Mânăstirea Vieroș

Satul Vieroş este atestat documentar pentru întâia oară într-un hrisov din vremea
domnitorului Radu de la Afumaţi (25 iulie 1525), prin care acesta Intăreşte jupâniţei Maria şi
fiului ei jupan Ivaşcu din Goleşti satul Virăşul. După 1540, Radu Paisie, cunoscut şi sub numele
de Petru de la Argeş, domn al Ţării Româneşti (iunie 1535 martie 1545), dăruieşte lui Radu
vistier din Goleşti mai multe proprietăţi, printre care se află şi Vierosul, fostă proprietate a lui
Vlaicu din Piscani, fiindcă acesta din urmă viclenise.
Nu se cunoaşte cu certitudine când a fost construită prima biserică de la Vieroş. Din
documente ulterioare rezultă că aceasta exista dinainte de anul 1571, fiind (re)construită de către
marele vornic Ivaşcu Golescu între 1572-1573. De-a lungul secolelor biserica a fost reconstruită
parţial şi zugrăvită de Stroe Leurdeanu (1644-1645), un urmaş al boierilor din Goleşti, care o
înzestrează cu o cruce deosebită în 1642.
Pisania comandată de Stroe Leurdeanu avea următorul text, care a fost transcris de mitropolitul
Neofit în 1746, când a vizitat mânăstirea: „Această Sfântă și Dumnezăiască mânăstire ce să
chiamă Vierășu, care iaste hramul Ducerea în Biserică a Maicâ Precisti, fost-au zidită den
temeliia ei de jupan Ivașco Golescu, ce au fost vornic mare în .zilele lui Alexandru Vodă cel
Bătrân la leatu 7081. Iar eu Stroe vel vistier de la Leurdeni, denpreună cu jupâneasa mea Vișa,
văzându-o veche și stricată prin multe locuri, nevoit-am cum am putut și cu ce ne-au dat
Dumnezeu îndemână, de ann dres și noi și am adaos adecă cu ziduri și cu zugrăveala bisericii i
cu moșii, răvnind și pohtind întru toată inema noastră a ne chema ctitori ai aceștii Sfinte
mânăstiri, pentru pomana noastră și a părinților și a tot neamul nostru. Și acestea toate le-am
început în zilele răposat<u1ui> Matei voevod, leat 7153”.
Boierul Mareș Băjescu construiește o pivniță și o chilie egumenească între 1666-1669, după care,
timp de aproape 150 de ani, nu mai sunt surse documentare referitoare la construcțiile mânăstirii.
În 1794, biv ve1 logofăt Radu Golescu, fiul vomicului Nicolae Știrbei și al Aniței, fiica lui
Radu(Răducanu) Golescu, s-a adresat domnitorului Alexandru Moruzi cu rugămintea de a
consimți la închinarea acestei mãnăstiri la Muntele Athos (Sfetagora sau Svetagora). Dositei
Filitti, mitropolitul grec al Ungrovlahiei, ales la 25 septembrie 1793, a cerut domnitorului să
interzică închinarea mănăstirii. Astfel, mânăstirea a rămas independentă (slobodã), nefiind
închinată la locurile sfinte.
 Prima biserică, fiind deteriorată, a fost demolată în vremea lui Parthenie Nica, egumen al
mânăstirii între 1823 -1827. Lucrările de construcție la actuala Biserică a mănăstirii au fost
începute în anul 1027, pe amplasamentul celei vechi, după cum au relevat săpăturile arheologice
din anii 90' şi una din pietrele de mormănt, care are următorul text in limba română, scris cu
alafabet chirilic:
„ † Supt această piiatră să odihnesc oasele fericiților ctitori acestui sfănt lăcaș: Ivaşco vel logofăt
şi Albul vel clucer Leurdenii (corect Goleşti, n.a.), carei la leat 7081 (1572-1573), au făcut-o
mănăstirea şi au zidit biserica cea veche, care de mulțimea anilor dărăpănându-să s-au ridicat
aceasta, precum se vede, de Samuil Tărtăşăscul, arhimandritul Mitropoliei şi năstavnicul acestei
mănăstire, la leat 1834, in zilele prea înnãlțatului domn Alecsandru Dimitrie Ghica voevod, spre
veşnica pomenire a aceloraşi ctitori ai neamului lor.”
