Prelegere 3: Forme de guvernare: Regalitatea și Imperiul, Particularism - Universalism

Atunci când discutăm despre Evul Mediu, una dintre întrebările pe care ni le punem
se referă la modul în care acesta era guvernat. În unele opinii, în domeniul politic, barbarii au
provocat un regres pentru că ei au amalgamat o întreită barbarie: a lor, a lumii romane în
decrepitudine și a vechilor forțe primitive, anterioare spoielii romane, dezlănțuite de invazii.
Cei care dețineau autoritatea se confruntau cu nevoia de a opta între formula imperiului,
moștenită de la Roma, sau copiată din Bizanț, și formula monarhiei, moștenită de la barbari.
Faptul că societatea romană era organizată ca imperiu și că Bizanțul a perpetuat această
formulă de guvernare este cert, atestat de un număr suficicent de documente de toate tipurile.
Modul în care era însă organizată societatea barbară este mai puțin clar. Cu toate acestea,
mulți istorici consideră că lumea barbară era familiarizată cu monarhia, că aceste societăți
tribale aveau regi și, în unele cazuri, că acești regi erau considerați sacri. William Chaney de
exemplu, în momentul în care discută problema originilor sanctității regale în Evul Mediu,
sugerează că acest model este tributar sacralității regale existente în lumea germanică,
considerând de la sine înțeles faptul că existau regi.

Patrick Wormald pe de altă parte reconstituie din acest punct de vedere un tablou
destul de pestriț, în special în ceea ce privește populațiile care au trăit dincolo de Rin și în
Peninsula Scandinavă și au fost foarte puțin în contact cu Imperiul Roman. Dincolo de Rin,
frisienii erau conduși de un duce, Alamanii și Bavarezii aveau și ei duci care de fapt se
guvernau singuri. Saxonii nu aveau regi. Danezii aveau un rege, Ongendus. În Insulele
Britanice, atât în partea germană cât și în partea celtică, existau regi, unii cu un statut extrem
de modest. Atribuțiile acestor regi nu erau neapărat monarhice și probabil titlul acoperea un
număr de sarcini foarte diferite.

În cazul populațiilor care s-au așezat în Imperiul Roman începând cu secolul al IV-
lea, opțiunea în favoarea monarhiei este mai ușor de substanțiat. Lumea care s-a născut în
occident odată cu căderea Imperiului Roman de Apus a fost o lume a regatelor. Ostrogoții,
Vizigoții, Francii, Anglii și Saxonii, Vandalii, Burgunzii și Longobarzii au organizat regate.
Majoritatea acestor regate au avut o viață foare scurtă și au dispărut rapid din concertul
politic european. Doar două dintre aceste entități politice au supraviețuit o perioadă mai
îndelungată, regatul franc, în forma sa merovingiană și carolingiană, și heptarhia anglo-
saxonă care s-a trasformat încet în regatul englez.

1
 În opinia lui Patrick Wormald, istoria primul mileniu este cea a unei lumi conduse de
monarhi, ceea ce reprezenta o ruptură categorică cu lumea primului mileniu îC, care nu era
condusă de monarhi, mai ales în contextul culturii iudaice, grecești și romane. Prin urmare, în
ciuda unor realități creatoare de confuzie, a unei instabilități politice endemice, pe parcursul
primului mileniu monarhia pare să fi fost norma.

Trebuie prin urmare să ne punem o primă întrebare: de ce această opțiune în favoarea

monarhiei? De unde vine modelul acesta de guvernare monarhic în Europa secolelor V-X?
Un răspuns credibil este acela că monarhia făcea parte din tradiția acestor triburi germanice.
Un al doilea, sugerat de Patrick Wormald, este acela că Roma a oferit ea însăși, prin chiar
modelul imperial tot un model de monarhie autarhică. Această sugestie făcută de literatura
existentă ne face să luăm în considerare cele două modele, cel Roman și cel barbar.

Regiunile care au optat pentru monarhie în jurul anului 700 au fost influențate până în
acel moment de Roma. Imperiul Roman era în esență o monarhie autocratică, indiferent de
ambalajul croit de discursuri. Ca prim argument, sensul fundamental, primar, pe care îl avea
cuvântul imperator era cel de comandant șef al armatei. Comanda în armată transforma Roma
într-o monarhie, în ciuda principiilor enunțate în formulările teoretice despre guvernare.
Împărații erau totuși, în primul rând, membrii unei elite cultivate, astfel încât elita militară
avea o patină civilă convingătoare. Cu timpul, în imperiu, împărații nu mai participau în
campanii deși proiectau o imagine marțială în imagini, de pildă pe monezi. Mai târziu, mai
exact între 306 și 602, a fi general în armată nu mai era neapărat un drum către tron. Doar în
partea de vest a Imperiului a ajuns să decidă armata cine va fi împărat și asta doar până în
momentul în care puterea a fost preluată de șefi barbari. Împărații bizantini, pe de altă parte
au condus armatele în campanii dar, în general, nu în bătălii. În ciuda acestor evoluții în timp,
împărații romani erau generali prin definiție. Majoritatea romanilor și, dacă e să ne gândim,
majoritatea istoricilor Romei antice i-au perceput ca atare.

Pe de altă parte, împăratul apărea ca judecător în relațiile cu supușii, așa cum

transpare din numeroasele inscripții și papirusuri sau din codicele de legi compilate de
Theodosius II și Iustinian. Împărații veneau astfel în întâmpinarea unei tradiții elenistice și a
unei culturi politice unde patronajul monarhic era căutat. Prin urmare, împărații erau inundați
de petiții și plângeri legale. Răspunsurile pe care le dădeau, soluționarea acestor cauze
diverse, erau și ele importante, așa încât cunoștiințele de legislație erau la fel de necesare ca
abilitățile retorice. Astfel, Iustinian cu Corpus Iuris Civilis reprezintă o etapă importantă în

2
regândirea rolului împăratului de către intelectualii lumii elenistice. În fond, el nu mai
legifera propriu-zis ci judeca. În fapt, Iustinian, spre sfârșitul domniei lui, și împărații care i-
au urmat au emis destul de puține legi, majoritatea în greacă. Un rezumat al acestora pentru
uz cotidian a fost compilat de Leo III, acel Ecloga în 741.

Împăratul este tot mai mult definit ca un administrator. În 629, Heraclius a adoptat un
nou titlu, cel de basileus. Aparția acestuia pecetluia influența elenistică pe care o interiorizase
autoritatea romană. Noul titlu poate fi asociat și cu o nouă semnificație pe care o dobândise
palatul, cu funcția reprezentativă pe care o are reședința suveranului. Pentru autoritatea
imperială, apariția palatului și a unei culturi palatine semnifica două lucruri: în primul rând
facilita apariția unei birocrații. Această mașinărie a guvernării era motivul pentru care elita
educată din provincii și-a găsit un loc în structurile locale. Din punctul de vedere și, am putea
spune, spre beneficiul împăratului, dezvoltarea birocrației a stimulat păstrarea inventarelor și
arhivelor referitoare la venituri și deci a consolidat noul lui rol ca administrator. În al doilea
rând, apariția palatului a favorizat elaborarea unui ritual de curte. De Magistro Officiorum, o
lucrare compilată de Petru Patricianul în secolul VI, ne arată deja că împărații erau încoronați
conform tradiției bizantine, cu implicarea patriarhului și a împăratului senior, dacă era vorba
de un împărat asociat, și fără mirungere. Ceremonialul de curte era concentrat asupra
Hipodromului, care era o extensie a palatului, ceea ce reprezenta o continuare a tradiției
romane, deoarece, la Roma, circul sau amfiteatrul era locul unde împăratul înscenase
întotdeauna dialogul cu poporul său. În fine, importanța acordată palatului a declanșat și
mutații sociale. La Constantinopol, aristocrația devenise o elită a serviciului cu o cultură
literară și o educație dedicate supraviețuirii lumii pe care o cunoștea.

În fine, împăratul de la Constantinopol a asumat caracterul apostolic. Prin urmare,

împăratul avea datoria să mențină pacea și să formuleze ortodoxia. Împăratul prezida concilii
ecumenice ale bisericii care se deschideau cu laudes dedicate împăratului și participa la
luarea unor decizii în materie de doctrină. Împărații nu erau doar păzitorii intereselor Bisericii
ci și ai învățăturii sale considerând că autoritatea seculară era responsabilă pentru credința
supușilor. Apostolicitatea împăratului era articulată și cu ajutorul operelor de caritate.
Apostolicitatea a fost construită și de înmormântarea lui Constantin în biserica Sf Apostoli,
profund simbolică pentru că sugera că el făcea parte din acest grup, că devenise unul dintre
apostoli. Titlul de ‘pistos Basileus’ pe care l-a asumat Heraclius, era echivalabil cu ‘rex
fidelis’ în occident. În fine, Iustinian II a mutat imaginea sa pe reversul medaliilor și a decorat
obversul cu imaginea lui Christos, exprimând idealul societății bizantine ca societate sacră.

