Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Greco-Catolică - Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE
Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

SEMESTRUL II – CURS VI
BISERICA ÎN PERIOADA CAROLINGIANĂ

I. CONTEXTUL POLITIC
- Francii preiau controlul în Galia în vremea regelui CLOVIS (482-511);
- Clovis se creştinează în anul 494, după bătălia de la Tolbiac, în care i-a învins pe alamani –
creştinarea francilor a fost foarte importantă pentru că s-a făcut în cadrul Bisericii Catolice;
francii nu s-au creştinat ca arieni, aşa cum au făcut multe din celelalte popoare migratoare.
- În anul 507, după bătălia de la Vouille, Clovis îi învinge pe vizigoţi şi unifică regatul franc la
nord de Pirinei – se formează un regat important, cu capitala la PARIS.
- Clovis a întemeiat astfel dinastia MEROVINGIANĂ.
- După moartea lui, regatul se va împărţi între cei 4 fii ai săi – urmând legea veche germanică –
aceasta spunea că averea (inclusiv un regat) se împarte egal între urmaşi;
Consecinţa: slăbirea puterii regale – chiar dacă s-au mai reuşit reunificări ale regatului, el era
împărţit din nou după moartea regelui reunificator;
- Treptat, în regat, conducerea o aveau aşa-numiţii MAJORDOMI (un fel de administratori ai
regatului);
- Între 714 şi 741, regatul franc a fost condus de majordomul CAROL MARTEL:
 a luptat cu saxonii;
 a învins în 732 pe arabi, în marile bătălii de la Tours şi Poitiers (arabii cuceriseră Spania în
anul 711);
 papa Grigore III i-a cerut ajutorul contra longobarzilor (longobarzii – popor migrator care
ocupaseră partea de nord a Italiei – făceau mari presiuni asupra papalităţii – erau arieni –
papalitatea nu mai beneficiază de protecţia pe care i-o dăduse până atunci Imperiul Bizantin –
care controlase o bună parte din Italia în sec. VI, în perioada domniei împăratului Iustinian, şi
imediat după aceea – influenţa bizantină în Italia va scădea în sec. VII, iar în sec. VIII, puterea
bizantină devenise un pericol pentru papalitate, mai ales în timpul împăratului Leon III
Isaurianul – susţinător al iconoclasmului).

1
- Fiul lui Carol Martel, PEPIN CEL SCURT a fost ales rege al francilor (751-768) – se pun
bazele unei noi dinastii – dinastia CAROLINGIANĂ;
- Pepin cel Scurt:
 În anii 755-756 a făcut campanii în Italia contra longobarzilor;
 În anul 756, a donat papei Ştefan II exarhatul Ravennei şi ducatul Romei – este actul de
fundare a STATULUI PAPAL, numit PATRIMONIUM SANCTI PETRI – aceasta reprezintă
începutul autorităţii temporale a papei – care devine din acest moment şi conducător politic –
actul este cunoscut şi sub numele de DONAŢIA PEPINIANĂ – francii devin astfel protectorii
papalităţii.

II.DOMNIA LUI CAROL CEL MARE (768-814)

1. Aspectele politice

- La moartea lui Pepin cel Scurt, regatul s-a împărţit între cei 2 fii ai săi, Carol şi Carloman;
- Carloman a murit în anul 771, iar Carol a devenit singur stăpânitor al regatului franc;

- Carol cel Mare a format un mare imperiu – capitala a fost la AACHEN (AIX-LA-
CHAPELLE):
 A distrus stăpânirea longobarzilor în Italia;
 A făcut campanii contra saxonilor – distrugerea rezistenţei lor – saxonii se răsculaseră
sub conducerea lui Vidukind;
 A preluat sub conducerea lui Bavaria;
 A distrus regatul avarilor – avea centrul în Pannonia (Ungaria de azi);
 A făcut campanii în nordul Spaniei, contra arabilor;
 În 25 decembrie 800, Carol a fost încoronat ca Împărat al Romanilor, la Roma, de către
papa Leon III;
SCOPUL lui Carol cel Mare: restaurarea Imperiului Roman de Apus;
 În anul 812, se încheie un tratat între Carol cel Mare şi împăratul bizantin Mihail I, care
îi recunoaşte lui Carol titlul imperial, în schimbul cedării către Imperiul Bizantin a
Veneţiei, Istriei şi Dalmaţiei (zona Croaţiei de azi); Carol a renunţat însă la titlul de
IMPERATOR ROMANORUM, care rămâne doar pentru împăratul bizantin.

