Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Greco-Catolică - Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE
Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

CURS IX
BISERICA ÎN OCCIDENT ÎN SECOLELE XII-XIV

I. Lupta dintre papalitate şi Imperiu

- este cunoscută şi ca lupta dintre „sacerdoţiu” şi Imperiu (este vorba despre Imperiul
Romano-German);
- Contextul: influenţa pe care împăraţii germani o aveau asupra papilor şi dorinţa lor
de a controla biserica din teritoriile imperiului;
- Miza şi punctul principal de divergenţă: procedura de numire a episcopilor – cine
are acest rol: papa sau împăratul?
- Biserica a încercat să se elibereze de imixtiunile exterioare în această procedură;
- primul pas a fost făcut de papa Nicolae II – a dat decretul din 1059 prin care dreptul
de a-l alege pe papă le era rezervat cardinalilor – episcopi;
- momentul culminant: DICTATUS PAPAE – dat de papa Grigore VII – în 1075 –
contra împăratului Henric IV – care va fi şi excomunicat – pentru a fi iertat, împăratul a
făcut penitenţă publică la Canossa;
- conflictul a durat destul de mult – abia în 1122 s-a ajuns la un acord – în vremea
papei Calixt II (1119-1124) şi a împăratului Henric V – când s-a semnat
CONCORDATUL DE LA WORMS – împăratul renunţă la dreptul de a învesti pe
episcopi cu inel şi toiag (semnele autorităţii lor spirituale) – împăratul păstrează însă un
rol important în procedură, fiind arbitru în cazuri de dispute și își rezervă dreptul de a
confirma domeniul.

1
II. Creşterea puterii papale de la Grigore VII la Bonifaciu VIII
- papalitatea exprimă superioritatea puterii spirituale asupra celei temporale;
- propoziţia 8 din Dictatus Papae spune: „numai papa putea să folosească
însemnele imperiale;
- propoziţia 23 din Dictatus Papae: „episcopul Romei, cu condiţia să fie consacrat
după modelul canonic, devine, fără îndoială, sfânt graţie preafericitului Petru” – e
o sfinţenie care are la bază funcţia îndeplinită de pontif,
- în sec. XII se afirmă că: „papa este adevăratul împărat”;
- papa Alexandru III (1159-1181) foloseşte ca titlul la mijlocul sec. XII formula:
„vicarius Petri”;
- papa Inocenţiu III (1198-1216) – va înlocui această formulă cu „vicarius Christi”;
- sub Alexandru III – se reglementează procedura de canonizare – procesul va fi
perfectat în sec. XIII – în principiu, doar papii pot proclama sfinţi;
- papi ca şi: Alexandru III, Inocenţiu III, Grigore IX (1227-1241) – au contribuit
decisiv la creşterea puterii papale,
- punctul culminant a fost atins în vremea lui Bonifaciu VIII (1294-1303) – în anul
1300 a organizat primul JUBILEU, acordând indulgenţe plenare pelerinilor veniţi
la Roma;
- Bonifaciu VIII a emis bula „UNAM SANCTAM” - 1302
- Acești papi au afirmat principiul de „PLENITUDO POTESTATIS” pentru Scaunul
apostolic – care era chemat de Dumnezeu să-şi exercite autoritatea prin
intermediul a două săbii:
- sabia spirituală – mânuită de către Biserică;
- sabia temporală – mânuită pentru biserică de către regi şi cavaleri, cu
acordul pontifului;
- Bonifaciu a intrat în conflict cu regele Franţei, Filip IV cel Frumos (1285-1314) –
conflictul se va termina cu înlăturarea papei şi cu intrarea papalităţii sub sfera de
influenţă franceză (incidentul de la Anagni – omul lui Filip IV, Guillaume de
Nogaret, îl ia prizonier pe papă – e eliberat de poporul din Anagni şi ajutat să
revină la Roma – moare la scurtă vreme după incident)
- În anul 1305 a fost ales papă Clement V (1305-1314), francez de origine, care se
va stabili la AVIGNON.