3
Există cel puțin două consecințe importante ale acestei poziții. Identitatea creștină urma să fie
construită prin raportarea negativă la celalălalt și astfel împărații urmau să impună legea lui
Dzeu împotriva idolatriei. Ceilalți nu mai găseau un loc confortabil în aceată societate.
Intoleranța acestei societăți este ilustrată de gestul lui Heraclius care a introdus un program de
creștinare forțată a evreilor.

Prin urmare, autoritatea politică din Imperiul Roman asuma rolurile de conducător al
armatei, judecător, administrator al bunurilor publice, responsabil pentru bunăstarea
cetățenilor, și apărător al credinței care asigura sănătatea spirituală a poporului. Este firesc să
ne imaginăm că populațiile care au venit în contact cu Imperiul Roman au preluat acest
model de organizare politică. Dar este la fel de legitim să ne întrebăm dacă anumite
caracteristici ale propriei lor civilizații îi făceau susceptibili față de acest împrumut cultural.
Trebuie să ne întrebăm dacă monarhia a fost rezultatul dintre îmbinarea tradiției romane cu
tradiția proprie. Este o întrebare cu un răspuns dificil datorită circumstanțelor în sine și, așa
cum sugerează Patrick Wormald, datorită specificului surselor care ne stau la dispoziție
pentru această reconstituire. Având în vedere că celții au fost împinși înspre teritoriile cele
mai vestice ale Insulelor Britanice (Țara Galilor, Irlanda și Scoția), aceștia au fost relativ
puțin afectați de romanizare. Pentru că în Scoția și Irlanda nu a existat contact cu Romanii, se
poate presupune că monarhia în cazul lor era un fenomen indigen și nu unul apărut datorită
influenței Romei. Dar, așa cum ne atrage atenția Patrick Wormald, o imagine coerentă există
doar în ceea ce privește Irlanda.

Chiar și așa, informația despre cultura seculară din Irlanda provine din surse produse
de indivizi care fetișizau trecutul. Era vorba de filid, un grup profesional, distinct prin
formarea sa în școli speciale, dar și cu un statut moștenit. Descendenți ai druizilor ei erau
păstrători ai tradiției, ceea ce includea venerarea conducătorilor. Astfel, cunoștiințele
referitoare la monarhie în Irlanda provin de la un grup profesional profund biasat. Faptul că
acest grup de elită coexista cu clerul monahal în momentul în care au fixat tradiția în formă
scrisă ridică noi semne de întrebare în ceea ce privește acuratețea imaginii redate. Este
posibil că această tradiție fixată în scris să poarte influențele culturii Romano-creștine nu doar
a unor modele ancestrale păgâne.

În cazul Irlandei lucrurile sunt totuși destul de clare. Ri, cuvântul irlandez pentru rege
este similar cu cuvintele din latină și sanscrită, care desemnează ocupantul acestei funcții,
respectiv rex și raj. Funcția acestui personaj avea foarte probabil un caracter sacru în toate

4
trei culturile. Deci monarhia irlandeză era sacră. Dar tradiția irlandeză fusese complet
creștinată până în secolul al VII-lea. Textele epocii definesc ‘regele just’ (regele drept) ca
fiind un protector și apărător al poporului său. Modele pentru ceea ce regii trebuiau să facă
sau să nu facă erau preluate din Vechiul Testament. Deci regele irlandez avea o conexiunea
strânsă cu Biserica, ilustrată de tendința regilor irlandezi de a renunța la tron și de a îmbrățișa
viața de călugăr. Un alt rol asumat de regele irlandez era cel de martir al credinței. Foarte
mulți conducători irlandezi au fost uciși în bătălii. Numărul lor mare este o impresie dată și
de faptul că existau numeroși regi irlandezi. Din moment ce exista o ierahizare a acestor regi,
un Ri era supus unui riuri și acesta din urmă unui ri riuirech, nu este întru totul clar dacă
prerogativele lor erau într-adevăr regale. În mod cert regele era conducător al armatei, avea
dreptul să convoace adunări, care erau punctul principal de contact între rege și supușii săi,
era judecător și responsabil pentru implementarea legii. Aceste prerogative regale erau
asociate cu moduri specifice de a petrece timpul liber, cum ar fi băutura și vânătoarea.

O estimare a instituției regale se poate face și în cazul Germanilor înainte de epoca

marilor migrații, însă cu mai mare greutate deoarece nu avem informații directe despre aceste
populații numite generic Germani. Tot ceea ce s-a scris despre ei, chiar dacă nu era efectiv
scris de Romani, era aculturat în valorile societății romane. Germanii au fost familiarizați cu
Romanii mult înaintea invaziilor așa încât au preluat foarte devreme elemente ale culturii
romane care au fost integrate în societatea locală. Există cu toate acestea două indicii care
sugerează că societatea germană a cunoscut regalitatea înainte de invazii. În primul rând,
textul Bibliei traduse de Ulfila are un vocabular bogat referitor la conducere. Aici apare
cuvântul reiks care primește mai multe sensuri: conducătorul sinagogii, ca Nicodemus, șeful
Fariseilor și prinț. Cuvântul în sine este împrumutat de la celți, deci datează foarte probabil
dintr-o perioadă foarte îndepărtată în care Germanii și Celții trăiau împreună. Pe de altă parte,
Procopius ne informează că Theodoric era numit rhex, un titlu dat de Germani leaderului lor.
În unele texte este atestat cuvântul Kuningaz, care pare și el să fi avut o vechime mai mare
pentru că a fost împrumutat atât de Finlandezi cât și de Slavi (Knez). Termenul însemna
inițial membru al unui clan, deci nu indica o funcție specială, în afara situației în care clanul
era echivalat cu tribul și atunci conducătorul era un focar al identității etnice. Existau prin
urmare în societatea germană o serie de termeni care par să fi desemnat regele. Cealaltă
dovadă pentru existența acestei instituții este menționarea regilor în textul lui Tacitus, care
amintește că regii erau aleși pentru nașterea lor înaltă în timp ce conducătorii militari erau
aleși pentru curajul lor.

5
 Regele pare să fi avut însă rolul de conducător militar deoarece el atrăgea loialitatea
unui grup dacă asigura prosperitatea acestuia prin prada de război. Astfel, un dux ex virtute
putea să atingă permanența unui rege. În al doilea rând, Ammianus Marcellinus îl numește pe
Athanaric iudex nu rex sugerând că un al doilea rol al regelui era cel de judecător. El era
responsabil pentru lege și probabil pentru religie. Athanaric era un războinic și membru al
unei dinastii, adică avea un statut moștenit. Prin urmare, un rex avea nobilitas dar putea fi
ales în multe moduri pentru a conduce în luptă.

Imperi Împăr General Judecător Administra Responsa Statut

ul at Legislator tor bil pentru moșten
Roman Responsabi credința it
l pentru poporului Dobân
bunăstarea , pentru dit
poporului ortodoxie
Societ Rege Conducăt Judecător Responsabi Responsa Responsa Statut
ăți or al Responsabil l pentru bil pentru bl pentru moșten
tribale grupului pentru bunăstarea religie coeziune it
de implementa poporului a Dobân
războinic rea legii (prada de grupului dit
i război) convivial
ite

Pin urmare, într-o formă rudimentară, regele tribal are aceleași roluri cu cele ale
împăratului roman: cel de conducător militar, cel de judecător, cel de responsabil pentru
bunăstarea poporului și cel de apărător al credinței. Prin urmare, familiaritatea cu instituția
regală printre Germani și Celți a făcut ca monarhia să devină instituția politică centrală a
occidentului medieval.

Tranformarea unui rex în rex/dux este influențată de exemplul roman, de politica

romană. Împăratul era perceput, la nivelul unor coduri culturale, ca general, adică drept
conducător militar. Există niște clișee ideologice asociate acestei imagini: împăratul
victorios, barbarii umiliți, generozitatea față de trupe, care au devenit și motive iconografice,
fapt demonstrat de arcele de triumf, de monezi și medalii, care circulau în tot Imperiul
Roman. În literatura existentă a fost circulată ideea că și acel demnitar înmormântat la Sutton
Hoo era menit să reprezinte un împărat, fapt sugerat de armura prezentă în inventarul

6
mormântului și de semnele funcției consulare. O altă piesă excepțională, coiful de la Sutton
Hoo, îl reprezintă pe Agilulf cu păr lung și barbă, ținând o sabie. Există analogii cu Suedia
secolelor VI și VII, care sugerează un ethos războinic și nu datorează nimic unor rădăcini
romane. S-a considerat că este vorba de mormântul unui războinic care exercita o putere
militară semnificativă. Un monument similar, care sugerează puterea militară în moduri
asemănătoare cu Sutton Hoo este cel al regelui Childeric I care conține inclusiv un inel cu
pecete. Prin urmare, lumea războinicului barbar și cea a ofițerului roman s-au întâlnit atunci
când tatăl lui Clovis a fost înmormântat la Tournai în 481.