OBSERVAŢIE:

2
Observaţi importanţa deosebită a titlului imperial. Ideologia imperială spunea că poate exista un
singur împărat al romanilor – aşa cum a existat un singur Imperiu Roman. Imperiul Roman a fost
considerat de romani ca „lumea întreagă”, iar împăratul era astfel „stăpânul lumii”. Titlul
imperial a rămas în posesia împăraţilor Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) după
căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476. Împăraţii bizantini au fost foarte atenţi ca titlul
acesta să nu fie preluat de nimeni altcineva – de aceea, împăratul a fost foarte deranjat de faptul
că papa i-a acordat titlul imperial lui Carol cel Mare. Papa a făcut acest gest faţă de Carol, în
condiţiile în care considera că împăraţii bizantini şi-au pierdut acest drept în momentul în care au
susţinut erezia iconoclastă. Situaţia s-a schimbat atunci când împăratul bizantin s-a reîntors la
ortodoxie – Carol a păstrat titlul imperial, dar nu pe cel de „Împărat roman”, ci pe cel de
„împărat al francilor”.
CONCLUZIE: împărat roman poate fi doar unul, aşa cum poate fi doar un singur Imperiu
Roman – iar până în secolul X, acestea s-au concentrat în mâinile Împăratului bizantin şi în
Imperiul Bizantin, considerat moştenitorul Imperiului Roman.

2. Aspecte ale politicii religioase a lui Carolingienilor înainte de Carol cel Mare
- Carolingienii au susţinut ca bisericile formate pe teritoriile controlate de ei să fie supuse
Romei;
- Carol Martel l-a sprijinit foarte mult pe Sf. Bonifaciu – evanghelizatorul Germaniei;

Creştinarea germanilor
- Apostolul Germaniei a fost Sf. BONIFACIU sau WINFRID, călugăr de origine anglo-saxonă;
- În anul 718, a fost la Roma, unde papa Grigore II îi dă misiunea de a evangheliza Germania;
- A întemeiat numeroase mănăstiri – spre ex. marea mănăstire de la FULDA;
- A întemeiat şi noi sedii episcopale;
- A organizat sinoade locale germane;
- A murit moarte de martir în anul 754.

OBSERVAŢIE:
1. Observaţi rolul foarte important jucat de mănăstiri în răspândirea creştinismului în zonele din
nordul Europei.
2. Observaţi faptul că înaintarea evanghelizării şi a misiunilor a fost însoţită de organizarea
instituţională a acelor zone – întemeierea episcopiilor.
3. Observaţi faptul că în zonele noi, organizarea instituţională a fost făcută de sus în jos – de la
nivelul episcopiilor spre cel local, al parohiilor.
3
3. Politica religioasă a lui Carol cel Mare
- i-a creştinat forţat pe saxoni;
- a întărit răspândirea modelului roman în biserică;
- a sprijinit răspândirea cărţilor liturgice utilizate la Roma; efort pentru unificarea
liturgică;
- a susţinut introducerea generală a dreptului canonic roman;
- a sprijinit răspândirea modelului monahal benedictin;
- a susţinut regulile care reglementau viaţa şi activitatea canonicilor bisericilor catedrale;
TOATE ACESTEA AU CA EFECT ÎNTĂRIREA EFORTURILOR DE UNIFORMIZARE A
PRACTICILOR RELIGIOASE DUPĂ MODELUL ROMAN ÎN TOT OCCIDENTUL.
- a întemeiat numeroase episcopii în zonele de margine a Imperiului (ex. Verden, Bremen,
Magdeburg) – ele vor deveni centre importante de răspândire a creştinismului în nordul Europei
şi în zona slavilor;
- în anul 794 – a organizat un Conciliu la Frankfurt – susţinerea modelului roman; susţine
introducerea lui Filioque în crez.
- a fost susţinut de oameni de cultură importanţi – cel mai reprezentativ fiind ALCUIN DE
YORK;
- domnia lui a însemnat şi o importantă renaştere culturală şi artistică;
- a sprijinit eforturile de instrucţie a clerului – episcopiile şi mănăstirile trebuiau să deschidă
şcoli; aceste şcoli vor contribui la promovarea celibatului clerical; episcopii trebuiau să verifice
cunoştinţele preoţilor, ortodoxia lor şi modul în care administrează Sacramentele.
CAROL CEL MARE S-A CONSIDERAT PE SINE CA PROTECTORUL BISERICII
CATOLICE – urmând modelul „împăratului creştin”.

