Britannia și regatele Anglo-Saxone

Britannia sau numită și Anglia Romană, reprezintă partea de sud a insulei Marii
Britanii. Între secolele VII î.Hr. - V î.Hr., triburile celtice de pe continentul european au început
să migreze pe insulele britanice. Avansați din punct de vedere tehnologic, în comparație cu
locuitorii inițiali, aceștia au început să domine viața politică și culturală din Britannia. În ciuda
faptului că celții erau, probabil, cei mai puternici și mai numeroși dintre locuitorii Europei până
în jurul anului 300 î.Hr., aceștia nu au fost niciodată capabili să clădească un imperiu. Populația
celtă este o veche populație europeană care locuia în Galia iar limba lor facea parte din familia
indo-europeană. Cuvântul Britannia este o latinizare a cuvântului nativ Brittonic care reprezintă
o limbă celtică antică vorbită în Marea Britanie. Britonica este limba-mamă
a galezei, cumbricii, cornicii.

Primele invazii romane succesive, din Galia, au avut loc în anul 53 î.Hr., sub comanda
lui Iulius Cezar. Iulius Caesar a invadat sudul Angliei în anii 55 î.Hr. și 54 î.Hr., scriind în
"Commentarii de Bello Gallico" că populația din Britania de sud era foarte numeroasă și avea
multe în comun cu tribul Belgilor, din Țările de Jos. Aceste invazii, însă, nu au condus la o
ocupare permanentă a teritoriului de catre romani, ci doar la deschiderea de rute comerciale
între Roma și Britania. A mai durat cel puțin un secol până când romanii s-au întors. În 43 d.Hr.,
o expediție împotriva Britanniei a fost pregatită de către împăratul Claudius. Cu o armată
însumând 40.000 de soldați, majoritatea sudului Britanniei și Țării Galilor a ajuns sub stăpânire
romană.

Regiunea Britannia a fost controlată de Imperiul Roman între 43 și 410. Totuși stăpânirea

Romană nu fost acceptată de către populația acestei regiuni până când între 78-84 politica de
romanizare a devenit una agresivă iar gradul de acceptare al statului Roman în teritoriul Britanic
a crescut. În decursul anilor romanii nu a cucerit doar marea majoritate a Tării Galilor, ci a
avansat în nord până în Caledonia (Scoția).

Stăpânirea acestei zone de către romani a rezistat până în secolul al V-lea când au aparut
masivele migrații germanice, inclusiv invaziile saxone din Britannia, au forțat completa retragere

1
a trupelor romane din Britannia, lăsând în urmă cetățeni romani fără apărare. În urma romanilor,
care au abandonat sudul insulei până cel mai târziu în anul 410, spre a se concentra asupra
problemelor mai presante din Sud, Anglia actuală a fost colonizată progresiv de o succesiune de
triburi germanice, adesea în valuri complementare. Cei mai mulți istorici consideră că valurile de
popoare germanice, iuții, împreună cu numeroși frizieni și franci ripuarieni, saxonii din
nordul Germaniei și Angliei din Danemarca de astăzi - cunoscuți generic ca anglo-saxoni au
invadat teritoriul Angliei de azi, pe la mijlocul secolului al VI-lea. Ei erau conduși de lideri
militari și s-au stabilit pe țărmul de est. Se consideră că aceștia au cucerit prin atacuri militare
teritoriile dinspre vest, în susul Tamisei. Aceștia aveau ca principal obiectiv căutarea de terenuri
arabile, așa că aceste populații germanice au ocupat zonele joase de câmpie, lăsând terenurile
înalte, deluroase, populației autohtone, bretonicii și celții. Unii cercetătorii susțin că în urma
retragerii romane din secolul al V-lea, Anglia celtă a suferit o formă de epurare etnică în unele
părți ale țării din partea invadatorilor anglo-saxoni datorită expansiunii forțate a acestor
migratori. Totuși tema etnogeneza din sudul si din estul insulei este dezbătută și astăzi, neștiindu-
se exact dacă anglo-saxonii au înlocuit în totalitate populația autohtonă britonă sau au asimilat-
o. În urma analizei rămășițelor umane dezgropate la un cimitir antic din apropiere de Abingdon,
Anglis, indică că imigranții saxoni și britanicii băștinași au trăit alături. Arheologul Simon James
afirmă că: "Ei au fost eliminați din punct de vedere cultural, nu genetic". "Schimbări culturale
importante, chiar asumarea de noi identități, au loc relativ des, fără schimbări genetice
importante" făcându-se referire la populația autohtonă britanică și celtă. Populația romano-
britană a fost asimilată, proces posibil datorită lipsei unei clare unități a populațiilor britane
împotriva invadatorilor. Invazia sau așezarea acestor "invadatori" este cunoscută sub numele
de Cucerirea saxonilor sau a anglo-saxonilor. Aceștia reprezintă triburi de origine germanică, iar
Călugărul benedictian Bede îi identifică pe englezi ca descendenți a trei triburi germanice:
anglii, saxoni și iuții. “Anglii” erau un popor germanic din vestul Europei, ei provin din regiunea
Angeln, care se află în centrul peninsulei Cimbrice din landul Schleswig-Holstein. Saxonii sunt o
populație originară din Germania, mai exact în zona cursurilor inferioare ale Elbei și Weserului
iar aceștia au fost impinși de către franci în zona Britanică. Iuții sunt și ei un trib germanic
provenit din Peninsula Iutlanda, Danemarca de azi. Migrația acestora a avut mai multe cauze;
prima dintre ele fiind războaiele numeroase în ținuturile lor de baștină, atestate de descoperirile
arheologice. O altă cauză este reprezentată de retragerea trupelor romane din Britania, și slăbirea