2
III. Exilul de la Avignon
- papalitatea a rămas la Avignon între 1309 şi 1377, perioadă pe care unii istorici o
consideră un „exil”, iar alții o numesc „robia babilonică a Papilor”;
- alegerile papilor au rămas sub influența regilor francezi;
- desigur, prezența la Avignon a lăsat Roma la discreția grupărilor locale – noi
tensiuni;
- aparatul bisericesc a funcționat însă, redirecționând
- papa Grigore XI se va întoarce la Roma în 17 ianuarie 1377, sub influența Sf.
Ecaterina de Siena.

IV. Ordinele religioase medievale

1. Cistercienii
- în sec. XI-XII în Occident se dezvoltă o mișcare de reformă a monahismului apusean,
considerând că ordinul benedictin s-a îndepărtat de forma sa originală;
- în acest context apar ordine noi: Sf. BRUNO din Koln fondează Ordinul Carthusienilor;
Sf. NORBERT din Xanten fondează Ordinul Premontrez;
- iar Sf. ROBERT de Molesme – fondatorul Ordinului CISTERCIAN;
- centrul ordinului: abația de la CÎTEAUX;
- se formeazî o rețea de abații centralizate, răspândite în întreaga Europă – ex. în
Transilvania, abațiile de la Igriș și Cârța;
- au avut un impact economic major în zonele lor de dezvoltare – au contribuit la
organizarea regiunilor izolate sau slab dezvoltate în care s-au așezat;
- cel mai cunoscut membru al ordinului – Sf. BERNARD de Clairvaux;
- la finalul sec. XII, ordinul avea peste 500 000 de membri.

2. Ordinele de călugări cerșetori: Franciscanii și Dominicanii

- s-au format la începutul sec. XIII, în afara tradiției monastice
- au avut un impact deosebit mai ales în zona urbană, mai ales în condițiile dezvoltării
mari a orașelor începând cu sec. XII;
- ordinul franciscan a fost întemeiat de Sf. FRANCISC de Assissi, o primă regula sa
primind acceptul papei Inocențiu III, în anul 1210, iar ulterior, regula franciscană a fost

3
aprobată de papa Honoriu III în anul 1223; iar ordinul dominican, Ordo Praedicatorum,
a fost întemeiat de Sf. DOMINIC, regula sa primind acceptul papei Inocențiu III, în anul
1216 și de papa Honoriu III în 1217;
- Sf. Clara de Assissi s-a alăturat grupului lui Francisc în anul 1212, la doar 18 ani, și a
pus apoi bazele unui ordin feminin cu același specific;
- călugării cerșetori s-au dedicat predicării ambulante, itinerante – accentul deosebit pe
PREDICĂ; respectiv pe practicarea adevăratei vieți apostolice – jurămintele de sărăcie
(mai ales franciscanii);
- cele două ordine au avut o dezvoltare spectaculoasă în sec. XIII, dominicanii ajungând
să aibă aproape 700 de conventuri, iar franciscanii dublu;
- franciscanii, sau Ordo Fratrum Minorum, s-au despărțit în sec. XIV în: Ordinul fraților
Observanți, adică aceia care și-au propus respectarea strictă a regulei Sf. Francisc de
Assissi și au cunoscut un avânt deosebit în sec. XV; respectiv în Ordinul fraților
conventuali sau „de mănăstire”, care au cunoscut un regres în sec. XIV-XV în orașele
afectate de ciumă (marea ciumă a zguduit Europa în sec. XIV – 1348-1351 – a murit o
treime din populația orașelor europene) – în 1517, papa Leon al X-lea a consfințit prin
bula Ite et vos in vineam meam ("Mergeți în via mea") despărțirea ordinelor franciscane
în ramurile distincte ale conventualilor (minoriții) și observanților (franciscanii OFM);
- cele două ordine s-au pus în slujba papalității – ordinul dominican va controla
INCHIZIȚIA, iar reprezentanții ambelor părți vor juca un rol major în universitățile
medievale;
- ei au oferit un model nou de spiritualitate – un elan pastoral care-i vizează pe laici –
din sec. XIII, laicii au fost îndemnați să se spovedească măcar o dată pe an, de Paști,
să se roage constant, să recite Tatăl Nostru – aceste îndemnuri au dus la un mare elan
religios în mediul laic, organizându-se confrerii evlavioase laice;
- e o perioadă în care au apărut și numeroase alte ordine de acest tip: Ordinul de la
Notre-Dame de pe muntele Carmel (ordinul carmelitan); Ordinul Pustnicilor Sfântului
Augustin; Ordinul Fraților Sfintei Cruci etc.; au fost atât de multe încât Conciliul de la
Lyon din 1274 a intervenit pentru a frâna această mișcare.

