Sunteți pe pagina 1din 10

MĂNĂSTIREA

BISTRIŢA

Cucoş Vasile
CUPRINS
A) CTITORIE
B) ISTORIC
C) PICTURĂ
REZUMAT
• Mănăstirea Bistriţa care datează din 1402 este ctitorie a celor 4
muşatini: Alexandru cel Bun; Petru Rareş; Ştefan cel Mare;
Alexandru Lăpuşneanu.
Timp de şase secole de existenţă această vatră de trăire
spirituală şi culturală s-a dezvoltat continuu veghind la creştetul
poporului şi a credincioşilor, pe aici perindându-se mii de călugări
de-a lungul vremii, fiind cea mai importantă mănăstire din zona
Moldovei şi având cele mai multe schituri şi aşezări monahale.
După tradiţie, începuturile obştei monahale din Bistriţa
moldavă s-ar situa în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375 – 1391),
la asfinţit de secol XIV, când s-a ridicat aici o modestă bisericuţă de
lemn, prin osteneala ieromonahului Pafnutie. În locul acestei vechi
aşezări sihăştreşti, Alexandru cel Bun, adevăratul ctitor al mănăstirii,
fiul lui Roman I Muşat şi al Anastasiei Doamna a zidit - în anul 1402 -
o frumoasă biserică de piatră, de peste 30 m lungime, cu pronaos,
gropniţă, naos şi altar, pentru a-i fi loc de veşnică odihnă, lui şi
familiei sale, având Hramul Adormirea Maicii Domnului.
CTITORIE
• Mănăstirea Bistriţa este una cele mai vechi şi mai importante
ctitorii muşatine din Moldova. De-a lungul veacurilor, ea şi-a împletit
destinele cu cele ale ţării şi domnitorilor, având un deosebit rol
spiritual, cultural şi istoric în trecutul Neamţului.
• Prin poziţionarea sa, la graniţa dintre Moldova şi Transilvania,
Mănăstirea Bistriţa a fost dintotdeauna o punte de legătură
sufletească, ortodoxă, o oază şi un loc de popas, de apropiere şi
cunoaştere a românilor moldoveni şi ardeleni.
• Actul fondator al lui Alexandru cel Bun nu a fost deloc
întâmplător, înscriindu-se pe linia preocupărilor acestuia de
consolidare a Bisericii Ortodoxe, pentru a o transforma într-un
adevărat stâlp de susţinere a edificiului tânărului stat feudal
independent.
• În 1498, Ştefan cel Mare şi-a înscris numele printre ctitorii de la
Bistriţa ridicând o impunătoare clopotniţă cu paraclis, având Hramul
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.
• Şirul marilor ctitorii voievodale de la Bistriţa a continuat apoi cu
Petru Rareş care, în toamna anului 1538, a trebuit să părăsească ţara
invadată de ienicerii lui Soliman Magnificul. Abandonat de boieri şi
lipsit de orice speranţă, fiul lui Ştefan cel Mare a găsit loc de popas şi
adăpost la Bistriţa, în drumul său către Ciceul transilvan.
ISTORIC
• Între vetrele de credinţă ortodoxă şi de cultură
românească ce înnobilează trecutul acestei ţări, Mănăstirea
Bistriţa ocupă un loc deosebit, numărându-se printre cele mai
vechi ctitorii voievodale, adăpostind oseminte domneşti şi
fapte de neuitat din istoria şi viaţa spirituală a poporului nostru.
• Începuturile obştei monahale din Bistriţa moldavă s-ar
situa în timpul domniei lui Petru I Muşat (1375 – 1391).
• Alexandru cel Bun, adevăratul ctitor al mănăstirii, a zidit -
în anul 1402 - o frumoasă biserică de piatră. De-a lungul mai
multor ani, ctitorul înzestrează Mănăstirea Bistriţa cu
numeroase sate şi moşii, asigurându-i şi alte surse de venituri.
• În 1418 Doamna Ana a fost aşezată sub lespedea din
gropniţa bisericii, la 1 ianuarie 1432 a fost adus şi Alexandru cel
Bun în mormântul dinainte pregătit, încheind astfel o domnie
lungă şi rodnică pusă în slujba întăririi statului feudal şi
principalelor instituţii ale acestuia.
• La sfârşit de veac, în 1498, Ştefan cel Mare şi-a înscris
numele printre ctitorii de la Bistriţa ridicând o impunătoare
clopotniţă cu paraclis, având Hramul Sfântul Ioan cel Nou de la
Suceava.
• Domnitorul a înfrumuseţat pietrele funerare de pe mormintele
bunicilor săi aflate în gropniţa Mănăstirii Bistriţa şi tot el a
donat două clopote unul de circa 200 kg care este folosit şi
astăzi şi un al doilea clopot de circa 800 kg turnat chiar în
incinta mănăstirii de meşteri tocmiţi de domnitor.
• Şirul marilor ctitorii voievodale de la Bistriţa a continuat apoi cu
Petru Rareş care, în toamna anului 1538, a trebuit să
părăsească ţara invadată de ienicerii lui Soliman Magnificul.
• S-au mai făcut unele reparaţii la zidurile din incintă, s-a zugrăvit
biserica în interior (1813 – 1814), s-a adăugat un cerdac pe
faţada sudică a bisericii (1878) şi un fronton de factură
neoclasică pe faţada vestică care nu se mai păstrează astăzi.
• După aplicarea Legii secularizării averilor din decembrie 1863 a
luat sfârşit şi “epoca de închinare” a Mănăstirii Bistriţa,
deschizându-se o lentă dar necesară acţiune de renaştere şi
reconstrucţie datorită căreia străvechea ctitorie muşatină a
redevenit vatra de cultură şi de viaţă ortodoxă de altădată,
temeinic integrată în istoria ţării şi în viaţa spirituală a poporului
român.
