine;
- Biserica a adaptat o parte a acestor tradiţii, punându-le în slujba pietăţii creştine;
- sec. V-VI – efort de evanghelizare – dezvoltarea predicii;
- extinderea reţelei de episcopate;
- a progresat evanghelizarea spaţiilor rurale; apar biserici rurale; organizarea parohiilor rurale;
- din sec. V – primele mărturii despre folosirea veşmintelor preoţeşti – de origine monastică;
- e o perioadă de dezvoltare a vieţii monastice;
- dezvoltarea cultului martirilor şi a cultului sfinţilor (venerarea relicvelor; pelerinaje);
- sec. IV-VI – perioada în care s-a alcătuit liturghia romană – treptat va deveni liturghia comună
a Bisericii latine în ansamblul ei; a înlăturat riturile locale (Milano, Lyon, Toledo) – e un element
de uniformizare;
- sec. V-VI – începuturile organizării învăţământului teologic;
- canonizarea unui număr foarte mare de sfinţi – canonizare populară, explicabilă prin admiraţia
poporului simplu faţă de exemplele de virtute oferite de aceştia.

IV. Răspândirea creştinismului în Europa în secolele IV-VII

- în secolele IV-VI, marea parte a migratorilor deveniseră creştini, dar erau ARIENI;
- goţii fuseseră convertiţi de WULFILAS, care a tradus şi Biblia în limba gotă (ca arieni);
- după formarea regatelor barbare, aceste populaţii vor adopta până la urmă creştinismul în forma
sa ortodoxă/catolică:
- vizigoţii vor renunţa la arianism după convertirea la catolicism a regelui Recared, în
anul 587; biserica spaniolă devine una foarte activă – între 633 şi 702 au avut loc nu mai puţin de
15 concilii la Toledo; sec. VI – Sf. Isidor de Sevilia;
- ostrogoţii, burgunzii – tot arieni – se vor catoliciza în sec. VI;
- francii – unul dintre puţinele popoare germanice din Occident care a trecut la creştinism
acceptând direct forma catolică – momentul cheie a fost botezul regelui Clovis în anul 496,
acesta fiind influenţat de soţia sa, Clotilda, de origine burgundă, şi de Sf. Remi, episcopul de
Reims;
- în Irlanda, creştinismul a fost răspândit în sec. V prin acţiunea Sf. Patrick;

6
 - în Anglia, regatele anglo-saxone vor adopta creştinismul roman, în urma ajungerii în
insulă a misiunii conduse de Sf. Augustin de Canterbury, trimis de papa Grigore cel Mare, în
anul 597.

V. Marile Erezii ale secolelor IV-VII

EREZIA FONDATOR/ PERIOADA IDEI COMBATERE

ZONA
Donatism - apare în N. - contextul - creează Biserica - împăratul
Africii; persecuţiei lui celor puri (care nu Constantin cel
- fondatori: ep. Diocleţian - au cedat în perioada Mare;
Meletius din 303 persecuţiei) - Sf. Augustin
Lycopolis; ep.
Donatus din
Cartagena
Arianism - Arie; Egipt, - sec. IV – sec. - neagă natura - Conciliul de la
Alexandria; VI divină a lui Niceea – 325;
- erezia s-a Christos; conciliul de la
răspândit în - susţine unicitatea Constantinopol -
Europa – mai lui D-zeu – doar 381
ales la migratori Tatăl este D-zeu;
Nestorianism - patriarhul
- prima - separă total cele 2 - conciliul de la
Nestorie al
jumătate a sec. naturi ale lui Isus Efes - 431
Constant. V Christos;
- partea umană,
născută din
Fecioara Maria, nu
are nimic divin;
- neagă Mariei titlul
de „Născătoare de
Dumnezeu”
Monofizism - călugărul grec - sec. V - Isus Christos are - conciliul de la
Eutihie – din doar natura divină; Calcedon, 451
Constantinopol neagă natura umană