BRITANIA ŞI REGATELE ANGLO-SAXONE

Numele de anglo-saxoni a fost dat neamurilor germanice, aşezate în

Britania. Nu există informaţii certe dacă anglo-saxonii se considerau un singur
popor şi dacă s-ar fi numit aşa. Abia în momentul când s-a realizat integrarea într-
un singur stat şi sub o singură stăpânire s-a definitivat procesul de conştientizare a
apartenenţei la un singur neam, adică cel al englezilor, proces care s-a încheiat
târziu, abia prin secolele X-XI, odată cu potolirea disputelor politice interne. În
secolele VI-X, pentru neamurile situate în nordul şi estul Angliei se folosea numele
de „angli” sau „englezi” (English), iar denumirea de saxoni, era dată populaţiilor
din sud.

În a doua parte a secolului al VIII-lea, autorii de pe continent au început

mai întâi să scrie despre „anglo-saxoni” 1 şi doreau să-i distingă pe saxonii din
Britania, de cei rămaşi în Europa Continentală. După cucerirea normandă, noii
conducători au revitalizat numele, care a devenit parte din titlul Rex Angul-
Saxonum („rege al anglo-saxonilor”), folosit temporar şi de regele Alfred.

Anglii şi saxonii au întreprins expediţii în Britania înainte de secolul al V-

lea, iar de la sfârşitul secolului al II-lea, din timpul împăratului Marcus Aurelius,
s-au descoperit tezaure îngropate în apropierea Tamisei. În timpul lui Caracalla în
această regiune s-au ridicat o serie de fortificaţii împotriva saxonilor care
traversau marea şi jefuiau regiunile din Britania română. Unii saxoni eu reuşit să
se stabilească aici şi au intrat în rândurile armatei, alături de alţi barbari.
Circumstanţele părăsirii Britaniei de către romani sunt asemănătoare cu cele ale
abandonării Daciei, în secolul al III-lea. Decizia a fost determinată de factorii
externi, iar procesul s-a desfăşurat de-a lungul mai multor ani, iar indirect s-a
afirmat că momentul care a influenţat acest eveniment ar fi fost prăbuşirea
limesului renan, în anul 406. Generalul roman Constantin al III-lea, a hotărât să
mobilizeze trupele din Britania şi să treacă în Galia în anul 407 deoarece se temea
că legăturile cu centrul imperiului vor fi întrerupte şi pretenţiile sale la tron erau
în pericol.
1
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De
la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p.71.
 Mai nou, s-a avansat ipoteza că tocmai războiul civil declanşat de
Constantin ar fi provocat ruperea Britaniei şi a nordului Galiei de imperiu, iar
autorităţile locale romane au refuzat să mai recunoască autoritatea acestuia. Doi
ani mai târziu, populaţia locală s-a organizat, alungând oficialii romani şi eliberând
oraşele „de sub ameninţarea barbarilor”; în anul 410, împăratul Honorius a emis
un document pentru locuitorii provinciei, şi le-a cerut să se apere singuri. Aceste
evenimente marchează sfârşitul autorităţii române în Britania.

Părăsirea Britaniei nu a dus la ruperea completă a relaţiilor cu imperiul. În

429-435, epicopul Germanus a făcut două vizite dincolo de Canalul Mânecii,
pentru a combate pelagianismul, iar în anul 446 locuitorii insulei trimiteau cereri
de ajutor lui Aetius. Populaţia rămasă în provincie a încercat să supravieţuiască
organizându-se, că o federaţie de civitates autonome. Această structură s-a
dovedit fragilă în faţă picţilor şi scoţilor sau la venirea anglo-saxonilor. O altă
ipoteza susţine că structura de civitates a fost înlocuită spre 450, de una sau mai
multe formaţiuni politice locale conduse, de ceea ce Gildas numeşte „regi tirani”.

Viaţa economică a provinciei se afla în declin încă din secolul al IV-lea,

oraşele villae-le au suferit cel mai mult. Comerţul scăzuse că valoarea, iar
retragerea armatei şi dizolvarea sistemului fiscal, o bună parte dintre centrele
urbane au fost abandonate.