4
 ISLAMUL

1. Originea islamului
- Profetul Mahomed s-a născut în anul 570 – a devenit negustor, în preajma unchiului lui,
Abu Talib;
- La 40 de ani (cca 612), Mahomed a primit revelaţia de la Arhanghelul Gabriel, într-o
grotă din muntele Hira – îndemnul era ca acest mesaj să fie transmis oamenilor, prin
recitare (a recita = ku ran – de aici provine cuvântul Coran);
- Mahomed a fost încurajat să predice de către soţia sa Khadija (fusese o văduvă bogată);
- El predică împotriva idolilor de la MECCA (aici se afla templul care găzduia statuile
zeilor triburilor arabe – în centrul său se afla o piatră sfântă numită KAABA – e un
meteorit);
- În anul 622, este alungat din Mecca şi fuge pentru a scăpa de pericol, la MEDINA,
„Oraşul Profetului” – această „fugă” este cunoscută cu numele de HEGIRA – iar anul
622 este considerat anul 1 al erei musulmane;
- Din Medina, Mahomed a început lupta contra adversarilor săi – în anul 630 a recucerit
Mecca;
- A murit în anul 632;
- Fiica lui Mohamed s-a chemat FATIMA şi s-a căsătorit cu ALI, fiul lui Abu Talib;
- După moartea lui Khadijah, Mohamed şi-a luat mai multe soţii – soţia preferată a fost
AIŞA, fiica lui ABU BEKR, cel mai bun prieten al său, cu care s-a căsătorit când ea a
împlinit vârsta de 9 ani.
2. Doctrina
- Doctrina este cuprinsă în cartea sfântă numită CORAN;
- Versetele se numesc SURA;
- Un credincios musulman trebuie să îndeplinească 5 obligaţii:
A - să recite şi să creadă PROFESIUNEA DE CREDINŢĂ: „Nu există
altă divinitate în afară de Dumnezeu, iar Mahomed este Mesagerul lui Dumnezeu”;
B – să recite cele 5 rugăciuni rituale zilnice – precedate de spălări rituale;
C – să respecte postul din luna RAMADAN;
D – pomana – milosteniile către cei săraci;
E – Pelerinajul la Mecca;
- JIHADUL (războiul sfânt) nu este una din cele 5 obligaţii – se poate traduce prin „efort
împlinit pe calea lui Dumnezeu”; are un sens larg şi se poate aplica oricărei acţiuni

5
 lăudabile care are ca scop triumful adevăratei religii asupra nereligiunii – spre ex., se
poate referi la purificarea morală individuală a credinciosului.
- În islam sunt mai multe secte – cele mai importante sunt:
- ŞIIŢII – sunt cei care au susţinut obiceiul ca fiecare calif (conducătorul
religios suprem) să aparţină familiei PROFETULUI;
- SUNIŢII – cei care au considerat că această tradiţie nu este obligatorie.

Răspândirea islamului:
- În 635, arabii cuceresc Damascul; 637 cuceresc Mesopotamia de Jos şi Ierusalimul; 640,
cuceresc Egiptul; 641 – cuceresc Edessa si Mesopotamia de Sus; până în 656 cuceresc
Persia; în 698 au cucerit Cartagina; 711, sub conducerea lui El Tariq, cuceresc Spania
(Spania va rămâne sub stăpânire arabă pentru o lungă perioadă – lupta spaniolilor creştini
de recucerire a teritoriului spaniol s-a numit RECONQUISTA – şi s-a sfârşit abia în 1492
prin cucerirea ultimului bastion arab, emiratul de Granada); în 718 au asediat pentru
prima dată Constantinopolul.
Observaţie: cucerirea rapidă a arabilor se datorează slabiciunii statelor cu care s-au confruntat –
mai ales Imperiul Bizantin şi Imperiul Sasanid (Persia) care şi-au consumat energiile într-un lung
şi greu conflict între ele, care şi-a consumat ultimele episoade chiar înainte de venirea arabilor;
arabii vin cu o energie nouă şi având la dispoziţie resurse de aur însemnate provenite din jefuirea
tezaurelor piramidelor şi a mormintelor vechilor faraoni egipteni.
- Înaintarea lor în Europa a fost oprită prin victoriile lui Carol Martel, conducătorul
francilor, de la Tours şi Poitiers, din anul 732.