Este evident din aceste dovezi materiale că elita din occidentul European căuta în
primul rând să fie condusă în război. Numele preferate de aristocrați sugerează moștenirea
germanică cu o tentă războinică, deoarece numele conțin denumiri de armament. Este prin
urmare o societate războinică, care credea în rolul regelui în bătălie. Devine astfel incitantă o
explorare a culturii politice a comunităților din Evul Mediu timpuriu, teoriile despre putere
ale celor care aveau voce politică și așteptările elitei. Care este deci rolul atribuit regilor și ce
făceau ei de fapt?

La nivelul modelelor livrești adoptate de elita intelectuală a epocii, Vechiul Testament

în Cartea Regilor nu oferă modele pentru guvernarea regală, în timp ce, în viziunea anticilor
monarhia era un mod de guvernare adecvat în condiții ideale. În absența unor modele foarte
persuasive, elita încerca totuși să definească rolul monarului. Astfel, pentru Isidor de Sevilla,
un rege nu este doar cineva care domnește ci și cineva care face lucruri bune (recte facere) și
corijează (corrigere).

Ce s-a întâmplat însă în momentul în care aceste popoare au preluat moștenirea

Imperiului Roman de Apus? Care era cultura politică care s-a impus?

Dacă discutăm formele de guvernare ale Europei medievale de la începuturile ei,

constatăm cum, teoretic, Imperiul Roman a continuat să existe până la depunerea lui Romulus
Augustulus în 476, dar, în practică, împăratul mai controla doar estul. Șefii barbari care
controlau vestul au pretins deseori că acționau în numele împăratului, deci că dețineau o
autoritate delegată, purtând titlul de consul sau de patriciu sau bătând monedă romană, dar de
fapt au creat și au guvernat o lume nouă, un amestec halucinant de elemente romane și
germanice. Ei nu s-au proclamat însă niciodată împărați și au respectat ideea de imperiu și
autoritatea imperială. De exemplu, Theodoric, regele ostrogoților, a luat numele de Flavius și

7
i-a scris împăratului “ego qui sum servus vester et filius”. Prin urmare, este legitim să ne
întrebăm cum percepeau acești indivizi propria lor autoritate.

Într-o situație volatilă, unde monarhii trebuiau să se impună în fața elitei războinice a
propriului popor și în fața unei aristocrații romane reticente sau chiar ostile, ei ajungeau de
multe ori să adopte unele elemente ale stilului de guvernare al împăraților romani și bizantini.
O explorare a motivațiilor lor, întreprinsă de Christian Scholl, sugerează că regii barbari
puteau să-și îmbunătățească statutul adoptând elemente folosite anterior de împărații romani,
crescându-și astfel capitalul simbolic, cultural și social. Era o strategie eficientă în primul
rând pentru a-și demonstra legitimitatea în fața populației indigene care locuise în acel
teritoriu înainte de sosirea barbarilor. Atâta timp cât un conducător barbar domnea doar peste
barbari, el nu trebuia să-și facă griji dacă era sau nu acceptat de ropulația romană. Era
suficient ca el să fie acceptat de membrii poporului (gens) iar această acceptare depindea de
succesul militar și, mai exact, de prada obținută în acest mod. Era absolut obligatoriu ca un
astfel de conducător al unui gentes medieval să aibă succes din punct de vedere militar. Jaful
constituia sursa principală de venit pentru soldați. Dacă succesul militar și prada rezultată nu
apăreau, exista întotdeuna pericolul ca regele să fie detronat sau părăsit de membrii tribului,
care într-un asemenea caz căutau serviciul unui alt șef al unui alt trib mai plin de succes. Din
acest punct de vedere aceste popoare (gentes) semănau mai mult cu niște armate decât cu
populații cu propriile lor obiceiuri și tradiții.

De îndată ce barbarii s-au așezat în fostul Imperiu Roman, acești conducători tribali
domneau și peste Romanii indigeni care depășeau în mod semnificativ din punct de vedere
numeric grupul etnic barbar. Astfel, barbarii nu puteau să exercite o guvernare de succes în
absența acceptării de către localnici, mai ales de către elita senatorială, care, în epoca romană,
deținuse cele mai importante poziții în administrația locală. Pentru a obține sprijinul
romanilor indigeni și cel al nobilimii senatoriale în mod particular, regii Goților, Francilor,
Vandalilor au dorit să dea impresia că preluarea puterii de către barbari nu a adus schimbări
majore și că lucrurile vor continua așa cum fuseseră înainte de invazii. Exista însă în mod
evident o diferență notabilă: sarcinile îndeplinite în trecut de împărații romani au fost preluate
de regii barbari.

Odată ce am înțeles motivațiile acestor regi barbari este important să identificăm

elementele care au fost adoptate din vechiul sistem de guvernare. Se poate constata că
elementele guvernării imperiale care au fost adoptate de barbari se înscriau în trei categorii

8
majore: politica internă, politica externă și reprezentarea. Faptul că regii barbari au încercat
să se reprezinte în moduri similare cu împărații romani era destul de evident. Theodoric, rege
al ostrogoților nu a folosit pur și simplu titlul de rege, rex, ci a extins titlul său oficial la
Flavius Theodoricus rex. Cu toate că numele Flavius se transformase într-un soi de titlu în
antichitatea târzie, cu referire la un membru al elitelor, modul în care a folosit Theodoric
acest nume făcea o aluzie clară la Constantin, aș cărui nume oficial era Flavius Valerius
Constantinus. Așa cum subliniază Scholl, un număr de regi barbari, de exemplu cei ai
Vandalilor, Burgunzilor și Vizigoților au folosit adjective cum ar fi gloriosissimus când
foloseu un titlu oficial sau cereau ca supușii să li se adreseze cu dominus noster sau pius
victor, toate aceste expresii fiind anterior prerogative ale împăraților romani. În cazul lui
Theodoric, acesta nu a folosit niciodată titlul de augustus sau de imperator dar a permis să fie
elogiat de alții cu ajutorul acestor expresii. Pe de altă parte, aflăm de la Grigore de Tours că
regele franc Clovis a fost numit augustus după de a celebrat un adventus triumfal în orașul
Tours în 508. Cercetarea arată însă că acesta fusese numit consul onorific de către împăratul
bizantin Anastasios I Dicorus, ceea ce îi permitea să poarte titlul de augustus ca un favor
special. Un alt privilegiu asumat de barbari, care inițial era acordat doar împăraților era acela
de a fi venerat prin panegiric. Cel mai celebru panegiric pentru un rege barbar este cel al lui
Ennodiu, episcop de Parma, pe care l-a compus pentru Theodoric. El portretiza regele got ca
fiind princeps venerabilis, plin de virtuți și având comportamentul unui împărat. În plus, regii
barbari au introdus un ceremonial de curte care era modelat după cel bizantin. Ceremonialul
implica folosirea diademelor, coroanelor, încoronărilor, a veșmintelor splendide și a
tronurilor, pe care barbarii nu le cunoscuseră înainte de contactul lor cu lumea romană. Un
exemplu referitor la introducerea unui astfel de ceremonial elaborat este dat de Isidor de
Sevilla, care, în Istoria Goților, amintește că regele vizigot Liugivild a fost primul care a stat
în veșminte regale pe un tron pentru că, înainte, goții stăteau pe același tip de scaune și purtau
cu toții același tip de haine. Deci nu existau diferențe de statut marcate de costum sau poziția
alocată în spațiu.