2
sistemului de apărare a ținutului care a făcut posibilă migrarea, iar un alt fapt este datorat
schimbărilor condițiilor climatice.

Pe parcurs, între britonici și armata invadatoare anglo-saxonă, între secolele V-VI, au fost
multe evenimente politice și miliatare,  bătălia de pe Muntele Badon din 495 fiind cel mai
important eveniment al secolelor V și VI din Britania. În urma acestui conflict, totodată cu
victoria armatei britanice, a făcut posibilă oprirea invaziei saxone și a asigurat o lungă perioadă
de pace pentru Britania celtică. Deși după această bătălie invazia a fost încetinită, până
în 615 britonii au fost împinși în nordul și vestul insulei formându-se așa-numita "graniță
celtică", anglo-saxonii devenind predominanți în teritoriile Angliei moderne, denumirea țării
provenind de la anglii, unul dintre popoarele cuceritoare.

În jurul anului 600, sub influența creștinismului celtic din nord și vest și a Bisericii
Romano-Catolice din sud-est, primul rege anglo-saxon, Ethelbert de Kent, este botezat, fiind
primul suveran anglo-saxon care s-a convertit creștinism. Acesta este botezat de către Augustin,
care este primul arhiepiscop de Canterbury.

La începutul secolului al VI-lea insula Britanică era împartiță putem spune între populația
britanica-celitcă și populația anglo-saxonă. Estul și centrul Marii Britanii aparțin Regatelor
Anglo-Saxone, denumirea colectivă a acestora fiind “Heptarhia” din limba greacă
(“șapte + ținut”), iar restul teritoriului insular Britanic, aparține populației autohtone. Perioada
descrisă ca fiind “Heptarhia” sau Regatele Anglo-Saxone acoperă timpul scurs între
anii 500 și 850, între retragerea legiunilor romane din Britania până la unificarea regatelor în
timpul lui Egbert de Wessex. Heptarhie se referă la cele șapte mari regate anglo-saxone, acestea
fiind Northumbria, Mercia, Anglia de Est, Essex, Kent, Sussex și Wessex, în timp unirea acestor
regate dând naștere Regatului Angliei. În secolul al VI-lea se conturează mai multe regate, care
își dispută întâietatea și se afirmă, în diferite etape: Northumbria, Wessex, Kent.
Invazia vikingă creează mari dificultăți anglo-saxonilor, care reușiseră să se unifice sub
stăpânirea regelui Alfred cel Mare (871-899). Pâna la unirea regatelor anglo-saxone, teritoriiul
Britanic a înfruntat confruntări cu brabarii, mai bine spus cu vikingii. Sosirea vikingilor a
tulburat grav ordinea politică și socială a Britaniei și a Irlandei iar după nenumărate raiduri,
vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau
împrejurimile orașului York, vikingii numindu-l Jorvik. Așezările daneze din estul Angliei, zonă

3
numită la vremea respectivă Danelaw și cele norvegiene din nordul Scoției și Irlanda au avut un
impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze.