Budau Daniela

Grupa H111

Politica externă a lui Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 și a fost botezat de domnul țării de
atunci, Dimitrie Cantacuzino al cărui nume îl poartă. În timpul domniei tatălui său, Constantin
Cantemir, a fost ostatic la Constantinopol de la 1688 până la 1691, prilej prin care și-a creat
legături politice cu lumea turcească. Înainte de a fi timis la Constantinopol, Cantemir îl
cunoscuse pe Șerban Cantacuzino care devenise domn al Țării Românești cu ajutorul turcilor în
1688 și cu a cărui fiică, Casandra urma să se căsătorească Dimitrie Cantemir. El pătrunde în
mediul musulman, se împrietenește cu turcii, învață limbile orientale: turcă, arabă, persană și de
asemenea, cunoaște datinile și obiceiurile turcești.

Ca orientalist, Dimitrie Cantemir cercetează și apreciază cultura și viața Orientului, însă

ca scriitor și om politic a fost adversar al Imperiului Otoman. Devenind cunoscător al
Orientului musulman, și-a dat seama de slăbiciunea Imperiului Otoman, astfel el se îndreaptă
împotriva cârmuirii imperiului turcesc. După prima fază a șederii în Constantinopol, Dimitrie
Cantemir se întoarce în Moldova în 1691, iar doi ani mai târziu, tatăl său moare, iar boierii îl
aleg pe dânsul domn al Moldovei la vârsta de 19 ani. După o domnie care a ținut mai puțin de
trei săptămâni, (martie-aprilie 1693), Dimitire Cantemir este ridicat de turci și dus la
Constantinopol1. Ostatic la Constantinopol, Dimitrie Cantemir își reia studiile orientându-se
spre spațiul politic al Imperiului Otoman.

Dimitire Cantemir rămâne la Contantinopol în funcție de capuchehaie, adică

reprezentant diplomatic pe lângă Poartă al fratelui său. El și-a desăvârșit educația prin ceea ce
nu putea lipsi din experiența unui principe al vremii, prezența la război pe un câmp de bătălie.
El ia parte astfel, alături de oastea turcească la asediul cetății Petervaradin și la confruntarea de
la Zenta, unde oastea lui Mustafa al II-lea a fost înfrântă de trupele austriece, 1697. Urmarea
înfrângerii turcilor a fost încheierea păcii de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), prin care
Transilvania a fost alipită Austriei. Dimitrie Cantemir se întoarce atunci în Moldova, pentru
puțin timp, pentru a se căsători cu Casandra, o căsătorie politică, prin care se putea pretinde
domn al Țării Românești, ceea ce a și cerut turcilor imediat. Dimitrie Cantemir devenea astfel

1
Petre P. Panaitescu, Viața și Opera, Editura Academiei R.P.R, București, 1972, p. 42
Budau Daniela
Grupa H111

rival și dușman însemnat al lui Constantin Brâncoveanu, dușmănie ce avea să țină până la
sfârșitul vieții lui Dimitire Cantemir2.

Din punct de vedere al politicii externe, această epocă, după încheierea păcii de la
Karlowitz (1699), este o epocă de pace pentru ţările române, deşi la sfârşitul ei războiul nordic,
care se mută în Ucraina (bătălia de la Poltava şi retragerea suedezilor la Tighina), apropie focul
de hotarele lor. Totuşi, se poate spune că e vorba de perioada de pace dintre cele două războaie,
războiul Ligii împotriva turcilor (1682-1699) si cel ruso-turc din 17113.