În ceea ce privește politica internă, tentativa de a imita imperiul este prezentă prin
preluarea prerogativelor imperiale în ceea ce privește legislația. Astfel, regii Francilor,
Burgunzilor și Vizigoților au codificat legile popoarelor lor tocmai pentru a demonstra că
înlocuiseră împărații romani în postura lor de legislatori. Aceste legi, Leges Barbarorum au
fost compuse în latină de scribi romani, ceea ce sugerează că regii barbari au dezvoltat
administrația și cancelaria în conformitate cu tradiția împăraților romani. Theodoric a mers și

9
mai departe și a numit membrii ai senatului. Dintre codicele celebre inițiate de regii barbari
fac parte, Edictum Theodorici, compilat fie din inițiativa lui Theodoric cel Mare, regele
ostrogoților, fie din a lui Theodoric II, regele vizigot, Lex Salica inițiată de regele franc
Clovis și numeroase alte legi ale regilor vizigoți. Un alt mod de a călca pe urmele împăraților
romani era distribuirea de grâne pentru cetățenii Romei, așa numita annona civica, precum și
organizarea jocurilor. Conform unui cronicar anonim din Ravenna, ambele strategii au fost
folosite de Theodoric, pe care romanii l-au numit în consecință Traian sau Valentinian. Scholl
atrage atenția asupra faptului că Theodoric a organizat astfel de jocuri, probabil venationes,
adică vânarea și uciderea unor animale sălbatice, în jurul anului 500, pe când Chilperic de
exemplu a organizat curse de cai în regatul franc cam cu 80 de ani mai târziu. În opinia lui
Scholl, diferența este relevantă pentru că, în Italia, jocurile nu au fost niciodată întrerupte.
Theodoric s-a înscris astfel în tradiția existentă subliniind fără efort continuitatea. Prin
contrast, în regatul franc tradiția circului dispăruse în jurul anului 400, așa încât Chilperic a
reluat obiceiul după 200 de ani. Așa cum a sugerat în mod persuasiv Bernhard Jussen,
Chilperic nu a reluat tradiția apuseană a circului ci a imitat circul din Bizanț, care era în mod
fundamental diferit față de cel occidental. În opinia lui Scholl, exemplele lui Theodoric și
Chilperic subliniază cum două acțiuni similare de imitatio imperii, în aceste două cazuri
organizarea jocurilor, puteau să aibă implicații total diferite. Dacă jocurile organizate de
Theodoric erau în acord cu trecutul și alimentau continuitatea, cele inițiate de Chilperic
rupeau cu trecutul și consolidau discontinuitățile.

Activitatea de construcție era poate modul cel mai clar în care se putea demonstra
asumarea rolului foștilor împărați de către regii barbari. Din acest punct de vedere, revenim la
Theodoric, care a reparat clădiri publice și facilități cum ar fi apeductele, construite de foști
împărați, a ridicat noi palate, terme, colonade, amfiteatre și ziduri de incintă în Ravenna,
Verona, și Ticinum. Cea mai remarcabilă inițiativă a fost construirea unui mausoleu în
capitala sa, Ravenna, în fața căruia a fost amplasată o statuie ecvestră din bronz a lui
Theodoric. Această statuie a fost mai târziu transportată la Aachen de Carol cel Mare, ceea ce
sugerează că cel din urmă îl considera pe Theodoric un personaj important care servea
propriului său construct al puterii, prin care el justifica pretențiile asupra tronului imperial.
Dincolo de potențialul simbolic, mausoleul era și o mare realizare tehnică. Acoperișul era un
monolit de 109 metri cubi pe care goții l-au adus de la Istria, dovedind abilitățile lor în
transport.

10
 Dorința lui Theodoric de a imita împărații romani era manifestă și în politica sa
urbană prin întemeierea unui oraș numit Theodoricopolis, gest prin care se plasa într-o
continuitate conspicuă cu Constantin, întemeietorul Constantinopolisului. În mod similar cu
Constantin și Theodoric, Charlemagne a numit Karlsburg după propriul său nume, în timp de
regele vandal Huneric a redenumit orașul african Hadrumetum, Hunericopolis. În 578, regele
vizigot Liugivild a întemeiat un nou oraș în Peninsula Iberică pe care l-a numit Reccopolis în
onoarea fiului său Reccared. Clovis, regele francilor a ales un alt mod de a-l imita pe
Constantin prin construirea unei biserici la Paris care a fost dedicată celor 12 Apostoli.
Această biserică a luat drept model biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, care fusese
patronată de Constantin și unde acesta era înmormântat.

Așa cum a sugerat Scholl, imitatio imperii se manifesta și în politica externă. Din nou
Theodoric se remarcă deoarece, în mod similar cu împărații romani a folosit o tehnologie
sofisticată pentru a impresiona și intimida rivalii săi. În mai multe ocazii el și-a demonstrat pe
această cale, tehnică și culturală, superioritatea asupra burgunzilor și a altor barbari, care erau
portretizați ca primitivi și animalici. Conform discursului implicit aceștia aveau nevoie de
Ostrogoți pentru a scăpa de modul de viață tribal și necivilizat.

În acest mod Theodoric construia o justificare pentru hegemonia orstrogoților în vest.

Pentru a sublinia aceste afirmații el a stabilit un sistem de alianțe cu alți regi barbari. În acest
scop el a căsătorit mai multe dintre rudele sale feminine cu regi burgunzi, vandali și
thuringieni, în timp ce el s-a căsătorit cu sora lui Clovis, regele francilor. Faptul că Theodoric
a câștigat influență asupra celorlalți regi barbari prin politicile sale matrimoniale este mai
mult decât evident atunci când și-a căsătorit sora, Amalafrida cu regele vandal Thrasamund.

Este necesar să ne întrebăm și care au fost elementele autorității imperiale care au fost
evitate de regii barbari sau pur și simplu nu au fost imitate de aceștia. Mulțumită cronicii lui
Cassiodorus știm că Odoacru, care îl detronase pe ultimul împărat roman, Romulus
Augustulus în 476, nu a folosit insignele imperiale și nici purpuriul care erau prerogative ale
împăratului bizantin. Purpuriul a fost evitat și de administrația lui Theodoric. În opinia lui
Scholl, Theodoric a mers însă și mai departe refuzând să numească legile pe care le-a
promulgat leges și persistând în a le numi edicte, tocmai pentru că elaborarea unor leges
fusese prerogativul împăratului, pe când edicta puteau fi enunțate și de magistrații romani sau
de prefecți. Mai mult, majoritatea monezilor emise în regatele barbare erau decorate cu
portretul împăratului din Bizanț, nu cu cel al regilor barbari. Și nici un conducător barbar nu a

11
purtat tilul de împărat sau de augustus până la Charlemagne în anul 800. Cronica lui
Cassiodorus ne spune și că Odoacru era mulțumit să asume titlul de rex. El de fapt a trimis
insignele împăraților din apus, ornamenti palatii, împăratului de la Constantinopol pentru a-i
arăta că el nu avea nici o pretenție asupra titlului de împărat. În aceeași idee, Procopius
subliniază faptul că Theodoric nu a cerut niciodată dreptul de a asuma veșmântul purtat de
împăratul Romanilor și nici titlurile acestuia, ci a fost numit până la sfârșitul vieții sale rex.

În opinia lui Scholl, au existat cel puțin două motive pentru care personaje precum
Odoacru și Theodoric erau reticenți față de titlul de împărat. Odoacru a dorit să se asigure că
va avea o domnie sigură și stabilă. Așa cum demonstraseră deceniile anterioare, titlul de
împărat stătea în calea unui astfel de parcurs. În anii 450 și 470 au existat cel puțin 9
împărați, ceea ce semnalează o autoritate exercitată pe un timp foarte scurt. Refuzând să se
proclame împărat, Odoacru s-a asigurat că un important măr al discordiei, adică titlul de
împărat a fost eliminat din ecuație. Strategia lui s-a dovedit de succes. Cu Odoacru ca rex în
loc de imperator, Italia s-a bucurat de o perioadă de pace, care a durat până în momentul în
care Thedoric a invadat teritoriile italiene în numele împăratului de la Constantinopol. Faptul
că Theodoric a fost trimis în Italia de împăratul din Bizanț sugerează al doilea motiv pentru
care regii barbari refuzau să se intituleze împărați. Theodoric semnase un tratat cu împăratul
bizantin Zeno, conform căruia Theodoric se presupunea să cucerească Italia și apoi să o
guverneze pînă în momentul în care împăratul însuși va veni să preia puterea. Acest tratat și
intenția lui Zeno de a acapara autoritatea în Italia sugerează că împărații de la Constantinopol
considerau că Mediterana de vest aparținea imperiului, în ciuda faptului că apusul fusese
cucerit de barbari.

Așa cum demonstrează o serie de scrisori redactate în numele regilor barbari și

adresate împăraților bizantini, barbarii erau dispuși să recunoască această prezumție,
admițând astfel formal superioritatea împăratului bizantin. Scrisorile regilor burgunzi și
ostrogoți relevă că acești leaderi ai regatelor barbare refuzau să poarte titlul de împărat și s-au
mulțumit cu cel de rex tocmai pentru a demonstra subordonarea lor formală față de împărații
bizantini. Barbarii trebuiau să fie foarte prudenți pentru a evita conflictele cu Bizanțul care
era economic și militar mult mai puternic decât oricare dintre regatele barbare. Procopius
explică foarte clar cum adoptarea titlului de basileus, care în epoca sa, deși neoficial, era titlul
împăratului din Bizanț, era o cauză a unui posibil război pentru că adoptarea acestui titlu în
sine semnala că cel care îl asumase nu recunoștea superioritatea împăratului bizantin, ci
pretindea că este egal cu acesta din urmă.