Un rol important în declinul economic l-au avut şi populaţiile picţilor şi

scoţilor, care atacau şi jefuiau puţinele oraş şi villae care mai funcţionau pe la
sfârşitul secolului al IV-lea. De acest lucru au profitat triburile anglilor, saxonilor şi
iuţii din regiunea Schleswig-Holstein şi din peninsula Iutlanda. Trecerea în Britania
şi cucerirea unei părţi semnificative din regiune de către aceste triburi, proces
care a durat un secol şi jumătate, reprezintă un moment al istoriei Angliei foarte
dificil de explicat, din cauza lipsei izvoarelor.2

Începând din secolul al III-lea, Imperiul roman este ameninţat de o întreită

criză: economică, religioasă şi militară.3 Capitalismul roman supusese unei

2
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De
la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (sec. V-XVI), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p.71-72.
3
André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, p.46.
exploatări neprevăzătoare bogăţiile provinciilor, iar lupta dintre păgânism şi
creştinism îi dezbinase pe împăraţi şi cetăţeni, în vreme ce puterea militară a
Romei se prăbuşise. Sistemul frontierei neîntrerupte dăduse greş, dar în Britania
metoda păruse ceva mai eficace decât în alte părţi, pentru că frontiera de apărat
era destul de scurtă. Pe continent, liniile fortificate au fost înlocuite de trupe
mobile, dar legiunile se dovedeau neputincioase în lupta împotriva barbarilor
călăreţi. Curând, spada şi suliţa vor trebui să facă loc lanciei, arcului, iar victoriile
goţilor antrenaţi în stepele Rusiei de astăzi vor prevesti înlocuirea apropiată a
legionarului prin oşteanul călare.

„Schimbarea capitală care determină arta războiului pentru o perioada de

cateva secole, constă în înlocuirea supremaţiei pedestrimei prin aceea a
cavaleriei”. Astfel, pentru a-i alcătui o cavalerie performantă, imperiul a angajat
mercenari barbari. La început ei fac parte din trupele auxiliare, apoi pătrund în
legiuni, iar mai târziu formează ei legiunile.

Astfel, din cauza lipsei mijloacelor de transport, cavaleria barbară nu a

putut pătrunde în Britania, iar pacea romană durează mai multă vreme decât pe
continent. Prima cohortă dacică (e vorba de Cohors I Aelia Dacorum, înfiinţată de
împăratul Hadrian şi atestată din anul 146 e.n) a rămas acolo timp de două secole.
Cu timpul, soldaţii au devenit coloni, iar pe vreme ce anii au trecut, legiunile
britane vor uita legăturile cu Roma, iar într-o bună zi îi vor proclama un împărat
propriu, care se va duce să lupte pe continent cu pretendenţii veniţi din alte
provincii.

Incursiunile picţilor şi scoţilor în nord erau, în Britania romană, calamităţi

vechi şi acceptate. Spre sfârşitul secolului al III-lea apare pentru prima dată un
nou pericol: invadarea de către barbarii franci şi saxoni. Deşi exista o flotă romană
care veghea paza coastelor britanice, în Marea Nordului şi Canalul Mânecii (Classis
Britannica), cu siguranţă aceasta nu făcea faţă, mărturie în acest sens fiind
numirea, pe la 280, a unui nou amiral, Carausius, care primeşte misiunea specială
de a respinge incursiunile anglo-saxone. Acuzat că e mai aprig la jefuirea
jefuitorilor decât în apărarea provinciei, Carausius se revoltă şi îi angajează
mercenari din Galia, punându-i trupele să îl proclame împărat.4 Din 286 pana in
293, protejat de trupele sale, Carausius a domnit în Britania şi o parte a Galiei.
Acesta a rămas o figură interesantă a istoriei, punând să se bată monedă cu efigia
Britaniei spunându-i: „EXPECTATE VENI” („Vino, cel aşteptat!”) şi alte monede în
onoarea Romei eterne. Succesul escapadei sale dovedeşte slăbiciunea imperiului.
Succesul escapadei dovedeşte slăbiciunea imperiului.

După ce Diocletian a restabilit ordinea în Britania, a împărţit puterea între

trei oameni: un guvernator civil, un comandant şef sau Dux Britanniarum şi un
Comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei
şi nu de guvernatorul Britaniei. Această rânduiala a dat rezultate bune de-a lungul
primei jumătăţi a secolului al IV-lea şi invaziile încetară.

Sfârşitul stăpânirii romane în Britania coincide cu o adevărată dezlănţuire

de tulburări şi răscoale militare, cu atât mai de neiertat cu cât imperiul se afla
atunci într-un moment de mare pericol. Prin 384, legiunile din Britania l-au
proclamat împărat pe popularul şi valorosul lor general Maximus. Acesta a lăsat în
Britania numai garnizoana zidului şi a plecat cu toţi soldaţii în Galia pentru a-l
ataca pe împăratul Gratian. Îl învinge, dar nu mai poate face faţă şi încleştării cu
împăratul Theodosius al Constantinopolului. Maximus a fost decapitat, iar trupele
sale nu s-au mai întors niciodată în Britania, născând o serie de valoroase legende
populare în Britania.

