Marea Britanie – Imperiul Britanic

Suprafaţa: 243.610 km2 (locul 78 pe Glob)

Populaţia: 63.395.570 locuitori (locul 22 pe Glob)
Marea Britanie (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord), având o întindere relativ redusă
(aproximativ cât România), este, în fapt, un arhipelag situat în nord-vestul Europei de Vest, având largă
ieșire la Oceanul Atlantic și unele mări ale acestuia (Marea Nordului, Marea Mânecii, Marea Irlandei).
Regatul Unit cuprinde patru entități: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Are un relief
predominant de munți joși, vechi, puternic erodați (Grampian Mountains, Cheviot, Cambrian Mountains
ș.a.), la care se adaugă, în sudul și estul țării, o câmpie sedimentară cu relief neuniform, străbătută de mai
multe cueste. Rețeaua hidrografică este nereprezentativă.
Țară care multă vreme și-a bazat dezvoltarea economică pe resursele din colonii, în prezent
dispune, ca resurse proprii, doar de combustibili minerali fosili, valorificați fiind, practic, doar petrolul și
gazele naturale (ambele cu rezerve și producții în scădere). Deși nu mai este „atelierul lumii”, precum în
secolul al XIX-lea, Marea Britanie păstrează un important sector industrial, care o plasează, de regulă, pe
locurile 5-6 pe Glob (cu o industrie variată și, în bună măsură, performantă – chimică și petrochimică,
aeronautică, aparatură etc.). Transporturile sunt diversificate și moderne, agricultura este performantă, iar
turismul este foarte activ și productiv.
„Poziţia sa insulară, de izolare la extremitatea apuseană a Europei, va condiţiona, până la sfârşitul
secolului al XX-lea, destinul ţării şi al locuitorilor – remarcă, pe bună dreptate, Horia C. Matei. 1 În nici un
alt stat european tradiţia nu va influenţa atât de mult evoluţia societăţii ca în Marea Britanie. Izolată de
lumea Mediteranei, principala axă de comerţ şi civilizaţie a Antichităţii şi Evului Mediu, Marea Britanie
dobândeşte din secolul al XV-lea, când Atlanticul ia locul Mediteranei ca principală zonă economică, prin
poziţia sa, un rol central, devenind prima putere maritimă şi comercială a lumii, stăpâna celui mai întins
imperiu colonial de pe Glob.”
După o lungă perioadă contradictorie, marcată de invazii (ale vikingilor/danezilor, normanzilor) sau de
lupte interne (precum cele dintre facţiunile nobiliare Lancaster şi York), este instaurat absolutismul dinastiei
Tudorilor (1485–1603). Este interesant de amintit, mai întâi, că unul dintre regii care au dat autoritate
acestei dinastii a intrat în istorie ca un personaj controversat şi mai curând negativ, la aceasta contribuind
din plin şi drama shakespeariană cu acelaşi nume: „Henric al VIII-lea”. Intrat în istoria comună mai ales
graţie aventurilor sale conjugale, după repudierea Catherinei de Aragón (cu care a avut-o pe viitoarea regină
Maria I Tudor, supranumită Maria Catolica), a urmat suita Anne Boleyn (executată; mama viitoarei regine
Elisabeta I), Jeanne Seymour (care moare la naşterea viitorului rege Eduard al VI-lea), Anne de Clèves
(repudiată), Catherine Howard (executată) şi Catherine Parr (singura care i-a supravieţuit). În realitate, se
pare că a fost altfel, o renumită lucrare enciclopedică 2 definindu-l drept „rege al Angliei (1509–1547), care
prin influenţa, cultura şi autoritatea sa a fost unul dintre cei mai reprezentativi prinţi ai Renaşterii”. Să nu
uităm că în timpul lui s-a remarcat Thomas Morus, faimos umanist, lord-cancelar (1529–1532), care va
plăti însă cu viaţa (executat în 1535), graţie credinţelor sale catolice (refuzând să-i depună jurământ regelui
în calitate de şef al Bisericii Anglicane). Henric al VIII-lea a întărit, de fapt, puterea regală (absolutismul),
a anexat Ţara Galilor (1535) – nereuşind acelaşi lucru cu Scoţia –, s-a separat de Papalitate (e adevărat,

1
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Caterina Radu (2001), Enciclopedia Europei, editura Meronia, Bucureşti,
pag. 221.
2
*** Le Petit Robert des noms propres, Dictionnaires Le Robert, Paris, 2004, pag. 990.
întrucât aceasta nu i-a aprobat separarea de Catherina de Aragón) şi a devenit capul Bisericii Anglicane
(1534) – regulă păstrată până astăzi, regina Elisabeta a II-a fiind totodată şeful bisericii amintite.
Ultima reprezentantă a dinastiei Tudorilor a fost regina Elisabeta I (rezultată, cum am spus, din relaţia
cu Anne Boleyn), având o domnie foarte lungă (1557–1603), va pune bazele puterii maritime engleze
(triumful asupra faimoasei „Invincibila Armada”, flota trimisă de regele spaniol Filip al II-lea, cu misiunea
de a cuceri Anglia) şi va marca totodată ascensiunea Angliei (şi a Marii Britanii de mai târziu).

ELISABETA I
(Elizabeth I, n. Greenwich, 1533 – m. Richmond, 1603, regină a Angliei şi a
Irlandei, 1558–1603)
Fiică a lui Henric al VIII-lea, va fi declarată nelegitimă, la vârsta de numai 3 ani,
după moartea mamei sale, Anne Boleyn, executată în 1536.
Reabilitată, va fi închisă în faimosul Turn al Londrei, în 1554, în timpul domniei
surorii sale vitrege, Maria Stuart, pe care o va trimite însă mai târziu la ghilotină, fiind
executată în 1587; practic, în ciuda catolicismului pe care îl afişa, a fost compromisă de insurecţia
protestantă condusă de poetul Thomas Wyatt cel Tânăr, cu ocazia căsătoriei Mariei Stuart cu Filip al II-lea
(1554). Elisabeta I a desăvârşit impunerea absolutismului iniţiat de tatăl său. A încurajat explorările unor
navigatori şi întreprinzători ca Francis Drake, Walter Raleigh, Richard Chancellor, John Davis, John
Hawkins (viceamiralul care a înfrânt „Invincibila Armada”) ş.a., impunându-se mai ales primii doi. Ca un
paradox al istoriei, îl va desemna ca urmaş la tron pe fiul Mariei Stuart (cea care a „trimis-o” în Turnul
Londrei şi pe care, la rândul ei, a ghilotinat-o), care va domni sub numele de James (Iacob) I, atât ca rege
al Scoţiei (1567–1625), cât şi al Angliei (1603–1625), fiind, ca şi Elisabeta I, un adept al absolutismului
regal şi al anglicanismului. Elisabeta I a fost, fără îndoială, cea care a pus bazele imperiului englez, apoi
britanic.

Tot în timpul Elisabetei I, prin navigatorii Francis Drake (1540 sau 1543–1596) şi Walter Raleigh
(1552–1618) se schiţează primii paşi în direcţia constituirii imperiului colonial englez (britanic): Drake,
după ce realizează a doua călătorie în jurul lumii (1577–1580), după Magellan, ia în stăpânire (1579) un
teritoriu de pe coasta vestică a Americii de Nord, din actuala zonă a Golfului San Francisco, pe care îl
numeşte Nova Albion, iar Raleigh descoperă, pe cealaltă coastă, estică, teritoriul pe care îl va numi, în
cinstea „Reginei Fecioare”, Virginia (1584); încearcă, fără succes, să-l colonizeze în anul următor. Primul
va fi şi un corsar celebru, care a adus mari servicii Angliei prin jefuirea navelor spaniole, fapt pentru care
va fi înnobilat de Elisabeta I.

FRANCIS DRAKE
(n. 1540 sau 1543, Crowndale, Devonshire 1593 – m. pe mare, în largul lui Porto Bello,
Panama)
Copil sărac, fiind astfel obligat să muncească de la frageda vârstă de 8 ani, va ajunge în
final să fie înnobilat (1580) de regina Elisabeta I pentru serviciile aduse Angliei (şi astăzi,
sabia sa este folosită cu ocazia ceremoniilor de ridicare la rangul de Sir). Mai întâi a sprijinit coroana
engleză prin atacurile efectuate asupra corăbiilor şi bazelor spaniole, cu prăzile de rigoare, care au redresat
vistieria reginei. Apoi, în timpul călătoriei în jurul lumii (1577–1580; fiind, practic, primul care a reuşit să
ducă la bun sfârşit o asemenea expediţie – Magellan, după cum se ştie, a fost omorât pe parcurs), Drake a
pus, în 1579, bazele primei colonii engleze în Lumea Nouă, pe care o numeşte Nova Albion („Noul Albion”,
după numele antic al Angliei, dat de romani), respectiv un teritoriu din jurul actualului Golf San Francisco
(California, pe coasta de sud-vest a SUA). În plus, el a descoperit, pentru navele engleze, noi căi maritime,
cunoscute până atunci numai portughezilor şi spaniolilor, şi a făcut ca unele regiuni ale globului să
dobândească pe hărţi o reprezentare mult mai apropiată de realitate.

WALTER RALEIGH
(n. 1552, Hayes, Devonshire – m. 1618, Londra)
Deşi originar din aceeaşi regiune ca şi Drake, provenea dintr-o familie bogată, era
foarte educat, fiind apreciat drept „unul dintre spiritele cele mai distinse din istoria Angliei”
şi „cel mai complet gentilom al vremii sale”. Fondează, în 1584, prima colonie engleză pe
coasta atlantică a Americii (dar care nu va rezista), pe care o numeşte Virginia, în onoarea
„Reginei Fecioare” (Virgin Queen), al cărei favorit era. Căzut în dizgraţia reginei, în 1592,
din cauza faptului că a luat în căsătorie, în secret, o doamnă de onoare de la curte, recucereşte favorurile
acesteia graţie participării la expediţia împotriva Cádizului (1596), dar după moartea ei (1603), acuzat de
complot, va fi întemniţat în Turnul Londrei. Eliberat pentru o expediţie de căutare a „Eldorado”-ului (1616),
care se va dovedi dezastruoasă (căutând aur în delta fluviului Orinoco!), va fi, în final, decapitat.

Drumul de la Anglia (130.280 km2) la Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (244.820 km2)
a cuprins mai multe etape: inclusă în Regatul Angliei în 1289, Ţara Galilor (Wales) va renunţa la
autoguvernare în 1536; Scoţia, anexată în 1296, se uneşte cu Anglia în 1603, dar aceasta devine efectivă
abia în 1707, când este adoptată titulatura de Regatul Unit al Marii Britanii; în 1801, odată cu alipirea
oficială a Irlandei, denumirea devine Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, iar în 1927 (după ce în 1921
cea mai mare parte a Irlandei obţine statutul de dominion sub denumirea de „Statul Liber Irlanda”), Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (înglobând din Irlanda doar Ulsterul – partea de nord-est).
Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritimă cu Olanda, Marea Britanie
devine, pentru două secole, principala putere (maritimă) a lumii. După ce înfiinţează, în secolul al XVII-
lea, primele colonii pe teritoriul Americii de Nord, prin Războiul de 7 ani (1756–1763), Marea Britanie
(aliată cu Prusia şi Portugalia) elimină Franţa (aliată cu Austria, Rusia, Suedia, Saxonia şi Spania) de pe
continentul nord-american şi totodată din India. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie începe
colonizarea Australiei (înlăturându-i încă o dată pe olandezi, aşa cum a făcut-o ceva mai înainte pe
continentul nord-american), pe care o încheie în secolul următor, transformând în colonie un teritoriu de
circa 8 milioane km2, acelaşi lucru făcându-l şi cu arhipelagul vecin, Noua Zeelandă. Totodată îşi extinde
factoriile în Africa, rezervând continentul pentru cuceriri în secolul următor. Intervine însă o sincopă:
Războiul de Independenţă (1775–1783) al celor 13 colonii americane (stabilite între 1607 şi 1733 pe coasta
Atlanticului), izbucnit din cauza măsurilor discriminatorii adoptate de metropolă (în principal sporirea
taxelor şi a impozitelor), sprijinite de Franţa şi Spania, eternii rivali ai Angliei, războiul se încheie cu
naşterea unui nou stat, Statele Unite ale Americii, care, ca un paradox al istoriei, va surclasa nu peste foarte
mult timp fosta metropolă, preluându-i atributele mondiale. La rândul ei, Marea Britanie este iniţiatoarea şi
principala organizatoare a coaliţiilor îndreptate împotriva Franţei revoluţionare şi independente (1789–
1815), căreia îi contestă hegemonia pe continent.
Prin revoluţia industrială din secolele XVIII–XIX, Marea Britanie devine principala putere industrială
a lumii şi, totodată, din epoca reginei Victoria I (1837–1901; între 1876 şi 1901 va fi şi împărăteasa Indiei),
prima putere colonială de pe Glob; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea este, de altfel, cunoscută sub numele de „epoca victoriană”.
 Prin cele două Războaie ale Opiumului (1840–1842 şi 1856–1860), Marea Britanie forţează
pătrunderea mărfurilor sale în China, ocupă Birmania (posesiune din 1886), cea mai mare parte a Malaysiei,
în mai multe etape (1786, 1824, 1867), reîntemeiază Singapore (1819) şi îl face colonie (1867),
transformându-l în „Gibraltarul Orientului”. De asemenea, obţine controlul Canalului Suez (1875), prin
cumpărarea acţiunilor deţinute de kedivul (viceregele Egiptului, Ismail Paşa), ocupă Ciprul (1878), Egiptul
(1882) şi împarte Africa Neagră cu Franţa. La sfârşitul Primului Război Mondial, Marea Britanie avea cel
mai mare imperiu colonial cunoscut vreodată, care acoperea circa un sfert din întinderea uscatului planetar.
O imagine asupra acestuia ne oferă harta actualului Commonwealth of Nations (Comunitatea pe Naţiuni;
uzual doar Commonwealth), asociaţie de state având drept scop conlucrarea pe plan politic, economic,
social şi cultural dintre fosta metropolă, Marea Britanie, şi fostele colonii, care şi-au dobândit independenţa,
plus anumite teritorii dependente şi neautonome administrate de unele state membre.
În anul 1872, la zenitul puterii şi gloriei, lidera capitalismului mondial, Marea Britanie extrăgea peste
jumătate din producţia de cărbune şi minereu de fier a lumii şi producea peste jumătate din fonta şi firele
de bumbac de pe Glob – produse care erau simbolul puterii industriale. Marea Britanie nu era numai
„atelierul lumii”, ci şi primul „bancher” şi „poliţist” al ei. Dar, numai câteva decenii mai târziu, la începutul
secolului al XX-lea, Marea Britanie pierde, în favoarea Statelor Unite ale Americii mai întâi, apoi şi a
Germaniei, locul de principală putere industrială mondială, apoi şi în alte domenii economice, precum şi
militar.
„Mutaţia fundamentală a geopoliticii engleze în secolul al XX-lea a fost alianţa cu cei doi rivali istorici
ai săi, Franţa şi Rusia, pentru a se împotrivi unei Germanii imperialiste, ferm decisă să se substituie Marii
Britanii în rolul său de mare putere mondială. Astfel, Antanta Cordială şi apropierea anglo-rusă din 1907
vor servi drept preludiu sistemelor de alianţă din Primul Război Mondial [...]. Din cauza ambiţiilor sale
maritime, Germania a greşit azvârlind Anglia pe lista adversarilor săi. Prin această pretenţie s-a produs
determinarea Londrei de a ieşi din politica de «splendidă izolare» pentru a o impinge spre o alianţă conti-
nentală.”3
Secolul al XX-lea este pentru Marea Britanie secolul declinului. După eşecul politicii müncheneze4,
Marea Britanie (şi Franţa) declară la 3 septembrie 1939 război Germaniei (după ce Polonia a fost atacată
de aceasta), iar în decembrie 1941 şi Japoniei, luptând împotriva forţelor Axei pe fronturile din Africa, Asia
şi Europa. Marea Britanie, prin primul său ministru din acea vreme, Winston Churchill, va juca un rol
important în privinţa hărţii politice a Europei după cele trei conferinţe importante tripartite (Teheran, Ialta
şi Potsdam). După 1945, sistemul colonial se destramă, Marea Britanie, care după înfrângerea Germaniei
şi Japoniei, era a treia putere mondială, în urma SUA şi URSS, continuând să coboare în ierarhia marilor
puteri de pe Glob. La aceasta au contribuit costurile celor două războaie mondiale, decolonizarea, reducerea
investiţiilor şi a productivităţii, ezitările în faţa integrării vest-europene, evoluţia economică mai lentă după
1945, în comparaţie cu Franţa, Italia, RFG, care o depăşesc etc.

3
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 227.
4
Conferinţa de la München, din 23-30 septembrie 1938, când, alături de Franţa, Marea Britanie a fost de acord cu
dezmembrarea Cehoslovaciei, regiunea sudetă fiind cedată Germaniei lui Hitler, crezând că astfel „evită războiul”.
 CHURCHILL
(Winston Leonard Specer Churchill, n. 1874, Blenheim Palace, Oxfordshire – m.
24 ianuarie 1965, Hide Park Gate, Londra; prim-ministru al Marii Britanii, 1940–1945,
1951–1955)
Un lider atipic din foarte multe puncte de vedere. A început să devină important la
o vârstă (peste 65 de ani) la care alţii de regulă îşi încununează cariera. N-a fost un elev
silitor şi nici un student ambiţios: a intrat doar după cea de-a treia încercare la Academia
Militară Regală de la Sandhurst, şi cu media cea mai mică, aşa cum o va şi absolvi, mândrindu-se că a fost
chiar ultimul dintre absolvenţi! Deşi n-a scris nici o poezie, nici o nuvelă, nici un roman, a câştigat Premiul
Nobel pentru Literatură (în 1953) graţie Memoriilor sale, o lucrare de excepţie.
Churchill a intrat în istorie datorită viziunii sale extraordinare, a marii capacităţi de a gestiona războiul
cu Germania lui Hitler (adept, printre altele, a tacticii „aşteptării” şi nu atacării Germaniei; cel care,
încălcând normele conservatorismului britanic, s-a dus în mijlocul mulţimii – pe stradă, în fabrici, şantiere,
universităţi etc.) şi de a face să funcţioneze greoaia şi imprevizibila alianţă de război Marea Britanie–SUA–
Uniunea Sovietică. Sau cum spune un biograf al marilor conducători: „Pentru democraţiile firave şi ezitante
– inclusiv aceea a Statelor Unite – care erau într-o stare de derută maximă, în timp ce dictatorii Axei
înfăptuiau o cucerire după alta, Churchill a simbolizat perseverenţa şi tenacitatea. El a fost liderul optimist
şi energic care cu mândrie a ridicat torţa libertăţii atunci când Hitler şi acoliţii săi erau gata să o calce în
picioare. Printr-o fericită întâmplare a istoriei, el a apărut pe scena politică la momentul oportun pentru a
apăra cauza democraţiei.
Esenţa mesajului lui Churchill şi bravura sa în calitate de conducător i-au făcut pe englezi să stea
neclintiţi în calea tiraniei dezlănţuite.”5
Desigur, în linii mari, Winston Churchill a fost mare pentru „dăinuirea civilizaţiei occidentale”, cum
scria un biograf, dar pentru România, ca şi pentru alte ţări din Europa de Est de altfel, el nu mai ocupă
acelaşi loc pe piedestalul istoriei. Fidel tradiţiei britanice, Churchill a pus şi el în aplicare regula Albionului
că „nu are prieteni, ci doar interese”, cea mai bună dovadă biletul/peticul de hârtie de la întâlnirea cu Stalin
(vezi capitolul Sfere de influenţă). Nu-i mai puţin adevărat că, spre deosebire de preşedintele american
Roosevelt, Churchill a realizat mai devreme pericolul comunismului sovietic, exprimat sub formula
sintetică „mi-e teamă că harta Europei va fi desenată cu roşu”. Şi tot el este primul, după încheierea celui
de-al Doilea Război Mondial, care foloseşte formula „cortina de fier” (discursul de la Fulton, SUA, 5 martie
1946) şi care va afirma necesitatea creării Europei unite.

Criza Suezului, din anul 19566, marchează sfârşitul politicii ofensive imperiale, iar 1971 este anul
retragerii trupelor britanice la „Est de Suez”. O ultimă răbufnire de orgoliu a marii puteri coloniale are loc
în 1982, cu ocazia aşa-numitului „Război al Malvinelor”, când încheie victorioasă confruntarea cu
Argentina pentru Insulele Falkland (Malvinas în spaniolă) din largul coastelor argentiniene, punct strategic
foarte important din Atlanticul de Sud.
Colaborarea strânsă cu SUA, inaugurată în 1939, rămâne – şi după al Doilea Război Mondial –
principiul de bază al politicii externe britanice. Mai mult, caz unic în istorie, o fostă metropolă transferă

5
W. J. Jacobs (2005), Giganţi ai istoriei, editura Lider, Bucureşti, pag. 200.
6
În urma naţionalizării Canalului de către Egipt, acţiunile militare anglo-franco-israeliene vor suferi un eşec, nu numai
datorită sprijinului Uniunii Sovietice, ci şi, surprinzător, datorită poziţiei Statelor Unite, care doreau slăbirea marilor
puteri.
prerogativele sale de mare putere (economică, militară, strategică etc.) unei foste colonii. Apropierea şi
colaborarea au fost şi sunt atât de mari, încât rămâne singura ţară europeană care a participat direct şi
nemijlocit la Războiul din Iraq (2003).
După o poziţie de expectativă faţă de procesul integrării vest-europene, Marea Britanie devine, la 1
ianuarie 1973, membru al Comunităţii Economice Europene (actuala Uniune Europeană). Un plebiscit,
primul în istoria britanică, organizat în 1975, confirmă, prin cele 2/3 de voturi favorabile, reorientarea spre
Europa (în 1993 ratifică Tratatul de la Maastricht), dar cu multe impasuri, decurgând din conservatorismul
britanic (nu este parte a Uniunii Economice Monetare, îşi păstrează moneda proprie, lira sterlină). Chiar și
în prezent Marea Britanie se manifestă ca o voce aparte în cadrul UE și se vorbește despre retragerea ei –
se pare că ar avea loc un referendum în 2017.
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, Regatul Unit se confruntă cu multe dificultăţi interne.
Problema irlandeză revine în prim-planul vieţii politice în 1969, odată cu izbucnirea violenţei în Irlanda de
Nord (Ulster). Minoritatea catolică, având ca exponent organizaţia teroristă IRA (Armata Republicană
Irlandeză), militează pentru unirea cu Republica Irlanda, în timp ce majoritatea protestantă se pronunţă
pentru menţinerea statutului de provincie britanică. Afirmarea naţionalismelor regionale este sancţionată
prin acordarea unei largi autonomii, cu un parlament local, în 1997, Scoţiei şi Ţării Galilor. În baza legilor
privind descentralizarea, adoptate prin referendum în septembrie 1997 în Scoţia şi Ţara Galilor, la 6 mai
1999 se desfăşoară în aceste ţinuturi primele alegeri generale, urmărind constituirea adunărilor regionale.
În urma întrunirii noilor parlamente regionale în Scoţia şi Ţara Galilor, se constituie primele guverne locale,
punându-se astfel bazele unui stat federal. Noile guverne locale au atribuţii în domeniile educaţie, sănătate,
agricultură, protecţia mediului, cultură şi parţial în domeniul finanţelor. Apărarea, politica economică şi cea
externă rămân însă în atribuţia guvernului de la Londra. Cu toate acestea, Scoția este cea care urmărește cu
tenacitate independența totală; referendumul din octombrie 2014 n-a dat, însă, câștig de cauză separatiștilor.
Procesul de pace din Irlanda de Nord (Ulster) care, în pofida constituirii unui parlament nord-irlandez
(format din 108 membri, protestanţi şi catolici) şi a unui guvern comun la Belfast (iulie 1998), părea extrem
de dificil, s-a dovedit a fi mai stabil și pașnic, având loc chiar și o întâlnire istorică (în iunie 2012), între
regina Elisabeta a II-a și fostul lider al IRA (Armata Republicană Irlandeză), Martin McGuinness, cel care
conducea formațiunea atunci când a fost asasinat vărul reginei, faimosul lord Louis Mountbatten (în 1979).
La începutul mileniului al III-lea, în ciuda pierderilor şi a căderilor suferite, Marea Britanie rămâne o
mare putere, graţie mai multor atribute: putere economică (apropiată de Franţa), maritimă (pe care o
conservă de multă vreme), militară, nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate, nucleu şi
dirijor al Commonwealth-ului. Rămâne totodată cel mai fidel aliat al celei mai mari puteri mondiale, SUA,
fiind practic singura putere care a participat alături de hegemonul mondial la cele trei conflicte majore de
la începutul mileniului al III-lea (iraqiano-kuweitian, din Afghanistan şi din Iraq). Sau, cum spune un
istoric, Marea Britanie a realizat că nu mai este o putere mondială şi îşi „poate realiza interesele globale
numai cu consimţământul (şi sprijinul) SUA”.7