Situaţia se făcuse grea pentru partea brâncovenească din cauza împrejurărilor interne
din Moldova, ceea ce dăduse posibilitatea celor doi fraţi Cantemir să denunţe turcilor proasta
cârmuire a ţărilor române şi să ceară schimbarea regimului din Moldova şi Ţara Românească.
Schimbarea marilor viziri şi ridicarea la această demnitate a lui Ahmed Calaili, duşman a lui
Constantin Brancoveanu (septembrie-decembrie 1704) şi apoi a lui Tebendar Mehmed paşa,
prieten al lui Dimitrie Cantemir (decembrie 1704-1706), obliga pe Brâncoveanu să cadă la
înţelegere cu adversarii săi. Domnul muntean era prea puternic şi bogat spre a putea fi doborât
atunci, el sacrifică însă pe Domnul său din Moldova, Mihai Racoviţă, şi se învoieşte la ridicarea
în scaunul acelei ţări a lui Antioh Cantemir, a doua oară (februarie 1705). Cât despre Dimitrie,
în schimbul moşiilor lui Şerban Cantacuzino din Ţara Românească, ce s-ar fi cuvenit soţiei sale
şi pe care le luase domnul acelei ţări, el capătă o pensie anuală de la Constantin Brâncoveanu,
zece pungi de bani. Se încheiase o înţelegere la Constantinopol între Dimitrie Cantemir şi
Ştefan Cantacuzino, reprezentantul domnului muntean, cu mijlocirea lui Alexandru
Mavrocordat. Moldova revenea iar Cantemireştilor, dar Dimitrie nu mai era în bune legături cu
fratele său. În prima domnie a lui Antioh, Dimitrie fusese capuchehaie a Moldovei la Poartă,
acum, în a doua domnie, el nu mai are această însărcinare de încredere, ci rămâne tot timpul la
Constantinopol ca un exilat4.

Nevoia pentru turci de a aduce un adversar al lui Brâncoveanu în Moldova, care avea
menirea să-l înlocuiască apoi în Ţara Românească a adus domnia lui Dimitrie Cantemir la Iaşi.
El nu renunţase la gândul său statornic de a se face domn al Ţării Româneşti şi aducerea lui în
Moldova era numai o cale ocolită de a-şi atinge ţelul5.

2
Ibidem, p. 44-45
3
Ibidem, p. 47
4
Ibidem, p. 70-71
5
Ibidem, p. 73
Budau Daniela
Grupa H111

Dimitrie Cantemir este numit domn la 14 noiembrie 1710. Sosind în Moldova, Dimitrie
Cantemir avea şi porunca Porţii să-1 prindă pe Constantin Brâncoveanu şi să-1 trimită la
Istanbul6. Dar porunca nu era finală: Cantemir trebuia să aştepte reconfirmarea ei din partea
Porţii, reconfirmare care nu a mai venit. În această situaţie, informează Ion Neculce, văzând că
toţi creştinii au speranţe în ruşi a hotărât şi el „a să agiunge cu creştinii”. Acţiunea era foarte
riscantă, de aceea, sub motivul că doreşte să-i informeze mai bine pe otomani despre intenţiile
ruşilor, obţine încuviinţarea Porţii de a trimite la ei solii.

Dimitrie Cantemir a câştigat foarte repede autoritate în faţa lui Petru I. El reuşeşte să
transmită ţarului corespondenţa lui P. Tolstoi, aflat în închisoarea Edikule, iar la sfârşitul lunii
decembrie 1710, solii lui Dimitrie Cantemir, Ilie Abaza şi Ion Mirescu, erau la Kiev, unde s-au
întâlnit cu Petru I şi, probabil, au discutat relaţiile dintre cele două ţări. La începutul lunii
ianuarie 1711, la Petru I a sosit un alt sol al domnului Moldovei, căpitanul Procopie
Cunicovschi, care i-a promis ţarului un ajutor de 20.000 de oşteni în cazul în care trupele ruse
vor intra pe teritoriul ţării. Astfel, pentru Rusia se crea o situaţie favorabilă în viitorul război cu
Imperiul Otoman7.

Pe 25 februarie, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin a fost citit

manifestul despre declararea războiului Imperiului Otoman. La 2 aprilie 1711 Petru I se adresa
cu o scrisoare lui B.P. Şeremetiev, în care-i cerea să se întâlnească la Luţk, pentru a discuta
împreună anumite probleme. Pe 13 aprilie, la reşedinţa lui Petru I de la Luţk, a avut loc un
„consiliu” la care s-a decis ca trupele ruse să ajungă la linia Nistrului nu mai târziu de 20 mai.
În acelaşi timp, la Luţk se afla şi un sol al lui Dimitrie Cantemir, vistiernicul Ştefan Luca, care
a negociat cu ţarul problema alianţei cu Rusia. Rezultat al acestor negocieri a fost Diploma
semnată pe 13 aprilie de Petru I şi de contele G.I. Golovkin. Dar la „consiliul” amintit mai sus,
textul Diplomei, deci şi problema alianţei cu Moldova, nu au fost discutate8.