V. Cruciadele
Au fost mai multe mișcări care pot fi încadrate sub această denumire:
- cele 8 cruciade din Palestina – 1096-1270 – cruciadele clasice;

4
 - Reconquista din Spania (lupta creștinilor spanioli de recucerire a teritoriului
Peninsulei Iberice ocupate de arabi încă din 711) – 1031-1492;
- cruciada contra ereticilor albigenzi, în sudul Franței – 1209-1229;
- luptele cavalerilor teutoni în Prusia de Răsărit (nordul Europei), contra prusienilor
păgâni – din sec. XIII-XIV

Caracteristicile cruciadelor clasice:

- apar într-o perioadă în care societatea europeană se află în expansiune politică și
militară; în familiile nobiliare occidentale era un număr mare de fii – aceștia
întrețineau o stare permanentă de război; principii participă la cruciadă datorită
prestigiului obținut;
- e o perioadă de creștere demografică;
- la cruciade participă toate categoriile sociale; participarea foarte mare a
țărănimii, într-o perioadă de sărăcie foarte mare;
- sunt organizate având la bază ideologia creștinismului – au fost conduse de
papalitate;
- pot fi catalogate ca „războaie sfinte” – un contra – djihad;
- în contextul cruciadelor s-au format o serie de ordine monahale noi – călugării
cavaleri – ordine monahale militare – Ospitalierii, Templierii, Teutonii etc.;
- cauzele lor: religioase – recucerirea Țării Sfinte căzute sub controlul arabilor;
relansarea misionarismului spre Țara Sfântă; politice – avansul în Orient al
turcilor selgiucizi, al arabilor din Egipt; pierderile teritoriale ale bizantinilor;
economice – controlul drumurilor comerciale care legau Europa de Orient.

Desfășurarea evenimentelor:
- prima cruciadă Urban II, la Conciliul de la Clermont, din 1095.
- Cruciada I – 1096-1099 – mai întâi a avut loc expediția țărănimii condusă de
Petru Pustnicul și Walter cel Sărac – se termină tragic, fiind măcelăriți de arabi;
expediția cavalerilor condusă de Geoffroi de Bouillon și Boemund de Tarent
reușește să cucerească Ierusalimul și să întemeieze o serie de formațiuni statale:
Regatul Ierusalimului; Principatul Antiohiei, Comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa,
Ascalon;

5
 - Cruciada II – 1147-1148 – convocată de papa Eugen III – în 1146, arabii
recuceriseră Edessa; la cruciadă participă regele Franței, Ludovic VII și împăratul
german Conrad III; cruciada este un eșec;
- Cruciada III – 1189-1192 – în 1187, Salahadin, sultanul Egiptului, recucerește
Ierusalimul; la cruciadă participă regele Franței, Filip II August, regele Angliei,
Richard I Inimă de Leu și împăratul german Frederic I Barbarossa; cruciada e un
eșec – cuceresc totuși orașul Acra;
- Cruciada IV – 1202-1204 – convocată de papa Inocențiu III – este o acțiune a
cavalerilor și baronilor conduși de Balduin de Flandra – expediția este deviată și
nu mai ajunge în Țara Sfântă din cauza neînțelegerilor dintre cruciați și, într-o
primă etapă, dogele Veneției, Henric Dandolo, iar în a doua etapă, cu împăratul
de la Constantinopol, Isac II Anghelos; cruciații vor cuceri Constantinopolul și vor
întemeia astfel Imperiul Latin de la Constantinopol, condus de Baldiun de
Flandra; Imperiul va rezista până în 1261 – această cruciadă a dus la adevărata
ruptură dintre greci și latini și a definitivat schisma dintre Biserica Răsăritului și
Apusului;
- După acest moment, cruciadele următoare (alte 4 între 1217 și 1270) s-au
concentrat asupra Egiptului, fiind însă un eșec, în ciuda implicării unor suverani
ca Ludovic IX cel Sfânt al Franței, sau a împăratului german Frederic II – acesta
a negociat cu sultanul recuperarea Ierusalimului, care a fost retrocedat pentru
câțiva ani creștinilor;
- Creștinii au mai păstrat controlul asupra unor teritorii în Orient, până în 1291,
când au pierdut definitiv și ultimul oraș - Accra;
- Luptele au mai continuat datorită prezenței cruciaților în Cipru, pentru o
perioadă, iar apoi a cavalerilor ioaniți în Rodos – până în sec. XVI