7
Jan Palmowski, op.cit., vol. I., pag. 116.
 Franţa
Suprafaţa: 547.030 km2, Franța metropolitană (locul 48 pe Glob); 643 801 km² împreună cu
departamentele și teritoriile de peste mări
Populaţia: 65.951.610 locuitori (locul 21 pe Glob)
Una dintre cele mai întinse țări europene (locul 3, după Rusia și Ucraina), Franța are o poziție
geografică și geostrategică de excepție, fiind situată în Europa de Vest și având largă ieșire la Oceanul
Atlantic (inclusiv prin intermediul mărilor Mediterană și Mânecii). Are un relief dominat de două mari
categorii: coline și podișuri (Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Ardenii ș.a.) și munți, unii foarte
înalți (Alpii Francezi, care culminează la 4 807 m, Pirineii, cu altitudinea maximă de 3 404 m), alții mai
joși (Vosgi, Jura ș.a.). Rețeaua hidrografică se remarcă prin cursurile de apă, incluzând în întregime (Loire)
sau sectoare ale unor fluvii importante (Rhin și Rhône), dar și unele râuri semnificative (Seine, Garonne,
Moselle ș.a.), legate printr-un mare sistem de canale (circa 5 000 km).
Franța este săracă în resurse de subsol semnificative, înscriindu-se, ca urmare, între marii
importatori mondiali în domeniu. Industria este foarte variată, fiind de un înalt nivel tehnologic și
competitivă mai ales în aeronautică și industria spațială, energetică nucleară, material rulant, industrie
alimentară (brânzeturi, vinuri ș.a.). Se remarcă, de asemenea, printr-un sistem de transporturi modern și
diversificat, o agricultură și un turism extrem de performante etc.
În ciuda concurenței mondiale tot mai accentuate, Franța rămâne una dintre puterile economice
mondiale, ocupând în ultima vreme locurile 8-9 pe Glob.
Cea mai întinsă ţară vest-europeană şi a doua ca populaţie, după Germania, Franţa se consideră cel mai
vechi stat-naţiune european şi, în mod indubitabil, a jucat şi joacă un rol important în viaţa internaţională,
deşi nu întotdeauna pe măsura aspiraţiilor sale şi a staturii pe care ar vrea s-o etaleze.
Bazele Regatului franc sunt puse de regele Clovis I (481–511) din dinastia Merovingienilor, căreia îi
succede dinastia Carolingienilor (751–987), care şi-a luat numele de la cel mai de seamă reprezentant al
său, Carol cel Mare/Charlemagne, rege al francilor (768–814) şi împărat al Occidentului (800–814), care
în urma războaielor victorioase cu saxonii, bavarezii, longobarzii, arabii, avarii, slavii etc., lărgeşte
considerabil hotarele statului, mai ales spre est, şi este încoronat, în anul 800, la Roma, ca împărat al
Occidentului (800–814), restabilind unitatea lumii occidentale.
Un moment important, atât pentru Franţa, cât şi pentru viitoarea Germanie, îl constituie Tratatul de la
Verdun, înţelegere încheiată, în 843, între fiii lui Ludovic cel Pios (rege al francilor, 810–840, şi împărat al
Occidentului, 816–840). Prin acest tratat, Imperiul Carolingian se împărţea între:
• Carol cel Pleşuv – posesiunile de la vest de Rhône, viitoarea Franţă; rege al francilor, 840–877, şi
împărat al Occidentului, 875–877;
• Ludovic Germanicul – posesiunile de la est de Rhône, viitoarea Germanie; rege al Germaniei
(843–876); de atunci rivalitatea nu va mai înceta niciodată!
• şi Lothar – deţine regiunea dintre Rhin şi Meuse, viitoarea Lorenă şi nordul Italiei; împărat al
Occidentului, 840–855, sub numele de Lothar I; înfrânt de fraţii săi, în 841, la Fontenoy, acceptă
Tratatul de la Verdun, păstrându-şi astfel titlul imperial şi stăpânirea regiunilor centrale ale
imperiului, cu capitala la Aix-la Chapelle8, precum şi Italia. La moartea fiului celui din urmă,
Lothar al II-lea, rege (855–869) al Lotharingiei – regat care se întindea între Marea Nordului, Alpi,
Meusa, Escaut şi Rhin –, aceasta este împărţită, în 870, între ceilalţi doi fraţi ai lui Lothar, Carol
cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul. Cinci decenii mai târziu (923), regiunea va trece de la Franţa

8
Astăzi Aachen, oraş în Germania, reşedinţa preferată a lui Carol cel Mare/Charlemagne şi locul de încoronare a
împăraţilor Occidentului/Sfântul Imperiu Roman (813–1531).
 la Germania.
Ascensiunea Franţei pe scena europeană se cristalizează în secolele XII–XIV, mai ales în timpul
domniilor lui Filip al II-lea August (1179–1223) şi Filip al IV-lea cel Frumos (1285–1314), când sunt făcuţi
primii paşi pe drumul întăririi autorităţii regale şi a centralizării statale; acesta din urmă a respins pretenţiile
de supremaţie ale Papei Bonifaciu al VIII-lea, pe care îl arestează la Agnani (1303), conflictul cu Papalitatea
încheindu-se odată cu instalarea Papei Clement al V-lea (1305), care a mutat reşedinţa pontificală la
Avignon (oraş care a fost reşedinţă a papilor între 1309 şi 1377), şi, tot el, a desfiinţat Ordinul Templierilor,
confiscându-i averile (1312).
După ce Ludovic al XI-lea (1461–1483) reprimă opoziţia marilor seniori, Francisc I (1515–1547)
inaugurează, practic, absolutismul şi duce o importantă campanie contra Habsburgilor, pentru supremaţia
în Peninsula Italică. O primă perioadă a domniei va fi plină de slăbiciuni, printre altele pierzând competiţia
cu Carol Quintul pentru titlul de împărat al Occidentului (1519). În schimb, în cea de-a doua parte a domniei
va întări şi lărgi puterea Franţei, nu numai politică, ci şi economică, graţie celei din urmă încurajând artele,
fiind considerat unul dintre marii promotori ai introducerii Renaşterii italiene în Franţa (în afară de
Leonardo da Vinci, care va rămâne pentru totdeauna în Franţa încă din prima sa perioadă de domnie, va
invita şi alţi renascentişti, între care Benvenuto Cellini și Francesco Primaticcio), va construi mai multe
castele în stil renascentist (Chambord, Saint-Germain-en-Laye ş.a.) etc.
Un moment mai mult decât reprezentativ pentru desăvârşirea Franţei îl constituie lunga domnie a lui
Ludovic al XIV-lea (1643 –1715). Acesta a instituit absolutismul regal (lui atribuindu-se faimoasa formulă
„Statul sunt eu”), a promovat o politică externă de anexiuni şi a transformat Franţa în prima putere a
Europei.

LUDOVIC al XIV-lea
(Louis XIV; Louis XIV le Grand/Ludovic al XIV-lea cel Mare; n. 5 septembrie
1638, Saint-Germain-en-Laye – m. 1 septembrie 1715, Versailles; rege al Franţei
1643–1715)
Ceea ce a început Francisc I/François I-er, rege între 1515 şi 1547, va reuşi
Ludovic al XIV-lea, şi anume instaurarea deplină a absolutismului (faimoasa formulă
l’État c’est mois/„Statul sunt eu”) şi transformarea Franţei în prima putere a Europei.
Făcând şi desfăcând alianţe (între care cele cu Anglia – în 1672, aliată cu aceasta, atacă
Olanda – „stăpâna mărilor” –, în schimb, în 1706, Anglia sprijină Ţările de Jos împotriva Franţei). Le Roi
Soleil/Regele Soare, cum a fost supranumit, a reuşit să-şi extindă puterea pe continentul european şi să pună
bazele imperiului colonial francez în zonele Atlanticului şi Oceanului Indian. În timpul domniei sale începe
explorarea Americii de Nord, desăvârşită în vremea urmaşului său la tron, Ludovic al XVI-lea, dar cea mai
importantă colonie, Louisiana (care îi poartă numele), va fi vândută de Napoleon pentru suma modică de
15 milioane de dolari.

Frecventele războaie din timpul lui Ludovic al XIV-lea şi al fiului său, Ludovic al XV-lea (1715–
1774)9, accentuează tensiunile sociale interne, duc la criză economică şi la slăbirea puterii coloniale
franceze: în urma Războiului de 7 ani (1756–1763), izbucnit practic din concurenţa Franţei cu Anglia pentru
colonii, cea dintâi a pierdut posesiunile din India şi Canada în favoarea Angliei.

9
Ca o curiozitate, doar doi regi ai Franţei au domnit nu mai puţin de 131 de ani (!), din 1643 până în 1774.
 La sfârşitul secolului al XVIII-lea are loc în Franţa un eveniment ce va marca, de fapt, istoria omenirii:
Revoluţia Franceză (1789–1794), care, în afară de înlăturarea monarhiei absolutiste, va desfiinţa relaţiile
feudale şi va inaugura o nouă epocă în viaţa omenirii. Consecinţele sale vor fi majore pe plan internaţional
– valorile promovate de aceasta devenind universale: libertate, egalitate, suveranitate naţională, abolirea
feudalismului ş.a. – în ciuda faptului că, în curând, este instaurat regimul autoritar al lui Napoleon Bonaparte
(mai întâi sub forma Consulatului, în 1799, apoi a imperiului, din 1801). Graţie acestuia, Franţa redevine
cea mai mare putere a Europei şi, datorită numeroaselor sale războaie victorioase duse împotriva Austriei,
Marii Britanii, Prusiei, Rusiei şi Spaniei, era pe punctul de a deveni hegemonul continentului.

NAPOLEON
(Napoleon Bonaparte, Napoleon I, n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – m. 5 mai
1821, Insula Sfânta Elena; împărat al Franţei 1804–1814, 1815)
Niciun alt lider mondial nu a avut o faimă mai mare şi o ascensiune mai
spectaculoasă decât corsicanul care a vorbit toată viaţa cu accentul italian. De aseme-
nea, niciun francez nu va aduce Franţei mai multă faimă decât el, cel care n-o iubise
deloc în adolescenţă: „Francezii cuceriseră Corsica cu un an înainte de naşterea lui
Napoleon şi acesta, o mare parte din copilăria şi tinereţea sa, a nutrit puternice resen-
timente faţă de Franţa, militând pentru independenţa Insulei sale natale.”10
General la numai 24 de ani, prim-consul al Republicii Franceze şase ani mai târziu, consul pe viaţă
(1802), după numai doi ani se proclamă împărat: în ziua de 2 decembrie 1804, la ceremonia din faimoasa
catedrală Nôtre-Dame din Paris (a luat pur şi simplu coroana din mâna Papei Pius al VII-lea şi şi-a pus-o
pe cap, încoronându-se, singur, împărat!). Adus în prim-plan de valurile unei revoluţii, care va schimba
profund istoria Europei şi a lumii (Revoluţia Franceză), Napoleon Bonaparte însuşi va modifica din plin
cursul istoriei. Niciun alt conducător militar n-a câştigat atâtea victorii de răsunet: Arcole (15–17 noiembrie
1796), „Bătălia de la Piramide” (21 iulie 1798), Abukir (25 iulie 1799), Marengo (14 iunie 1800), Austerlitz
(2 decembrie 1805), Jena (14 octombrie 1806), Friedland (14 iunie 1807), Wagram (5–6 iulie 1809) ş.a.
Niciun alt conducător n-a produs atâta simpatie şi, apoi, antipatie. „Eliberatorul popoarelor” (căruia
Beethoven îi închină, în 1804, Simfonia a IX-a „Eroica”) devine „uzurpatorul Europei” (Beethoven îl
repudiază, ştergând numele lui Napoleon de pe pagina cu dedicaţie a faimoasei simfonii).
Teama celorlalte puteri europene că Napoleon ar putea crea un imperiu european (deşi campania
dezastruoasă din Rusia, din 1812, risipise acest proiect) şi apoi unul mondial (proiect de asemenea
compromis, vânzarea imensei colonii americane Louisiana şi victoriile amiralului englez Nelson spulberând
acest vis) le-a făcut să se coalizeze. Astfel a luat naştere faimosul „echilibru de putere”, ca urmare a Congre-
sului de la Viena (1815), în urma bătăliei de la Waterloo (din 18 iunie 1815). Numai că învingătorii (Marea
Britanie, Prusia, Austria şi Rusia) nu reprezentau „viitorul” Europei, ci „trecutul”, conservatorismul.
Deportat pe îndepărtata Insulă Sfânta Elena, din Atlanticul de Sud, va mai trăi doar şase ani (se pare
că „perfidul Albion” a apelat şi la cianură), în timp ce învingătorul său, ducele de Wellington (adeptul
tacticii „hărţuirii”), născut în acelaşi an cu el, îi va supravieţui nu mai puţin de 31 de ani.

Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo (1815) – de către armatele conduse de generalissimul britanic
Ducele de Wellington și feld-mareșalul prusac Gebhard Blücher – va fi doar unul dintre momentele ce vor
marca, poate, cel mai controversat secol din istoria acestei mari puteri: crearea, înlăturarea şi revenirea de

10
W. J. Jacobs, op.cit., pag. 14.
monarhii, revoluţii, pierderi teritoriale etc. Nicio altă putere nu va cunoaşte atât de multe schimbări
antinomice în decursul unui singur secol: consulat (după modelul roman), imperiu (Napoleon proclamându-
se, rapid, împărat, în 1804), regat (restaurarea dinastiei de Bourbon, 1814–1848, întreruptă de revenirea lui
Napoleon, 20 martie – 22 iunie 1815), republică (1848–1852), din nou imperiu (1852–1870, Napoleon al
III-lea), din nou republică (începând cu 1870, în urma Comunei din Paris). Şi, cu toate acestea, Franţa
reuşeşte să-şi creeze un mare imperiu colonial, apreciat ca fiind al doilea ca mărime după cel britanic: în
Africa septentrională (Maroc, Algeria, Tunisia), occidentală (Mauritania, Mali, Senegal, Guineea, Côte
d’Ivoire, Niger, Benin, Togo ş.a.) şi ecuatorială (Burkina-Faso, Ciad, R. Centrafricană, Camerun, Gabon,
R. Congo), în Indochina (Cambodgia, Laos, Vietnam) şi Oceania (Noua Caledonie, Noile Hebride,
Polinezia Franceză ş.a.). Imperiul ar fi fost şi mai mare dacă la începutul aceluiaşi secol al XIX-lea, în 1803,
Napoleon nu s-ar fi dispensat, prin vânzare (Statelor Unite – pentru modica sumă de 15 milioane de dolari),
de uriaşa colonie nord-americană Louisiana (2,3 milioane km2), care nu coincide cu actualul stat omonim
al SUA, ci se desfăşura de la fluviul Mississippi până la Munţii Stâncoşi şi de la Golful Mexic până la
British America (Canada de azi), incluzând şi bazinul fluviului Missouri şi cea mai mare parte a Marilor
Câmpii.
În proiectele sale geopolitice extracontinentale, Franţa s-a ciocnit constant de dispozitivele britanice şi,
într-o mai mică măsură, de Germania şi de Italia. Analiştii în domeniu apreciază că edificarea imperiului
colonial francez se întemeia pe câteva axe geopolitice fundamentale:11
În Africa, pe care Franţa o împarte practic cu Marea Britanie, francezii urmăreau controlarea
întregii Africi de Nord, inclusiv Sahara, în vederea joncţiunii cu Africa Neagră. Dar intenţia de a
asigura o continuitate franceză din vest, de la Atlantic (cu simbolul Dakar, capitala Senegalului),
până în est, la Marea Roşie/Oceanul Indian (la Djibouti, de asemenea colonie franceză), se loveşte
de axa de înaintare britanică, orientată de la nord la sud (Cairo–Cape Town).
În Oceanul Indian, unde îşi asigurase întregul control asupra importantului colţ sud-vestic,
colonizând toate insulele, se vor infiltra britanicii, anexând Mauritius şi Seychelles, rămânându-i
totuşi Madagascar, Comore, Réunion.
În Asia, unde urmărea cucerirea întregii Peninsule Indochina, care i-ar fi asigurat deschiderea căii
spre ocuparea sudului Chinei, francezii se vor lovi de asemenea de britanici, care iau în posesiune
ţări întinse precum Birmania (actualul Myanmar) şi Malaysia; se vor înţelege însă asupra Siamului
(viitoarea Thailanda), din care fac o zonă-tampon între posesiunile lor coloniale.
Secolul al XX-lea nu va fi mai puţin zbuciumat pentru Franţa. După ce în urma Primului Război
Mondial, când a participat de partea Puterilor Centrale, a redobândit provinciile Alsacia şi Lorena (pierdute
în urma războiului franco-prusac din 1870–1871), la începutul celui de-al Doilea Război Mondial
capitulează în faţa Germaniei (22 iunie 1940), salvarea ei (şi recunoaşterea ca parte beligerantă) venind de
la tânărul general Charles de Gaulle care constituie, la Londra, Comitetul Naţional Francez, ce coordonează
rezistenţa antinazistă: Forces Françaises Libres/„Forţele Franceze Libere”.

11
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 124.
 CHARLES DE GAULLE
(Charles André Joseph Marie de Gaulle, n. 22 noiembrie 1890, Lille – m. 9 noiembrie
1970, Colombey-les-Deux-Eglises, general şi om politic, preşedintele Franţei, 1958-1969)
Ofiţer de carieră, cu studii la faimoasa Saint-Cyr (unde va şi preda peste timp), De
Gaulle a îndeplinit multe funcţii militare şi a urcat constant în grad, ajungând general, în
1940. După ce Franţa a capitulat în faţa Germaniei, în ciuda faptului că deţinea o funcţie
importantă (subsecretar de stat în Ministerul Apărării), s-a refugiat la Londra, unde s-a
autointitulat reprezentant legitim al ţării în opoziţie cu mareşalul Pétain (cel de care fusese atât de legat, la
absolvire, în 1912, fiind repartizat în regimentul comandat de acesta, iar 13 ani mai târziu, membru în
cabinetul acestuia), prim-ministrul Franţei, şi guvernului de la Vichy, condus de acesta (subordonat
Germaniei naziste) şi a chemat poporul francez să continue lupta împotriva Germaniei (faimosul „Apel din
18 iulie”).
La Londra, De Gaulle a înfiinţat Forţele Franceze Libere şi a devenit (1942) şeful Comitetului Francez
al Eliberării Naţionale, în fapt guvernul francez în exil. „A avut relaţii încordate atât cu Churchill, cât şi cu
Roosevelt, ambii considerând că este dificil de acceptat pretenţia lui ca Franţa să fie recunoscută ca o a
patra putere aliată egală. Totuşi, i-au acordat privilegiul de a intra la 25 august 1944 în Paris, în fruntea
trupelor sale, iar la conferinţa de la Ialta au decis să accepte Franţa ca aliat egal în administrarea postbelică
a Germaniei”12.
Charles de Gaulle s-a impus rapid ca şef politic, restabilind autoritatea puterii centrale şi reconstruind
armata franceză pentru a putea participa la lupte alături de anglo-americani. Ales preşedinte al Guvernului
provizoriu al Republicii Franceze (noiembrie 1945), demisionează după numai două luni (ianuarie 1946) –
datorită opoziţiei şi socialiştilor la reformele propuse, mai ales datorită rolului modest pe care urma să-l
aibă preşedintele ţării – şi se retrage din viaţa politică.
Revenit în viaţa politică, după mai bine de zece ani, în contextul crizei politice provocate de războiul
algerian, obţine elaborarea unei noi Constituţii, în spiritul dorinţelor sale, aprobată prin referendum
(septembrie 1958) şi este ales preşedinte trei luni mai târziu (decembrie 1958). A pus capăt războiului din
Algeria şi a încheiat acordurile de la Evian (martie 1962), care au marcat independenţa acestei ţări, a trasat
liniile generale ale politicii interne (redresare economică, un nou Franc etc.) şi externe, urmărind redarea
locului şi prestigiului Franţei în Europa şi în lume (formula sa preferată era: „Franţa nu este Franţa fără
grandoare”), fiind adept al reconcilierii cu Germania (Tratatul franco-german din 1963), apropierea între
Vest şi Est, retragerea Franţei din NATO (rămânând însă membră) – sediile (politic şi militar) mutându-se,
în 1966, în Belgia (la Bruxelles şi, respectiv, Mons) –, luarea de poziţie în marile probleme de politică
internaţională (Vietnam, Biafra, Orientul Apropiat etc.). Graţie ideii de a introduce un nou tip de asociere
cu „teritoriile de peste mări”, Franţa a păstrat un imperiu maritim impresionant.
Pe fondul unor revendicări studenţeşti turbulente (mai 1968) şi a rezultatului negativ la plebiscitul pe
tema reformei privind Senatul şi administraţia regională, şi-a dat demisia la 28 aprilie 1969 şi s-a retras
total din viaţa politică şi socială, consacrându-se scrierii memoriilor.

Se poate aprecia că, atât după Primul Război Mondial, cât şi după cel de-al Doilea Război Mondial,
„principala preocupare a politicii externe a Franţei a fost îngrădirea Germaniei, pentru a se asigura că
aceasta nu va mai începe un alt război împotriva Franţei.”13

12
Jan Palmowski, op. cit., vol. I, pp. 347-348.
13
Jan Palmowski, op.cit., pag. 330.
 După o perioadă de instabilitate guvernamentală şi dificultăţi economice şi coloniale (războaiele din
Indochina şi Algeria, participarea la acţiunea militară împotriva Egiptului – „Criza Canalului Suez”), este
ales ca preşedinte generalul Charles de Gaulle (1959), cu atribuţii sporite pentru şeful statului, regulă care
se păstrează şi în prezent. 14 Graţie în principal generalului de Gaulle – primul conducător vest-european
care a sesizat „hegemonia americană” şi s-a manifestat împotriva ei –, Franţa iniţiază o politică externă
independentă, distanţându-se de SUA, retrăgându-se din organismele militare NATO (ca urmare, sediile
acestuia s-au mutat de la Paris la Bruxelles şi Mons, în Belgia) şi SEATO (Southeast Asia Treaty
Organization/„Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est”) şi întreţinând relaţii speciale cu URSS şi China.
Există aprecierea că pentru Franţa, mai mult decât în cazul oricărei alte puteri coloniale, imperiul
constituit a însemnat chiar salvarea ei: „Salvarea Franţei va veni în parte de la imperiul său colonial.
Echilibrul geopolitic francez a fost caracterizat, de altfel, în toate timpurile sale, de un echilibru între politica
continentală şi cea mondială. Acest echilibru geopolitic este desenat de geografie, care conferă Franţei tot
atâtea ţărmuri câte frontiere terestre. Iată de ce, de fiecare dată când s-a aflat în pericol pe continent, Franţa
a fost salvată de politica sa maritimă. Din alianţa lui Francisc I cu Marele Sultan împotriva lui Carol Quintul
– secolul al XVI-lea – până la Franţa liberă a lui de Gaulle, trecând prin dificila deşteptare postnapoleoniană
– Tratatul de la Viena din 1815 –, atenuată graţie cuceririlor din Africa de Nord, apoi, după Sedan, în Africa
Neagră şi Indochina, Franţa a ocupat întotdeauna un loc de seamă în Europa graţie politicii sale mondiale.
Situaţia inversă s-a verificat de asemenea. Fără o politică europeană, Franţa nu are acces la o poziţie
mondială.”15
După ce procesul decolonizării a cuprins întreaga planetă, fiind evident afectat şi imperiul colonial
francez, spre deosebire de alte puteri coloniale, Franţa a iniţiat o politică de asociere sau de cooperare. Aşa
se explică existenţa DOM-urilor (Departements d’Outre Mer) – Guadelupa, Martinica, Guyana Franceză,
Réunion –, TOM-urilor (Territoires d’Outre Mer) – Noua Caledonie, Polinezia Franceză, Wallis şi Futuna
– şi a Colectivităţilor teritoriale/Collectivités territoriales (St. Pierre şi Miquelon, Mayotte). Graţie acestora,
Franţa posedă al doilea domeniu maritim al lumii (14 milioane km2), după cel al SUA, ceea ce reprezintă
un atu geopolitic important.
Astăzi, deşi nu mai are ambiţii teritoriale, Franţa doreşte să joace un rol important pe scena mondială,
considerându-se o mare putere, rang conferit printre altele de faptul că este membru permanent al Consi-
liului de Securitate ONU (loc contestat de unele ţări), că joacă un rol mai mare în relaţiile internaţionale
decât Germania şi Marea Britanie, că are una dintre cele mai puternice economii (este adevărat, sub Germa-
nia, dar la egalitate cu Marea Britanie, multă vreme locurile 4–5 pe Glob, în ultimii ani 8–9, graţie depăşirii
lor de unele economii emergente) şi mai bine echipate armate (dispunând şi de cea mai importantă forţă de
disuasiune din Europa), că întăreşte şi beneficiază tot mai mult de francofonie, de un anumit rol în lumea
arabă etc. Percepţia externă este însă oarecum diferită: pentru SUA nu are greutate decât prin locul deţinut
în Consiliul de Securitate ONU, pentru celelalte puteri europene este o „putere medie” şi nimic mai mult,
pentru ţările asiatice este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o putere... culturală.
Ar mai fi de amintit că Franţa a fost şi rămâne o mare putere diplomatică: în prezent are a doua reţea
diplomatică din lume, după Statele Unite. Multă vreme (până spre sfârşitul secolului al XIX-lea), limba
diplomaţiei a fost franceza – să nu uităm că reprezentanţii marilor puteri care au înfrânt Franţa napoleoniană
au „vorbit” în... limba învinsului, franceza.

