Dreptul la ctitorie

Ctitorul este o persoană care suportă în total sau în parte cheltuielile pentru construirea sau
reconstruirea unei biserici ortodoxe sau a unei mănăstiri, sau pentru înzestrarea acestora
cu icoane, fresce, obiecte liturgice și de artă.

Nu numai cel care construise un lăcaş de cult era considerat ctitor, ci şi cel care contribuise,
în orice formă, putem spune care a ajutat la înzestrarea lui, cu picture, obiecte artistice sau de cult
cu o mare însemnătatea sau care a ajutat la consolidarea unui edificiu.

În Țările Române, în societatea Evului Mediu, fundațiile sau ctitoriile s-au constituit după
regulile, drepturile și principiile bizantine. Ctitoria putem spune, reprezintă un “contract”
întemeiat pe drepturi și obligații. Ctitorul suporta cheltuielile ridicării edificiului iar în urma
“donației” acesta avea anumite beneficii. Biserica ridicată avea ca obligație față de ctitor de a-l
inmormânta pe el și pe urmașii lui în cuprinsul Bisericii, de a-l pomenii în pomelnicul bisericii și
în sfântul jertfelnic, de a-i oferi slujbe de sănătate, pomenire, etc, de-alungul vieții sau după
moartea sa. Practic, în urma donației, se realiza un contract de ctitorie între întreg neamul
ctitorului și mănăstirea donatară, mai exact donatarul(ctitorul) era socotit patronul mănăstirii.

Obligația principală a ctitorului era acea de a finanța lăcașul de cult și de a “veghea” pe

parcursul vieții sale la ajutorarea bunăstării edificiului ctitorit. Acestea ar fi îndatoririle
ctitorului în lumea medievala românească. Totuși drepturile acestuia pe lângă cele menționate
sunt destul de numeroase. Ctitorul avea dreptul de inscripție al numelui său pe plăci
comemorative ale ctitoriilor sale, dreptul la pomenire religioasă și alte servicii religioase, dreptul
de a li se păstra chipul în tablourile sau picturilor edificiilor unde a avut contribuție, dreptul de a
fi înmormântat în interiorul edificiului și dreptul de a fi ajutat și el la rândul său în caz de acesta
sărăcește. Dreptul la ctitorie nu se termina după moartea ctitorului, acest drept fiind moștenit de
urmașii celui ce a realizat un “act de ctitorie”.
 Ctitorii
Mănăstirea Galata: ctitorită la sfârșitul secolului al XVI-lea de către domnitorul Petru
Șchiopul în partea de vest a orașului Iași. Data începerii acestui edificiu și sfințirii este anul
1584. Biserica, înconjurată de ziduri prevăzute cu creneluri și având un turn clopotniță înalt la
intrare, are aspectul unei fortărețe, servind adesea ca loc de apărare și uneori ca reședință
domnească. Ea este un exemplu al influenței muntene asupra arhitecturii moldovenești. 

Mănăstirea Sucevița: ctitorită între anii 1583-1586 și situată în satul Sucevița, acest edificiu

fiind ctitoria Mitropolitul Gheorghe Movilă. Arhitectura  îmbină elemente de
artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din
lemn din Moldova. Pictura murală interioară și exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o
amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament.

Mănăstirea Dragomirna: ctitorită în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei de către

mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Biserica este construită din piatră, având un soclu
din bucăți mari de piatră cioplită, așezate în trepte. Fațadele bisericii sunt lucrate din piatră brută,
pe când  pilaștrii cu rol decorativ sunt alcătuiți din blocuri de piatră cioplită și șlefuită. Pe la
mijlocul înălțimii pereților, edificiul este împărțit în două registre de un brâu-torsadă din piatră
cu trei tori răsuciți alternativ ca o funie, acest motiv fiind originar din Orientul
Apropiat (Caucaz sau Armenia)

Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași: ctitorită de către Domnitorul Vasile Lupu între anii
1637-1639, ca necropolă domnească, reflectând aspirația ctitorului spre lumea bizantină,
combinând structuri și forme tradiționale cu materiale prețioase și o decorație fastuoasă.
Monumentul respectă în linii mari planul bisericilor moldovenești din secolul al XVI-lea - un
plan triconic influențat de biserica Galata, având totuși o turlă suplimentară deasupra
pronaosului. Arhitectura acestui edifciu fiind considerate arhitectura gotică.