Conform acestei inscripții, biserica a fost finalizată, pictată şi sfințită în 1834, septembrie
13, în vremea egumenului Samuil Tărtăşescu, care a fost şi arhimandrit Mitropoliei
Ungrovlahiei, cu sprijinul financial din partea domnitorilor Grigore Dimitrie Ghica şi Alexandru
Dimitrie Ghica.
A fost afectată grav de cutremurul din 1838, cănd s-au surpat turla bisericii, dat şi
clopotnița. Din cauza slabei adrninistrări, întreg ansainblul monahal se ruinează, încă dinainte de
aplicarea reformei privind secularizarea averilor mănăstirești, din timpul domnitorului Alexandru
loan Cuza (1863).
În 1855, biserica de zid acoperită cu șindrilă de brad veche era crăpată prin toate prțile, de
sus până jos, turla era căzută cu totul, împrejmuirea curții mânăstirii era de zid, însă crăpată şi
dărăpănată în toate părțile. Casele egumeneşti nu mai puteau fi locuite, şi clopotnița era în cea
mai desãvârşită ruină, insă mai existau 12 odăi orientate spre sud, care erau învelite în fier, fiind
reparate.
Cert e că după secularizarea averii mânăstirii și prin plecarea călugărilor se accelarează
ruinarea ansamblului monahal. Într-un raport din 1866 se afirma că în chilii plouă, tencuiala
bisericii cădea, clopotnița de lemn stătea să cadă, iar cișmeaua de la intrare nu mai funcționa,
deși era o podoabă frumoasă a mânăstirii. În anul următor, în urma unui incendiu au fost
distruse și chiliile construite pe două caturi.
Așezare
 Din întreg ansamblul monahal de la Vieroș în prezent se mai păstrează doar biserica și
ruinele zidurilor de incintă aflate în satul Fagetu, azi un cartier mai îndepărtat a1 oraşului
Mioveni. Acest așezământ monastic face parte din categoria monumentelor istorice, clasat sub
codul AG-II-a-A-13686.
Descriere
Biserica în formă trilobată, în stil bizantin, are o lungime în interior de 21,20 metri și o
lățime în axul absidelor de 10 metri. În exterior este decorată în stil neoclasic, de o parte și
de alta a intrării sunt două colane decorate cu motive florale. Pictura din interior este în parte cea
originală. Acest vechi ansamblu monahal a fost necropolă a boierilor din Golești. În interior se
află 10 pietre de mormânt, mutate de pe amplasamentul inițial, unele din acestea fiind foarte
frumos realizate.
Majoritatea pietrele de mormânt datează din secolele XVI-XVIII și fac referire la familia
Goleștilor și urmașii acesteia: marele logofăt Ivașcu și marele clucer Albu (1574) cu soția sa
Irina (d. 1572 sau 1576); Nicula (d.1634) și Gherghina (d. 1647), copiii lui Stroe Leurdeanu și un
copil numit Matei (d. 1681), din urmă având o inscripție poetică pe piatra tombală, redată după
cum urmează: ,, † Noemvrie 6 dni (zile), văleat (în anul) 7190 (1681). Acopere această piatră
înfrumusețată a crudului Matei, prunc în frageda țărână, vârtejul anului nelăsând a-1 împlini,
viața lui în jumatate numai 1-au lăsat a trăi, suspine și durere părinților agonisendu pașii către
groapă ș-au tensu, pe camp râsete, către Domnul vrut-au de-au alergat, unde și vecinica odehna
bine ș-au caștigat, cu Hristos întru a lui împarație bine moștenindu-și cu ai lui sfenți îngeri stau
veselindu". Alte pietre de mormânt fac referire la: Jupan Codrea logofatul (d. 1577) căsătorit cu
Anca, rămași fără urmași, care au lăsat ca danie mânăstirii averea lor formata din satele și
moșiile: Purcareni, Iacovești, Ulitești, Bercerii, precum și robii țigani, și la egumenul Iosif (d.