12
 În opinia lui Scholl, tradiția de a evita titlul de împărat era atât de puternică în vest
încât chiar și Charlemagne, care timp de secole fusese cel mai puternic suveran al Europei
apusene, a trebuit să-și justifice acțiunile în momentul în care a fost încoronat împărat al
apusului în anul 800. Așa cum sugerează Analele de la Lorsch, această justificare a constat în
faptul că grecii acelei epoci aveau un feminum imperium și astfel le lipsea un împărat
adevărat. Acest argument se baza pe un detaliu real: Bizanțul fusese într-adevăr condus de o
femeie, împărăteasa Irina, între 797 și 802. Avem senzația că la sute de ani după căderea
Imperiului Roman de Apus nu era posibil să devi împărat fără a avea o justificare bine
articulată.

Nu este surprinzător că tendința regilor barbari de a împrumuta simboluri ale

autorității imperiale este cel mai bine ilustrată de Theodoric, rege al ostrogoților. El avea
autoritate asupra Italiei, care reprezenta centrul fostului Imperiu Roman și aceasta se întâmpla
la scurt timp după depunerea ultimului împărat. Astfel încât, în regatul lui Theodoric, atât
instituțiile romane cât și tradițiile imperiale erau încă puternice. În consecință, el trebuia să
facă un efort suplimentar pentru a se insera în tradiția existentă, pentru a se prezenta ca
succesor al foștilor împărați. Dar, cu cât regatele barbare erau mai îndepărtate de Italia și cu
cât trecea mai mult timp de la sfârșitul Imperiului de Apus, cu atât era mai puțin necesar
efortul de a se portretiza ca succesor al împăratului. Astfel, imitatio imperii era mai puțin
practicat de regii barbari după epoca lui Theodoric.

Mai mult, regii barbari mai târzii s-au orientat tot mai mult înspre Bizanț atunci când
doreau să imite împăratul, tocmai pentru că tradiția imperială apuseană dispăruse, iar Bizanțul
dezvoltase propria tradiție imperială. Imitația împăratului din răsărit avea de multe ori un alt
efect decât imitarea celui din vest. Imitarea împărarului din vest construia continuități, pentru
că un leader barbar cum era Theodoric înlocuia împăratul și îndeplinea sarcinile pe care
acesta le îndeplinise odinioară. Prin contrast, imitarea împăratului bizantin preusupunea
introducerea în vest a unor elemente noi asociate cu autoritatea imperială, care nu existaseră
acolo anterior și care generau discontinuități și rupturi.

Pentru a concluziona, devine foarte clar că, în regatele barbare din Evul Mediu
Timpuriu, adoptarea unor elemente imperiale presupunea atât riscuri cât și oportunități. Pe de
o parte, regii își puteau legitima autoritatea și puteau să-și consolideze capitalul simbolic prin
imitarea împăraților. Dar dacă mergeau prea departe și dădeau impresia că operau de la egal

13
la egal cu împăratul de la Constantinopol, de exemplu numindu-se imperator sau basileus, ei
erau în pericol de a intra în conflict cu Bizanțul și de a fi înghițiți de acesta.

În acest punct, analiza întreprinsă sugerează că în regatele succesorale ale Imperiului

Roman de Apus, prima generație de conducători barbari s-au perceput pe sine ca funcționari
ai împăratului de la Constantinopol. Trebuie să ne întrebăm însă cum s-au petrecut lucrurile și
care era cultura politică a regatelor din a doua generație, în special regatul Franc Merovingian
și Heptarhia Anglo-Saxonă. Cum reușeau suveranii care nu se mai considerau subordonați
împăratului de la Constantinopol să guverneze teritoriile pe care le stăpâneau.

Ar trebui să ne întrebăm în primul rând dacă acești regi continuau tradiția pe care o
moșteniseră din propria cultură sau dacă erau totuși sensibili față de modelul roman. Un prim
aspect pe care ar trebui să-l avem în vedere este rolul de conducător militar al regelui.

Din punctul de vedere al articulațiilor politice, povestea statului franc merovingian

începe cu Clovis (481-511) care și-a stabilit centrul de autoritate la Soissons și apoi la Paris.
Detalii despre biografia lui Clovis sunt incluse în Istoria Francilor scrisă de Grigore, un
Gallo-Roman din Auvergne care a fost episcop de Tours din 573 până la moartea sa, în 594.
Pentru evenimente din vechime, Grigore s-a bazat pe tradiția orală și pe documente scrise
care au dispărut între timp.

Clovis poate fi considerat un conducător abil, fapt marcat și de succesele sale militare.
El a pus capăt rezistenței romane și și-a eliminat rivalul, regele Sigibert al Francilor ripuari.
Atacându-i sub pretextul că erau arieni, el i-a eliminat pe vizigoți din sudul Galliei. El a adus
astfel toți Francii sub controlul său. În 534, Francii au anexat și teritoriile locuite de burgunzi.
În 536, Ostrogoții le-au dat Francilor Provence în schimbul ajutorului lor împotriva
Bizantinilor.

Dacă facem o comparație cu situația din Insulele Britanice, trebuie să pornim de la

constatarea că amprenta civilizației romane a fost aici mult mai ștearsă, pe de o parte datorită
migrațiilor, pe de alta datorită vigorii civilizațiilor subiacente. Odată ce au avansat îm
Britannia, Romanii au încercat să implementeze programul obișnuit. Ei au stabilit două
provincii, care au fost împărțite în patru în secolul IV și 13 orașe stat care urmau organizarea
tribală celtică. Romanii, ca de obicei au construit drumuri, iar proprietarii de pământ au
construit villae. Stăpânirea romană era amenințată de triburile celtice din Scoția, iar, din
secolul II, pirateria pe coasta de est devenise tot mai acută. Prin urmare, în secolul III o linie

14
de fortificații a fost construită între Insula Wight și Wash. Lucrurile s-au înrăutățit după 367
când Picții și Scoții au atacat în colaborare cu pirații Saxoni. Romanii au început să le dea
Saxonilor pământ în Britannia pentru a-i atrage în serviciul militar, în speranța unei integrări.
Guvernatorul Britanniei s-a răsculat în 383 și a plecat pe continent cu o bună parte a trupelor.
Ei nu s-au mai întors iar restul legiunilor romane au fost retrase în 410 pentru a întări
apărarea de-a lungul Rinului. Se poate deduce din această desfășurare a evenimentelor că
Germanii avuseseră contact cu Britannia cu cel puțin un secol înainte de a se așeza în această
regiune.

Din păcate toate cunoștiințele pe care le avem despre Britannia pentru perioada 450-
600 provin din surse arheologice, toponime și texte scrise mult mai târziu. Arheologic se
poate constata că a existat continuitate de locuire într-un număr de orașe până prin anii 440,
dar apoi orașele au început să fie abandonate pentru cel puțin o generație. În consecință,
planul stradal al multor orașe care s-au dezvoltat pe situl unei foste așezări romane nu avea
nimic de a face cu planul roman. Ruptura în mediul rural era mai puțin acută, dar se mai
găseau foarte puține urme romane după 450.

Rezultatul imediat al plecării romanilor a fost resurgența conducătorilor triburilor

celtice. Prin anii 430 cea mai mare parte a Britanniei a fost condusă de Vortigern care,
conform tradiției a invitat Saxoni din Danemarca și Germania pentru a-l ajuta împotriva
rivalilor lui. În anii 500 Saxonii stăpâneau deja sud-estul dar avansul lor spre vest a fost oprit
de Aurelius Ambrosianus, un conducător celt, undeva lângă Bath. Acesta a murit însă în 516.
Deja în anii 600 un poem galez, Gododdin se referea la un erou legendar, Arthur, care era
posibil bazat pe Aurelius Ambrosianus, deși o altă supoziție credibilă este identificarea cu
figura lui Arthur de Cymric. Săpături efectuate la Cadbury au scos la iveală un palat de mari
dimensiuni pe care unii istorici l-au echivalat cu legendarul Camelot. Concluzia la care putem
ajunge este că, și în acest caz, era vorba de o societatea răboinică unde conducătorul avea un
important rol militar.