Mănăstirea a fost jefuită și arsă de năvălitorii din Est (1650) și din Nord (1686), zguduită de
cutremure (1711, 1781, 1795, 1802) biserica va fi restaurată între anii 1882 - 1887 (arhitectura)
iar pictura și amenajarea interiorului a durat până în anul 1898, resființirea lăcașului făcându-se
în anul 1904. Alături de ctitori, la Trei Ierarhi își dorm somnul de veci cărturarul voievod
pribeag Dimitrie Cantemir (1710-1711) și primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza
Mănăstirea Golia : este un lăcaș de cult important în orașul Iași, numit după marele logofăt Ioan
Golia, primul ctitor. Așezământul ecleziastic de la Golia se prezintă ca
o fortăreață tipic medievală. Despre vechea biserică, de care este legat numele familiei Golia, nu
se știu prea multe date cu privire la arhitectură, cert fiind faptul că a fost ridicată în secolul al
XVI-lea. Actuala biserică a lui Vasile Lupu, refăcută între anii 1650-1653 și terminată în 1660 de
fiul său Ștefăniță, se deosebește în totalitate de specificul bisericilor ortodoxe moldovenești, atât
ca formă de construcție cât și ca arhitectură. Biserica de astăzi prezintă o combinație dintre stilul
baroc si bizantin.

Mănăstirea Cetățuia din Iași :ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca. Ea

a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului și
boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o
tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea,
mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Mănăstirea Arnota: ctitorită de Matei Basarab și soția sa Elina și sfințită în anul 1634. Legenda
spune că Matei Basarab, fiind urmărit de turci, se refugiază pe un platou al muntelui unde se afla
un lac montan cu mult stufăriș, datorat și faptului că locul se afla pe versantul de sud beneficiind
de mult soare. În preajma lacului existau ruine ale unor biserici, iar Matei Basarab a hotărât că
dacă va scăpa, va ctitori o mănăstire. Monumentul, neobișnuit de modest pentru o necropolă
domnească, este un triconc sârbesc încununat de o zveltă turlă octogonală atât la exterior, cât și
la interior, prelungit de un pronaos dreptunghiular îngust, boltit cu două calote sprijinite la mijloc
pe un arc transversal.

Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu:  ctitorie a domnului martir  Constantin

Brâncoveanu, construită între anii 1690 și 1693. Stilul architectonic în care se încadrează este cel
specific Domnitorului, stilul ce îi poartă numele. Întreg ansamblul se remarcă prin conceptul
unitar. El este structurat pe axa principală est-vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de
cult, construite în etape diferite și de ctitori diferiți. Ansamblul Mănăstirii este compus din
Biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor și cărturar Constantin
Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena.
Biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, la 1696.Schitul „Sfinților
Apostoli“, ctitorit de starețul mănăstirii Ioan Arhimandritul la 1698.Schitul Sfântului Ștefan,
numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta la 1703.
Spitalul Clinic Colțea: construit la 14 decembrie 1704, din inițiativa spătarului Mihai
Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut
după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția. În incinta acestei
asezări monastice s-a ctitorit  Mănăstirea Colțea  construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau
la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai
Cantacuzino. 

Spitalul Sfântul Spiridon:  În 1754 este ctitorită Biserica Sf. Spiridon din Iași și în jurul ei o
bolniță pentru 30-40 bolnavi. În 18 iulie 1755 Matei Ghica recunoaște Epitropia „Sf. Spiridon”,
prima atestare documentară aparținând domnitorului Constantin Racoviță în 1 ianuarie 1757
"hrisovul" de înființare și organizare a ospiciului „Sf. Spiridon”. În acest document se recunoaște
că la acea vreme așezământul „Sf. Spiridon” este cel mai mare spital din Moldova și Țara
Românească și al doilea ca apariție după Spitalul Colțea din București.