Consecințele cruciadelor:
- în plan politic, cruciadele au ajutat procesul de centralizare a puterii regale în
statele din Europa
- s-au intensificat relațiile comerciale de-a lungul Mediteranei – contactele cu
lumea musulmană nu au fost doar războinice – s-a făcut comerț dar și schimb de
idei;
- în Europa e o perioadă de intensificare a sentimentelor antisemite.

6
VI. Ereziile populare: valdensi și albigensi

1. Valdensii
- întemeietor: Peter Valdo, negustor din Lyon – în a doua jumătate a sec. XII
- a studiat Biblia și a dorit să trăiască o viață de perfecțiune;
- și-a donat bunurile săracilor și a predicat penitența;
- în urma predicării, s-a format un grup de discipoli, numiți „Săracii din Lyon”;
- au considerat că pot predica Evanghelia, dar nu aveau pregătire teologică, ceea ce a
provocat reacția autorității bisericești;
- episcopul de Lyon le-a interzis să predice;
- Peter Valdo a mers atunci la Roma unde era în desfășurare Conciliul de la Lateran III
– 1179;
- papa Alexandru III le-a aprobat stilul de viață, dar le-a cerut să se supună autorității
episcopului local în problema predicării;
- au continuat însă să predice, dezvoltând și un discurs anticlerical;
- spuneau: pentru oameni e de ajuns să cunoască Evanghelia, folosind propria
capacitate de a o interpreta; botezul copiilor e fără valoare; nu este nevoie de Biserică
pentru a te ruga; posturile, ofrandele și rugăciunile pentru morți nu servesc la nimic;
este imaginea unei Biserici a laicilor care trăiesc după exemplul evanghelic; Biserica
devine astfel o simplă comuniune de sfinți; – este dizolvată astfel întreaga structură
ierarhică și sacramentală a Bisericii;
- nu au ajuns la conflict deschis cu autoritățile bisericești și laice – majoritatea
membrilor grupului au revenit pe parcurs în Biserica Catolică.

2. Albigensii
- numele provine de la orașul Albi, din sudul Franței, care a fost centrul mișcării;
- aderenții au mai fost numiți și „catari”, adică „cei puri”;
- doctrina: influențe maniheiste și bogomile; cred într-un sistem dualist – conflict între
bine și rău – în oameni, acest conflict este cel între suflet și trup; trupul este materie-
este rău – Isus a avut un trup aparent – aici se apropie de donatism; membri grupului
formează un grup al celor aleși; promovează un ascetism sever – au avut loc sinucideri;
botezul e doar spiritual; sunt contra căsătoriei; contra serviciului militar;
- au fost condamnați de Sf. Bernard;

7
- în 1206 au fost condamnați de papa Inocențiu III;
- în 1208 a fost convocată o cruciadă a nobililor contra albigensilor, condusă de contele
Simon de Montfort – au înăbușit mișcarea în mod brutal – profitând de această ocazie,
regele a confiscat și domeniile nobililor acuzați că ar fi făcut parte din mișcarea catară.

Observații: Cum au fost tratați ereticii?

- împotriva lor se declanșează violența populară;
- sunt bănuiți de rea-credință;
- deși au cunoscut adevărul, ereticii au ales eroarea, așadar l-au ales pe Satana –
așa se explică violența cu care au fost combătuți;
- 1224 – o lege civilă prescria pedeapsa cu moartea pentru ereticii care nu se
converteau;
- 1231 – înființarea Inchiziției.