Diploma din 13 aprilie 1711 nu prezintă un act final al negocierilor moldo-ruse, ci doar
prima etapă în care este expus punctul de vedere al ţarului. Din textul Diplomei de la Luţk
reiese cât se poate de clar că Dimitrie Cantemir şi-a exprimat dorinţa să fie „sub protecţia”
ţarului, care a acceptat să-l primească „sub apărarea” sa. Şi dacă Dimitrie Cantemir urma ca la

6
Ion Eremia, Istoria românilor, Chișinău, 2018, p. 173
7
Ibidem, p. 174
8
Ibidem,p. 175
Budau Daniela
Grupa H111

intrarea trupelor ruse în Moldova să se declare „domn supus” al ţarului, aceasta nu semnifica
decât că el „va fi sub protecţia noastră” (adică a țarului)9.

Din anumite motive, textul Diplomei nu a fost acceptat de Dimitrie Cantemir, care a
purtat negocieri cu ţarul, până când s-a ajuns la redactarea unui text final la sfârşitul lunii mai
1711. Textul tratatului a fost citit boierilor abia după 24 iunie 1711, când la Iaşi a sosit şi Petru
I. Între timp şi oastea rusă se apropiase de hotarele Moldovei. Încrederea că oastea rusă va
obţine victorie îl face pe Dimitrie Cantemir să invite trupele ruse să intre mai repede în Iaşi
pentru a-1 apăra de tătari.

Puţin mai târziu, conform lui N. Iorga – între 17 şi 23 iunie 1711, Dimitrie Cantemir s-a
adresat moldovenilor cu un manifest în care-i chema să se ridice la luptă împotriva otomanilor.
Manifestul aducea la cunoştinţa populaţiei că „ţarul ne-a dat de ştire nouă şi altora pentru că
oricine poartă numele de creştin să se suie călare şi să se unească şi el cu oştirea Măriei sale, iar
care nu va voi, averile i se vor confisca”. La 24 iunie 1711, la Iaşi soseşte ţarul Petru I. Abia
după aceasta Dimitrie Cantemir anunţă boierilor conţinutul tratatului, care a fost discutat de ei.
Cu toate că boierii s-au pronunţat mai ales împotriva instaurării dinastiei Cantemir la scaun, în
cele din urmă, la 28 iunie 1711, textul tratatului a fost semnat la Ţuţora. Originalul tratatului
semnat de domn şi boieri nu este cunoscut.

Unele articole importante cum ar fi articolul al XI-lea, prevedea retrocedarea

Bugeacului Moldovei cu cetăţile de la Dunăre, Chilia şi Cetatea Alba, pierdute în vremea lui
Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş. Ultimele articole stabilesc măsurile de luat la încheierea
păcii cu turcii: Rusia nu se va învoi la o pace care ar lăsa Moldova sub dominaţia Imperiului
Otoman (art. XIII), dar, dacă totuşi turcii vor izbuti să cucerească Moldova, domnul ei
( Dimitrie Cantemir) se va retrage în Rusia, unde i se vor da moşii cu un venit echivalent cu
acela al unui domn al Moldovei (art. XIV). Palatele din Constantinopol stăpânite de Dimitrie
Cantemir vor fi compensate cu palate în oraşul Moscova (art. XV). Articolele al XVI-lea şi al
XVII-lea cuprind jurămintele ţarului şi ale lui Cantemir.

Oastea unită moldo-rusă începe marşul spre sud în întâmpinarea turcilor şi tătarilor.
Bătălia hotărâtoare s-a desfăşurat lângă localitatea Stănileşti. Forţele erau prea inegale. Turcii
dispuneau de circa 180.000 de ostaşi, pe când oastea moldo-rusă număra circa 38.000 de oşteni.
În timpul bătăliei, care pe 9 iulie a durat câteva ore otomanii au pierdut circa 14 mii de ostaşi,

9
Ibidem, p. 176
Budau Daniela
Grupa H111

morţi şi răniţi10. Petru I convoacă un consiliu de război, prin care se hotărăşte o retragere cu
forţa printre duşmani, de-a lungul Prutului în sus, în cazul în care nu se va putea ajunge la o
înţelegere cu turcii. Dimitrie Cantemir fu de accord cu această măsură, iar, în cele din urmă avu
loc încheierea păcii de la Prut din 12 iulie 1711. La 16 iulie, într-o luni, Dimitrie Cantemir cu ai
lui părăsiră Iaşii pentru totdeauna şi urmară marşul oştirilor ruseşti până dincolo de graniţele
ţării. Domnia lui ţinuse, de la învestitura din noiembrie precedent, abia opt luni11.