Sursa cea mai bogată pentru istoria Britaniei tribale este Istoria Ecleziastică a lui
Beda, scrisă în secolul VIII. Beda este cel care menționează Heptarhia regatelor germane și
distinge între Saxoni, care stăpâneau Wessex, Sussez și Essex, Anglii, care stăpânea Anglia
de Est, Mercia și Northumbria și Juți, care controlau Kent. Legile din Kent erau similare cu
cele ale Francilor ripuari sugerând că Juții ar fi putut să vină de pe Rin, mai degrabă decât din
Jutlanda. Saxonii erau din nordul Germaniei în timp de Anglii erau din Frisia (nordul

15
actualelor Țări de Jos). Saxonii controlau astfel sudul și vestul, venind evident dinspre coastă
pe Thames, în timp ce Anglii, care dominau Anglia centrală, au înaintat pe Wash și Humber.
În secolul VII, Heptarhia a devenit o Triarhie, Wessex a absorbit Essex și Sussex, Mercia era
un conglomerat poliglot în Anglia centrală (Midlands), disputându-și autoritatea asupra
Kentului cu Wessex. Northumbria, cea mai puțin structurată dintre cele trei, era zona de la
Nord de Humber și se formase din unirea oarecum forțată a două regate, Deira în sud și
Bernicia în actualul Yorkshire. În secolul VII, Northumbrienii au avansat în Scoția dar,
înfrânți de Scoți s-au retras pe linia zidului lui Hadrian în 685. Aglutinarea acestor regate a
fost lentă, implicând multe lupte. Mercia era cel mai puternic regat englez în secolele VII și
VIII. Celții au fost izolați în Wales până în anii 700. Offa, cel mai puternic rege din Mercia,
contemporan cu Charlemagne, a construit și el un zid care să apere frontiera. Beda vorbește și
despre un Bretwalda, conducător al Britanniei, care pare să fi exercitat o autoritate vagă și
oarecum informală. Acești Bretwalda par să fi fost prezenți în zona frontierei ceea ce
înseamnă că luptau probabil cu celții.

În al doilea rând, ar trebui să vedem în ce măsură regele era un judecător sau un

legislator pentru regatul pe care îl stăpânea. Isidor de Sevilla ne spune că, în epoca lui Euric,
goții au început să producă legi scrise, deoarece înainte ei aveau doar tradiții și obiceiuri.
Trebuie să ne întrebăm ce fel de consecințe avea o asemenea afirmație asupra mecanismelor
guvernării. Noile regate erau în fapt guvernate de pronunciamentele scrise ale regelui, decizii
la care acesta ajungea pe baza legilor romane scrise și pe baza unor obiceiuri barbare
nescrise. Legile nu erau valabile în funcție de un criteriu teritorial, oamenii erau supuși
cutumei (obiceiurilor) triburilor cărora le apațineau. Memoria colectivă a triburilor era cea
care păstra obceiurile.

În aceste condiții, regii germani au înlocuit împărații ca producători ai noii legi și se

poate constata o acțiune intensă de codificare a legilor. Aceste coduri tribale și-au făcut
apariția în toată Europa. Edictul lui Theodoric a fost primul efort de a crea o jurisdicție
identică pentru tot regatul, pentru romani și barbari. Legea salică, redactată în limba latină în
timpul lui Clovis codifica obiceiurile francilor salieni. Legea Gombette scrisă în latină a fost
promulgată de Gondebald, regele burgunzilor. În regatul vizigot, Euric ( 466-485) și
Leogivild (568-586) au produs și ei coduri de legi. Edictul lui Rotharis era legea pentru
longobarzi (643). Pentru alamani, au existat Pactus (sec. VII) și Lex alamanorum (sec. VIII).
Mulți suverani barbari au considerat necesară o nouă legislație pentru romani. Aceasta a
constat de fapt în adaptări și simplificări ale codicelui Teodosian din 438.

16
 Fixarea legislației în formă scrisă avea mai multe funcții. În primul rând era menită să
rezolve conflictele provocate de conviețuirea acestor popoare diferite în același teritoriu. Ea
exprima, pe de altă parte, teritorializarea unor relații sociale în perioada în care migrațiile s-au
încheiat. Fixarea în scris a legislației putea să fie urmarea influenței practicii romane în
materie de legislație sau a practicii ecleziastice care funcționa după legi scrise.

Deși diferite în detaliile lor, legile tribale erau similare conceptual, animate de un
spirit comun. Legislația era considerată o unealtă civilizatoare și, într-un anumit sens,
produsă sub presiunea noilor supuși. Aceste coduri de legi încercau să fixeze locul barbarilor
în noua societate. Ele pun în evidență existența unei societăți pastorale și a unui set de valori
foarte diferite de ale noastre. Foarte ciudat pentru mentalitataea modernă este faptul că aceste
legi stabileau prețul unei vieți, wergeld, care trebuia plătit dacă un individ era omorât.
Societatea germanică era una a statutului și prin urmare pedepsele erau proporționale cu
statutul celui acuzat și a victimei. Romanii care trăiau în regatele tribale erau pedepsiți mai
sever decât Francii pentru aceleași fapte. Dacă ei erau uciși sau răniți de Franci, cei din urmă
plăteau mai puțin pentru aceste fapte. Chiar și legea Burgunzilor, care era cea mai apropiată
ca spirit de legea romană, făcea loc acestor diferențe. Un Burgund plătea o amendă pentru o
faptă pentru care un Roman ar fi plătit cu viața. În fine, codurile tribale erau extrem de
vindicative, pedeapsa era proporțională cu fapta, violența fiind centrală în societatea
germanică. Mai mult, faptele reprobabile ale unui membru al familiei erau răscumpărate
colectiv de toată familia sa. Singura excepție era situația unde familia se dezicea de vinovat,
îl excludea practic din rândurile ei și acesta era expulzat din societate. Vendetele erau
frecvente și sângeroase. Amenzile erau uriașe, așa că erau împărțite între toți membrii
familiei extinse, după un set de reguli. Pe măsură ce aceste populații s-au așezat, rolul
neamului ca arbitru al conflictelor a fost preluat de stăpânul pământului. Pedeapsa era
considerată o rușine și deci ea nu era aplicată decât după un proces și o condamnare oficială
de către tribunal. Legea salică stipula pedepse corporale doar pentru sclavi. Dovada
vinovăției era stabilită cu ajutorul lui D-zeu nu pe baza examinării unor probe. Procedura
implica audierea unor martori care jurau că acuzatul nu a comis fapta. Persoanele de rang
inferior erau testate prin ordalii. În aceste condiții, mulți indivizi preferau vendeta sau să se
bazeze pe capacitatea familiei de a-i apăra.

Caracteristic pentru aceste legi este principiul personalității legilor, care însemna că
fiecare individ putea să fie judecat după legea tribului său, fără să se țină seama de teritoriul
în care locuia. Într-un regat barbar, un individ nu era supus unei singure legi, valabile pentru

17
toți locuitorii teritoriului, ci el era judecat după obiceiul juridic al grupului etnic căruia îi
aparținea. Ceea ce firește ducea la discrepanțe îngrozitoare în formulările legii. În ciuda
acestui fapt, diversitatea juridică nu era atât de mare pe cât am putea crede, pentru că legile
barbare se asemănau mult de la un popor la altul, apoi pentru că, în fiecare regat, un cod avea
tendința să le domine pe celelalte. Influența Bisericii, mai ales după convertirea regilor arieni
și tendințele unificatoare ale carolingienilor au dus la dispariția personalității legilor în folosul
teritorializării lor. Cu toate acestea, legislația particularizată din evul mediu timpuriu a întărit
tendința înspre compartimentare. În secolul XII se preciza încă în acte emise la Modena
contrastul între băștinași “romana lege viventes” și o colonie franceză sau normandă ai căror
membrii sunt definiți ca “salica lege viventes”.

Odată explorat profilul monarhului legislator, în al treilea rând este necesar să

examinăm modul în care regele reușea să asigure bunăstarea poporului său, adică să
administreze eficient teritoriile stăpânite.

Atât cât ne putem da seama din informațiile parcimonioase care pot fi decelate din
documente, în regatele tribale guvernarea a păstrat mult timp un caracter personal. În timpul
migrațiilor, regele celor mai multe triburi era primul dintre egali. În acest context, aristocrația
avea și ea autoritate considerabilă împreună cu marea adunare a tribului. Pe măsură ce
germanii au devenit sedentari, aceste adunări au scăzut în importanță. Puterea aristocrației a
crescut în consecință pentru că regele se consulta cu consiliul format din bărbații importanți
ai tribului. Puterea regelui depindea de calitățile sale războinice. Când nu era câștigător și nu
avea bunuri de împărțit cu care să-și răsplătească războinicii, autoritatea lui intra în declin. În
principiu statutul regal era moștenit. Poziția regelui era complicată de faptul că avea o
personalitate legală privată și o funcție publică ca rege. Exemplul împăratului roman și chiar
principiile legilor romane creșteau puterea regelui.

Relația cu supușii pare să fi fost profund marcată de moștenirea tribală deși exista
dorința de a interioriza modelele imperiale. Astfel, atât Francii cât și vizigoții și longobarzii
au avut capitale, respectiv la Soissons, Paris, la Toledo și Pavia. Acești regi au asumat
purtarea unui costum modelat după cel imperial și au utilizat atribute ale autorității cum ar fi
tronul și coroana. Dincolo de fragmente descriptive, s-au păstrat fizic astfel de coroane votive
ale regilor vizigoți. Leovigild (568-586) a fost primul rege vizigot care a emis monede în
numele său și cu imaginea sa, imitând evident modelele bizantine. S-a perpetuat de asemenea
modelul Hipodromului. Agilulf de pildă a proclamat succesiunea fiului său în teatrul din

18
Milano, în timp ce Chilperic, rege al Francilor a construit amfiteatre la Soissons și la Paris.
Urmând modelul bizantin, regii barbari rezidau într-un palat, în mijlocul personalului curții.
Dar, pentru regii barbari, reședința și locul de adunare preferat era the royal hall, sala regală,
un spațiu de ca. 25 /12 metri, opțiune care reflectă stilul de viață regal asociat acestui loc de
socializare.

Pe lângă suveran și nucleul curții, ca să funcționeze, mecanismul guvernării avea

nevoie de funcționari. În unele teritorii din Franța, Italia și Spania acești funcționari aveau
nume germane. Era un semn că aparatul guvernării era diferit față de cel anterior, atât ca
spirit cât și ca dimensiune. Theodoric a încercat să perpetueze guvernarea de palat și să
integreze grupul senatorilor în acest proces. Dar Theodoric se instalase într-o societate
oarecum funcțională, într-o capitală, Ravenna, și construise un palat acolo, având numeroși
stimuli de a face sistemul să supraviețuiască. Majoritatea conducătorilor din perioada post-
Romană erau în mișcare și nu puteau acomodau cu ușurință un aparat al guvernării complicat.

Această căutare mai mult sau mai puțin conștientă a simplității a dus la lipsa de
diferențiere în cadrul sistemului, la o suprapunere a funcțiilor în serviciul personal al
conducătorului și cele care aveau drept scop guvernarea efectivă a teritoriului. De exemplu,
majordomul, care se ocupase inițial de dormitorul conducătorului a devenit un aristocrat
militar prin formare și funcție. În atare condiții era firesc ca regele să aibă un camarad de
arme care era persoana cea mai de încredere. Procedura trimitea la camaraderia care se
stabilea în atmosfera războinică a invaziilor. Nu exista nici o distincție conceptuală între
serviciul datorat regelui ca persoană și serviciul acordat statului. Unii funcționari regali
importanți aveau origini servile, dar aveau un wergeld (valoare) mare datorită proximității
față de rege.

Guvernarea nu era instituționalizată și nu se sprijinea pe un aparat birocratic

substanțial. Funcționarii din anturajul regal nu erau echipați de exemplu să perceapă eficient
impozitele și atunci această activitate era delegată aristocrației, care avea alte idei despre
patronaj, asociate cu pământul. Oricum, nici un conducător în acel moment nu ar fi avut
instituțiile necesare pentru a guverna eficient un teritoriu atât de mare cum era regatul franc
în momentul extinderii sale maxime. Chiar Clovis sau Charlemagne au trebuit să apeleze la
colaborarea unei elite locale care era loială suveranului într-o relație personală.

În plus, nu exista nici o distincție între resursele private ale regelui și trezoreria
publică. Așteptarea era ca regele să trăiască și să guverneze cu ajutorul resurselor personale

19
(domeniile sale) și prada de război. Proprietatea regelui în fiecare district era gestionată de un
steward, al cărui rang era echivalent cu al unui conte. Stewardul șef era majordom al palatului
regal. Merovingienii au încercat să perceapă impozite după model roman, de pe pâmânturi și
activitate comercială. Supușii datorau ospitalitate regelui.

Organizarea administrativă romană în provincii și prefecturi a dispărut în Gallia

secolului V. În civitates din sud, regii franci au numit comiți. Inițial acești comiți franci din
sud au împărțit autoritatea cu episcopii, dar autoritatea celor din urmă era limitată la zone din
interiorul zidurilor orașelor, în timp ce comiții stăpâneau zona rurală. În nordul predominant
german, fiecare district local, pagus, din civitas avea un comite, ceea ce însemna că aceste
comitate erau mult mai mici în Gallia de nord. În secolul VI regii au numit și duci (duces) ca
leaderi militari la frontiere.

Prin urmare, Francii nu au reușit să colonizeze sau să administreze sud-vestul Franței

după plecarea vizigoților și astfel aceasta a rămas singura parte din regatul lor care avea o
populație Gallo-Romană numeroasă. Francii nu au avut foarte mult succes nici în sud-est,
unde Provence nu a putut fi guvernată eficient până în secolul VIII.

Regatul franc, în ciuda succesului lui, funcționa în logica regatului barbar, în sensul
că, la moartea lui Clovis în 511, acesta a fost împărțit între fii acestuia. Practica nu era un
semn al slăbiciunii regatului ci o expresie a structurii tribale, unde unitatea era dată de forța
militară a triburilor.

O diferență majoră între regimurile post-Romane care au sucombat și cele care au

supraviețuit nu era atât faptul că unele erau ariene și altele catolice ci ceea ce era cristalizat
de aceste diferențe religioase, menținerea unui clivaj între Barbar și Roman în numele unei
diferențe între militar și civil. Regatele care au prosperat au fost cele care au reușit să
integreze elitele. Prețul acestei integrări a fost ascensiunea valorilor militare care nu aveau
nevoie de ierarhiile guvernamentale și care au făcut din ospitalitatea exercitată în sala
seniorului locusul unei solidarități a elitelor.

Eficiența guvernării în regatul franc a fost testată de evenimentele politice care au

survenit la moartea lui Clovis. Istoria lui Grigore de Tours descrie în amănunte grafice
războiul civil între descendenții lui Clovis în secolul al VI-lea. Diviziunile în care s-a împărțit
regatul erau Neustria, Burgundia și Austrasia. Neustria corespundea aproximativ cu teritoriile
de pe Sena și Loara în nord-vestul Franței, Burgundia coincidea cu vechiul regat care purtase

20
acest nume, iar Austrasia era partea de nord-est a actualei Franțe, inclusiv partea de sud a
Țărilor de Jos și teritorii la est de Rin. Aceasta diviziune a persistat între 567 și 679. Rolul
femeilor în acest război intern a fost deseori remarcat de istoriografie, figurile cele mai
importante fiind Brunhilde și Fredegund. În cele din urmă Brunhilde a fost victima unei
coaliții a nobililor franci care nu erau încântați că aceasta concentrase puterea în mâinile
monarhiei. Pacea încheiată în 613 l-a obligat pe Clothar II să aleagă comiții dintre aristocrații
deținători de pământuri într-o anumită regiune. Este foarte probabil că înțelegerea consfințea
o practică deja încetățenită. Pe de altă parte, din acel moment, Neustria, Burgundia și
Austrasia urmau să aibă fiecare un vicerege sau majordom al palatului. În esență, acest edict a
consolidat transferul de autoritate de la o regalitate slabă înspre un grup de potentați care
fuseseră inițial un grup de războinici care s-a transformat în timp într-o aristocrație
deținătoare de pământ. Prin urmare, proprietatea funciară a devenit baza pentru autoritatea
aristocrației, în timp ce regii franci au fost prea implicați în conflicte și rivalități familiale
pentru a cuceri noi teritorii.

Majordomii erau conducători ai acestor facțiuni și controlau practic regele. Domeniul

regal a scăzut dramatic datorită donațiilor către biserică și datorită darurilor făcute unor nobili
pentru serviciul fidel. Regii merovingieni în această perioadă erau slabi sau minori și astfel
majordomii aveau mai multă autoritate și reușeau să-și consolideze pozițiile. Se poate deci
observa un contrast între conflictele care au dominat secolul VI, care erau între descendenții
lui Clovis și cele ale secolului al VII-lea, care erau între facțiunile aristocratice. În 687,
Pippin de Heristal (Pepin de Herstal), majordom al Austrasiei, a reușit să-și înfrângă rivalii și
s-a impus ca majordom al întregului regat franc.

În ciuda aparentei ei simplități, guvernarea francă era destul de sofisticată.

Documentul scris era folosit pe scară largă, Breviarul lui Alaric și Codul Teodosian erau
cunoscute. Jurăminte de loialitate față de monarhie erau prestate în adunările satelor.
Autoritatea aristocraților a început să o depășească pe cea a regelui din momentul în care
triburile s-au așezat. Regele putea să delege o parte din autoritatea sa. Acordarea imunității a
diminuat în general poziția regelui. Monarhii au pierdut și monopolul asupra emisiunilor
monetare. Prin urmare, pentru majoritatea istoricilor este sesizabilă o tensiune între regi și
aristocrație. În alte opinii, deși elita teritorială a amenințat monarhia în cazuri individuale,
regalitatea depindea de ei pentru a menține ordinea la nivel local. În secolul VIII și IX
aristocrația era din ce în ce mai puternică. O bună parte din legislație sugerează că oamenii

21
aveau în general seniori pentru care puteau lupta, interesele acestuia primând. Acesta
reprezenta în cele din urmă fie un agent personal al regelui, fie autoritatea publică.