1702) de la manastirea Vieroș. Cu ocazia săpaturilor arheologice din anii 90 efectuate în
interiorul bisericii, s-au găsit o multitudine de oase umane deranjate, inclusiv 6 cranii provenind
de la înhumarile din biserica, ceea ce denota ca în trecut s-a umblat la mormintele ctitorilor. S-au
descoperit și descris mormântul unei femei cu un bogat și valoros inventar funerar, în care se·
afla și un cercel de aur cu perlă, și mormântul unui fost egumen datat după anul 1834.
În pronaos exista un tablou votiv care îi reprezintă pe cei doi frați Golești: Ivașcu și Albu.
Mai există tablouri murale în care sunt reprezentați domnitorii Grigore Dirnitrie Ghica (1822-
1828) și Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842).
 În nișe din exteriorul bisericii sunt pictate stemele Tarii Romanești și Mitropoliei
Ungrovlahiei.
Ca și la celelalte mânăstiri din țara, la Vieroș a existat un zid de imprejmuire construit din
cărămidă, în grosime de peste un metru, cu rol defensiv, fiind prevazu1t și cu ambrazuri de
tragere.
Fiind una din cele mai vechi și mari mânăstiri din Țara Românească, aceasta a reținut
atenția istoricilor, arheologilor, arhiviștilor și fotografilor. A fost vizitată de-a lungul vremii de
personalități ale culturii române care au contribuit la cunoașterea unor aspecte istorice legate de
aceasta mânăstire munteană: Nicolae Iorga, Grigore Tocilescu, Stoica Nicolaescu, V.P.Năsture1
şi Elie Nicolescu. Ansamblul monastic de la Vieroş a fost fotografiat acum maí bine de 100 de
ani, mărturie fiind reproducerile care an apărut in diverse publicații.
După secularizare, o parte din obiectele de cult au ajuns la Muzeul de Antichități din
Bucureşti (cărți bisericeşti, un sfeşnic, etc.), trei din cele patru clopote, la bisericile din
Mărăcineni, Colibaşi şi București, cărămida şi stâlpii de la chilii şi pivnițe au fost refolosite
pentru construirea localuriłor primăriei şi şcolii din Colibaşi".
Din aprilie 1884 devine biserică de mir, este lăsată în admistrarea comunei, find deservită
de preotul de la biserica din Colibaşi care nu oficia slujbele nici măcar in zile de duminică.
Descrierea pe care istoricul Nicolae Iorga o face satului Vieroş și mânăstirii pe la
începutul secolului a1 XX-lea este pitorească şi demnă de relatat: „E o țigănie urâtă şi săracă.
Din vergi, din lemne şi lut, din cărămizi smulse zidurilor şi clădirilor mănăstirii, robii ei de
odinioară şi-au durat cotețe rău învelite cu stuf, mai arareori cu şindrilă; fereştile mănințele au
mai deseori hârtie murdară, scânduri sau astupători de cărămidă în locul geamurilor care şi când
le vezl sunt crăpate sau cu lipsuri. Fețe smolite răsar din toate părțile. Şi copiii măzgăliți,
trenț‹iroşi, buhoşi cântă de răsună satul întreg.
Mănăstirea, pãrăsită la secularizare de călugării greci (!), e într-un ha1 jalnic. Lăngă
făntâna satului se vede o fràntură din vechea cişmea. Aceasta, pe coasta dealului, poauă între
scu1pturi elegante chipuri de grifoni şi o neobişnuită stemă a țãrii in care corbul nu ține crucea in
Jalisc, ci-l apleacă plin de hrană către doi puişori ce se întind lacomi spre dânsa. E pe o veche
temă de folclor ca o glumă drăgălașa a vechiului meşter din secolul al XVII-lea.
Mai sus, ziduri de cărămidă cu feiestruici de piatră, astăzi in deplină risipă, şi bolți, şi alte bolți,
supt frânturi de păreți şi deasupra unoi beciuri înfundate de dărâmaturi. Chiar în vârf e o
bisericuță care a păstrat, cu coloanele sculptate la baza, ce o despart în lățime, toată vechea ei
simplicitate. În cuprinsul împrejmuirii dărăpanate se află însă lăcașul de căpetenie.
El a fost ridicat înca din veacul al XVI-lea, dar în starea de astăzi, cu fronton ascuțit și
stâlpi sculptați jos, în adâncituri, biserica de la Vieroș arată numai gustul sfinției sale
arhimandritului năstavnic Samuil Tărtășescu care a durat la 1834 o noug clădire în locul celei
vechi ce se ruinase aproape cu totul”.
La Vieroș mai există o capelă de cimitir cu hramul Adormirea Maicii Domnului,
construită în vremea egumenului Samuil Tărtașescu (dupa. 1834), în structura sa find preluate
materiale din vechea biserica de la Vieroș, cum sunt și cele doua coloane cilindrice din piatră cu
baza și capitelul sculptate. Aceasta capelă a fost reparată radical în 1937, însă în prezent zidurile
sunt crăpate și ruinate.
Biserica mânăstirii a fost restaurată succesiv în perioada anilor 1924-1927 de Comisia
Monumentelor Istorice, apoi între anii 1955-1956 și după cutremurul din martie 1977 de către
preotul Constantin Lupașcu de la biserica parohială din Colibași în anii 90 s-au facut săpături
arheologice în interiorul bisericii și între 2012-2013 în exteriorul acesteia.
Episcopia Argesului și Muscelului a reactivat această mânăstire în 1998, cu aprobarea nr.
585/1998 a Sfântului Sinod, cu numele Mânăstirea de călugari Vieroș, cu hramul Intrarea Maicii
Domnului în Biserica, stareț find numit ieromonahul Ioanichie Petrescu. În prezent, parohia
Vieroș este deservită de preotul Marius Nedelea.
Domeniul mânăstirii
Mânăstirea Vieros a avut perioade de înflorire și decădere, unele din ele find reflectate în
documentele păstrate în Arhivele Nationale. Deși în prezent se mai pastrează doar biserica
mânăstirii construită în secolul al XIX-lea, în trecut aceasta era inconjurată ca o cetate de chiliile
călugărilor cu doua etaje, a avut pivnițe mari cu stâlpi de susținere, iar odăile aveau bolți înalte.
Pentru faptele de vitejie, boierii din Golești au primit numeroase danii din partea
domnitorilor: marele clucer Radu Golescu primește siliștea și balta Bistrețului și Poiana Urâții
din județul Dolj (1538 noiembrie 17), satele Poenari, Cheiani și Căpățâneni din județul Argeș
(1546 octombrie 23), satul Vieroș, satul Grindurile etc. Ivașcu Golescu, fiul lui Radu Golescu,
este cel care face danie aceste proprietăți mânăstirii Vieroș.
Manastirea intră în declin ca urmare a jafurilor pricinuite de unguri în 1602, apoi devine
metoc al mânăstirii Iazetul (azi Schitul Iezer) din Vâlcea până în 1716. În 1687/1688 schitul
Valea Mare din județul Muscel, azi dispărut, devine metoc al mânăstirii, adică este închinat
mânăstirii Vieroș cu carte și întărire din partea Patriarhiei de Constantinopol (1688, 1689).
De-a lungul existentei sale seculare, mânăstirea a deținut și a administrat o avere
impresionantă atât în județul Argeș și fostul județ Muscel, cât și în alte județe istorice ale Țării
Românești: Dolj, Teleorman, Vlașca, Dâmbovița etc.
Mânăstirea a stăpânit moșii și sate, a deținut mori și vaduri de mori, vii și livezi, bălți
(Bistreț) și munți (Coastele Argeșului, Cremenea), rumâni și țigani. Multe din aceste moșii și
sate au fost stăpânite în baza numeroaselor danii boierești și domnești, astfel încât mânăstirea a
fost un jucător economic important în evul mediu. Menționăm doar cateva din daniile de moșii și
sate: Purcăreni, Iacovești și Ulitești (1576), muntele Coastele Argeșului (1766), Ștubeele (1635),
Fieni (1643), Izbiceni—Studina (1641), Vulpești — Teleorman, azi în Arges (1692), Morteni
(1697), Ciumesti (1704) etc.
Domnitorii din secolele al XVI-lea și până în al XVIII-lea au recunoscut prin numeroase
hrisoave dreptul mânăstirii de stăpanire asupra zecilor de proprietăți acumulate de-a lungul
vremii în urma numeroaselor danii.
 Moșia Mioveni, sau mai corect Mihoveni, a fost danie a monahului Serafim Mihoveanu
cu actul din 1708: ,,...că am venit și eu aicea la sfânta mânăstire de rn-am calugărit și ajungându-
mă moartea aici lăsat-am cu sufletul meu partea mea de moșie din Mihoveni". Această danie a
fost întărită în același an de domnitor.
Întaririle domnești sunt numeroase, dar și pricinile judecătorești în care boierii hotarnici
sunt chemați să verifice în numele domnului dreptul de proprietate: Boierii hotarnici (câte 6, 12
sau chiar 24) sunt chemați la porunca domnului să verifice la fața locului sineturile si să
înfățiseze
constatarea în fața domnului, care avea puterea de a restabili dreptul de proprietate: 6 boieri
hotarnici la Plesovul și Putineiu1[1616-1623], hotarnică a 12 boieri la Cotești (1618), poruncă
către 24 hotarnici și hotărnicie a 24 boieri la Bratia (1641-1642), hotarnică a 6 boieri si carte de
blestem la Năpârteni (1643 si 1644), hotarnică a 6 boieri la Vrănești (1652), hotarnică a 6 boieri
la Jupânești, Lucăceni și Cotenești (1656), hotărnicie la Vulpești (1662), hotarnică a 6 boieri și
respectiv a 24 boieri la Bărcuța — Dolj (1694, 1695), hotarnică a 6 boieri la Ungheni (1683),
hotarnică a 6 boieri la Ungheni — jud. Teleorman (1700), arătare de semne de hotare la
Mihoveni
(1701, 1708), hotarnică a 6 boieri la Iacoveștii din Potoc (1700), hotarnică a 6 boieri la
Căpățâneni, Cheeni și Poenari de pe apa Argeșului (1704), hotarnică a 6 boieri la Budeasa de Jos
(1705), hotarnică a 12 boieri la Purcareni (1741).
Dreptul de proprietate îi este recunoscut și prin întăriri ale Patriarhiei de Constantinopol
asupra unor moșii și sate cum sunt cele de la Bezdead (1646) și Răjlețul (1656).
S-a bucurat de diferite privilegii comerciale: milă de vamă la Rucăr (1575), volnicie
pentru dijma din brânză și stupi la Căpățâneni și Poenari (1577), volnicie la Crăciani, întărire
domnească pentru venitul de pește [1592], volnicie la Urâți [1607], vamă de pește la Urâți.
(1610, 1619). volnicie pentru dijmd la Bărcuța și Urâți (1646), mild de sare la Ocna Telega
(1734, 1735), scutiri de dări și dajdii etc.
Două documente, din 1642 și respectiv 1655, sunt deosebit de importante pentru că
mentionează o intărire domnească pentru scutirea de dări a colibașilor din jurul mânăstirii
Vieroș, care peste ani vor forma localitatea (satul și mai apoi comuna) cu denumirea omonimă.