14
Yves Lacoste (coord.; 1995), op.cit., pag. 641.
15
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 124.
 Germania
Suprafaţa: 357.021 km2 (locul 62 pe Glob)
Populaţia: 81.147.265 locuitori (locul 16 pe Glob)
Germania este un stat de mărime medie din Mitteleuropa/Europa Centrală (un mare geograf german,
și, totodată, precursor al Geopoliticii, Friedrich Ratzel, a fost cel care, primul, a definit acest concept), având
ieșire la mările Baltică și a Nordului. Relieful este constituit din trei mari unități, care se succed de la nord
la sud: Câmpia Germaniei de Nord (în ansamblu joasă, sub 200 m altitudine), masivele hercinice ale
Germaniei de Mijloc, cu altitudini reduse (de regulă între 500 și 1 000 m) și Alpii Bavariei, cu altitudini ce
se apropie de 3 000 m, având peisaje glaciare, la poalele lor aflându-se Platoul Bavariei, cu aspect monoton.
Are o rețea hidrografică bogată, interconectată printr-un sistem de canale, între care Main-Dunăre, care
asigură continuitatea marelui sistem de navigație Rhin-Dunăre (între mările Nordului și Neagră).
Germania are una dintre cele mai dezvoltate, solide și performante economii din lume, aflată în plină
fază postindustrială, cu un volum al exporturilor extrem de semnificativ (multă vreme pe locul 1 pe Glob,
în prezent pe locul 2, fiind depășită de China). Deși dispune de multe resurse naturale (cărbune, sare, sulf
ș.a.), Germania este, în bună măsură, dependentă de importurile în domeniu. Are o industrie prelucrătoare
extrem de diversificată și performantă, un adevărat model în domeniu, remarcându-se chimia și construcția
de mașini, o rețea de transport puternic dezvoltată, diversificată și dotată, un turism model etc. În ciuda
crizei economice, Germania rămâne o „locomotivă” a economiei mondiale și, în mod cert, „locomotiva
Europei”.
Ca un paradox al istoriei, ceea ce numim Germania este un termen folosit în mod curent abia din
secolul al XV-lea, iar ca nume de stat doar de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Însă, ca vechime, atât numele
populaţiei, cât şi al teritoriilor locuite de aceasta sunt mult mai vechi. „Denumirea de germani, dată iniţial
de celţi unui trib din stânga Rhinului, s-a extins ca termen generic pentru toate populaţiile care vorbeau
aceeaşi limbă în Europa Centrală şi de Nord. Romanii fac distincţia, între celţi şi germani târziu, abia în
secolul I î.H. [...] Triburile germanice nu foloseau un nume generic şi comun şi nici nu aveau conştiinţa
unei apartenenţe unice. Din regiunea originară, triburile germanice îşi încep deplasarea lentă spre nord
(populând Peninsula Scandinavă), spre sud-est şi sud-vest, atingând în expansiunea lor, în secolul I î.H.,
Rhinul şi Dunărea, care rămân pentru următoarele cinci secole hotarul lor apusean şi, respectiv,
meridional.”16 Folosind numele populaţiei, romanii vor cuceri (prima tentativă a fost cea a lui Caesar, în
anii 55 şi 53 î.H., dar anexarea o va face împăratul Domiţian, în anul 89 sau 90 d.H.) şi delimita două
provincii, pe care le vor denumi Germania Superior şi Germania Inferior.
Deşi denumirea sa oficială ca stat, Germania, este, după cum am spus, destul de recentă (sfârşitul
secolului al XIX-lea), începuturile devenirii sale politice pe harta Europei sunt mult mai vechi, ascensiunea
sa fiind marcată de mai multe evenimente, dintre care le-am selectat pe cele mai relevante din punct de
vedere geopolitic.
Bazele Germaniei sunt puse, la fel ca şi cele ale Franţei, prin Tratatul de la Verdun (843), care
sancţionează împărţirea Imperiului Carolingian (statul franc) în regatul franc occidental (Franţa de mai
târziu) şi regatul franc oriental (devenit apoi Germania), ultimul sub conducerea lui Ludovic Germanicul,
hotarul dintre ele fiind reprezentat, ulterior, practic de graniţa dintre cele două limbi (franceza şi germana).
În afară de teritoriile de pe stânga Rhinului va include şi marile ducate Saxonia, Thuringia, Franconia,
Alemania şi Bavaria.

16
Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, op.cit., pag. 145.
 Regatul franc oriental adoptă în secolul al X-lea, odată cu încoronarea, la Roma, a regelui Otto I (936–
973) ca împărat (în 962), titlul de Imperiul Roman, acesta punând, prin cuceriri, bazele unui întins imperiu,
numit ulterior (secolul al XII-lea) Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, conducătorul acestuia
purtând titlul de împărat al Occidentului. Însă fărâmiţarea politică a Germaniei în nenumărate principate,
ducate, comitate, cu un pronunţat grad de autonomie, va împiedica în întregul Ev Mediu crearea unui stat
german centralizat şi puternic. De exemplu, secolele XI–XII sunt marcate de „lupta pentru învestitură”,
respectiv conflictul dintre împăratul german şi Papalitate, care atinge apogeul în vremea lui Henric al IV-
lea şi a Papei Grigore al VII-lea („pelerinajul lui Henric al IV-lea în 1077 la Canossa”) şi se încheie cu un
compromis în 1122 („Concordatul de la Worms”, între împăratul Henric al V-lea şi Papa Calixt al XII-lea).
La sfârşitul secolului al XI-lea începe afirmarea economică şi politică a oraşelor germane, care prefigurează
constituirea Hansei în 1282, o alianţă comercială şi politică a cetăţilor de la Marea Baltică şi Marea Nordului
(Lübeck, Wismar, Rostock, Hamburg, Lüneburg ş.a.), ce devine în următoarele două secole principala
putere în Europa de Nord.
Pacea westfalică (1648), care încheie Războiul de 30 de Ani (1618–1648) – război între principii
protestanţi din Imperiul Romano-German, pe de o parte, şi principii catolici şi împărat, pe de altă parte,
început cu răscoala Cehiei împotriva dominaţiei habsburgice –, confirmă fărâmiţarea Germaniei în nu mai
puţin de 350 de stătuleţe (între care se afirmă totuşi Bavaria, Brandenburg – viitoarea Prusie –, Saxonia,
Hannovra, devenite centre independente de putere), întăreşte puterea principilor, dar facilitează imixtiunea
externă. Secolul al XVIII-lea este marcat, practic, de ascensiunea Prusiei (care, în 1701, devine regat –
electorul de Brandenburg luându-şi titlul de rege al Prusiei –, fiind condus de dinastia de Hohenzollern) şi
Austriei (condusă de dinastia Habsburgilor), ambele având acelaşi obiectiv – hegemonia în lumea
germanică, ceea ce nu le împiedică să aibă uneori scopuri comune, de exemplu participarea la coaliţiile
statelor europene împotriva Revoluţiei Franceze şi, apoi, a Imperiului Napoleonian, fiind de altfel două
dintre cele patru învingătoare ale Franţei, alături de Marea Britanie şi Rusia, victorie consemnată prin
Congresul de la Viena (1814–1815). În urma acestui congres este înfiinţată Confederaţia Germană (1815–
1866), uniune de 34 de state, sub preşedinţia Austriei şi vicepreşedinţia Prusiei. Cu timpul însă, Prusia, care
a ales calea modernizării, graţie în principal expansiunii economice, a obţinut o poziţie preeminentă faţă de
Austria conservatoare, aceasta accentuându-se după victoria de la Sadowa (1866), în Bohemia, în urma
căreia regele prusac Wilhelm I atrage de partea sa statele germanice din nord. Nu mult după aceea, Prusia
va reuşi să-şi îndeplinească visul.
Unificarea Germaniei este realizată, practic, „de sus, prin fier şi sânge”, de către Prusia cancelarului
Bismarck. Rivalitatea dintre Prusia şi Austria a culminat, de fapt, cu Războiul Austro-Prusac din 1866,
soldat cu înfrângerea Austriei şi crearea – după modelul Confederaţiei Rhinului (1806–1813), realizată de
Napoleon, dar cu mai mulţi membri, 34 faţă de 16 – a Confederaţiei Germaniei de Nord, condusă bineînţeles
de Prusia. Următoarea victorie, cea din războiul cu Franţa (1870–1871), încheie procesul de unificare, se
proclamă Imperiul Federal German (18 ianuarie 1871), Wilhelm I, rege al Prusiei (1861–1888), fiind înco-
ronat împărat al Germaniei (1871–1888), iar cancelarul său prusac Otto von Bismarck (1862–1890),
artizanul de fapt al acestei înfăptuiri, devine primul cancelar al Imperiului German (1871–1890).
 BISMARCK
(Otto von Bismarck, n. 1815, Schönhausen, Brandenburg – m. 1898,
Friedrichsruch; cancelar al Prusiei, 1862–1871, şi al Germaniei, 1871–1890)
Bismarck este prototipul politicianului foarte calculat şi care ştie să guverneze din
umbră, dar să se ştie că el este decidentul. Având studii de drept (la Göttingen şi Berlin),
se va remarca prin conservatorismul său şi atitudinea de extremă dreaptă (atât în
Parlamentul Prusiei, 1847–1848, cât şi în Dieta de la Frankfurt, 1851–1858), dar şi prin
buna cunoaştere a realităţilor politice europene, fiind printre altele ambasador în Rusia şi Franţa.
Nominalizat de către regele Prusiei, Wilhelm I, drept cancelar (prim-ministru), la 23 septembrie 1862,
Bismarck se va dovedi omul potrivit pentru construcţia germană. Având totala încredere a regelui, adept al
unificării statelor germane, sub lozinca „prin fier şi sânge”, Bismarck va institui de fapt o adevărată
dictatură (limitarea libertăţii presei, votarea bugetului doar de către Camera Superioară a Parlamentului,
pentru a putea preleva cât mai mult pentru armată etc.). Alegându-şi un om pe măsură ca şef al statului-
major al Armatei (generalul – ajuns feldmareşal – Helmuth von Moltke) şi uzând de diplomaţia sa abilă, va
declanşa şi va câştiga războaiele împotriva Danemarcei (1864), Austriei (1866) şi Franţei (1870–1871),
punând bazele Germaniei, la 18 ianuarie 1871, Wilhelm I fiind proclamat împărat, iar el devenind cancelar.
Dar ambiţiile sale nu se opresc aici: vrea să transforme Germania într-o mare putere şi, în fapt, începe
construcţia acestui proiect prin dezvoltarea economică, dublată de cea militară, şi prin afirmarea dreptului
acesteia de a avea colonii, vehiculând şi el formula care va deveni celebră – „Germania a lipsit de la
împărţirea caşcavalului” (respectiv de la partajarea Africii, în principal între Franţa şi Marea Britanie).

Avântul economic de la sfârşitul secolului al XIX-lea face din Germania prima putere industrială mai
întâi, apoi economică în ansamblu, a Europei (depăşind Marea Britanie, care deţinea supremaţia de aproape
200 de ani) şi, după SUA, a doua pe Glob. Această ascensiune economică rapidă este însoţită de inaugurarea
unei politici coloniale, Germania simţindu-se frustrată că nu a putut participa la cucerirea Africii. Intrând
în Primul Război Mondial, în august 1914, secondată de Austro-Ungaria, aliatul său geopolitic natural,
„Germania aspiră la o dominare a Europei, ceea ce i-ar fi permis dominarea lumii [...]. Strategia germană
în Primul Război Mondial a ilustrat o constantă a politicii germane: Anglia şi Franţa – mai ales – trebuiau
să-şi restrângă dimensiunea lor mondială – maritimitatea – şi să se îndepărteze de aria geopolitică naturală
– a Germaniei – Europa de Est, Peninsula Balcanică; aceste două cerinţe prealabile ar fi trebuit să permită
Germaniei să devină liderul european şi mondial”17.
Numai că războiul s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei. Iar izbucnirea revoluţiei (3 noiembrie 1918),
care aboleşte monarhia şi proclamă, şase zile mai târziu, republica (consfinţită prin Constituţia adoptată la
31 iulie 1919 la Weimar), este urmată de tulburări sociale – proclamarea republicii sovietice la Bremen
(ianuarie–februarie 1919) şi în Bavaria (aprilie–mai 1919). Prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919),
Germania pierde toate coloniile, provinciile Alsacia şi Lorena (anexate în 1871) şi este obligată să plătească
importante despăgubiri de război. Criza din 1929–1933 netezeşte drumul spre putere al mişcării naziste,
Adolf Hitler devenind, la 30 ianuarie 1933, cancelar al Germaniei. Instaurarea dictaturii naziste este urmată
de lichidarea libertăţilor democratice şi de promovarea unei politici agresive (crearea alianţei Berlin–
Roma–Tokyo), ceea ce conduce la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial de către cel de-al Treilea
Reich, la 1 septembrie 1939.

17
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 133.
 Umilinţa percepută de germani în urma înfrângerii în Primul Război Mondial (pierderea nu numai a
coloniilor, dar şi a unor teritorii din Europa, plus importante reparaţii financiare) a provocat dezlănţuirea
identitară a naţional-socialismului german, care şi accede la putere în 1933, în frunte cu Adolf Hitler: mai
întâi pe post de cancelar (prim-ministru), din 30 ianuarie 1933, apoi ca Führer (Reichsführer = Conducătorul
Reichului), un an şi ceva mai târziu contopind funcţiile de preşedinte şi cancelar. „Din acel moment,
Germania hitleristă a reînnodat spiritul pangermanist şi ambiţiile sale geopolitice tradiţionale. O ideologie
totalitară întemeiată pe idei rasiste nu a fost decât veşmântul unei raţiuni imperialiste permanent aduse la
zi. Ambiţia de a reface spaţiul vital german (subl. n.) a împins la ocuparea Renaniei, la anexarea Austriei,
la dezmembrarea Cehoslovaciei – stat creat de Anglia şi Franţa pentru a se contrapune ambiţiilor germane
din est –, la anexarea regiunii germane a sudeţilor, apoi la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.”18
Practic, Hitler, printr-o modalitate sau alta, a pus în aplicare pangermanismul, integrând în Germania
mai multe teritorii: Saarland (prin plebiscit, în martie 1935), teritoriu din vestul Germaniei, la granița cu
Franța și Luxemburg, care aparținuse celei dintâi (din 1766), fusese împărțit între Prusia și Bavaria (după
înfrângerea lui Napoleon, 1815) și pus sub administrația Ligii Națiunilor prin Tratatele de la Versailles
(1919); Suditenland (septembrie 1938), regiune din nordul Cehoslovaciei (Bohemia și Moravia) la granița
cu Polonia, axată pe Munții Sudeți; Memelland (începutul anului 1939), regiune pe coasta de est a Mării
Baltice, la nord de Könisberg (astăzi Kaliningrad), centrată pe orașul Memel (astăzi Klapeida), aflat în
posesie prusacă din secolul al XVII-lea, luat de Rusia în timpul Primului Război Mondial și devenit parte
a Lituaniei în 1924, în a cărui posesie se află și în prezent. S-a adăugat Anschlussul, anexarea Austriei la 12
martie 1938, ratificată prin referendumul din 10 aprilie același an, cu o imensă majoritate (99,73%); în fapt
Anschlussul a apărut ca mișcare politică în Austria, după Primul Război Mondial, vizând alipirea Austriei
la Germania, și s-a dezvoltat în aceasta din urmă după preluarea puterii de către Hitler.
Este cunoscut faptul că Adolf Hitler, conducătorul Germaniei, a speculat din plin unele concepte
geopolitice utilizate sau lansate de şcoala creată de Karl Haushofer pentru a-şi justifica acţiunile. Nu este
mai puţin adevărat că şi atitudinea celorlalte puteri europene l-a încurajat în obiectivele sale. De exemplu,
pare aproape incredibil cum, după ce Germania realizase, mai întâi, axa Berlin–Tokyo (1936), apoi axa
Berlin–Roma (1937), şi în final axa Berlin–Roma–Tokyo, Uniunea Sovietică să semneze Tratatul
Ribbentrop–Molotov, prin care cele două puteri îşi împărţeau practic Europa.

HITLER
(Adolf Hitler, n. 20 aprilie 1889, Braunau pe Inn, Austria – m. 30 aprilie 1945,
Berlin; cancelar din 1933 şi Führer/conducător al Germaniei, din 1934)
Niciun alt lider al timpurilor moderne n-a fost mai pragmatic şi mai dur decât
Hitler. Ura sa împotriva anumitor popoare, considerate de el inferioare (evreii, ţiganii
şi slavii), a atins cote nebănuite, camerele de gazare din lagărele de concentrare
depăşind orice imaginaţie.
Acest personaj obscur, stabilit din 1913 în Germania (München), s-a
(auto)propulsat în cele mai înalte sfere ale puterii prin unul dintre acele mecanisme ale toleranţei colective
păgubitoare, vehiculând, pe fondul puternicei crize economice care afectase Germania, şi nu numai, clişee
precum rasă ariană, popor de supraoameni, popoare inferioare etc. După o tentativă nereuşită de a pune
mâna pe putere, copiind modelul Mussolini (noiembrie 1923), soldată cu o condamnare (din care va efectua

18
Idem, pag. 134.
doar 9 luni), va reuşi, în numai 10 ani, să ocupe funcţia de cancelar, prin acapararea treptată a Partidului
Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (în 1919 când, din îmtâmplare, a intrat în acesta, partidul avea
doar 54 de membri!), pe scurt Nazi, de unde şi apelativul de nazism, pentru regimul creat de el. A pus bazele
doctrinei naţional-socialiste, întemeiată pe pangermanism şi rasism.
Adept al pangermanismului, unitatea tuturor germanilor, va provoca alipirea Austriei (Anschluss-ul,
martie 1938) – unde, de altfel, a fost primit mai degrabă ca un erou, decât ca un cuceritor –, ocuparea
regiunii locuite de sudeţi (de asemenea o populaţie germanică) din vestul Cehoslovaciei (cucerind apoi
întregul teritoriu, în restul ţării neexistând sudeţi!). Unitatea tuturor germanilor se va dovedi a fi doar un
pretext, în realitate Hitler dorind cucerirea întregii Europe, în ciuda faptului că o parte a acesteia o împărţise
cu Uniunea Sovietică prin Tratatul Ribbentrop–Molotov din 23 august 1939, în fapt un time-out pentru
proiectul său grandios (time-out care i-a convenit şi lui Stalin!). Neînvăţând nimic din experienţa rusească
a lui Napoleon, din urmă cu un secol şi ceva, Hitler se va „împotmoli” tot în imensa stepă rusească şi în
zăpezile şi gerurile ruseşti – bătălia de la Stalingrad (17 iulie – 2 septembrie 1943) devenind un reper.
Întâmplător sau nu, există multe asemănări între Hitler şi Stalin: ambii s-au născut în familii simple,
ambii au avut alţi trei fraţi mai mari care au murit (de unde şi atenţia sporită acordată de către mamele lor),
au dorit, într-un fel sau altul, o carieră ecleziastică (preoţi ortodocşi – Stalin mai întâi a dorit să fie călugăr),
ambii au beneficiat de o propagandă ieşită din comun, fiind prezentaţi ca supraoameni, zei etc., ambii, prin
hotărârile lor, au trimis la moarte zeci de milioane de oameni nevinovaţi.

Dorinţa de extindere a sferei de influenţă şi de reîmpărţire a lumii determină Germania să declanşeze

a doua mare conflagraţie din secolul al XX-lea, cu cunoscutul sfârşit şi, mai ales, cu urmările ce se resimt
şi astăzi.
La data de 8 mai 1945, Germania capitulează necondiţionat în faţa forţelor Naţiunilor Unite, fiind
împărţită de către învingători – SUA, Marea Britanie, URSS şi Franţa – în patru zone de ocupaţie.
Conferinţa de la Potsdam (17 iulie 1945 – 2 august 1945, la care, alături de Stalin şi Churchill, participă
noul preşedinte american, Harry Truman, întrucât Roosevelt decedase) fixează noile graniţe ale Germaniei
(aceasta pierzând partea de est a Pomeraniei – de la est de Oder – şi Silezia, incluse în Polonia, şi Prusia
Orientală – împărţită între Rusia – Kaliningrad/fostul Königsberg – şi Polonia) şi trasează liniile politice
ale organizării postbelice pe baza principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării. În acelaşi timp,
pe fondul prezenţei trupelor sovietice, etnicii germani din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria sunt expulzaţi
forţat din aceste state în Germania în anii ’45–’46.
În condiţiile declanşării Războiului Rece, ca urmare a unificării zonelor de ocupaţie americană, engleză
şi franceză, este proclamată, la 7 septembrie 1949, Republica Federală Germania/RFG (cu capitala la
Bonn), numită în mod curent Germania Occidentală, iar în zona sovietică este proclamată, exact o lună mai
târziu, Republica Democrată Germană/RDG (cu centrul la Berlin), numită şi Germania de Est. Oraşul
Berlin, o enclavă în cea din urmă, păstra statutul special de ocupaţie cvadripartită, dar, nu mult după aceea,
Berlinul de Vest (partea aflată sub ocupaţie americană, britanică şi franceză) a devenit land al RFG, iar
Berlinul de Est (ocupat de sovietici), parte a RDG.
Din 1949 până în 1990, poporul german trăieşte în două state separate, distincte, cvasiinamice.
Evoluând în condiţiile economiei de piaţă, în cadrul unei democraţii parlamentare stabile, plus sprijinul dat
de Planul Marshall şi adoptarea liberalismului economic (graţie pragmaticului cancelar Konrad Adenauer
având un mandat de 14 ani, şi ministrului de finanţe Ludwig Erhard, viitorul cancelar), RFG intră în
deceniile 7–8 în primul eşalon al statelor puternic industrializate din lume, dezvoltarea postbelică fiind
identificată îndeobşte ca „miracolul economic vest-german”. În schimb, RDG se dezvoltă în condiţiile unei
economii centralizate, edificând societatea socialistă după model sovietic şi urmând consecvent o
distanţare, apoi o separare pe toate planurile de celălalt stat german.

ADENAUER
(Konrad Adenauer, n. 5 ianuarie 1876, Köln – m. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă
Bonn; om politic, cancelar/prim-ministru al Germaniei, 1949-1963)
Avocat de profesie, devenit membru al Partidului Catolic (1906), va fi vreme de 16 ani (1917-1933)
primar al oraşului Köln, fiind destituit de nazişti (1933) şi repus în funcţie de administraţia americană în
1945, în ciuda opoziţiei britanicilor. Fondator al partidului Uniunea Creştin-Democrată (care va domina
politica Germaniei de Vest şi a Germaniei unificate), va fi desemnat primul cancelar al Germaniei de Vest
(1949), câştigând ulterior de numai puţin de trei ori alegerile (1953, 1957 şi 1961), conducând Germania
vreme de 14 ani. „Într-o epocă în care majoritatea germanilor considerau reunificarea cu R.D. Germană
prima prioritate, Adenauer – remarcă un analist – a avut drept obiectiv integrarea în structurile Europei
Occidentale, chiar dacă acest lucru a îndepărtat perspectiva reunificării. Tocmai de aceea, Adenauer a
acceptat Planul Schuman care a condus la crearea CECO şi a susţinut crearea Comunităţii Europene de
Apărare, chiar dacă aceasta a presupus respingerea avertismentului Stalin” 19.
Adenauer a reuşit multe alte lucruri importante: admiterea Germaniei de Vest ca membru NATO
(1955), negocierea celor 10 000 de prizonieri germani şi iniţierea relaţiilor diplomatice cu Uniunea
Sovietică (1955), reconcilierea cu Franţa (semnând tratatul de prietenie franco-german, ianuarie 1963) şi,
mai ales, instaurarea unei democraţii reale pe pământ german. Taciturn, necomunicativ, având un stil de
conducere autocrat, va fi criticat de partenerul de coaliţie, Partidul Liberal, fiind, în final, obligat să
demisioneze.