Când a început marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, copleşit de

vandali şi burgunzi, cere întăriri Britaniei. Oştenii care au răspuns apelului şi au
părăsit insula nu erau romani, ci britani, astfel că insula a rămas fără apărare.
Picţii şi scoţii au devenit mai îndrăzneţi, iar pentru a-i putea combate, Vortigern ar
ficerut ajutor saxonilor Hengest şi Horsa, oferindu-le nişte teritorii. Aceştia,
văzându-se ajunşi pe insulă, s-au întors împotriva patronului lor. Atraşi de acest
teritoriu bogat şi slab apărat, năvălitorii germani au devenit din ce în ce mai
numeroşi. 5Cu privire la anul 418, citim în Cronica anglo-saxonă: „În anul acela

5
André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti
romanii strânseră toate avuţiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseseră în
pământ, restul îl luară cu ei în Galia”.6

S-au găsit multe comori alcătuite din obiecte de argint si aur. Villele şi casele
distruse poartă urme de incendiu. De asemenea, se găsesc numeroase schelete
fără morminte. Beda Venerabilul (călugăr şi venerat anglo-saxon) descrie astfel
invaziile: „Edificiile publice şi particulare au fost doborâte, preoţii ucişi în fața
altarelor. Dintre acei care au putut fugi, unii au fost prinşi în munţi şi masacraţi;
alţii, înfometaţi, s-au predat şi, dacă nu erau omorâţi pe loc, deveneau sclavi. Iar
alţii, cu inima îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămaşi au dus o viaţă
nenorocită printre stânci şi munţi.” Cei mai mulţi dintre celţi s-au refugiat în
regiunile muntoase din vest. Saxonii le-au dat numele de Welsh, adică străini
(germana: Welsche). Alţi celţi emigrară spre Armorica, una dintre cele mai pustii
provincii ale Galiei şi au fondat Mica-Britanie.

Cucerirea insulei a fost lentă, iar apărarea ei curajoasă, existând câteva

evenimente care ne îndreptăţesc să afirmăm această idee. În anul 429, sfântul
Germanus,episcopul de Auxerre, a sosit la Verlamium pentru a opri erezia
pelagiană, dovadă că, britanii aveau răgaz să se ocupe şi de teologie, în timpul
invaziilor. În timpul şederii lui Germanus, saxonii şi picţii ameninţau oraşul, iar el a
preluat comanda trupelor şi a organizat o ambuscadă care a condus la victoria
creştinilor.

În secolul al VI-lea, un rege Arthur, miticul suveran care avea să inspire

legende populare din spaţiul britanic, a repurtat victorii împotriva năvălitorilor. Cu
toate acestea, în acele timpuri se poate vorbi de faptul că anglii şi saxonii
stăpâneau insula britanică, în special teritoriile bogate.

În momentul venirii anglo-saxonilor, fiecare trib nou care debarca avea

şeful sau regele său, iar supuşii erau legaţi prin jurământ de acesta. Cu timpul,
prin cuceriri,mariaje şi defrişări de terenuri s-au creat formaţiuni statale mai mari.
În secolul al VII-lea existau în Anglia şapte regate. În secolul al VIII-lea mai întâlnim

6
André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, p.46-48.
doar trei regate: la nord Northumbria, în centru Mercia, la sud de Tamisa Wessex.
Ȋn secolul al IX-lea rămâne numai Wessex. 7

În fiecare formaţiune politică, regele descinde întotdeauna din aceeaşi

familie sacră, dar consiliul înţelepţilor (Witan) se poate opune alegerii unui rege
minor în vreme de război. Regatul era împărţit în shires, de unde numele
comitatelor engleze (Wiltshire, Oxfordshire, Yorkshire). Limitele comitatelor
corespund aproape pretutindeni cu cele ale comitatelor de astăzi. Regele avea să
fie reprezentat printr-un sheriff , pe când un ealdorman-ul, care avea avea sa fie
un fel de guvernator local, şef militar şi preşedinte al curţii.

Justiţia era distribuită de o adunare, curtea shire-ului, şi nu ca la romani, un

magistrat care reprezenta puterea centrală. Legile saxonului Ina(rege din Wessex)
spuneau ca: „Numim hoţi pe cei ai căror grup sunt formaţi din şapte şi treizeci si
cinci, constituie bandă; dacă sunt mai mulţi de treizeci si cinci, constituie o
armată”. Crimele erau considerate foarte grave dacă violau pacea regelui.