Târgul Pitești a jucat un rol economic important, find situat în apropierea mânăstirii de la
Vieroș. Mânăstirea a avut moșie, vie și moară în Pitești sau în dealul Piteștilor, care au fost
întărite de domn (1571, 1590, 1596, 1600 etc.). A vândut un loc cu casă în Pitești (1642), a
vândut moară
la Pravila în Pitești (1650) și în mod surprinzător ulterior beneficiază de întărire domnească
pentru moara de la Pravila (1685) și o danie pentruaceeași moară din pitești (1688). În 1704
vinde din moșia Pitești pentru plata cislei.
A mai deținut vie la Cocorasa (1782), vie în dealul Teiului (1783), vad de moară și vie la
Golești (1575), vie și moară la Izvorani sau Valea Izvoranilor (1642, 1632, 1648), moară la
Târgoviște (1646), moară pe moșia Vieroș care este întărită de domn (1673).
spre sfârșitul secolului al XVII-lea se observă o tendință de accelerare a înstrăinării prin vânzări
parțiale sau totale a unor moșii, mori și vii ceea ce denotă o posibilă decădere economică.
 Rumânii și țiganii mânăstirești sunt menționați în documentele istorice din arhiva
mânăstirii: volnicie pentru un rumân la Urâți-Dolj (1620), volnicie pentru rumâni la Berivoești
(1626), judecata pentru un țigan (1628), vânzare de rumân la Vulpești-Teleorman (1629), danie
și volnicie de țigănci (1630 si 1631), întărire pentru rumâni la Mărăcineni (1634), întarire pentru
rumâni la Poenari (1634), întarire pentru rumâni la Mușetești (1635), schimb de țigancă (1638),
volnicie pentru rumâni fugiți la Urâți (1641), vânzare de rumâni și țigani la Bircească (1641),
vânzare de țigan (1642), rumânire la Ciorâca (1649), rumânie la Ungheni-Teleorman (1652) ș.a.
 Cu puțin timp înainte de secularizarea averilor mânăstirești, moșiile mânăstirii Vieroș
erau în număr de doar 14: Vieroș sau Mărăcineni, vatra mânăstirii cu case roate de moară pe
Râul Doamnei, Ciumești, Mioveni, Hartiești, Berevoești, Căpățâneni, Râjletu-Vieroș, Bălteni,
Ciupagu, Hierburie (jud. Argeș), Iacovești și Găești, Măgureanca, Șipotele, Bălilești.
O lista detaliată a egumenilor mânăstirii se poate întocmi printr-o consultare exhaustivă
a documentelor mânăstirii și a documentelor ecleziastice, în special cele ale Mitropoliei
Ungrovlahiei.
De-a lungul secolelor au fost episcopii: Ioachim, Serafim și Eftimie în secolul XVI,
Prohor, Vasile, Serapion, Mitrofan, Leontei, Nifon, Spiridon, Nifon, Iosaf și Gherman în secolul
XVII, Teodosie, Teofan, Ștefan, Nectarie, Atanasie, Mihail, Gherasim, Daniil, Partenie și Neofit
în secolul XVIII, Grigorie, Samuil, isaia, Gherman și Eugenie în secolul XIX.
În anul 1800, domnitorul a cerut să se întocmească liste cu calugării veniți din Rusia
caree aflau la această mânăstire.
În urma consultării mitricilor din perioada din perioada 1832 - 1865 de la biserica
parohială din Vieroși, cu hramurile Intrarea în Biserică (1832 - 1855) și Sf. Gheorghe (1856-
1865), din plasa Podgoria, se constată că la această biserică au slujit într-o perioadă de peste 30
de ani un număr de nouă preoți, într-o parohie relativ mică , după cum rezultă din numărul mic
de înregistrări de stare civilă.
 Alți proți care au slujit au fost: Nicolae Dușe în perioada 1860 - 1865, Andrei predoiu (n.
1908), absolvent al seminarului Teologic, care era în activitate în 1939 ș.a.
În prezent este deservită de preotul Marius Nedelea.