Dimitrie Cantemir a petrecut doisprezece ani în Rusia, anii maturităţii, cei mai fecunzi
ca scrieri şi nu lipsiţi de o intensă activitate politică.12 După pierderea tronului au trecut mai
mulţi ani până când concepţia politică a lui Cantemir a devenit din nou vizibilă, de data aceasta
în registrul scrierilor sale, dat fiind faptul că poziţia de senator, atinsă abia în 1720.

Starea de tensiune dintre Rusia şi Turcia a mai durat câţiva ani. Carol al XII-lea refuză
să părăsească Stockholmul Nou, de aceea Petru I nu respecta celelalte prevederi ale tratatului
de pace. Drept rezultat, în vara anului 1713, detaşamente de turci şi tătari au atacat cetatea lui
Carol al Xll-lea de lângă s. Varniţa şi au distrus-o, iar regele suedez a fost trimis la Istanbul.
După acest eveniment, în 1713, la Adrianopol, între Rusia şi Imperiul Otoman a fost semnat un
nou tratat de pace care, în temei, repeta clauzele tratatului din 1711. Constantin Brâncoveanu,
temându-se de oarecare bănuieli din partea Porţii, recurge la represalii împotriva Cantacuzinilor,
care, anterior, au trecut de partea ruşilor. Prin acest act sultanul trebuia convins încă o dată de
fidelitatea domnului, care pedepseşte pe acei care l-au trădat pe el şi pe stăpânul din Istanbul.
Cu toate acestea, situaţia domnului muntean nu se îmbunătăţeşte. El este învinuit de trădare,
legături tainice cu duşmanii Porţii. Drept rezultat, Poarta hotărăşte mazilirea lui. În martie 1714,
reprezentantul sultanului a sosit la Bucureşti cu porunca de a-1 aduce pe Constantin
Brâncoveanu şi familia sa la Istanbul. Supus unor torturi groaznice, Brâncoveanu şi-a declarat
în faţa otomanilor toate averile sale şi, pe 15 august 1714, domnul muntean, patru fii ai săi şi
vistiernicul Ianache Văcărescul au fost decapitaţi.

Până în 1718, când Imperiul Otoman pierde Belgradul şi Banatul în favoarea

Habsburgilor, în urma ultimului război turco-austriac (1716-1718), miza politică a lui Cantemir
s-a îndreptat spre ei. Scrisorile adresate ţarului ori lui Makarov, şeful acestuia de cabinet, atestă
cu claritate opţiunea cantemiriană ca şi faptul că ea n-a fost luată în consideraţie. Formaţia sa
culturală constantinopolitană, al cărei ax era persuasiunea, ca şi idealurile umaniste ale

10
Ibidem, p. 177
11
Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 117
12
Ibidem, p. 118
Budau Daniela
Grupa H111

eruditului suferă modificări substanţiale în contact cu politica exactă, realistă şi bine orientată a
ţarului. Anul 1718 a fost acela când Cantemir şi-a dat seama că poziţia de fost domn
moldovean nu-i mai poate oferi nimic pentru recâştigarea tronului Moldovei şi că nici o cale
directă de întoarcere nu mai era deschisă pentru sine. S-a orientat deci în politica Imperiului
Rus şi a încercat în continuare să producă argumente teoretice pentru dreptul la independenţă al
Moldovei. A încercat o ieşire pentru fii săi spre Occident şi anume spre Franţa, aliată a Porţii,
bănuind că ei ar putea deveni din nou, pe această cale, candidaţi la domnie. Nici una din aceste
tentative n-a reuşit13.

Înainte de a încheia această călătorie prin universul politicii aşa cum a înţeles-o
Cantemir, trebuie să ne referim încă la concepţia despre stat şi popor. El considera că Moldova
deţine, ca stat ce merită independenţă, primatul în ordinea teritoriilor româneşti, prin mărimea
suprafeţei, nobleţea populaţiei şi mulţimea bogăţiilor naturale14.

În concluzie, Dimitrie Cantemir a căutat să servească interesele celor două mari puteri,
iar politica externă pe care a dus-o a fost în beneficiul Moldovei, căutând să o scoată de sub
stăpânirea turcilor. De asemenea, în absența unei susțineri interne, nu și-a putut duce la
îndeplinire măsurile și ideile, retrăgându-se în exil în Rusia, unde a stat în umbra lui Petru cel
Mare.

13
Ibidem, p. 124-125
14
Ecaterina Ţarălungă, op.cit., p. 134-135