Nivelul economic al societăţii anglo-saxone după colonizare constituie

obiectul unei dezbateri între specialişti. Întrebarea pusă este legată de hiatusul pe
care îl remarcă arheologii în ceea ce priveşte descoperirile de tezaure
numismatice, care aproape că lipsesc pentru a doua jumătate a secolului al V-lea
şi prima jumătate a secolului al VI-lea,când apar monedele merovingiene.
Conform descoperirilor, în acest spaţiu s-ar fi ajuns la un stadiu pre monetar, dar
istoricii sunt de părere că o asemenea ruptură nu ar fi avut cum să se producă,
deoarece anglo-saxonii ar fi putut prelua cu uşurinţă tehnicile de realizarea
monedei de la britani, care nu au dispărut brusc. Alţi istorici îmbrăţişează teoriile
emise de arheologi, susţinând că această criză a fost profundă şi prelungită.8

Concluzia pe care o putem formula urmărind istoria formării şi consolidării

regatelor anglo-saxone este aceea că asistăm la un proces lung şi anevoios,
caracterizat prin lungi perioade de disensiuni şi lipsa unui sentiment de coeziune
la nivelul acestor formaţiuni. A fost nevoie de intervenţia unui factor extern

7
André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, p.48-51.
8
IBIDEM, p.57.
periculos pentru că aceste teritorii să se coaguleze şi să pună bazele a ceea ce în
câteva sute de ani, după alte procese istorice importante, va fi Anglia.
 LEGEA LUI MERCIA
WERGELD-UL unui CEORL este, după legea Merciei, de 200 de şilingi.
WERGELD-UL însemna preţul sângelui. WERGWLD-UL unui THANE este de 6 ori
mai mare, adică 1.200 de şilingi. WERGELD-UL unui rege este de 6 ori mai mare
decât al unui THANE, adică 30.000 de sceaţi, cu totul 120 de lire. Atât este
WERGELD-UL stabilit de legea Merciei , după obiceiul oamenilor de acolo. Iar
pentru demnitatea regală se cere o alta sumă, de acelaşi fel, ca o compensare
pentru întreaga lui spiţă. Răscumpărarea pentru un om se plăteşte neamului său,
iar răscumpărarea pentru omorul regelui aparţine poporului său.

RANGURI

Despre rangurile oamenilor şi despre lege.

1. Se ştie, ca pe vremuri, în legile anglilor, oamenii şi legea se ţineau după

ranguri, apoi au venit sfetnicii neamului, demni de veneraţie, fiecare după starea
sa, EORL SI CEORL, THEGN SI THEODEN.

2. Şi dacă un CEORL, făcând slujbe la curtea regelui, a devenit înstărit, astfel

încât a ajuns sa aibă cinci bucăţi de pământ, biserică, bucătărie, clopotniţă şi
poarta întărita, atunci şi după aceea el a fost vrednic să se bucure de drepturile
unei THANE.

3. Şi dacă un THANE a devenit înstărit, astfel încât l-a slujit pe rege şi, la
chemările acestuia, a călărit alături de cei din casa lui, dacă acesta a fost însoţit de
un alt THANE, care avea cinci bucăţi de pământ şi l-a slujit la curtea regelui venind
aici de trei ori ca mesager, de atunci înainte, el a putut să-şi reprezinte stăpânul la
diferite nevoi, prin jurământ, ca şi plângerile acestuia, făcute după lege, oriunde
ar fi trebuit.

4. Iar cel care nu avea un astfel de reprezentant înstărit (acel thane) jura el
însuşi, potrivit dreptului său i se lua o plată.9

9
Alexandru Florin-Platon, Laurenţiu Rădvan, De la cetatea lui Dumnezeu la edictul din Nantes. Izvoare de istorie
medievală (sec. V-XVI), Iaşi, 2005, p.73-74.
5. Şi dacă un THANE a devenit înstărit, astfel încât a ajuns un EORL, atunci a
fost vrednic să se bucure de drepturile celor din această stare.

6. Şi dacă un negustor a devenit înstărit, astfel încât prin propriile lui mijloace
putea călători de trei ori peste marea cea mare, de atunci înainte el a fost vrednic
să se bucure de drepturile unui THANE.

7. Şi dacă un învăţat a devenit înstărit prin învăţătură, astfel încât s-a preoţit şi
l-a slujit pe Hristos, de atunci înainte, dacă purtarea sa a fost potrivită, el a fost
vrednic de rangul şi puterea ordinelor cărora le aparţinea; dacă nu, el nu a mai
fost considerat vrednic de preoţie.

8. Iar dacă s-a întâmplat ca vreun om din acele ordine sau vreun străin să fi
rănit pe cineva prin vorbă sau prin faptă, atunci regele sau episcopul trebuia să
facă de îndată dreptate.