După ce, între 1949 şi 1961, peste 3,5 milioane de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, autorităţile
comuniste construiesc în 1961, la sugestia conducătorului sovietic Nikita Hruşciov, Zidul Berlinului
(„primul zid din istoria omenirii al cărui scop nu a fost să-i ţină pe duşmani afară, ci să-şi ţină propriii
oameni înăuntru”, cum avea să scrie preşedintele american Richard Nixon20), frontiera intergermană
devenind una dintre cele mai bine păzite graniţe din lume. RFG este integrată în sistemul economic, politic
şi militar al Occidentului, fiind primită în NATO (1955) şi devenind, în 1957, membru fondator al CEE, în
timp ce RDG intră în CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, 1950) şi în Tratatul de la Varşovia
(1955).
După 1965 şi, mai ales, în timpul cancelarului Willy Brandt (1969–1974), politica externă a RFG se
axează pe deschiderea spre est (Ostpolitik), concretizată în semnarea, în 1970, a tratatelor cu URSS şi
Polonia, iar în 1972 a tratatului privind normalizarea relaţiilor reciproce dintre RFG şi RDG, care un an mai
târziu sunt admise ca membre ONU.
Criza societăţii est-germane se accentuează în anii ’80, decalajul faţă de statul vest-german se
adânceşte, în condiţiile în care conducerea de partid şi de stat a RDG (în frunte cu brejnevistul Erich
Honnecker, prim-secretar al partidului comunist şi şef al statului) respinge ferm programul reformator al

19
Jan Palmowski, op. cit., vol. I, p. 8.
20
Richard Nixon (2000), Lideri, editura Universal Dalsi, Bucureşti, pag. 216.
liderului sovietic Mihail Gorbaciov. După deschiderea, de către Ungaria şi de către Cehoslovacia, în 1989,
a graniţelor lor cu Austria, sute de mii de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, paralel fiind organizate
în marile oraşe ale RDG manifestaţii de masă în favoarea democraţiei şi libertăţii. Transformările radicale
se succed vertiginos. La 9 noiembrie 1989 cade Zidul Berlinului din aceleaşi motive pentru care apăruse:
afluenţa de est-germani, fugind spre vest, de data aceasta prin Ungaria şi Cehoslovacia; căderea Zidului
Berlinului devine un adevărat simbol al prăbuşirii regimurilor comuniste.
După acceptarea, de către cele patru puteri învingătoare în 1945 (SUA, URSS, Marea Britanie şi
Franţa), a procesului de reunificare şi semnarea, la 12 septembrie 1990, a unui tratat prin care renunţă la
toate drepturile ce le reveniseră în această calitate, Germania îşi redobândeşte la 3 octombrie 1990 (ziua
reunificării) deplina suveranitate de stat. Astfel ia naştere, în inima Europei, un colos cu peste 80 de
milioane de locuitori, totodată prima putere economică a continentului (şi a treia din lume, a patra, după
China, potrivit ultimelor estimări), o ţară privită, din nou, cu îngrijorare de toţi vecinii şi, în primul rând, de
Franţa şi Polonia.
Franţa, care sprijinise integrarea RFG în structurile euroatlantice tocmai pentru că vedea în aceasta un
mijloc de a împiedica reconstrucţia geopolitică a Germaniei, se vedea din nou vecină cu un colos
demografic şi economic, reamintindu-i coşmarurile trecutului. De aceea s-a şi opus, iniţial, unificării. La
fel Polonia, căreia îi era teamă că Germania va reclama retrocedarea teritoriilor pe care le-a pierdut în urma
celui de-al Doilea Război Mondial. Lucrurile se vor linişti însă, Germania semnând un tratat, în 14
noiembrie 1990, prin care a recunoscut frontiera Oder-Neisse, stabilită după ultima conflagraţie mondială.
Artizanul reunificării a fost cancelarul Helmut Kohl, care a știut să negocieze cu conducătorii celor două
mari puteri (George Bush și Mihai Gorbaciov), precum și cu „opozanții” (Franța, Polonia ș.a.), și care a
gestionat dificila perioadă de tranziție după unificarea a două părți devenite atât de diferite după al Doilea
Război Mondial.

KOHL
(Helmut Kohl, n. 3 aprilie 1930, Ludwigshafen, landul Rhenania-Westfalia; om politic german,
cancelar/prim-ministru, 1982-1998)
Intrat în politică încă din liceu, fiind cofondator al organizaţiei de tineret a Partidului Creştin-
Democrat/CDU (fondat de Konrad Adenauer) şi membru al CDU din anul următor a ajuns – după un
doctorat în istorie şi ştiinţe politice şi câţiva ani de activitate în industrie – membru al parlamentului din
landul Rhenania-Palatinat şi, apoi, prim-ministru al acestui land (1969-1976), din 1973 fiind şi preşedinte
al CDU. Şase ani mai târziu va reuşi să formeze un guvern de coaliţie, rămânând la conducerea Germaniei
nu mai puţin de 16 ani.
Helmut Kohl are meritul de a fi reuşit reunificarea, în mod strălucit, a Germaniei, în octombrie 1990,
profitând de „deschiderea” conducătorului sovietic Mihail Gorbaciov şi de sprijinul Statelor Unite,
devenind astfel primul cancelar ales liber al Germaniei întregite. Mai înainte contestat, se va bucura după
unificare de un prestigiu extraordinar, ceea ce nu va dura însă mult pierzând, pe fondul recesiunii economice
(cauzată în principal de costurile integrării landurilor estice, care au fost cu mult mai mari decât cele
prezumate), alegerile din 1998. Ba, mai mult va fi implicat într-un scandal politic, fiind determinat să
recunoască faptul că a primit circa două milioane de dolari ca donaţii ilegale pentru partid.
 Se poate spune că atitudinea războinică a Germaniei nu i-a fost deloc folositoare, nu i-a permis să
câştige teritorii pe termen lung, ba din contră, a pierdut. Suprafaţa sa actuală este de 357.021 km2, faţă de
470.622 km2 în 1935 şi 549.000 km2 în 1914. A pierdut aproape 200.000 km2! „Spaţiul german a variat
potrivit cu mişcările istoriei pe marea câmpie de nord ce se întinde din Flandra la Marea Baltică. Acest
spaţiu reprezintă astăzi nevoia geopolitică a unui popor strâns într-un stat îngustat de războaie.”21
După o vreme în care nu a avut dreptul să se înarmeze, Germania adaugă puterii sale economice o
putere militară tot mai însemnată pe zi ce trece, armata sa, bine instruită şi echipată, căreia i se alocă anual
circa 1,5% din PIB (ceea ce o plasează, cu cei peste 60 miliarde de dolari anual, între primele cinci ţări de
pe Glob), fiind unul dintre pilonii Alianţei NATO. Dacă adăugăm şi dorinţa, exprimată de altfel o vreme
de a fi membru permanent al Consiliului de Securitate ONU22, având sprijinitori în acest sens, constatăm o
sporire a atributelor de a redeveni o mare putere. Prima putere economică a Europei și implicit a Uniunii
Europene, Germania – țară care a fost mai puțin afectată de criza economică declanșată în 2008 –și-a
consolidat (grație și puternicului cancelar Angela Merkel), împreună cu Franța, poziția de centru de
gravitație al scenei politice a Uniunii Europene, axa Berlin-Paris fiind tot mai evidentă.

Rusia
Suprafaţa: 17.075.200 km2 (locul 1 pe Glob); plus 26.100 km2, după anexarea Crimeii
Populaţia: 142.500.480 locuitori (locul 9 pe Glob); plus 2.350.000 locuitori, după anexarea Crimeii
Rusia este cea mai întinsă țară a planetei (deținând mai mult de o zecime din întinderea uscatului
planetar), se desfășoară în estul Europei (din a cărei întindere deține circa jumătate) și în nordul Asiei și are
ieșire la trei oceane: direct la oceanele Arctic și Pacific și indirect la Atlantic (grație Mării Negre). Are un
relief extrem de variat, dominat de uriașe câmpii (Marea Câmpie Rusă, Câmpia Siberiei de Vest ș.a.),
podișuri (Podișul Siberiei Centrale, plus alte podișuri mai mici), lanțuri muntoase (Urali, Caucaz, Altai,
Saian, Sihote-Alin ș.a.). Rețeaua hidrografică este uriașă, remarcându-se fluviile siberiene (Obi, Enisei,
Lena, Kolyma, Amur – cu numeroși afluenți), plus cele europene (Volga, Donul, Pečora ș.a.) și numeroasele
lacuri, între care Marea Caspică (cel mai mare lac de pe Glob), Baikal (cel mai adând lac de pe Terra și
având cel mai mare volum de apă), Ladoga, Onega ș.a. Deține cel mai important fond forestier mondial.
Rusia este una dintre cele mai bogate țări în resurse minerale, remarcându-se, atât ca rezerve, cât și ca
producție, la combustibilii minerali fosili (petrol – împarte, alternativ, primul loc ca producție cu Arabia
Saudită –, gaze naturale – locul întâi atât ca rezerve, cât și ca producție multă vreme, fiind depășită în
ultimii ani de SUA –, cărbuni), minereuri feroase și neferoase (dintre cele mai variate), metale prețioase,
diamante industriale etc. Economia (locul 6 pe Glob ca volum al PIB-ului total: 2 553 md. $) este
dependentă, în proporție de peste trei pătrimi, de exploatarea și exportul resurselor minerale (mai ales petrol
și gaze naturale) – ceea ce o face vulnerabilă, depinzând de cotațiile de pe piața mondială; ca urmare, în
noul mandat prezidențial, început în 2012, Putin a înscris drept un obiectiv principal dezvoltarea
tehnologiilor de vârf. A rămas un mare producător agricol (cereale, cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui
etc.).
Din punct de vedere geopolitic, Rusia are o relevanţă unică în lume, prin poziţia sa în cadrul
continentului euroasiatic (EURASIEI), la interferenţa marilor civilizaţii, un stat fără analog care, prin
caracteristicile fundamentale, aparţine deopotrivă Europei şi Asiei. Concomitent, din această îmbinare a
rezultat un spaţiu etnocultural specific, care nu poate fi considerat în exclusivitate nici european, nici asiatic.

21
Idem, pag. 137.
22
Cancelarul ales în 2006, Angela Merkel, a declarat că nu mai doreşte ca Germania să dobândească acest statut.
 Această specificitate dictează o valoare a poziţiei geopolitice, relativ ambiguă, a Rusiei de-a lungul
istoriei. Pe de o parte, aceasta serveşte drept „punte” între cele două „subcontinente”, evaluare care ar
justifica dorinţa de integrare în civilizaţia mondială a Rusiei, dar şi tendinţa mascată de expansiune, pe de
altă parte, ea nu este nici Europa, nici Asia, ci Rusia propriu-zisă, fapt ce ar justifica excepţionalismul
acestei puteri mondiale, tendinţă promovată îndeosebi de cercurile naţionaliste şi extremiste.
Începutul statal se plasează în secolele VI–IX, când slavii de răsărit populează ţinuturile dintre Nipru,
Dvina, Oka şi Volga Superioară, creând, în secolul al IX-lea, statul vechi rus. Izvoarele medievale atribuie
semilegendarului vareg Rurik un rol în întemeierea primului stat al slavilor de răsărit cu reşedinţa la
Novgorod (862). Potrivit letopiseţelor ruseşti, rolul important l-a jucat cneazul rus Oleg, care a domnit din
anul 879 la Novgorod, succedându-i lui Rurik, iar din 882 la Kiev (până în 912 sau 922), şi care a lărgit
hotarele statului, purtând lupte cu Imperiul Bizantin.
În timpul domniei lui Vladimir I Sveatoslavici (970–980 cneaz al Novgorodului şi 980–1015 mare
cneaz al Kievului) şi Iaroslav I cel Înţelept (1016–1018, 1019–1054), statul kievean atinge apogeul puterii
(învingându-i, printre alţii, pe pecenegi şi lituanieni). Însă în secolul al XII-lea se destramă în mai multe
cnezate (Halîci-Volînia, pe teritoriul de azi al Ucrainei apusene şi al Poloniei, Marele Novgorod, în nord,
şi Vladimir-Suzdal, cu capitala la Vladimir, în nord-est). Această fragmentare a înlesnit cucerirea ţării de
către mongoli (1237–1240), care întemeiază aici Hanatul Hoardei de Aur, dominaţia mongolă frânând
dezvoltarea societăţii ruse, izolând-o de restul Europei. Ca urmare, centrul de greutate al puterii politice şi
militare a slavilor de răsărit se plasează, în secolele XIV–XV, spre nord-est, în regiunea Moscovei.
Unificarea Rusiei are loc în secolele XIV–XVI în jurul Marelui Cnezat al Moscovei. În timpul domniei
cneazului Moscovei Ivan al III-lea (1462–1505) are loc unificarea cnezatelor şi oraşelor ruseşti (Iaroslavl,
Rostov, Novgorod, Tver ş.a.) şi Rusia se emancipează definitiv de sub dominaţia mongolă, Hoarda de Aur
destrămându-se în hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea; îşi va lua titlul de Mare Cneaz al întregii Rusii.
Dar cel care îi va da cu adevărat putere va fi Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, cu o domnie foarte
lungă (1533–1584); în 1547 îşi ia titlul de ţar. Pune bazele autocratismului (slăbind puterea marii nobilimi),
include în Rusia hanatele tătare Kazan şi Astrahan, inaugurează cucerirea Siberiei şi face tentativa de a
obţine ieşire la Marea Baltică.
După o perioadă de anarhie internă, în care intervin atât Polonia, cât şi Suedia, este ales ţar Mihail
Romanov (1613–1645, Mihail al III-lea Fiodorovici), care întemeiază dinastia Romanovilor (1613–1917)
şi pune bazele monarhiei absolutiste, Rusia devenind totodată un imperiu multinaţional.
Mutarea scaunului metropolitan de la Vladimir la Moscova (1326), apoi ridicarea acestuia la rang
patriarhal (1589), transformă, în secolul al XVI-lea, Rusia în singura mare putere ortodoxă suverană a
Europei; adoptarea ortodoxismului ca religie de stat avusese loc în anul 988, în vremea marelui cneaz de
Kiev, Vladimir I Sveatoslavici. Rusia revendică moştenirea Bizanţului, iar Moscova se erijează în cea de-a
„treia Romă”.
În timpul celui de-al doilea ţar din dinastia Romanovilor, Aleksei Mihailovici (1645–1676), are loc un
eveniment foarte important: în urma răscoalei antipoloneze a cazacilor zaporojeni, condusă de hatmanul
Bogdan Hmelniţki, Ucraina din stânga Niprului se uneşte, din 1654, cu Rusia. Aparent un fapt pozitiv
(apărarea vizavi de agresiunea poloneză), acesta se va transforma, în timp, într-o catastrofă, respectiv
depersonalizarea acesteia și, după destrămarea Uniunii Sovietice (1991), păstrarea ei în „vecinătatea
apropiată” controlată de Rusia.
Sub Petru I cel Mare (ţar 1682–1721, împărat 1721–1725), Rusia cunoaşte o remarcabilă înflorire
economică şi se înfăptuiesc ample reforme care urmăresc modernizarea societăţii şi a instituţiilor după
model vest-european. Rusia înfrânge în Războiul Nordic (1700–1721), în alianţă cu Danemarca şi Polonia,
armata regelui Suediei, Carol al XII-lea (renumita victorie de la Poltava – 1709), şi obţine astfel ieşirea la
Marea Baltică. Aici este, de altfel, fondat în 1703 Sankt Petersburg, noua reşedinţă imperială. Se
cristalizează acum şi liniile de forţă ale expansionismului ţarist: în nord, în direcţia Mării Baltice, în est, în
Asia Centrală, dar cu precădere spre apus, în regiunea Mării Negre şi a spaţiului danubiano-balcanic, cu
ţinta finală Constantinopolul şi ieşirea la Marea Mediterană. Pe acest fond are loc şi alianţa cu Moldova,
împotriva turcilor, numai că luminatul principe Dimitrie Cantemir, în dorinţa de emancipare a Moldovei de
sub suzeranitatea otomană, a supraevaluat „descreşterea” Imperiului Otoman23 şi, în urma înfrângerii
armatelor ruso-moldovene în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (8–12 iulie 1711), se refugiază la curtea ţarului
Petru I, al cărui consilier devine și unde va și muri. Ca efect al înfrângerii, Constantinopolul introduce
regimul fanariot în Moldova (cinci ani mai târziu şi în Ţara Românească).
Circulă un aşa-zis Testament al lui Petru cel Mare, apocrif potrivit unor istorici, care cuprinde
obiectivele geopolitice pe care trebuie să le aducă la îndeplinire urmaşii săi, unele fiind pornite pe acele
făgaşuri chiar de el:
„A se amesteca la tot prilejul în toate pricinile din Europa, mai vârtos în cele din Germania, care, fiind
mai cu apropiere, o interesează mai cu seamă.
A se vârî în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite şi a-i câştiga cu bani pe cei mai puternici ai ei
[...] a vârî oşti rosieneşti în Polonia şi a le ţine vremelniceşte până la prilejul de a rămâne acolo pentru
totdeauna [...].
A lua cât s-ar putea mai mult Suediei şi a şti cum să facă ca însăşi ea Suedia să-i deschidă război, spre
a-i găsi pricină de a o subjuga [...].
A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol şi de India, că acel ce va stăpâni acolo va fi cel
adevărat stăpânitor al lumii, deci trebuie a deschide necurmate războaie când cu Turcia, când cu Persia [...].
[...] Rusia, folosindu-se de un prilej hotărâtoriu, va năvăli asupra Germaniei cu oştile sale cele pregătite,
pornind totodată două flote mari, una de la Marea Azov şi alta de la Arhanghelsk, încărcate cu cete de
asiatici, şi însoţite spre apărarea lor cu flotele înarmate de la Marea Neagră şi de la Marea Baltică, care,
trecând pe la Marea Mediterană şi pe la ocean, vor năpădi pe de o parte ele în Franţa, în vreme când pe de
altă parte va fi Germania năpădită. Aceste două ţări biruindu-se, cealaltă apoi parte a Europei va trece lesne
şi fără nici o împotrivire sub jugul Rusiei.”
Chiar dacă nu le-o fi pus pe hârtie, mai mult ca sigur Petru I le-ar fi putut gândi!

23
Dimitrie Cantemir a scris lucrarea Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae („Istoria
creşterii şi descreşterii Porţii Otomane”), care va fi tradusă şi tipărită în limbile de circulaţie ale Europei (engleză,
franceză şi germană).
 PETRU I CEL MARE
(9 iunie 1672, Moscova – 8 februarie 1725, Sankt Petersburg, ţar 1682–1721 şi
împărat 1721–1725 „al tuturor ruşilor”)
Petru I a fost un lider atipic, creatorul Rusiei Mari – „Mama Rusie”, sintagmă atât de
frecvent folosită de locuitorii marelui imperiu, nu numai în trecut, ci şi azi. Puţini oameni
politici au reuşit să-şi atingă întocmai scopurile propuse, în cazul său acestea fiind:
ieşirea Rusiei la Marea Neagră (mai întâi la apendicele său Marea Azov, cu
faimoasa cetate Azov, în 1696);
ieşirea la Marea Baltică, angajându-se în lungul Război Nordic (1700–1721) de partea puterilor ce
luptau împotriva hegemoniei Suediei, hotărâtoare fiind marea sa victorie de la Poltava (8 iulie 1709);
avansarea spre vest şi pe alte fronturi, în această tactică înscriindu-se şi „campania de la Prut”,
respectiv alianţa cu Moldova lui Dimitrie Cantemir împotriva turcilor, însă fără sorţi de izbândă
(înfrângerea armatelor ruso-moldovene la Stănileşti, pe Prut, în iulie 1711); marele învăţat Cantemir, bun
cunoscător al realităţilor Imperiului Otoman, s-a grăbit în aprecierea „descreşterii” Curţii Otomane;
ieşirea la Marea Caspică şi cucerirea Caucazului, în dauna Persiei (1722–1723), aşa-numita
campanie din Caucaz;
[A se vedea şi foarte sugestivul Testament al lui Petru I cel Mare.]
În aplicarea formulei de lider atipic intră şi călătoria sa în Occident, din anii 1697–1698, pe ruta
Königsberg (Kaliningradul de astăzi) – Deptford–Leyden–Amsterdam–Veneţia, în urma căreia tranşează
definitiv dilema geopolitică rusească a acelor vremuri: Rusia trebuie să graviteze nu spre Asia, ci spre
Europa. Ca urmare, pune bazele oraşului-fortăreaţă care îi va purta numele, Sankt Petersburg (inaugurat la
16 mai 1703), mutând aici capitala, de la Moscova.
Lui Petru I i se poate aplica foarte bine formula de „despot luminat”, prin reformele sale administrative,
militare şi economice (reducerea privilegiilor nobilimii şi ale vechilor corpuri ostăşeşti, realizarea de linii
de fortificaţii, construirea de întreprinderi industriale, reformarea şi modernizarea armatei etc.), contribuind
la modernizarea Rusiei în spiritul ţărilor occidentale.