• În 1932, când s-a împlinit o jumătate de mileniu de la stingerea
din viaţă a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele
ctitorilor şi reaşezate pe latura nordică a gropniţei sub două
bolţi de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistriţa a fost gazda unei
ample serbări naţionale, omagiu peste ani adus celui care a
intrat în istoria ţării sub numele de “părintele Moldovei”.
• După 1944, odată cu instalarea regimului comunist ateu,
Mănăstirea Bistriţa, ca de altfel întreaga Biserică Ortodoxă
Română a avut de suferit. Cu toate acestea, între anii 1967 –
1984, Mănăstirea Bistriţa a fost restaurată integral din fonduri
bisericeşti, sub directa supraveghere a Mitropoliei Moldovei şi
Sucevei în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Teoctist.
• La sfârşitul anului 1982, Mănăstirea Bistriţa în haine de
sărbătoare a sărbătorit 550 de ani de la moartea ctitorului.
• Şi după 1984 s-a purtat o deosebită grijă pentru păstrarea
frumuseţii şi buna întreţinere a acestui sfânt lăcaş
strămutându-se din satul Bârcu, comuna Români, judeţul
Neamţ, o biserică de lemn cu Hramul Sfântul Ciprian al
Cartaginei, secolul XVIII construită în 1785, aflată în cimitirul
Mănăstirii Bistriţa din anul 1985.
• În anul 2002, a avut loc sărbătorirea a 600 de ani de la sfinţirea
bisericii Mănăstirii Bistriţa şi a 570 ani de la trecerea la cele
veşnice a ctitorului ei Alexandru cel Bun.
PICTURĂ
• Pe faţada sudică se află stema Moldovei şi pisania bisericii, ambele
aşezate de Alexandru Lăpuşneanu în anul 1554, iar deasupra intrării
este pictată în frescă Maica Domnului – Călăuzitoarea. Pe faţada de
vest s-a scos recent de sub tencuială icoana hramului Adormirea
Maicii Domnului, aflată într-o bună stare de conservare, frescă din
secolul al XVI-lea. În rest faţada este tencuită.
• Este o pictură în ulei de bună calitate, cu o cromatică plăcută,
liniştitoare care te îndeamnă la rugăciune.
• Pe bolta absidei altarului se află pictat Domnul Savaot, înconjurat de
cetele îngereşti. În registrul al doilea este reprezentată Împărtăşirea
Apostolilor, iar în al treilea registru sunt pictaţi 12 Sfinţi Ierarhi. În
naos, pe bolta turlei este pictat Pantocratorul, mai jos sunt
reprezentaţi prooroci, apostoli. În camera mormintelor este pictată
Judecata de Apoi, pe tot peretele de est, iar pe peretele de nord este
pictată galeria marilor voievozi muşatini care au ctitorit mănăstirea
Bistriţa, în ţinută de epocă, după cum urmează: Alexandru Voievod, zis
“cel Bun şi Sfânt”, aşezat la mijloc; sub el este pictat Sfântul Ştefan
cel Mare care arată cu mâna spre mormântul bunicilor săi. Pronaosul
prezintă pe tot peretele de est trei scene monumentale de mare calitate
iconografică înfăţişând ultimele trei sinoade ecumenice. Pe peretele de
vest este pictat Sinaxarul, iar pe cele două calote ale bolţilor
longitudinale sunt pictate Sfânta Treime şi Maica Domnului, orantă. Pe
pereţii de sud şi nord se află scene din Sinaxar, iar pe ultimul registru
de jos sunt pictaţi Sfinţii asceţi şi întemeietori ai monahismului
ortodox.
PERSONALUL MĂNĂSTIRII
• Programul liturgic al mănăstirii cuprinde cele 7 Laude bisericeşti şi
Sfânta Liturghie, oficiată zilnic, la care participă întreaga obşte formată
din 60 de vieţuitori.
• Icoană a filantropiei monahilor bistriţeni, cele 18 schituri aflate sub
ascultarea Mănăstirii Bistriţa sunt ajutate permanent, atât material cât
şi spiritual, pentru că majoritatea se află în construcţie, iar obştile
monahale, formate din 4-12 călugări, sunt tinere, în plină formare
duhovnicească.
• Din secolul al XVIII-lea, odată cu înmulţirea satelor din preajma ei,
Mănăstirea Bistriţa va îndeplini un dublu rol: de vatră mănăstirească
voievodală şi de enorie. Spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului XX, importanţa ei spirituală creşte din nou, atât datorită
diminuării influenţei mănăstirilor din vecinătate, cât mai ales prin
înţeleaptă păstorire a unor stareţi cu viaţă duhovnicească aleasă.
• În timpul primului război mondial (1916-1919), stăreţia mănăstirii a fost
transformată în spital pentru răniţi.
• Între 1919-1925, mănăstirea a adăpostit un orfelinat pentru copiii
rămaşi fără părinţi în urma războiului.
• Un rol deosebit în viaţa spirituală a mănăstirii are stareţul ei,
Arhimandritul Ciprian Zaharia, care conduce pe calea mântuirii obştea
bistriţeană de peste 20 de ani.
Despre dragostea cea duhovnicească iarăşi
învăţa pe ucenici, Cuviosul Paisie: "Petrecerea în
viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos,
fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin
dragoste, încît toţi devin un singur trup, avînd un
singur cap - pe Hristos -, un singur suflet, o singură
voie şi un singur scop, păzirea poruncilor lui
Dumnezeu, îndemnîndu-se unul pe altul la lupta cea
bună, supunîndu-se unul altuia, purtînd sarcinile
unul altuia".