Însă persoana care va transforma cu adevărat Rusia într-o mare putere va fi... nemţoaica Sofia-Augusta-
Frederika de Anhalt-Zerbst (născută în 1729 la Stettin în Pomerania, astăzi Szczecin, în Polonia), căsătorită
în 1745 cu viitorul ţar Petru al III-lea (1761–1762), nepot al lui Petru I cel Mare, eveniment în vederea
căruia, cu un an mai înainte, s-a convertit la ortodoxism şi şi-a schimbat numele în Ekaterina (Caterina)
Alekseevna. Îşi înlătură soţul de la tron (nefiind străină nici de asasinarea acestuia) şi domneşte autoritar
(dar ca „despot luminat”) nu mai puţin de 34 de ani (1762–1796), sub numele de Ecaterina/Ekaterina a II-
a, supranumită „cea Mare”. A contribuit la întărirea statului şi a dus o politică externă abilă. A purtat
războaie în principal cu Suedia şi, mai ales, cu Imperiul Otoman (1768–1774 şi 1787–1792), în timpul
cărora s-au ilustrat feldmareşalul Grigori Potemkin şi generalul Aleksandr Suvorov. În anul 1783 sunt
cucerite Crimeea şi stepele nord-pontice, hotarul apusean fiind stabilit pe Nistru, Rusia dobândind acces la
Marea Neagră, grație lui Potemkin, care pune, totodată, bazele cetății Sevastopol, cea mai puternică din
regiunea Mării Negre până astăzi. Iar prin anexările rezultate în urma celor trei împărţiri ale Poloniei (1772,
1793, 1795 – împreună cu Prusia şi Austria), Rusia împinge hotarele sale până în Europa Centrală.
Prosperitatea economică, favorizată de dezvoltarea industriei, înflorirea culturală (ţarina favorizase
mişcările literare, se înconjurase de artişti de talent, îmbogăţise Sankt Petersburgul cu palate şi alte edificii
etc.) şi succesele pe plan extern au făcut din Rusia Ekaterinei a II-a o putere preponderentă în Europa.
 În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Rusia poartă numeroase războaie victorioase
împotriva Imperiului Otoman (1710–1711, 1735–1739, 1768–1774, 1787–1792, 1806–1812, 1828-1829),
a Persiei (1722–1723, 1803–1813, 1826–1828) şi participă la coaliţiile antinapoleoniene (1805–1807,
1812–1815). Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1768-1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie
1774), Rusia a primit o serie de teritorii în nordul și nord-estul Mării Negre, dreptul de navigație pentru
vasele comerciale în Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, precum și, mai important decât
se putea crede, dreptul de a interveni în favoarea supușilor ortodocși din Imperiul Otoman. Apoi, urmare
războiului ruso-turc din 1806-1812, prin Pacea de la București (mai 1812) Moldova pierde Basarabia,
anexată de Rusia, aceasta dobândind și alte teritorii (precum vestul Georgiei).
Foarte interesantă pe eşichierul politic al Europei acelor timpuri a fost relaţia Rusiei cu Franţa. În 1799,
efemerul ţar Pavel I (1796–1801) introduce Rusia în coaliţia antifranceză, generalul Suvorov repurtând
victorii, în fruntea armatei ruso-austriace, în Italia de Nord şi Elveţia. Dar, în 1801, acelaşi ţar şi-a schimbat
radical atitudinea, dorind să se alieze cu Napoleon Bonaparte contra Marii Britanii pentru cucerirea Indiei.
N-a reuşit să ducă la bun sfârşit acest proiect, fiind asasinat, în urma unei conspiraţii la care a participat –
şi de care a beneficiat – fiul său, viitorul împărat, Alexandru I (1801–1825). Acesta, din contră, face pace
cu Marea Britanie (1801), alături de care participă, împreună cu Austria, la cea de-a treia coaliţie împotriva
Franţei (1805) – care s-a încheiat după victoria lui Napoleon de la Austerlitz –, precum şi la alte patru
campanii, ultimele ducând la prima (1814) şi a doua abdicare (1815, după bătălia de la Waterloo) a lui
Napoleon. Alexandru I va avea mai multe întâlniri cu Napoleon (între care cele de la Tilsit, 1807, şi Erfurt,
1808), în urma cărora va face alianţă cu împăratul francez şi va avea numai de câştigat, dobândind o serie
de teritorii. În 1812, Napoleon va invada Rusia, dar va cunoaşte o grea înfrângere, la care a contribuit foarte
mult şi iarna grea rusească, aceasta marcând de fapt începutul sfârşitului gloriei lui Bonaparte.
În urma Congresului de la Viena (1814–1815), Rusia devine unul dintre promotorii Sfintei Alianţe
[pact mistic semnat între împăraţii Alexandru I (Rusia), Francisc I (Austria) şi regele Frederik Wilhelm al
III-lea (Prusia)], stâlp al conservatorismului (lupta împotriva mişcărilor liberale şi naţionaliste) şi
„jandarmul Europei”. De fapt, în secolul al XVIII-lea, neputinţa vecinilor săi (otomani, perşi, chinezi,
suedezi, polonezi) i-a permis să-şi sporească teritoriul, devenind o putere europeană, mai ales după ce a
reuşit să-l respingă pe Napoleon.
După pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774, în urma războiului victorios împotriva Turciei, 1768–1774),
Rusia, angajată în plină expansiune, se erijează în protector al slavilor de sud şi al tuturor ortodocşilor din
Peninsula Balcanică, politică continuată în secolul al XIX-lea sub drapelul panslavismului. Numai că, în
Balcani, Rusia se va confrunta cu Imperiul Habsburgic şi cu ostilitatea marilor puteri – Marea Britanie şi
Franţa – interesate în menţinerea echilibrului european.
Războiul Crimeei (1853–1856), în care Turcia este aliată cu Franţa şi Marea Britanie, se încheie cu
înfrângerea Rusiei, dar victoria repurtată în războiul ruso-turc din 1877–1878, la care a participat şi
România, lichidează urmările nefavorabile ale Tratatului de pace de la Paris (1856) prin pacea de la San
Stefano şi Congresul de la Berlin (1878); printre altele s-a restabilit autoritatea statului român asupra
Dobrogei, dar, concomitent, cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), care fuseseră
restituite Moldovei în 1856, sunt din nou anexate Rusiei. În perioada 1859–1895 este cucerită întreaga Asie
Centrală („Turkestanul”), iar Tratatul ruso-chinez de la Aihun (1858) stipulează anexarea regiunii fluviului
Amur şi a Sahalinului de Nord. Dacă expansiunea rusă a fost posibilă graţie sistemului şerbiei (abolit abia
în 1861), care oferea un potenţial uman cvasinelimitat, această structură a determinat, în schimb, o gravă
întârziere în plan economic, social şi cultural, în raport cu Europa Occidentală. Nici statul sovietic de mai
târziu nu a reuşit, în cei 74 de ani de existenţă, să recupereze acest decalaj.
 În timpul domniei ultimului ţar, Nicolae al II-lea (1894–1917), Rusia, care se simte ameninţată de
ascensiunea Germaniei, se apropie de Franţa şi Marea Britanie, creând Tripla Alianţă, bloc politico-militar
opus Puterilor Centrale. Criza societăţii, înfrângerea în războiul ruso-japonez (1904–1905) şi alţi factori
duc la izbucnirea revoluţiei burghezo-democrate din 1905–1907, reprimată de autorităţile ţariste. În 1914,
Rusia intră în război împotriva Germaniei, Austro-Ungariei şi Turciei. Înrăutăţirea situaţiei interne şi
înfrângerile suferite pe front au ca rezultat izbucnirea, în februarie 1917, a revoluţiei soldate cu abolirea
ţarismului (27 februarie/12 martie 1917) şi proclamarea republicii (1/14 septembrie 1917), în vremea
guvernului condus de Aleksandr Kerenski, care dorea continuarea războiului și se manifesta împotriva
împroprietăririi țăranilor (contrar poziției bolșevicilor). La 7 noiembrie 1917 (25 octombrie 1917 stil vechi),
la Petrograd (actualul şi vechiul Sankt Petersburg), puterea este preluată, în urma unei insurecţii, de către
Partidul Bolşevic, condus de Lenin (Vladimir Ilici Ulianov), care devine primul preşedinte al Guvernului
sovietic (numit Consiliul Comisarilor Poporului), 1917–1924. Leon Troțki devine comisar (ministru) de
afaceri externe, iar Stalin la naționalități. Revoluția se extinde rapid în întreaga Rusie, bolșevicii intrând în
noiembrie 1917 în Moscova, pe care o declară (în martie 1918), capitala Rusiei. Meritul principal n-a fost
al lui Lenin, ci al lui Leon Troțki24, care, în calitate de ministru al apărării (din martie 1918) a fost autorul
succesului repurtat de Armata Roșie (pe care a creat-o și organizat-o), devenind, ulterior, adeptul
„exportului de revoluție”. Nu-i mai puțin adevărat că tot el, puțin mai înainte, în calitate de ministru de
externe (comisar al poporului) a semnat pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), prin care se încheiau
ostilitățile între Puterile Centrale și aliații lor, pe de o parte, și Ucraina și Rusia Sovietică, pe de altă parte,
prin care aceasta din urmă cunoștea mari pierderi teritoriale.
În ciuda unei aureole create şi întreţinute în jurul imaginii lui Lenin, acesta a recurs, în realitate, la
aplicarea pe scară largă a violenţei şi a cruntei represiuni împotriva forţelor politice de opoziţie, a clerului
şi a intelectualilor. Tot el este cel care a dat dispoziţie să fie masacrată întreaga familie a ţarului Nicolae al
II-lea. În războiul civil care izbucneşte, ajutorul firav al puterilor europene, ostile autorităţilor sovietice, dat
albgardiştilor nu poate împiedica victoria finală.

LENIN
(Vladimir Ilici Ulianov, n. 22 aprilie 1870, Simbirsk, devenit ulterior Ulianovsk, după
numele său de familie – m. 21 ianuarie 1924, Nijni Novgorod/Gorki între 1932-1991, în
apropiere de Moscova; fondatorul şi primul conducător al Uniunii Sovietice)
Născut într-o familie mic burgheză, Ulianov va fi, mai întâi, student în drept la
Universitatea din Kazan, de unde a fost exmatriculat în 1887 (întrucât a participat la
manifestațiile studențești provocate de executarea fratelui său mai mare, care luase parte la o tentativă de
asasinare a țarului Alexandru al III-lea), apoi la cea din Sankt Petersburg, absolvită cu rezultate strălucite
(1891). A profesat o scurtă vreme ca avocat, după aceea devenind revoluționar de profesie, fiind condamnat
la cinci ani de închisoare (din care trei deportat în Siberia, 1897-1900, într-un sat de pe fluviul Lena, de
unde apelativul de Lenin, luat în 1901) și petrecându-și cea mai mare parte a vieții în exil, îndeosebi în
Elveția. A pus bazele primului ziar marxist rus (Iskra/Scânteia, 1900) și a Partidului Bolșevic, 1903.

24
Evreu ucrainean (pe numele adevărat Lev Davidovici Bronstein, 1879-1940), acesta a fost un revoluționar convins,
rămânând până la moarte adeptul „revoluției permanente”, care să se extindă dintr-o țară în alta și care să instaureze
marxismul în întreaga lume. Intrat în conflict cu Stalin, va fi demis din guvern și partid, apoi exilat, în final ajungându-
l „brațul lung al revoluției”, fiind asasinat în Mexic, unde se stabilise.
 Deşi a fost numai câţiva ani conducătorul Rusiei bolşevice, numele său rămâne foarte cunoscut, fiind
considerat una dintre marile personalităţi mondiale. Sau, după cum spune un biograf al marilor personalităţi:
„Acum, odată cu încheierea acestui secol, lumea comunistă, cândva impresionantă, s-a destrămat. Totuşi,
umbra lui Lenin pluteşte deasupra vremurilor noastre.25”
În ciuda foartei scurte perioade în care a fost la putere, niciun alt lider mondial nu a influenţat mai mult
decât Lenin istoria şi nu a avut mai multe statui ridicate pe meridianele lumii. Completarea de către el a
teoriei marxiste privind „dictatura proletariatului” şi transpunerea în realitate a acesteia vor deveni
„antireligia” secolului al XX-lea, comunismul de sorginte leninistă (îmbrăcând apoi haina stalinistă,
hrusciovistă, brejnevistă etc.) invadând planeta, tot mai multe ţări şi popoare adoptând, mai mult sau mai
puţin ortodox (în foarte multe cazuri fiind, în fapt, impusă), ideologia comunistă.
Adept fervent al teoriei marxiste potrivit căreia victoria proletariatului va avea loc într-o ţară dezvoltată
în care proletariatul, ajuns la conştiinţa puterii sale de clasă, va prelua puterea, Lenin îşi va modifica rapid
concepţia, afirmând că proletariatul va acţiona şi va reuşi în „veriga slabă” a lumii capitaliste. Este, poate,
şi mai interesant faptul că nu Lenin va fi principalul artizan al Marii Revoluţii din Octombrie, cum va intra
în istorie evenimentul din 25 octombrie 1917 (7 noiembrie pe stil nou), ci Leon Troţki, care a organizat
revolta împotriva guvernului Kerenski care, la rândul său, îl înlăturase pe ţarul Nicolae al II-lea (1894–
1917).
Există o părere larg răspândită potrivit căreia dacă Lenin ar fi trăit şi, implicit, condus mai mult timp
Uniunea Sovietică, soarta comunismului în lume ar fi fost cu totul alta. Chiar şi în ţara noastră încă se mai
propagă o asemenea idee, afirmată de altfel cu tărie în 1989, după înlăturarea dictaturii ceauşiste, când unul
dintre sloganurile noii puteri era acela al „comunismului cu faţă umană”, cu referire la „făuritorul” comunis-
mului. Numai că informaţiile dobândite după deschiderea arhivelor Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, după venirea la putere a lui Gorbaciov, în 1985, vor modifica radical această imagine, documen-
tele arătând că „marele Lenin” nu era cu nimic mai blând decât succesorul pe care îl blamase, Stalin, deşi
chiar el scrisese că discipolul îşi depăşise maestrul, trimiţând o scrisoare în acest sens Biroului Politic al
PCUS.

La 30 decembrie 1922 se constituie URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), dar proiectul
bolşevic de a topi diferitele naţiuni într-o singură naţiune sovietică este sortit eşecului. Fiind secretar general
al Partidului Comunist din 1922, Stalin (pe numele adevărat Iosif Vissarionovici Djugaşvili, georgian de
origine, născut în 1879) iese învingător, după moartea lui Lenin, în apriga luptă pentru putere. Devenit
stăpân necontestat al destinelor ţării, Stalin trece, în anii 1926–1929, la realizarea industrializării accelerate,
transformând URSS, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o mare putere industrială a lumii.
Totalitarismul stalinist atinge paroxismul în cursul „epurărilor” din anii 1936–1938, cărora le cad victimă
toţi adversarii potenţiali şi ipotetici ai dictatorului, ca şi elitele partidului (Kirov, Troţki, Zinoviev, Buharin
ş.a.), aparatului de stat şi ale armatei. Teama paranoică de comploturi, care evident puteau veni în primul
rând din partea Armatei, îl determină să facă epurări fără precedent în rândul ofiţerilor. Potrivit istoricului
francez André Brissaud (în cartea intitulată Stalin. 30 millions de morts pour un empire, publicată în 1980),
folosind statisticile unui specialist sovietic (Ernst Geri), bilanţul Armatei Roşii în vremea lui Stalin ar fi
arătat după cum urmează: execuţia a trei mareşali (din 5), 14 generali de armată (din 16), opt amirali (din
tot atâţia), 60 de generali de corp de armată (din 67), 136 generali de divizie (din 199), 221 generali de

25
W. J. Jacobs, op.cit., pag. 94.
brigadă (din 397), 11 adjuncţi ai Ministrului Forţelor Armate, 35.000 de ofiţeri (jumătate din numărul total)
arestaţi sau executaţi.

STALIN
(Iosif Vissarionovici Djugaşvili, n. 21 decembrie 1879, Gori, Georgia – m. 5 martie
1953, Moscova, conducător al Uniunii Sovietice, 1922–1953)
Niciun alt lider mondial nu a cunoscut un salt mai spectaculos şi antinomic decât
georgianul Djugaşvili: de la mic seminarist, cu frică de Dumnezeu (viitor călugăr, deşi
mama lui îl dorea preot ortodox), la unul dintre cei mai mari conducători mondiali şi cel
mai mare duşman al lui Dumnezeu (continuatorul tezei lui Lenin cum că „religia este
opiumul popoarelor”). Antinomiile nu se opresc aici: omul care n-a făcut o zi de armată s-a autoproclamat
mareşal (1943) şi, apoi, generalissim (1944), ultimul fiind un rang militar necunoscut nicăieri altundeva în
lume. De asemenea, omul care era pasionat de filme comice (cele cu Stan şi Bran fiind predilecte) sau
romantice, ucidea cu sânge rece, prin intermediul interpuşilor, oameni de rang înalt (nu numai politicieni,
ci şi scriitori, artişti etc.). Obsedat de comploturi, Stalin îi va elimina pe cei care, potrivit lui, puteau să-l
înlăture de la putere, conducătorii Armatei (vezi informaţiile din text) şi medicii (faimosul „complot al
medicilor” – ideea lui că medicii evrei de la Kremlin au plănuit asasinarea sa). Numărul victimelor sale
(pentru cele din armată, vezi textul privind Rusia) este mai mare decât cel al lui Hitler, fiind astfel considerat
„cel mai mare criminal al tuturor timpurilor”; spre deosebire de Hitler, Stalin şi-a ucis sau deportat în
principal propriii concetăţeni.
Dar niciun alt lider nu a fost mai în măsură să transforme o ţară, este adevărat întinsă şi bogată (în
resurse), cum era Rusia, prin mijloace total neortodoxe (naţionalizări forţate, colectivizare abuzivă,
industrializare exagerată etc.), într-o putere mondială de prim rang. Sau cum va consemna un analist:
„Istoricii, indiferent de concepţiile lor politice, nu pot să nu recunoască imensele realizări ale lui Stalin.
El a făcut din Rusia o putere militară redutabilă, înzestrată cu un armament modern, performant, inclusiv
un arsenal militar nuclear capabil să distrugă o mare parte a lumii. Datorită lui, baraje, centrale electrice,
fabrici au transformat peisajul arid de odinioară.
Desigur că odată cu acestea au apărut şi lagărele de muncă forţată (faimoasele gulaguri – n.n.),
închisorile şi camerele de tortură, care reprezentau, şi ele, exemple grăitoare ale modului în care înţelegea
să-şi exercite puterea. Prin folosirea forţei necruţătoare, el a creat un nou tip de societate” 26
Stalin a fost blamat atât de mentorul său, Lenin, cât şi de discipolul său, Hruşciov.
Lenin avea să scrie: „Stalin este prea grosolan, şi acest defect... nu poate fi tolerat unui secretar general.
De aceea, propun tovarăşilor să găsească o modalitate de a-l schimba pe Stalin din această funcţie şi de a
numi o altă persoană... mai loială, mai cuviincioasă şi mai atentă cu tovarăşii... .”
La rândul său, Hruşciov, cel care va ataca din plin cultul personalităţii lui Stalin la Congresul PCUS
din 1956, va spune, printre altele: „În ceea ce priveşte personalitatea lui Stalin, are în ea ceva admirabil, şi
sălbatic deopotrivă.” În plus, graţie atributelor de putere generate de „maleabilitatea” sistemului comunist

26
W. J. Jacobs, op.cit., pag. 163–164.
(un sistem „parlamentar” obedient, absenţa „opoziţiei”, lipsa unui control privind investiţiile – de unde
marea pondere a celor în domeniul militar etc.), personal a dobândit puteri incredibile pentru exponentul
unui stat.
Folosind toate pârghiile puterii, Stalin a reuşit să domine scena politică mondială, folosindu-şi
deopotrivă aliaţii (la un moment dat chiar Hitler!) şi adversarii (de ieri: Marea Britanie, Franţa, SUA ş.a.)
pentru atingerea scopurilor sale, în principal personale, chiar dacă făcea caz întotdeauna de „patrie” (Uniu-
nea Sovietică).
Niciun alt conducător n-a încheiat un tratat mai favorabil decât el şi cu consecinţe pe termen lung mai
mari decât îşi poate imagina cineva, Pactul Ribbentrop–Molotov („pactul de neagresiune”), din 23 august
1939 (încheiat pe 10 ani, dar cu efecte şi astăzi!).
Mai ales în perioada comunistă se afirma că a fost un mare strateg militar, că, graţie „clarviziunii” lui,
Uniunea Sovietică a învins Germania nazistă. Chiar un mareşal de talia lui G. K. Jukov afirma că: „Meritul
lui […] în acest domeniu a constat în aceea că a fost receptiv la sfaturile specialiştilor noştri militari de
seamă, le-a completat şi le-a dezvoltat”, generalizându-le „sub forma de instrucţiuni, directive şi
dispoziţiuni”27. Dacă lucrurile au stat astfel, cum se face că Stalin nu a dat crezare ofiţerilor superiori
sovietici care îl informau despre iminenta invazie germană, care s-a şi produs la 22 iunie 1941, când armata
Wehrmacht-ului a pătruns peste 2.000 km pe teritoriul sovietic fără a primi vreo ripostă, producând pagube
incomensurabile?!
Stalin a fost unul dintre promotorii (şi, în final, principalul beneficiar) întâlnirilor la cel mai înalt nivel,
cele de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Ialta (4–11 februarie 1945) şi Potsdam (17 iulie – 2
august 1945).

În faţa ostilităţii lui Hitler, Stalin încheie, la 23 august 1939, cu Germania nazistă un pact de
neagresiune (Pactul Ribbentrop–Molotov), prin al cărui protocol secret Europa de Est este împărţită în
sferele de influenţă ale celor două puteri, iar Hitler îşi poate permite să atace, la 1 septembrie 1939, Polonia.
În virtutea acestui pact, URSS ocupă, la 17 septembrie 1939, partea de est a Poloniei, unele regiuni ale
Finlandei (1940), anexează cele trei state baltice (1940) şi forţează România să-i cedeze Basarabia şi
Bucovina de Nord. Aceste anexări teritoriale sunt urmate de anihilarea elitelor din aceste ţări prin execuţii
în masă (cel mai concludent exemplu masacrul de la Katyn28) sau prin deportări în Siberia şi Asia Centrală.
Atacul german din 22 iunie 1941 aduce URSS alături de coaliţia statelor antifasciste, frontul de est
măcinând principalele forţe ale celui de-al Treilea Reich.
Exploatând cu îndemânare patriotismul poporului rus şi gestionând şi speculând abil relaţiile cu aliaţii
occidentali, Stalin a devenit principalul beneficiar al marii conflagraţii, ceea ce a dus la extinderea influenţei
sale şi, implicit, a ariei de influenţă a sistemului socialist, în primul rând în ţările Europei de Est. Cultul
personalităţii sale – copiat apoi şi de alţi lideri comunişti (Mao Tzedun, Kim Ir Sen, Nicolae Ceauşescu,
Fidel Castro şi alţii) – atinge după al Doilea Război Mondial cote inimaginabile.
În fapt, sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat inaugurarea unui nou ciclu geopolitic
pentru Uniunea Sovietică, constând, în principal, în recompunerea cvasicompletă a teritoriului Rusiei

27
Apud C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, op.cit., pag. 296.
28
Pădure lângă Smolensk, pe cursul superior al Nistrului, în Federaţia Rusă, unde au fost ucişi, din ordinul lui Stalin,
în 1940, circa 4.500 de ofiţeri polonezi. Multă vreme, oficialităţile sovietice au negat masacrul, dând vina pe trupele
germane (care, de fapt, au descoperit groapa comună în aprilie 1943), abia în 1990, în vremea lui Gorbaciov,
recunoscând cazul.
imperiale, ba chiar mărit cu teritorii noi (Ţările Baltice, Bielorusia, Ucraina poloneză şi transcarpatică,
Königsbergul, Basarabia şi Bucovina de Nord, Tuva, Sahalinul, Kurilele ş.a.), formarea unui lagăr socialist
(Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Albania, Iugoslavia şi România) şi, în curând, extinderea
influenţei pe alte continente, mai ales în coloniile marilor puteri (accentuată în anii ’60–’70, când se
vorbeşte de „mondializarea sistemului sovietic”29). Plătită cu enorme pierderi umane şi distrugeri materiale,
victoria repurtată face din URSS, după 1945, o putere mondială, care impune în statele est-europene, intrate
în sfera sa de influenţă, regimuri de tip comunist.
Războiul Rece, expresie a luptei pentru hegemonie între cele două sisteme sociale opuse, cel capitalist
şi cel comunist, dublat de o sufocantă cursă a înarmărilor şi de o serie de conflicte regionale – Blocada
Berlinului (1948–1949), războiul din Coreea (1950–1953), războiul din Indochina, apoi din Vietnam
(1946–1973), confruntările arabo-israeliene, războiul din Afghanistan (1979–1989) ş.a. –, marchează viaţa
politică internaţională a întregii epoci postbelice. După moartea lui Stalin (1953), noul deţinător al puterii
(1953–1964), Nikita Serghevici Hruşciov, îi înlătură pe apropiaţii vechiului dictator, condamnă, în raportul
secret la Congresul XX al PCUS (1956), crimele şi erorile epocii staliniste (dar o face în principal pentru a
scăpa de pretendenţii la putere) şi propagă teza „coexistenţei paşnice” între cele două blocuri adverse; deşi
în timpul mandatului său au loc mai multe tratative la nivel înalt cu americanii pentru încheierea unor
acorduri care să ducă la reducerea tensiunii internaţionale şi la o dezarmare controlată (Geneva – 1955,
Paris – 1960, Viena – 1961), tot el este cel care provoacă faimoasa criză a rachetelor din Cuba (1962), care
putea să fie fatală întregii omeniri. Încercările statelor est-europene de a se elibera de sub controlul sovietic
sunt însă, tot în vremea sa, reprimate cu duritate (Germania – 1953, Ungaria şi Polonia – 1956). Cu cea mai
mare duritate va fi reprimată Revoluţia Ungară, care reuşise să pună capăt regimului comunist de orientare
stalinistă în octombrie 1956, noua conducere, în frunte cu Imre Nagy, desfiinţând monopolul Partidului
Comunist asupra puterii şi retrăgând Ungaria din Tratatul de la Varşovia. Numai că victoria va fi de scurtă
durată, Hruşciov (pe care Richard Nixon – pe atunci vicepreşedinte al SUA – l-a etichetat drept „măcelarul
de la Budapesta”) ordonând intervenţia trupelor sovietice, care ocupă Ungaria în 4 noiembrie 1956,
moderatul Imre Nagy fiind înlocuit cu durul János Kádár, care va declanşa mari represalii, între victime
înscriindu-se şi predecesorul său.30 În mod similar va proceda şi succesorul lui Hruşciov, mai târziu, în
cazul Cehoslovaciei, în 1968.

HRUŞCIOV
(Nikita Sergheevici Hruşciov, n. 17 aprilie 1894, Kalinovka, gubernia Kursk, Rusia
– m. 11 septembrie 1971, Moscova; conducător al Uniunii Sovietice, 1953–1964)
Puţini conducători din secolul al XX-lea sunt mai controversaţi şi greu de catalogat
decât minerul cu origini obscure dintr-un sat din vestul Rusiei, care de la vârsta de 14
ani a trăit în Ucraina, la Iuzovka, marele centru minier şi industrial mai cunoscut sub
denumirea de Doneţk din perioada comunistă. Unul dintre cei mai disciplinaţi „locotenenţi” ai lui Stalin
(participant activ la campania de epurări, în calitate de prim-secretar al regiunii Moscova, 1935–1937, şi

29
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 284.
30
În ciuda promisiunii iniţiale a sovieticilor că va fi lăsat în libertate, Imre Nagy a fost arestat, judecat şi executat în
secret (16 iunie 1958). Sau, după cum afirmă Jan Palmowski: „Împreună cu alte şase persoane, a fost condamnat la
moarte şi executat. Kádár a ordonat să fie îngropat cu faţa în jos într-un mormânt neinscripţionat.”
prim-secretar al Partidului Comunist din Ucraina, 1938–1949, cu intermitenţe, în ultima sa calitate punând
în aplicare şi politica de rusificare forţată a Ucrainei promovată de Stalin), Hruşciov va fi, la polul opus, cel
care l-a demitizat pe „Tătucul Stalin”. În lupta declanşată pentru putere la moartea dictatorului de la
Kremlin, Hruşciov va da dovadă de multă viclenie, reuşind să iasă învingător în dauna celorlalţi doi
pretendenţi, Gheorghi Malenkov (care fusese desemnat de însuşi Stalin în calitate de succesor) şi Lavrenti
Beria, şeful temutului NKVD, din 1954 KGB. Pentru a-şi întări puterea, a demascat cultul personalităţii lui
Stalin, în faimoasa „cuvântare secretă” de la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, din noaptea de 24 spre 25
februarie 1956 (atât de „secretă” încât textul a parvenit imediat mass-mediei occidentale!) şi cu ocazia
Conferinţei Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din 1957. Deşi a desfiinţat lagărele de concentrare
(faimoasele gulaguri) şi n-a folosit mijloacele de înlăturare a concurenţilor prin exterminare fizică (ci prin
trimiterea cât mai departe de Moscova), n-a dus destalinizarea până la capăt.
În plan extern, s-a declarat adeptul „coexistenţei paşnice”, participând în 1955 la Conferinţa de la
Geneva, care i-a reunit pe învingătorii Germaniei naziste, şi a început tratative pentru reducerea
armamentului şi a semnat tratatul privind interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă (1963). Cu toate
acestea, acţiunile sale au contrazis aceste încercări de destindere: a dat ordin să fie înăbuşită în sânge
Revoluţia din Ungaria (1956) şi să fie înălţat Zidul Berlinului (1961) şi a provocat criza rachetelor din Cuba
(1962), care putea duce la al Treilea Război Mondial.
Acuzat de voluntarism, atât în politica externă (mai ales criza rachetelor), cât şi în cea internă, practic
dezorganizarea economiei sovietice, mai ales în domeniul agriculturii (printre altele greşeala de a ordona
cultivarea porumbului pe mari întinderi ale Uniunii Sovietice, deşi clima nu permitea acest lucru, de unde
şi apelativul care i-a fost aplicat: Kukuruznik/„Domnul Porumb”), va fi înlăturat de la putere, în 13
octombrie 1964, în timp ce se întorcea de la odihnă din staţiunea Pitsunda (din Abhazia – Georgia), pe
malul Mării Negre.
Niciun analist nu l-a caracterizat mai bine şi mai plastic decât fostul preşedinte (mai înainte
vicepreşedinte) al Statelor Unite, Richard Nixon:
„Dintre toţi liderii pe care i-am cunoscut, niciunul nu avea un asemenea simţ extraordinar al umorului,
un simţ atât de tenace al scopului urmărit şi o voinţă atât de brutală de a păstra puterea ca Nikita Hruşciov.
Succesele şi eşecurile sale, mai mult decât ale altor lideri, au afectat în mod dramatic şi decisiv cursul
istoriei din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.
El a fost cel care a construit Zidul Berlinului – primul zid din istoria omenirii al cărui scop nu a fost
să-i ţină pe duşmani afară, ci să-şi ţină propriii oameni înăuntru. El a fost cel care a suprimat cu atâta
brutalitate revolta populară împotriva regimului comunist din Ungaria, cel pe care eu l-am denunţat în 1956
ca «măcelarul de la Budapesta».
El a fost cel care a instalat rachetele nucleare în Cuba...
El a fost cel care a iniţiat marea ofensivă sovietică din Africa Neagră şi în întreaga lume în curs de
dezvoltare…
El a fost cel care a semnat Tratatul de Limitare a Experienţelor Nucleare cu preşedintele Kennedy, care
a început să îndepărteze norii de secretivitate stalinistă în care se învăluise Uniunea Sovietică şi a făcut paşi
importanţi în direcţia transformării Rusiei într-o ţară europeană prin politica lui de «coexistenţă paşnică».
El a fost cel care l-a demascat pe Stalin şi în felul acesta a zguduit pentru totdeauna unitatea mişcării
comuniste.
Dar, mai ales, a fost cel căruia omenirea îi datorează primul mare pas înapoi al comunismului şi cel
mai semnificativ eveniment geopolitic de după cel de-al Doilea Război Mondial: ruptura dintre Uniunea
Sovietică şi China comunistă. Politica lui externă, în ciuda succeselor şi iniţiativelor lui, va rămâne în istorie
probabil pentru cea mai mare greşeală a lui: Hruşciov a pierdut China.
 Dintre toţi liderii pe care i-am cunoscut, cu niciunul nu am fost într-un dezacord atât de profund cum
am fost cu Hruşciov. Şi totuşi, niciunul nu mi-a câştigat atât de mult respectul, fără voia mea, prin modul
consecvent în care a exercitat puterea brutală. Mulţi vor fi de acord că era însăşi încarnarea diavolului. Şi
foarte puţini vor fi aceia care vor contesta faptul că a fost un diavol înspăimântător de capabil...
Omenirea a rămas cu trei imagini ale lui Hruşciov la putere: clovnul bombastic, care fusese văzut beat
în public mai des decât oricare alt lider rus al vremurilor moderne; pragmaticul doritor să mizeze, care nu
se simţea încorsetat de nicio dogmă şi încerca să rezolve problemele ţării cu panacee prost gândite, în loc
să aplice remedii pe termen lung; şi comunistul totalitar, care se căţărase în vârful piramidei puterii călcând
peste cadavrele rivalilor şi ale concetăţenilor lui şi a rămas acolo, exilându-i pe toţi cei care îl contestau –
asta până când a căzut victimă propriilor sale metode.”31

Sub Leonid Ilici Brejnev (1964–1982) birocraţia de partid şi de stat îşi consolidează poziţiile, ortodoxia
ideologică se accentuează, fenomenul stagnării afectând practic toate domeniile societăţii sovietice şi
adâncind criza sistemului. Nu e mai puţin adevărat însă că URSS obţine rezultate spectaculoase în cursa
înarmărilor, în domeniul nuclear sau de cucerire a Cosmosului, precum şi în competiţia hegemonică cu
SUA, prin extinderea propriei sfere de influenţă în Asia, Africa şi chiar în America (Cuba, Nicaragua ş.a.).
În interior însă, hipercentralizatul sistem comunist paralizează toate verigile societăţii, acest fenomen,
adăugat costurilor fabuloase ale cursei înarmărilor, îndreptând lumea sovietică spre un colaps inevitabil. De
numele său se leagă şi o doctrină, doctrina Brejnev, respectiv declararea sprijinului activ pentru „revoluţia
fără frontiere” (concretizat în ajutor militar şi economic pentru mişcările de gherilă şi guvernele
autoproclamate revoluţionare – exemple concludente Angola, Mozambic, Etiopia, Cambodgia, Vietnam,
Laos, Afghanistan, Nicaragua ş.a.) şi proclamarea supremaţiei Uniunii Sovietice asupra ţărilor din Europa
de Est (teoria „suveranităţii limitate”)32. Brejnev susţinea legitimitatea ca un stat socialist (practic, doar
Uniunea Sovietică) să intervină în politica internă a altui stat socialist, cu scopul de a menţine socialismul.
Ceea ce a şi pus în practică, lichidând „Primăvara de la Praga” (august 1968, prin intervenţia trupelor
Tratatului de la Varşovia, mai puţin cele româneşti), iniţiată de Aleksander Dubèek.

Brejnev avea să fie doar primul dintre cei trei gerontocraţi sovietici care vor dispărea de pe scena
istoriei în numai doi ani şi patru luni, ceea ce va ridica semne de întrebare cu privire la viabilitatea guvernării
Uniunii Sovietice şi va favoriza ascensiunea lui Gorbaciov. Atât Iuri Andropov (noiembrie 1982 – februarie
1984), cât şi Constantin Cernenko (februarie 1984 – martie 1985) vor ilustra, la rândul lor, „era Brejnev”.
Mihail Sergheevici Gorbaciov, devenit numărul unu în URSS în 1985, iniţiază o direcţie de radicală
reformare a societăţii sovietice, urmărind depăşirea crizei sistemului prin abandonarea dogmelor şi o nouă
eficienţă în plan economic şi politic, o politică de radicală reformă a societăţii sovietice (glasnosti şi
perestroika), iar în viaţa internaţională prin atingerea unei reale destinderi: a contribuit la încheierea
Războiului Rece, a netezit drumul spre unificarea Germaniei şi spre liberalizarea Europei de Est. Libertatea
cuvântului, desfiinţarea cenzurii aduc dintr-o dată în prim-planul vieţii probleme blocate sau nerezolvate
de decenii, imposibilitatea soluţionării peste noapte a acestora contribuind însă la sporirea tensiunilor în
societate. Mai mult, o serie de populaţii revendică o autonomie sporită, răbufnesc cu brutalitate conflicte
etnice (de exemplu, între armeni şi azeri), statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), anexate de URSS în
1940, îşi revendică independenţa, punând în discuţie integritatea teritorială a colosului sovietic.

31
Richard Nixon, op.cit., pag. 216–217 şi 222.
32
Patrick O’Sullivan (1994), Brezhnev Doctrine, op.cit., pag. 29–30.
 GORBACIOV
(Mihail Sergheevici Gorbaciov, n. 2 martie 1931, Privolnoie, ţinutul Stavropol;
conducător al Uniunii Sovietice între anii 1985–1991)
Dincolo de orice dispută privind comunismul şi orizontul său istoric, este evident
că Mihail Gorbaciov a jucat un rol esenţial, în bună măsură fără să vrea, în căderea
comunismului. Dacă în martie 1985 venea la conducerea colosului sovietic un lider gen
Stalin, Hruşciov sau Brejnev, soarta lumii era, evident, alta decât cea de astăzi.
Întâmplător sau nu, în lupta pentru putere după moartea lui Cernenko (al treilea lider
sovietic trecut în lumea celor drepţi, după Brejnev şi Andropov, în numai doi ani şi ceva!) a ieşit învingător
un om necunoscut Occidentului, ideea renumitului diplomat conservator comunist Andrei Gromîko
(ministru de externe al Uniunii Sovietice din 1957, vechi membru al temutului Birou Politic) de a fi ales ca
secretar general al PCUS cel mai tânăr dintre membrii faimosului Politburo/Biroul Politic, prinzând astfel
viaţă.
Cel mai tânăr conducător sovietic de după cel de-al Doilea Război Mondial, Gorbaciov va veni cu idei
şi proiecte îndrăzneţe de reformare a societăţii sovietice, care vor surprinde lumea: perestroika (reformă) şi
glasnosti (transparenţă). A încurajat libertăţi democratice (inclusiv dreptul de a critica conducerea PCUS,
ceea ce nu se mai întâmplase) şi a acţionat în direcţia liberalizării economiei. Numai că problemele econo-
mice şi sociale cu care se confrunta Uniunea Sovietică, multă vreme ascunse cu grijă, erau foarte grave şi
acum ieşiseră la suprafaţă. În plus, conservatorii de la Kremlin, care aveau în continuare sprijinul Armatei
şi al temutului KGB, nu vedeau cu ochi buni marea deschidere pe care se străduia s-o realizeze Gorbaciov,
aşa că l-au sacrificat, primul pas fiind puciul din 18 august 1991, dejucat de populaţie, iar patru luni mai
târziu, demisia sa din funcţia de preşedinte al Uniunii Sovietice (25 decembrie 1991) şi, imediat,
dezmembrarea acesteia. Nou-înfiinţata Comunitate a Statelor Independente (CSI) nu va reuşi să fie, cum se
spera, continuatoarea defunctei URSS.
În plan extern, Gorbaciov a contribuit la încheierea Războiului Rece: dizolvarea CAER/Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc (28 iunie 1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), al doilea mare bloc
militar de pe Glob, semnarea, la Paris, a „Cartei pentru o nouă Europă” (noiembrie 1990), acceptarea
unificării Germaniei, retragerea trupelor sovietice din ţările comuniste europene, neintervenţia în
evenimentele ce vor duce în final la căderea regimurilor comuniste şi liberalizarea Europei de Est. Pentru
multe dintre aceste merite a primit, în 1990, Premiul Nobel pentru Pace.
Provenit dintr-o familie de muncitori agricoli (tatăl fiind mecanic agricol) din zona Caucazului,
Gorbaciov a cunoscut un traseu politic similar multor alţi conducători sovietici. Trimis de partid la studii,
mai întâi de drept la Universitatea din Moscova, apoi de inginerie la Institutul Agricol din Stavropol, a
devenit membru al Partidului Comunist la vârsta de numai 21 de ani şi a deţinut funcţii tot mai importante:
prim-secretar al regionalei de partid Stavropol (1970), membru al Comitetului Central al PCUS (1971),
secretar al PCUS cu probleme de agricultură (din 1978) şi membru al Biroului Politic (1979), cel mai înalt
organism politic al ţării.
„Impulsul pe care dorea să-l dea spre crearea unei democraţii «socialiste pluraliste» s-a confruntat cu
o puternică opoziţie din partea conservatorilor din Partidul Comunist, mai ales în Rusia – Imperiul rus părea
a se dezintegra, iar hegemonia Rusiei nu mai era garantată. Republicile baltice îşi cereau independenţa faţă
de Uniunea Sovietică, lucru pe care Gorbaciov a încercat să-l oprească sau să-l întârzie pentru a evita
adâncirea problemelor interne, dar dezintegrarea Uniunii Sovietice nu mai putea fi oprită” 33.
Mihail Gorbaciov a dobândit o mare faimă şi popularitate internaţională, de care se bucură şi astăzi, în
schimb, în interior, a fost şi este dezavuat, fiind considerat cel care a distrus Uniunea Sovietică, semnificativ
în acest sens fiind scorul incredibil de mic pe care l-a dobândit, în 1996, la alegerile prezidenţiale din Rusia:
doar 0,51%!

În referendumul din 17 martie 1991, majoritatea republicilor unionale votează pentru transformarea
URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi, cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice
Suverane. După transformările radicale din Europa de Est, unde regimurile comuniste instalate după al
Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând, URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie 1991) şi a
Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991), semnând la Paris „Carta pentru o nouă Europă”, care încheie formal
Războiul Rece şi confruntarea Est-Vest. În noiembrie 1990, Rusia adoptă declaraţia de suveranitate, iar în
alegerile generale din 12 iunie 1991 Boris Elţîn este ales prin vot universal preşedinte al acestei republici.
Un puci organizat de forţele conservatoare din conducerea PCUS şi a URSS, în august 1991, împotriva lui
Gorbaciov, eşuează, întărind poziţia forţelor reformatoare grupate în jurul preşedintelui Rusiei, Boris Elţîn.
În urma acestor evenimente, PCUS este interzis, iar republicile unionale îşi proclamă independenţa.
La 8 decembrie 1991, Rusia, Ucraina şi Belarus decid crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI)
– comunitate de state egale în drepturi, cu instituţii coordonatoare – actul constitutiv fiind semnat la Alma
Ata (astăzi Almaty, pe atunci capitala Kazahstanului), la 21 decembrie 1991, de către 11 foste republici ale
URSS, devenite între timp state independente. Odată cu retragerea lui M. S. Gorbaciov din funcţia de
preşedinte (pe care a deţinut-o în anii 1990–1991), URSS, ultimul imperiu al secolului al XX-lea, îşi
încetează oficial existenţa la 25 decembrie 1991.
„Prăbuşirea Uniunii Sovietice – remarcă Z. Brzezinski34 – a produs o confuzie geopolitică enormă. În
decursul a doar două săptămâni, poporul rus – care, în general, era chiar şi mai puţin prevenit asupra
apropiatei dezintegrări a URSS decât lumea din afara acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stăpânul
unui imperiu transcontinental, ci frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fuseseră la începutul secolului
al XIX-lea în Caucaz, la jumătatea aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult mai spectaculos şi dureros – la
ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest, adică imediat după domnia lui Ivan cel Groaznic. Pierderea
Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de reapariţia influenţei din partea Turciei; pierderea Asiei
Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale
regiunii, ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă; iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa
pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave.”
Istoria Rusiei se desfăşoară, după 1991, într-un ritm ameţitor şi dramatic. Personalitatea care domină
viaţa politică este preşedintele Boris Elţîn (1931-2007; primul președinte ales, 1991-1999), cel care a scos
în afara legii puternicul PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) și a contribuit decisiv la
dezmembrarea Uniunii Sovietice prin crearea (la 9 decembrie 1991) a CSI (Comunitatea Statelor
Independente). Elțîn orientează procesul de reformă în direcţia unei economii de piaţă şi a
pluripartidismului, are însă de înfruntat opoziţia elementelor legate de vechiul regim sovietic şi a celor
rămase fidele ideologiei comuniste, care alcătuiesc o mare parte a celor două camere ale Parlamentului (în
octombrie 1993, de pildă, armata este forţată să ia cu asalt clădirea Parlamentului, „Casa Albă”, ocupată de

33
Rodney Castleden (2011), Oameni care au schimbat lumea, Editura Meteor Press, București, p. 501.
34
Zbiegniew Brzezinski (2000), op.cit., pag. 103–104.
elementele conservatoare). Numai că regimul său a devenit tot mai corupt (una dintre fiicele sale, șefă a
Administrației Prezidențiale, fiind adânc implicată) și instabil, criza severă financiară din 1998 determinând
o puternică recesiune. Deși susținut de marile puteri occidentale care erau interesate ca el să garanteze
deciziile istorice de politică internațională luate de Gorbaciov, datorită tarelor sale personale (bolile fizice
și beția) este nevoit să se retragă înainte de încheierea mandatului.
În alegerile prezidenţiale din 26 martie 2000, Vladimir Putin (preşedinte interimar al Rusiei din 31
decembrie 1999) iese victorios din primul tur de scrutin, devenind al doilea preşedinte ales al Federaţiei
Ruse. Putin este asociat de populaţie cu începutul unei noi etape istorice (unii sperând în refacerea „Mamei
Rusii”), deja denumită în mass-media „era Putin”. Câştigă la fel de uşor şi alegerile din 2004, pe fondul
unui bilanţ economic pozitiv (pentru prima dată de la dezmembrarea Uniunii Sovietice) şi al sublinierii
rolului pe care Rusia trebuie să-l joace din nou în lume – un exemplu concludent fiind constituirea
Consiliului comun NATO–Rusia, în mai 2002, care stipulează că Alianţa Nord-Atlantică nu mai poate lua
decizii în probleme precum lupta împotriva terorismului, gestionarea crizelor internaţionale, neproliferarea
armelor de distrugere în masă, controlul armamentului fără a avea acordul Moscovei. În mandatele sale, ca
președinte (2000-2004, 2004-2008 și din 2012, ultimul pentru șase ani) și prim-ministru (2008-2012), Putin
a reușit, printre altele, ca actor geopolitic, să recucerească în bună măsură „vecinătatea apropiată”, dovadă
retragerea bazelor militare americane din Asia Centrală, războiul ruso-georgian din august 2008 (urmat de
declararea independenței republicilor autonome Osetia de Sud și Abhazia), anexarea Crimeei (martie 2014),
evenimentele din estul Ucrainei, care vizează instituirea unei „Noi Rusii” etc.

VLADIMIR PUTIN
(Vladimir Vladimirovici Putin, n. 7 octombrie 1952, Leningrad, astăzi Sankt
Petersburg; om politic; preşedinte al Federaţiei Ruse, 2000-2008 şi din 2012; prim-
ministru, 2008-2012)
Provenit dintr-o familie simplă, de muncitori (care s-au căsătorit foarte tineri, la
numai 17 ani, dar l-au avut abia când au împlinit 41 de ani), a cunoscut o vreme o carieră
aparent obişnuită: studii de drept la universitatea din oraşul natal, angajare (selectare)
în serviciile secrete sovietice (faimosul KGB) – după ce, înainte de facultate, fusese
refuzat atunci când îşi oferise serviciile (răspunsul fiind „aici nu se intră la cerere, ci eşti
selectat de «servicii»”); va recunoaşte ulterior: „Imaginea mea despre KGB se formase pe baza povestirilor
romantice despre agenţii secreţi. Fără a exagera, puteam fi considerat un produs reuşit al educaţiei patriotice
a omului sovietic”35. Unica lui misiune în străinătate a fost în R.D. Germană (1985-1990), ajungând adjunct
al şefului rezidenţei, dar fiind retras, împreună cu armata sovietică și, implicit, întregul aparat KGB, ca
urmare a angajamentului luat de Mihail Gorbaciov faţă de puterile occidentale.
Rămas o vreme şomer, ajunge funcţionar la serviciul de relaţii internaţionale al Universităţii de Stat
din Leningrad (din 1992 Sankt Petersburg) – în „rezervele active”, cum va declara el însuşi – la
recomandarea primului primar ales democratic al oraşului, Aleksandr Sobceak (care îi fusese profesor la
universitate), apoi consilier municipal şi preşedinte al comisiei de investiţii, jucând un rol important în
administraţia marelui oraş. Un element aparent banal, dar în fapt simptomatic, este acela că, în timp ce toţi
șefii din primăria Sankt Petersburgului aveau pe pereți atârnat portretul preşedintelui în funcţie, Boris Elţîn,

35
Natalya Givorkyan, Andre Kolesnikov, Natalia Timakova (2000), La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, p. 40.
Vladimir Putin şi-a comandat o gravură cu unul dintre ultimele portrete ale ţarului Petru I cel Mare, cel care
a pus bazele marelui Imperiu Rus.
Începând cu anul 1996, Putin activează în structurile centrale ale puterii, la Moscova, mai întâi în
calitate de consilier pentru securitate al preşedintelui Elţîn, apoi şef al tuturor serviciilor secrete, prim-
ministru (din iunie 1999) şi preşedinte interimar (din decembrie 1999). Va câştiga, după aceea, fără
probleme, trei mandate prezidenţiale: două consecutive, de câte patru ani (2000 şi 2004), apoi, după un
intermezzo ca prim-ministru (2008-2012, practic tot el fiind conducător efectiv), un al treilea de șase ani
(în 2012), făcându-se deja să se vorbească de „era Putin” și de „putinism”, el însuși lăsând să se înțeleagă
că va mai urma un mandat, dacă nu chiar mai multe. Inaugurarea noului mandat, în 7 mai 2012, s-a făcut
printr-o ceremonie grandioasă, ca a unui țar adevărat (de altfel este, frecvent, numit „Țarul Putin”), în
salonul care era cândva chiar sala tronului pentru țarii legitimi ai Rusiei.
Odată ajuns la putere, Putin a punctat în domenii esenţiale: a recucerit în bună măsură influenţa pierdută
în spaţiul ex-sovietic (dovezi concludente fiind împiedicarea Georgiei şi Ucrainei să devină membre
NATO, războiul ruso-georgian din 2008, urmat de declararea independenței Osetiei de Nord și Abhaziei,
recuperarea Crimeii în 2014), a scos Rusia din criză economică şi a relansat-o pe orbita dezvoltării. Sau,
cum bine constată analista Roumiana Ougartchinska, legat de un domeniu anume, dar practic putem extinde
per ansamblu, „stăpânul de la Kremlin se vede deja în postura de ţar al energiei, cu dreptul de a sta din nou
la masa celor mari” (Războiul gazelor, 2008). Mergând pe linia conceptelor introduse/impuse de
predecesorii săi – Hrusciov („coexistenţa paşnică”), Brejnev („exportul de revoluţie” – în fapt o actualizare
a sloganului lui Troţki, „revoluţia fără frontiere” – şi „suveranitatea limitată”), Gorbaciov („glastnosti” şi
„perestroika”) – Putin a făcut un pas îndrăzneţ de la „alegeri aranjate” la „alegeri regizate” şi de la „niciun
fel de democraţie” la „democraţie asistată”.
Vladimir Putin a avut multă vreme sprijinul unei mari părţi a populaţiei – în ultimii ani mai redus, dar
acesta s-a redresat odată cu evenimentele din Crimeea – întrucât reprezintă tipul de conducător dorit de
aceasta, un om puternic (inclusiv prin calităţile sale sportive: un bun schior, înotător, luptător de carate etc.),
hotărât, care îl întruchipează pe fiecare rus frustrat, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, cel care reînvie
ideea Rusiei mesianice. De altfel, cu ocazia învestirii din 7 mai 2012, a declarat că mandatul său de șase
ani va determina destinul țării „pentru decenii”.

Rusia se confruntă încă, atât intern, cât şi extern, cu multe probleme: deşi în iunie 2000 şi-a asumat
controlul asupra Ceceniei şi a anulat orice autonomie locală, situaţia nu este rezolvată (dovadă atentatele
antiruseşti de la Moscova, Beslan ş.a.) – în ciuda instaurării la conducere a familiei dictatoare Kazîrov –, în
Daghestan apele nu sunt limpezi, în „vecinătatea apropiată” (fostele republici unionale) deși schimbările
care marcau distanţarea de Moscova (Georgia 2003, Ucraina 2004, Kârgâzstan 2005 ş.a.) şi reducerea sferei
sale de influenţă au fost, practic, anihilate, pe fondul slabei reacții a Occidentului. Au urmat amintitele
evenimente din Georgia, Crimeea și Ucraina de Est, care au făcut să se vorbească despre revenirea
Războiului Rece.
Deși conștientă că nu mai este o superputere (precum Uniunea Sovietică) – militar, economic etc. – și,
ca urmare, și-a propus și a devenit o mare putere energetică, folosind resursele energetice (în principal
petrolul și gazele naturale) ca armă politică, de altfel foarte eficientă, totuși Rusia nu s-a menținut în acest
spectru, oarecum pașnic, ci s-a implicat în acțiuni militare agresive (amintite mai înainte).
La sfârşit şi, respectiv, început de mileniu, Rusia, cea mai întinsă ţară a Europei şi a Terrei, a doua
putere militară a lumii, cu un potenţial uriaş al resurselor, este un stat în căutarea unei noi identităţi, cu o
societate în care totul rămâne de reinventat.
 Privitor la mult vehiculatele „resurse” ale Rusiei, este interesantă aprecierea unui foarte bun cunoscător
al realităţilor ruseşti, politologul Evgheni Primakov, fost ministru de externe şi prim-ministru după
dezmembrarea colosului sovietic: „Locul oricărei ţări în ierarhia mondială este determinat de mai mulţi
factori. Pentru Rusia, un rol deosebit îl au perspectivele ei economice. Pronosticarea lor este dificilă.
Accentul este pus, de obicei, pe faptul că Rusia se remarcă prin bogăţiile sale – resursele naturale,
potenţialul intelectual al populaţiei, teritoriul imens. Dar cum vor fi folosite aceste avantaje evidente în
economie?”36
Referitor la „căutarea unei noi identităţi”, unii analişti apreciază că implozia Imperiului Sovietic a dat
naştere, în Rusia, unei enorme căutări de sine, unor intense controverse pentru a răspunde la întrebări care
pentru alte ţări, alte popoare, sunt simple: ce este Rusia – un stat naţional, bazat pe o etnicitate pur rusă, sau
altceva, şi ce este acel altceva? ce înseamnă să fii rus – etnic rus = Ruskii sau rus politic, nu şi etnic =
Rossyanin? etc. Cu numai un an şi ceva înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, un naţionalist rus,
Aleksandr Prohanov, unul dintre puţinii sovietici care au simţit că se apropie acest sfârşit, făcea în articolul
„Tragedia centralismului” (revista „Literaturnaia Rossiia”, ianuarie, 1990) următoarea apreciere disperată:
„Dacă groaznicul dezastru, de neconceput pentru poporul rus, se întâmplă într-adevăr şi statul este sfâşiat,
şi poporul – jefuit şi escrocat de 1000 de ani de istorie – sfârşeşte brusc singur, iar recenţii săi «fraţi» îşi iau
ceea ce le aparţine, dispar «bărcile lor de salvare naţională» îndepărtându-se de vapor, ei bine, nu avem
unde să ne ducem.”37
Oricum, indiferent de unele prognoze nefavorabile, Rusia rămâne în toate schemele posibile ale unei
lumi multipolare.

Statele Unite ale Americii

Suprafaţa: 9.826.675 km2 (locul 3 pe Glob)
Populaţia: 316.438.600 locuitori (locul 3 pe Glob)
Statele Unite ale Americii sunt situate în inima Americii de Nord, având largă ieșire la cele două
oceane importante: Atlantic și Pacific, precum și, grație Alaskăi, la Oceanul Arctic. Are o întindere
continentală (aproape cât Europa!), constând din trei secțiuni diferite (partea centrală a Americii de Nord –
48 din cele 50 de state –, nord-vestul masei continentale nord-americane – statul Alaska - și arhipelagul
Hawaii din Oceanul Pacific) și o mare varietate a condițiilor naturale. Relieful părții continentale principale
este diferențiat, de la est la vest, în trei mari zone paralele, orientate nord-sud: Munții Apalași/Appalachian
Mountains (vechi, cu altitudini reduse), Marile Câmpii/Great Plains (o regiune de podișuri și câmpii înalte)
și Munții Stâncoși/Rocky Mountains (altitudinea maximă în Mount McKinley, 6 194 m, din Alaska), care
închid vaste platouri interioare (Columbia Plateau, Great Basin, Colorado Plateau ș.a.). Are o bogată rețea
hidrografică, remarcându-se fluviile Mississippi (cu afluentul său Missouri), Columbia, Colorado, Rio
Grande ș.a. și cea mai mare parte a celui mai mare sistem de lacuri cu apă dulce de pe Glob, Marile Lacuri
(Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario).
Deși dispune de resurse naturale variate și bogate (îndeosebi fosfați naturali, cărbuni, petrol, gaze
naturale, minereuri de fier și neferoase, metale prețioase și radioactive – la toate deținând locuri de prim
rang atât ca rezerve, cât și ca producție), rămân unul dintre principalii importatori mondiali în domeniu (în
principal din motive de protejare a resurselor proprii). Au cea mai puternică economie a lumii – complexă,
diversificată și modernă –, cu un sector terțiar impresionant, cea mai diversificată industrie prelucrătoare

36
Evgheni Primakov (2003), Lumea după 11 septembrie, editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, pag. 191.
37
Apud Zbiegniew Brzezinski (2000), op.cit., pag. 112.
din lume, totodată de un înalt nivel tehnologic, o agricultură puternic mecanizată și de mare randament, o
rețea impresionantă de căi și mijloace de transport.
Ţară imensă, cât întregul continent european, cu ieşire la cele două mari oceane ale planetei (Pacific şi
Atlantic) şi cu resurse uriaşe de sol şi subsol, Statele Unite au fost parcă predestinate – după cum s-au şi
exprimat unele personalităţi americane în decursul timpului – să domine lumea.
Evenimentele din ultimul deceniu al secolului al XX-lea au propulsat SUA într-o poziţie singulară pe
Glob, cea de unică superputere a lumii. Un stat care ocupă, atât prin suprafaţă, cât şi prin populaţie, locul 3
pe Glob şi deţine cel mai mare PIB din lume (în jur de 15.000 miliarde de dolari), adică este prima putere
economică mondială (circa o treime din PIB-ul planetei). Deşi reprezintă mai puţin de 5% din populaţia
mondială, americanii de astăzi consumă 1/4 din resursele planetei, alcătuind cea mai importantă piaţă de
desfacere a Globului. Moneda naţională, dolarul, rămâne – în ciuda concurenţei euro-ului, yen-ului şi yuan-
ului – principala valută de schimb în lume. O ţară care şi-a sărbătorit destul de recent 200 de ani de existenţă
statală, o naţiune, constituită ca nicio alta de pe Glob, exclusiv din emigranţi, domină astăzi lumea. Sau,
cum spune analistul american Z. Brzezinski, „actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea
apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. Într-un singur secol, America s-a transformat – şi a
fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată în emisfera vestică într-o
putere de o bogăţie şi o forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii.”38
Într-o economie în curs de globalizare, în care societăţile multinaţionale (transnaţionale) devin un
instrument de putere, cele nord-americane au deja răspândite în afara hotarelor zeci de mii de sucursale şi
filiale. „Prima putere industrială, SUA sunt, totodată, şi principala putere militară a lumii. Nu numai în
termeni cantitativi şi calitativi aplicaţi forţelor armate, ci, mai ales, prin capacitatea de intervenţie în orice
punct al Globului sau de a controla, graţie reţelei de baze militare externe, principalele rute
intercontinentale. Putere militară – remarcă, în continuare, istoricul Horia C. Matei – bazată pe cea mai
sofisticată reţea de sateliţi de observaţii şi comunicaţii, cât şi pe ultimele progrese înregistrate în domeniul
cuceririi spaţiului cosmic, SUA sunt şi singura ţară capabilă să folosească cel mai subtil instrument de
putere, influenţarea comportamentului socio-politic şi cultural prin exportul propriului mod de viaţă şi al
propriilor valori morale. De peste un secol, SUA se consideră învestite cu misiunea de propagare a
idealurilor de libertate, a principiilor proprietăţii individuale şi a celor ale democraţiei reprezentative. Difu-
zarea acestor valori universale a devenit baza ideologică a naţionalismului american şi condiţionarea morală
a tuturor intervenţiilor externe ale statului. Aspiraţia la un universalism cultural american este sprijinită,
după cel de-al Doilea Război Mondial, de rolul şi responsabilităţile de superputere pe care şi le-a asumat,
de triumful limbii engleze (care stă la baza limbajului economic şi a celui al ordinatorului şi, de ce nu, este
şi limba muzicii uşoare, domeniu de comunicare extrem de important – n.n.) şi de capacitatea de penetrare
a mediilor de informare, în primul rând a celor audiovizuale (CNN şi Fox sunt prezente oriunde în lume –
n.n.).”39
Statele Unite fac parte din categoria statelor aşa-numite fără istorie. O colonizare sistematică este
organizată în principal de către Anglia, între anii 1607 şi 1733 luând fiinţă pe coasta Atlanticului 13 colonii:
Virginia (1607), Massachusetts (1620), New Hampshire (1623), Maine (1623), Maryland (1634),
Connecticut (1635), Rhode Island (1636), Delaware (1638), Carolina de Nord (1663), New Jersey (1664),
Carolina de Sud (1670), Pennsylvania (1682), Georgia (1733). Începând cu anul 1619, pe plantaţiile de

38
Idem.
39
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Caterina Radu, Ioana Vintilă-Rădulescu (2003), Enciclopedia
Americilor, editura Meronia, Bucureşti, pag. 209.
bumbac din statele sudice sunt aduşi sclavi negri din Africa, SUA fiind una dintre ultimele ţări în care s-a
abolit sclavia (în 1865 pe întreg teritoriul).
Coloniile de pe teritoriul nord-american sunt antrenate în conflictele dintre marile puteri europene. Prin
Pacea de la Paris (1763), care încheie Războiul de 7 Ani, mai rămân doar doi stăpâni coloniali, Anglia, în
regiunea de la est de Mississippi, şi Spania, în cele de la vest de fluviu. Măsurile discriminatorii adoptate
la Londra, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, faţă de coloniile nord-americane dau naştere unei
mişcări comune antibritanice de emancipare, care culminează în Războiul de Independenţă (1775–1783).
La 4 iulie 1776, cele 13 colonii engleze adoptă Declaraţia de Independenţă, iar intervenţia în războiul
împotriva Angliei, a Franţei şi Spaniei înclină balanţa în favoarea americanilor. Tratatul de Pace de la Paris
(3 septembrie 1783) recunoaşte deplina independenţă a noului stat, primul de pe teritoriul Americilor, care
se întinde acum de la Oceanul Atlantic la fluviul Mississippi.
George Washington, conducătorul suprem al armatei în timpul Războiului de Independenţă, este ales
în 1789 ca prim preşedinte al ţării (până în 1797). Cele două partide politice, cel republican, cristalizat în
jurul lui Thomas Jefferson (preşedinte între 1801 şi 1809), şi cel federalist, în frunte cu John A. Adams
(preşedinte între 1797 şi 1801) şi George Washington (devenit, din 1830, sub influenţa lui Andrew Jackson,
preşedinte între 1829 şi 1837, Partidul Democrat), urmăresc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
aceeaşi politică de expansiune teritorială şi de dezvoltare industrială.
Expansiunea teritorială s-a făcut prin trei modalităţi:
faimoasa „colonizare a Vestului Sălbatic” (cu Biblia în mâna stângă şi cu puşca în mâna dreaptă!),
care a dat naştere unei monumentale literaturi şi filmografii; în fapt, ocuparea pământurilor
amerindienilor (pieilor-roşii), aceştia fiind exterminaţi sau băgaţi în rezervaţii;
cumpărarea de teritorii (cele mai notabile fiind Louisiana, Florida şi Alaska), pe sume care în timp
vor părea derizorii având în vedere valoarea acestora;
în urma unor războaie (Texas, New Mexico, California ş.a.).
Graţie acestei politici teritoriale, SUA evoluează de la 2,3 milioane km2 şi 4 milioane de locuitori, în
momentul naşterii lor, la 9,8 milioane km2 şi peste 300 milioane de locuitori, câţi numără azi. Vestul
american propriu-zis se desfăşoară la vest de Mississippi şi cuprinde 24 de state: 13 între marele fluviu şi
Munţii Stâncoşi (Middle West) şi 11 între acest lanţ muntos şi ţărmul Pacificului (Far West).
Expansiunea de la est spre vest este marcată de includerea în Uniune a altor state: Kentucky (1792) şi
Tennessee (1796), de cumpărarea Louisianei (un teritoriu imens, cu o suprafaţă de 2,3 milioane km2, desfă-
şurat între Golful Mexic şi Marile Lacuri şi de la fluviul Mississippi la Munţii Stâncoşi) de la Franţa
napoleoniană (1803; pentru suma modică de 15 milioane de dolari). Mai târziu (1619) va cumpăra, de la
Spania, pentru suma de 5 milioane de dolari, Florida, marea peninsulă din sud-est, dintre Oceanul Atlantic
şi Golful Mexic.
În condiţiile emancipării de sub dominaţia spaniolă a Americii Latine, preşedintele James Monroe
lansează (1823) aşa-numita doctrină Monroe („America americanilor”), în dorinţa de a împiedica revenirea
puterilor coloniale europene pe continentul american. Această doctrină se va dovedi benefică pentru o
vreme întrucât, dat fiind avertismentul pentru puterile europene de a nu se amesteca în problemele
continentului, Statele Unite se vor concentra asupra dezvoltării economice, mai întâi asupra celei
industriale. În urma războiului cu Mexicul (1846–1848), sunt incluse în federaţie teritorii întinse precum:
Texas, New Mexico şi California (însumând aproape 1,5 milioane km2), iar graniţa americano-mexicană
este fixată pe fluviul Rio Grande. Contra sumei de numai 7,2 milioane de dolari, SUA cumpără de la Rusia,
în 1867, Alaska, un teritoriu incredibil de bogat (de la aur şi tot felul de minereuri, la petrol şi gaze naturale,
plus păduri, vânat etc.), care va deveni cel mai vast stat al federaţiei (peste 1,5 milioane km2).
 Paralel cu extinderea federaţiei, se adânceşte contradicţia dintre statele nordice, care porniseră pe calea
dezvoltării industriale şi erau adversare ale sclaviei, şi cele sudice, care îşi bazau economia pe munca
sclavilor. Alegerea lui Abraham Lincoln, un liberal adversar al sclaviei, ca preşedinte (1860–1865) are ca
urmare părăsirea Uniunii de către 14 state sudice (care au format o Confederaţie – Statele Confederate ale
Americii) şi izbucnirea Războiului de Secesiune (1861–1865). Forţele angrenate în conflict au fost inegale:
Nordul cu 23 de state (dintre care, paradoxal, patru sclavagiste – Delaware, Kentucky, Maryland şi
Missouri), 22 milioane de locuitori şi o armată iniţială de 186.000 de persoane (ulterior 990.000), şi Sudul
cu 11 state (Carolina de Sud, Carolina de Nord, Mississippi, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana, Texas,
Virginia, Arkansas şi Tennessee), 9 milioane de locuitori (din care 3,5 milioane de sclavi negri) şi o armată
iniţială de 150.000 de persoane (ulterior 690.000). Purtat la maximă violenţă, războiul se încheie cu victoria
Nordului (industrializat) în faţa Sudului (agricol, care avea nevoie de forţă de muncă gratuită) şi cu abolirea
definitivă a sclaviei (1865), nu însă şi cu integrarea în societate a populaţiei de culoare.

LINCOLN
(Abraham Lincoln, n. 12 februarie 1809, Kentucky – m. 14 aprilie 1865,
Washington; preşedinte al SUA 1861–1865)
Fără tenacitatea şi intransigenţa lui Lincoln, Statele Unite erau astăzi doar una dintre
ţările, probabil importante, de pe continentul american, şi nu o supraputere. Tânărul care
luptase în tinereţe ca voluntar împotriva indienilor (pieilor-roşii) va deveni un adept
înflăcărat al abolirii sclaviei, militând pentru aceasta atât ca avocat (din 1832), cât şi ca
membru al Congresului (din 1847) şi mai ales ca preşedinte (1861–1865). Venirea sa la
putere are ca urmare părăsirea Uniunii de către 11 state sudice (Alabama, Arkansas, Carolina de Sud,
Carolina de Nord, Florida, Georgia, Louisiana, Mississippi, Texas, Tennessee, Virginia), care nu doreau să
abolească sclavia (întrucât aveau o economie bazată pe agricultura de plantaţie, iar forţa de muncă era
asigurată de sclavii negri – care însumau 3,5 milioane din totalul de 9 milioane de locuitori), aşa cum
făcuseră statele nordice, care păşiseră pe calea industrializării. „Nordiştii” vor impune revenirea în federaţie
a „sudiştilor” prin forţa armelor, bătăliile decisive fiind cele de la Gettisburg, Pennsylvania (1–3 iulie 1863),
Vicksburg (4 iulie 1864) şi, finală, Appomattox, în Virginia (9 aprilie 1865), unde generalul Ulysses Grant
îl înfrânge pe generalul Robert Lee.
Cel mai important preşedinte american din secolul al XIX-lea va sfârşi tragic, ucis de un sudist fanatic,
actorul John Edwin Booth, aceeaşi soartă având-o, peste aproape 100 de ani, poate cel mai proeminent
preşedinte american din secolul al XX-lea, John Fitzgerald Kennedy.
În timpul războiului civil au apărut germenii uneia dintre cele mai importante teorii geopolitice: Sea
Power („puterea maritimă”). Tânăr locotenent de marină pe vremea aceea, Alfred Mahan (1840–1914) a
realizat cât de importantă a fost, în victoria finală a Nordului, blocada totală a porturilor din sud, care a
făcut ca sudiştii să nu poată să-şi comercializeze produsele de bază (tutun, bumbac ş.a.) şi nici să se
aprovizioneze cu armament.
La acest război a participat şi românul George Pomuţ (1818–1882), care a devenit erou al SUA,
remarcându-se în bătăliile de la Shiloh, Atlanta, Savannah şi Vicksburg, obţinând rangul de general şi
devenind primul diplomat american în Rusia (la Sankt Petersburg, în calitate de consul general).

În deceniile care se scurg de la sfârşitul Războiului de Secesiune, SUA cunosc o dezvoltare economică
explozivă, devenind, către 1900, prima putere industrială şi agricolă a lumii, devansând astfel toate marile
puteri europene (Germania, Marea Britanie sau Franţa). Explicaţia rezidă în imensitatea teritoriului şi a
resurselor naturale, practic nelimitate, în afluxul milioanelor de emigranţi europeni atraşi de mirajul Lumii
Noi şi al distribuirii de pământuri virgine. La acestea se adaugă afluxul considerabil de capital furnizat de
băncile europene interesate de rata ridicată a profitului (în prim-plan, cele britanice), progresul înregistrat
de mijloacele de transport şi comunicaţie, dinamismul şi lipsa de prejudecăţi proprii unei societăţi tinere,
mai mult sau mai puţin egalitară.
Noua poziţie economică îşi găseşte expresia în prefigurarea unei politici expansioniste. La aceasta a
contribuit din plin şi amiralul Alfred Mahan (1840–1914), care, constatând izolarea Statelor Unite în
perimetrul Americilor, lansează teoria „puterii maritime” (Sea Power), argumentând că va domina lumea
acea ţară care domină mările şi oceanele Pământului. Drept urmare, SUA vizează includerea Americii
Centrale continentale şi insulare, ca şi a Oceanului Pacific, în sfera de influenţă proprie. În urma scurtului
război hispano-american (aprilie–decembrie 1898), anexează Insulele Puerto Rico (în Marea Caraibelor),
Filipine şi Guam (în Oceanul Pacific) şi îşi extind controlul asupra Cubei şi Insulelor Hawaii (acestea din
urmă devenind, mai târziu, în 1959, al 50-lea stat al Federaţiei, unicul insular), iar în anul 1903 pun stăpânire
pe zona viitorului canal Panama, punct geostrategic extrem de important.
„Începutul secolului al XX-lea – remarcă unii analişti – vede astfel instalată o Americă imperială,
decisă să controleze, direct sau indirect, împrejurimile sale strategice. În afara Caraibelor şi a Pacificului,
Washingtonul priveşte spre America Centrală unde intervine încă din 1912, în Honduras, apoi în Guatemala
şi spre America de Sud, unde încearcă să se substituie influenţei britanice. Aceasta este America imperială,
care observă cum Europa începe să se ucidă, în aceeaşi zi în care se deschide, la iniţiativa Washingtonului,
canalul Panama. În acel an 1914, coincidenţa este izbitoare. De o parte, o Europă în culmea puterii sale,
intrând într-un conflict care va nimici dominaţia sa mondială, iar pe de altă parte, o putere tânără, la
începutul ascensiunii sale spre supremaţia mondială.”40
După trei ani de neutralitate, SUA intervin, la 6 aprilie 1917, în Primul Război Mondial de partea
Antantei, participând cu un milion de soldaţi la luptele de pe Frontul de Vest, înclinând balanţa victoriei de
partea Antantei. Este prima intervenţie directă a SUA în politica continentului european, care se transformă
acum dintr-o mare putere într-o putere mondială, preluând locul deţinut până atunci de Marea Britanie. În
epoca interbelică însă, SUA adoptă o politică de „izolaţionism” faţă de problemele politicii europene.
Boom-ul economic şi remarcabila prosperitate cunoscute după sfârşitul Primului Război Mondial vor fi
curmate drastic de marea criză izbucnită în 192941, care va cuprinde apoi, de fapt, întreaga economie
capitalistă mondială. Franklin Delano Roosevelt, reprezentantul Partidului Democrat, ales preşedinte în
1932 (şi reales în 1936, 1940, 1944), reuşeşte, prin politica dirijistă a „New Deal”-ului, să asaneze economia
şi să atenueze discrepanţele din domeniul social.
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939), SUA îşi proclamă neutralitatea, dar atacul
japonez asupra bazei aeronavale americane din Oceanul Pacific, de la Pearl Harbour, în Hawaii (7 de-
cembrie 1941), aduce SUA în tabăra antifascistă în timpul marii conflagraţii. Prin potenţialul economic şi
militar, SUA contribuie decisiv la victoria asupra forţelor Axei, participând la operaţiunile de pe fronturile
din Pacific, Africa de Nord şi Europa. Capitularea necondiţionată a Germaniei (mai 1945) şi bombele
atomice lansate asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki (6 şi, respectiv, 9 august 1945) încheie,
prin capitularea Japoniei (august 1945), cel de-al Doilea Război Mondial.

40
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 314.
41
Momentul declanşării fiind faimoasa Black Thursday/„Joia neagră”, când a avut loc crahul de pe Wall Street, cu
pierderi de circa 9 miliarde de dolari în numai 104 minute.
 Întreaga politică postbelică ajunge să fie condiţionată de confruntarea dintre cele două superputeri
rezultate în urma încheierii celei de-a doua conflagraţii mondiale – SUA şi URSS. Înfrângerea şi divizarea
Germaniei, staţionarea de trupe americane pe pământ european, ocuparea militară a Japoniei, destrămarea
sistemului colonial al Marii Britanii şi Franţei, ca şi dorinţa şi voinţa de a se opune expansiunii
comunismului în Europa şi în lume constrâng SUA să elaboreze o politică externă la scară planetară. SUA
sprijină redresarea economică a statelor europene ameninţate de spectrul comunist prin lansarea Planului
Marshall (1947; 15 miliarde de dolari timp de cinci ani, contribuind la refacerea economiilor vest-
europene), pune bazele unor alianţe militare – NATO (1949), ANZUS (Tratatul dintre Australia, Noua
Zeelandă şi Statele Unite, 1951), SEATO (Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est, 1954), CENTO
(Organizaţia Tratatului Central, 1955) –, în baza teoriei geopolitice Anaconda (de încercuire a inamicului),
şi sprijină pretutindeni forţele anticomuniste angajate în deceniile 5–9 în conflictele locale de pe Glob:
Coreea, Vietnam, Laos, Cambodgia, America Latină, Orientul Mijlociu, Afghanistan etc.
Pericolul unui nou război mondial, termonuclear de data aceasta, determinat de sufocanta cursă a
înarmărilor, determină SUA să poarte, după dispariţia lui Stalin, tratative la vârf cu URSS la Geneva (1955),
Paris (1960), Viena (1961 – cele mai importante, între Kennedy şi Hruşciov) pentru încheierea unor
acorduri care să ducă la reducerea tensiunii internaţionale şi la o dezarmare controlată. Se trece de la politica
de „rezistenţă” (containment) la cea de „coexistenţă paşnică”.
Progresul tehnologic înregistrat de SUA este ilustrat de lansarea primului satelit artificial al Pământului
de construcţie proprie (31 ianuarie 1958), de primul vehicul orbital american cu om la bord (20 februarie
1961), ambele în întârziere faţă de cele similare ale URSS. În rivalitatea cu URSS, SUA îşi iau o strălucită
revanşă, la 20 iulie 1969, prin Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, aparţinând echipajului navei spaţiale
„Apollo 11”, care devin primii locuitori ai Pământului ce debarcă pe Lună. În 1981 este lansată „Columbia”,
prima navetă spaţială recuperabilă, care deschide o nouă etapă în cursa de explorare a spaţiului cosmic,
marcând şi mai mult superioritatea americană.
Deceniile 7–9 ale secolului al XX-lea sunt marcate de câţiva preşedinţi care au făcut autoritate în plan
internaţional. Mai întâi, John F. Kennedy (1961–1963), care a creat un nou stil în politica americană,
caracterizat prin flexibilitate (de exemplu negocierile cu Hruşciov de la Viena, din 1961, desfăşurate în
Palatul Schönbrunn), dar şi fermitate în rezolvarea problemelor internaţionale (soluţionarea intransigentă a
„crizei rachetelor” din Cuba, în 1962). Apoi, Richard M. Nixon (1969–1974, nevoit să demisioneze în urma
„afacerii Watergate” – ascultarea telefoanelor staffului Partidului Democrat în timpul campaniei preziden-
ţiale din 1972). Avea mare experienţă politică, fiind, printre altele, vicepreşedinte în timpul lui Eisenhower
(1952–1960). A continuat politica de destindere şi normalizare a relaţiilor cu statele comuniste, începută de
predecesorii săi: vizite în România, URSS, China – pentru a împiedica o prea mare apropiere a acesteia de
Uniunea Sovietică (aceasta fiind considerată o mare realizare politică) –, semnarea tratatului de dezarmare
SALT I, cu URSS, în 1972, încheierea războiului din Vietnam, 1973.
KENNEDY
(John Fitzgerald Kennedy/cunoscut şi drept Jack Kennedy, n. 29 mai 1917,
Brookline, Massachusetts – m. 22 noiembrie 1963, Dallas, statul Texas; preşedinte al
SUA 1961–1963)
Jack Kennedy este, probabil, primul „produs” de marcă al mass-mediei. L-a învins
în alegerile prezidenţiale din 1960 pe republicanul Richard Nixon, printre altele şi
graţie imaginii pe care a oferit-o americanilor, prin intermediul televiziunii: „arăta
sănătos, foarte îngrijit şi părea relaxat”, spre deosebire de contracandidatul său, care,
suprasolicitat probabil de cele două mandate de vicepreşedinte al SUA, „părea uzat, şifonat şi sub un stres
puternic”42. S-a adăugat finalul tragic din 1963 de la Dallas – o crimă în direct la o oră de maximă audienţă.
Nu puţini sunt aceia care, independent unii de alţii, au ajuns la aprecierile sintetice ale lui Seymour
Hersh: „cu şarmul lui aparte, cu inteligenţa, umorul şi înfăţişarea plăcută deţinea aşa-numita putere a
frumuseţii. A fost «cel mai carismatic lider» din istoria Statelor Unite, «reuşind să-i seducă prin
magnetismul său deopotrivă pe bărbaţii şi femeile altminteri puternici»”43. Chiar şi duşmanul său numărul
unu, liderul sovietic Hruşciov, avea să recunoască, în Memoriile sale, cât de impresionat a fost de imaginea
tânărului preşedinte american („părea picat dintr-o revistă de modă”) cu ocazia întâlnirii de la Viena, din
iunie 1961.
Desigur că n-au fost suficiente aceste lucruri pentru ca acum, la peste o jumătate de secol de la dispariţia
sa, John Kennedy să fie considerat, în continuare, un mare politician, dincolo de numeroasele speculaţii
(unele cu tentă adevărată) privind reala sa prestaţie prezidenţială, de unde şi incertitudinile privind
complotiştii care au determinat suprimarea sa. În fapt, Kennedy a creat un nou stil în politica americană, şi
nu numai, caracterizat, pe de o parte, prin flexibilitate (ştiind să dea înapoi sau să amâne o hotărâre decisivă
atunci când Congresul n-o agrea), dar şi de intransigenţă în rezolvarea problemelor interne (de pildă,
reducerea puterii faimosului CIA) şi externe (cel mai bun exemplu fiind modul tranşant în care a rezolvat
„criza rachetelor” din Cuba, în octombrie 1962, practic prima victorie americană împotriva sovieticilor din
timpul Războiului Rece).
Tânărul cu studii strălucite la faimoasa Universitate Harvard va fi apreciat pentru înaltul său nivel
intelectual, cartea Profiles in Courage/„Profiluri de curaj” (mai interesant fiind titlul sub care a fost tradus
în franceză, Le Courage en politique/„Curajul în politică”) câştigând cel mai valoros premiu literar
american, Pulitzer, în 1955. Între timp s-a adăugat şi aura de erou al Războiului din Pacific (1941–1945,
scăpând ca prin minune în urma scufundării vasului său, în 2 august 1943, de către un distrugător japonez).
Ca urmare a calităţilor sale, dar şi graţie averii familiei sale, una dintre cele mai bogate din America (plecată
însă din Irlanda natală, în 1849, din cauza sărăciei!), va reuşi să parcurgă o carieră politică de succes. Pentru
ca tabloul să fie complet, mai trebuie menţionată şi căsătoria sa cu atrăgătoarea Jacqueline Bouvier
(cunoscută drept Jackie) – acest mariaj devenind, după cum scrie un biograf al său, „jumătate din romanul
de dragoste preferat al ţării” –, iar după ce au dat naştere celor doi copii (Caroline şi John Fritzgerald) „a
devenit capul familiei preferate a naţiunii americane”, cum scrie acelaşi analist G. T. Bennett.
Mulţi dintre cei care i-au închinat analize lui Kennedy au scos în evidenţă atitudinea lui aparte faţă de
putere, atribut care, după cum se ştie, îi înflăcărează şi motivează pe toţi oamenii politici. Pentru el, puterea
nu era un scop în sine. „Nu se simţea – scrie T. Sorensen la numai doi ani după asasinarea preşedintelui –
nici înălţat, nici presat de putere. Îi plăcea preşedinţia şi se gândea nu la puterea pe care i-o oferea aceasta,
ci la oportunităţi, gândindu-se nu la putere, ci la obligaţiile conferite de funcţie.”
A promovat o politică dinamică, poate prea dinamică şi, în plus, dispersată pe prea multe planuri, de
unde şi grupurile de putere sau de interese pe care şi le-a ridicat împotriva sa şi, ducând şi mai departe
raţionamentul, imposibilitatea de a stabili cu certitudine cine a ordonat asasinarea sa: Uniunea Sovietică
(întrucât se dovedise un anticomunist convins şi deja supărase colosul sovietic); CIA (pentru că i-a redus
din prerogative, supărându-l şi chiar concediindu-l pe faimosul Allen Dulles, director al faimosului serviciu
de aproape două decenii); exilaţii cubanezi, întrucât după sprijinul acordat la începutul mandatului (episodul
Baya de Cochinos/„Golful Porcilor”, din 17 aprilie 1961, soldat cu eşecul debarcării comandoului care

42
G. H. Bennet (2004), Preşedinţii Americani 1945-2004, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, pag. 109.
43
Seymour Hersh (1998), The Dark Side of Camelot, Harper Collins, London, p. IX–X, apud G. H. Bennett, op.cit.,
pag. 105.
urmărea înlăturarea lui Fidel Castro); Cosa Nostra (mafia americană), care, după ce îl sprijinise în lupta
pentru Casa Albă (prin naşul mafiot Sam/„Mooney” Giancana – omul de legătură fiind actorul Frank
Sinatra), s-a văzut în pericol datorită campaniei antimafia lansată de Kennedy, prin intermediul fratelui său,
Robert Kennedy, numit ministru al justiţiei; tot legat de Cosa Nostra era şi Jimmy Hoffa, preşedintele
puternicului Sindicat al camionagiilor (Teamstears).

Un alt preşedinte, Jimmy Carter (1977–1981), deşi nu a reuşit mare lucru pentru SUA, fiind confruntat
cu efectele crizei energetice mondiale şi cu problema spinoasă a ostaticilor americani de la ambasada din
Teheran (1979), pe care a gestionat-o prost, intră în istorie întrucât reuşeşte să medieze acordurile de pace
israeliano-egiptene (Camp David, 1979), inaugurând o nouă etapă în Orientul Mijlociu. Penultimul deceniu
al secolului al XX-lea este marcat de republicanul Ronald Reagan (1981–1989), care adoptă o linie
intransigentă în relaţiile cu lumea comunistă. S-a manifestat foarte dur împotriva invaziei sovietice în
Afghanistan şi a amplasării de rachete nucleare sovietice cu rază medie de acţiune în Europa de Est. Ca
urmare, a pus la punct un imens program de reînarmare, care a inclus amplasarea de rachete „Pershing” în
Europa Occidentală şi a culminat cu lansarea Iniţiativei Strategice Americane (1983), cunoscută drept
„Războiul Stelelor”, respectiv realizarea scutului antirachetă, care va determina riposta dură a sovieticilor.
Însă după preluarea puterii, în 1985, în URSS, de către Mihail Gorbaciov, tot Reagan este cel care stabileşte
un nou limbaj cu superputerea rivală, în urma unor întâlniri bilaterale la nivel înalt.

REAGAN
(Ronald Wilson Reagan, n. 6 februarie 1911, Tampico, Illinois – m. 5 iunie 2004,
Los Angeles, California; președinte al SUA 1981-1989)
Tânărul cu studii superioare nespectaculoase (la un colegiu din statul natal), părea
predestinat să nu depășească primele sale profesii, de comentator sportiv (destul de bun
potrivit aprecierii contemporanilor), și, respectiv, actor la Hollywood, grație fizicului său
impunător, unde a jucat, începând cu 1937, în peste 50 de filme. Dar, așa cum sesizează
un analist, „după o carieră ca actor în filme de mâna a doua, cu maimuțe și echipament militar, a ajuns să
joace cel mai important rol, cel de lider al lumii libere. Pentru el, era doar un alt rol și l-a jucat până la
capăt”.44 Numai că drumul până la Biroul Oval nu a fost deloc lin şi nici scurt, dar, cu o perseverenţă demnă
de invidiat, l-a parcurs victorios. Iniţial a fost democrat, dar începând cu 1962 a aderat la republicani. Şi
mai interesant, chiar paradoxal, este faptul că acela care în „tinereţe” n-a fost primit în Partidul Comunist
(în 1938) – pentru că nu a dovedit suficientă pasiune, dedicare pentru cauză – a ajuns la „bătrânețe” să fie
cel care a contribuit esențial la prăbușirea comunismului.
Mai întâi a fost guvernator al Californiei, două mandate (1966-1975), lăsând o bună impresie. Dar visul
său era acela de a ajunge președinte al SUA. A pierdut de două ori nominalizarea Partidului Republican
(1968, în fața lui Richard Nixon, și 1976, când a fost desemnat Gerald Ford), reușind abia a treia oară. Și l-
a învins în alegeri pe președintele în funcțiune, Jimmy Carter. Avea 69 de ani, fiind astfel cel mai vârstnic
președinte din istoria Americii și, totodată, primul și unicul actor care a acces la Casa Albă.
Al 40-lea președinte american a rămas în memoria colectivă ca un om caracterizat prin optimism și
încredere, cu o retorică eficientă, adresându-se electoratului pe înțelesul acestuia. Sau, cum spune același
C. O’Brien, „foarte puţini preşedinţi au reuşit să îi facă pe alegători să fie mai atraşi de imagine decât de
substanţă. În această privinţă, Reagan a fost un actor până la capăt.”

44
Cormac O’Brien (2008), Vieţile secrete ale preşedinţilor americani, Litera Internaţional, Bucureşti, pag. 244.
 Cel mai mare merit al lui Reagan este acela de a fi pus capăt Războiului Rece: „Reagan dorea să câştige
Războiul Rece. În termeni militari, acest lucru fusese considerat imposibil de imaginat în ultimii cincizeci
de ani, dar Reagan credea că victoria poate fi obținută într-un alt fel. Economia SUA putea fi folosită pentru
a purta Războiul Rece, angajând Uniunea Sovietică într-o cursă a înarmărilor pe care, din punct de vedere
strategic, aceasta nu-și putea permite s-o piardă, dar pe care, din punct de vedere economic, nu era capabilă
să o câștige. Astfel, în timpul lui Reagan, Statele Unite au început o accelerare a dezvoltării forțelor nucleare
și convenționale. Apoi, în martie 1983, Reagan a anunțat Inițiativa de Apărare Strategică, numită Războiul
Stelelor, care urmărea crearea unui sistem de rachete antibalistice prin folosirea laserelor și a rachetelor
bazate în spațiu, alături de muniția lansată din aer și de la sol. Prin realizarea acestui sistem, Statele Unite
ar fi putut fi capabile să câștige o înfruntare nucleară cu sovieticii (...) Uniunea Sovietică trebuia să răspundă
acestei amenințări. Din punct de vedere economic și politic, nu era bine situată pentru a putea răspunde.
Economia sovietică se afla în dificultate.”45
Reagan nu s-a opus doar comunismului din Europa, ci a fost extrem de preocupat de răspândirea
acesuia în America Centrală și, ca urmare, a susținut activ mișcările de gherilă împotriva guvernanților din
Nicaragua, a ordonat invadarea Grenadei, a sprijinit dictatura coruptă din El Salvador împotriva gherilelor
de stânga etc.
Al doilea mandat al lui Reagan a fost puternic afectat de afacerea Iran-Contra: vânzarea de arme
Iranului de către oficialități americane (elemente de la nivelul Consiliului de Securitate al SUA, grupate în
jurul colonelului Oliver North), președintele fiind audiat de o comisie a Senatului, precum Richard Nixon
în cazul Watergate. Opinia publică americană a fost șocată, având în vedere că după căderea regimului Reza
Pahlavi și criza ostaticilor de la Teheran (noiembrie 1979 – iunie 1980) Iranul era dușmanul declarat al
SUA. Președintele a reușit să evite să fie implicat direct, invocând, printre altele, pierderile de memorie,
apreciindu-se că făcea acest lucru intenționat. Or, acestea sunt, după cum se știe, manifestări ale bolii
Alzheimer, care, culmea, îi va fi fatală în final.
Mai înainte amintitul analist G.H. Bennett reușește o excelentă și concisă caracterizare a lui Ronald
Reagan: „Reagan a găsit o modalitate de a face Președinția să funcționeze după cazul Watergate. Președinția
trebuia să aibă hotărârea lui Truman, gravitatea lui Eisenhower, șarmul și umorul lui Kennedy, succesul
legislativ al lui Johnson, precum și onestitatea și moralitatea lui Carter. Reagan a reușit să combine toate
aceste trăsături și calități într-un spectacol aproape perfect. Era greu să urmezi la președinția SUA după
el.”46

A urmat la preşedinţia SUA un om politic foarte versat, fost preşedinte al Partidului Republican,
vicepreşedinte al SUA (1981–1989, în vremea lui Reagan), director al CIA (1976–1977), ambasador la
ONU şi în China etc. Este vorba de George Bush care, deşi nu reuşeşte să obţină decât un singur mandat
(1989–1993), va face istorie: semnează la Paris, în cadrul Conferinţei pentru Securitate Europeană, la 21
noiembrie 1990, „Carta pentru o nouă Europă”, care pune capăt formal confruntării Est–Vest şi obţine o
victorie de prestigiu în Războiul din Golf împotriva Iraqului (ianuarie–februarie 1991), prin eliberarea
Kuweitului de către forţele reunite ale ONU sub comanda americană (faimoasa operaţiune „Furtună în
deşert”). Războiul împotriva Iraqului din 2003, în vremea preşedinţiei fiului său, George Bush jr., în care
SUA au ca aliat numai pe Marea Britanie, se încheie cu înlăturarea lui Saddam Hussein şi chiar cu

45
G.H. Bennett (2004), Președinții americani 1945-2004, Editura Științelor Sociale și Politice, București, pag. 263-
264.
46
G.H. Bennett, op.cit., pag. 281.
capturarea acestuia (13 decembrie 2003), dar nu şi cu rezolvarea problemelor, drumul spre linişte şi
democraţie fiind presărat cu multe piedici, în principal atentate.
Prin implozia, în 1991, a fostei Uniuni Sovietice şi apariţia a 15 noi state pe teritoriul ei, SUA s-au
trezit brusc, peste noapte, în postura de unică superputere, într-o lume în care persistă multe vechi conflicte
(Orientul Mijlociu, Cornul Africii) şi apar noi focare de tensiune (Peninsula Balcanică, fundamentalismul
islamic sau terorismul internaţional). SUA s-au implicat în războaiele din Peninsula Balcanică (Bosnia-
Herţegovina, Kosovo), Afghanistan, Iraq etc.
Statele Unite încheie secolul al XX-lea şi, totodată, mileniul al II-lea cu a doua perioadă de boom
economic, după cea din anii 1961–1969, în timpul celui de-al doilea mandat prezidenţial al democratului
Bill Clinton47 (1996–2000), cu un excedent al bugetului federal de peste 70 miliarde de dolari. Deşi a pus
accentul pe politica internă, a avut şi succese pe plan extern: a pus capăt dictaturii din Haiti (1993), a jucat
un rol important în acordul de la Dayton privind Bosnia-Herţegovina şi ca mediator în procesul de pace din
Irlanda de Nord etc. Numai că, aşa cum sesizează un analist, „Clinton a fost propriul său duşman, pentru că
slăbiciunile omeneşti (cazul Monica Lewinsky era pe punctul de a-i atrage aplicarea impeachment-ului,
respectiv suspendarea de către Congres – n.n.) l-au împiedicat să realizeze cele mai ambiţioase proiecte”48.
Tot în timpul preşedinţiei lui Clinton, în condiţiile eşuării Conferinţei pentru Kosovo, SUA, împreună cu
alte state membre NATO, declanşează operaţiunile militare (martie–iunie 1999) împotriva Iugoslaviei.
Analiştii vor remarca faptul că intervenţia n-a fost autorizată de ONU şi, mai mult, nu se înscria în
principiile NATO (nu fusese atacat un membru al Alianţei Nord-Atlantice, ci era o problemă internă a
statului respectiv) – motivaţia găsită va fi aceea a „sprijinului umanitar” pentru o minoritate afectată.
Concluzia unor analişti a fost aceea că hegemonul mondial a ajuns la o asemenea putere încât îşi poate
permite să nu mai ţină seama de reglementările internaţionale.
Începutul mileniului al III-lea nu s-a arătat de bun-augur pentru superputerea americană, atentatele
teroriste de la 11 septembrie 2001, în afară de faptul că au produs un mare şoc şi o mare traumă poporului
american, au spulberat visul invulnerabilităţii „fortăreţei America”. Practic, în dimineaţa acelei zile, într-o
acţiune sinucigaşă coordonată, un grup de 19 terorişti (de origine arabă şi religie islamică) deturnează patru
avioane ale unor linii aeriene civile pe care le folosesc pentru a afecta simbolurile Statelor Unite: două sunt
proiectate asupra celor două turnuri ale World Trade Center din New York (într-o vreme cea mai înaltă
construcţie din lume, simbolul puterii economice americane), altul este proiectat asupra clădirii
Pentagonului de lângă Washington (cea mai mare construcţie din lume ca suprafaţă construită, sediul
Ministerului Apărării), în timp ce al patrulea destinat probabil Capitoliului (sediul Congresului) sau Casei
Albe (reşedinţa preşedintelui) nu îşi atinge ţinta, prăbuşindu-se în statul Pennsylvania (există şi ipoteza că
se îndrepta spre oraşul Pittsburgh, simbolul revoluţiei industriale americane). Afirmaţia „nimic nu va mai
fi la fel în lume după 11 septembrie” devine, în scurt timp, un clişeu unanim acceptat, atentatele relevând,
printre altele, o nouă faţetă a globalizării, cea a terorismului îndreptat împotriva valorilor lumii democrate.
Reacţia Statelor Unite a fost rapidă. Întrucât atentatele au fost revendicate de reţeaua teroristă Al-
Qaeda, condusă de multimilionarul saudit refugiat în Afghanistan, Osama bin Laden, Administraţia Bush,
care reuşeşte să coalizeze peste 60 de state în frontul antiterorist (inclusiv Rusia), atacă Afghanistanul, după
refuzul de îndepărtare a lui bin Laden, determinând prăbuşirea sistemului taliban. Mai mult, Statele Unite
adoptă o nouă doctrină în planul politicii externe, radical diferită de cea din trecut, potrivit căreia securitatea

47
Un preşedinte controversat şi, în bună măsură, atipic: a fost unul dintre puţinii locuitori de la Casa Albă care n-au
provenit din clasa politică (senator sau mare demnitar la Washington), în schimb a fost cel mai tânăr guvernator din
istoria SUA (al statului Arkansas, la numai 32 de ani).
48
Jan Palmowski, op.cit., vol. I., pag. 195.
statului nu mai poate fi realizată în cadrul sistemului organismelor internaţionale şi al alianţelor militare
existente, considerându-se libere de orice obligaţie statuată de normele unanim recunoscute în viaţa
internaţională după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi, totodată, îndreptăţite să folosească forţa
militară în lovituri preventive împotriva oricărui stat care sprijină mişcări teroriste sau intenţionează să
producă arme de distrugere în masă. Pe scurt, teoria „războiul preventiv” (preemtive war), aparţinând
preşedintelui George Bush jr., pe care de altfel a şi pus-o în practică în Războiul din Iraq, declanşat la 20
martie 2003, în absenţa vreunei rezoluţii ONU care să-i asigure o legitimitate internaţională.
De altfel, urmare unor asemenea acte, a apărut teoria leadership-ului global. „Autoîncoronarea
preşedintelui american ca lider global – sesizează cunoscutul analist Zbigniew Brzezinski – a fost un
moment al timpului istoric, chiar dacă nu o dată precisă în calendar, având loc după prăbuşirea Uniunii
Sovietice şi sfârşitul Războiului Rece. Preşedintele american a început să se comporte pur şi simplu ca lider
global, fără să aibă vreo binecuvântare internaţională oficială. Presa americană l-a proclamat ca atare,
străinii s-au plecat în faţa lui, iar vizita la Casa Albă (ca să nu mai vorbim de Camp David) a devenit punctul
culminant din viaţa politică a oricărui şef de stat sau guvern.”49 Dar nu ezită să adauge că „... de vreme ce
succesele sau eşecurile preşedinţilor sunt şi succesele sau eşecurile Americii, miza este mult mai mare decât
palmaresul individual al celor trei personaje principale (se referă la cei trei preşedinţi de după 1990: cei doi
Bush şi Clinton – n.n.). La urma urmelor, toată discuţia se referă la rezultatele Americii în calitate de lider
global”.50
A urmat ca președinte Barack Obama (ales în 2008 și reales în 2012), primul afro-american în această
funcție și, totodată, cel dintâi șef de stat de culoare din lume ce conduce o țară cu o populație majoritar albă,
care, în buna sa intenție de a promova toleranța și colaborarea, n-a reușit mare lucru, fiind tot mai evident
un declin al încrederii în capacitatea Americii de a influența decisiv politica mondială; „toleranța” sa a fost
foarte păguboasă în cazul evenimentelor din Crimeea și Ucraina de Est.
Un alt analist, tot american, P. J. O’Rourke, este şi mai tranşant, apărând hegemonia americană:
„America trebuie să acţioneze. Dar, când America acţionează, alte naţiuni ne acuză că suntem
«hegemonişti», că ne angajăm în «multilateralism», că ne purtăm de parc-am fi singurul stat de pe pământ
care contează. Asta şi suntem [...] Orice efort militar sau diplomatic multilateral care include Statele Unite
e ca o echipă de canotaj în care Arnold Schwarzenegger este cârmaciul, iar Nadia Comăneci la rame. Când
celelalte ţări cer un rol în exercitarea puterii globale, America poate pune o altă întrebare americană
fundamentală: «Şi cu ce armată?».”51
La începutul mileniului al III-lea, SUA, care rămân prima putere economică şi militară a lumii şi
continuă să creadă în miturile fondatoare ale societăţii americane şi în rolul diriguitor hărăzit de providenţă,
au însă de înfruntat concurenţa Uniunii Europene (care se străduieşte să adauge dimensiunii economice –
domeniu în care a depăşit SUA, dar care a fost puternic afectat de criza economică declanșată în 2008 – şi
una politică) şi, în perspectivă, a celui mai populat stat de pe Glob şi cu cea mai dinamică evoluţie
economică, China, dar şi evoluţia imprevizibilă a celei de a doua puteri nucleare a planetei şi totodată una
dintre forţele energetice mondiale, Rusia.
În loc de alte concluzii, o apreciere a unor geopoliticieni francezi de data aceasta, care nu pot fi acuzaţi
în nici un caz de sentimente pro americane: „La două sute de ani după revolta coloniilor dintr-o îndepărtată
colonie britanică, nicio naţiune a lumii nu poate face abstracţie de existenţa şi de influenţa Statelor Unite.

49
Zbigniew Brzezinski (fără an), A doua şansă. Trei preşedinţi şi criza superputerii americane, editura ANTET XX
PRESS, pag. 5.
50
Idem, pag. 10.
51
P. J. O’Rourke (2004), Pacea ucide. O nouă perspectivă asupra imperialismului american, editura Antet, Bucureşti,
pag. 14.
Într-un mod direct sau nu, lumea a intrat într-un sistem de gravitaţie în jurul Statelor Unite, care constituie
acum singura putere ce dispune de voinţa şi de capacitatea de a se amesteca în ansamblul regiunilor
planetei.”52

52
A. Chauprade, Fr. Thual, op.cit., pag. 318.