În Insulele Britanice, Germanii au avansat înspre interiorul insulelor pe văile fluviilor

Thames, Wash și Humber. În afara Scoției, a Țării Galilor, partea de vest a Angliei și a
Irlandei, care a fost complet celtică până la atacurile scandinave din secolul IX, numele
celtice sunt rare, ceea ce sugerează o segregare spațială a populațiilor. În timp ce pe continent
retragerea Romanilor a însemnat o reînviere a structurilor sociale celtice și a unor forme
economice (structura câmpurilor etc.), în Britannia secolului V, o asemenea evoluție este greu
observabilă. Germanii i-au absorbit pe Celți și ruptura cu trecutul a fost completă.

În fine, este necesar să înțelegem în ce măsură regele se putea ocupa de sănătatea

spirituală a poporului său. Primul lucru care ar trebui spus este că regii barbari au aspirat la
statutul constantinian. Prima fundație a lui Clovis de pildă a fost o biserică dedicată Sfinților
Apostoli la Paris, unde s-a și înmormântat. Creștinați cu concursul clerului, regii germanilor
erau în general dispuși să ofere Bisericii lor o conducere. Regii vizigoți au fost cei care au
preluat rolul constantinian cel mai bine, anticipând din nou modelul Carolingian. Regalitatea
vizigotă a asumat modelul bizantin. Reccared de pildă a fost aclamat de conciliul de la
Toledo (589) drept un nou Constantin. Vizigoții au fost primii europeni care au văzut că
Vechiul Testament oferea cea mai bună ideologie pentru o integrare a principiilor creștine cu
prioritățile marțiale. Astfel, Spania a dezvoltat un ideal cruciat foarte devreme.

Am menționat deja una dintre explicațiile pentru succesul lui Clovis, datorat
convertirii sale la creștinismul catolic, nu la arianism, ca în cazul multora dintre triburile
germane. Relatarea acestui eveniment este foarte colorată de influența relatăriii referitoare la
convertirea lui Constantin. Clovis s-a rugat să obțină victoria în bătălia împotriva alamanilor
și succesul avut l-a convins să îmbrățișeze noua religie. Din această poziție de proaspăt
convertit, Clovis și-a creștinat poporul. Evident că adoptarea creștinismului l-a legitimat în
fața supușilor săi Gallo-Romani și i-a oferit un pretext să atace triburi germane care trăiau
mai la sud, datorită arianismului lor.

Începând cu Ethelbert din Kent, care le-a permis unor misionari de la Roma să
evanghelizeze poporul său, Bretwalda din Insulele Britanice erau creștini.

Odată stabilite atribuțiile regelui este de examinat ideologia puterii, concepția despre
autoritate care prevala în această epocă. Trebuie să pornim de la o observație: regii din

22
regatele tribale au furnizat occidentului roman unii dintre cei mai cunoscuți martiri. În această
perioadă apare modelul regelui care moare în bătălie împotriva unui inamic păgân. Oswald de
exemplu ca martir era eroul unui război creștin.

În ochii multor istorici, și să ne amintim aici periodizarea lui Jacques Le Goff,

perioada carolingiană reprezintă un efort de regrupare germanică care a rezultat în articularea
unei civilizații distincte. Este prin urmare necesar să explorăm cultura politică a acestei noi
entități, asumarea titlului imperial, procesul de instituționalizare și specificul cultural al
acestei societăți.

Istoria Carolingienilor, descendenți ai majordomilor care i-au servit și apoi eliminat

pe regii merovingieni, merită o atenție sporită. În deceniul care a urmat bătăliei de la Tertry în
687, Pippin de Heristal, majordom al palatului pentru întregul regat franc a cucerit Frisia.
Cum misionarii din Insulele Britanice erau deja o prezență printre Franci de cam un secol, în
695, Pippin sperând să-și consolideze stăpânirea în Frisia, a încercat să implementeze
misiunea creștină în acest teritoriu. Astfel el a trimis un călugăr din Northumbria, Willibrord,
la Roma, unde papa l-a investit cu rang metropolitan în Frisia. Strategia lui Pippin a semnalat
de fapt o noua direcție politică, alianța dintre monarhia francă și papalitate. După moartea lui
Pippin, survenită în 714, inevitabila luptă pentru putere s-a sfârșit cu victoria unicului său fiu
adult, Carol Martel.

Construindu-și o bază a puterii în teritoriile controlate de Franci, Carol și-a concentrat

atenția asupra frontierelor. În consecință, el i-a înfrânt pe musulmani la Poitiers și Toulouse
în 732 și a numit conducători marionetă în Aquitania și Provence. Carol a continuat politica
inițiată de tatăl său în ceea ce privește Roma și misiunile creștine încercând să-și extindă
influența la est de Rin. Un călugăr Benedictin Saxon, Wynfrith, a plecat în misiune în Frisia
(un eșec) și apoi în Germania (un succes), după care a petrecut timp la curtea papală. În 722,
Grigore II i-a dat numele Bonifaciu și l-a trimis în misiune pentru convertirea germanilor de
la est de Rin. La curte, Charles Martel a pus resursele monarhiei la dispoziția sa pentru a ajuta
misiunea. În 732, Bonificiu a devenit arhiepiscop de Mainz și până în 747 a întemeiat 5
episcopate. El a întemeiat și mănăstiri, cea mai importantă fiind Fulda. În ciuda acestei
colaborări armonioase, Charles Martel nu era o unealtă a Bisericii. El a folosit pământurile
acesteia pentru a finanța campanii militare. După moartea sa, fiii săi, Pippin cel Scurt (Pippin
le Bref) și Carloman, au fost și ei receptivi fața de politica lui Bonifaciu și au folosit influența

23
lor pentru a reorganiza Biserica Francilor. Bonifaciu care coresponda frecvent cu papalitatea
a fost instrumental în consolidarea relațiilor cu Roma.

Autoritatea lui Pippin a fost consolidată de faptul că fratele său Carloman s-a retras la
mănăstire în 747. Pippin era astfel pregătit pentru următorul pas al carierei sale, având în
vedere că, în fapt, majordomii dețineau autoritatea efectivă. În aceste condiții, ca răspuns la o
întrebare a lui Pippin, Papa Zacharias II a declarat că cel care deține autoritatea de facto ar
trebui să o dețină și în nume. La instrucținuile papei, Bonifaciu l-a uns pe Pippin ca rege în
751. Ungerea, care fusese deja folosită în regatele tribale pentru numirea regilor era de fapt
un ritual destinat preoților. Ungerea simboliza de altfel sancțiunea divină a domniei lui
Pippin. Părul lung, care simboliza virilitatea, al ultimului rege merovingian a fost tăiat și
acesta a fost trimis la o mănăstire. Noua dinastie s-a numit în final carolingiană după Carol,
Carol cel Mare sau Charlemagne.

Ajutorul papal acordat în 751 a avut un preț atașat. Pippin și-a petrecut o bună parte
din domnie în Italia, luptând cu inamicii papei, longobarzii. În 757, el a cedat pământurile
recuperate papalității. Documentul original al donației lui Pippin nu a supraviețuit, acesta
fiind doar menționat într-o viață a papei Ștefan II (752-757), dar el a inspirat unul dintre cele
mai celebre falsuri ale Evului Mediu, așa-numita donație a lui Constantin, document redactat
în cancelaria papală în anii 800. Acest fals susține că, în momentul în care Constantin a plecat
la Constantinopol în 330, el a dat Roma, palatul său și imperiul de vest papei Silvestru I.
Documentul consfințea autoritatea papală asupra occidentului European și dreptul Papei de a
decide cine va exercita acea autoritate.

În 768, domeniul lui Pippin a fost împărțit între fii acestuia, Carloman și Carol, pe
care îl încoronase alături de el. Frații erau rivali și un război civil a fost evitat de această dată
doar datorită morții lui Carloman în 771. Aceasta a fost șansa lui Charlemagne să stabilească
modele de guvernare, relații politice, și modele culturale care au supraviețuit timp de secole.
Chiar dacă unificarea Europei sub autoritatea unui singur rege a fost o realizare personală,
care a supraviețuit o generație, transformarea instituțională operată a dăinuit pe tot parcursul
evului mediu. Cum contemporanii erau perfect conștienți de importanța faptelor sale, familia
a reușit să obțină beatificarea lui Carol cel Mare și în unele biserici acesta este venerat ca
sfânt până în zilele noastre.

Am putea să credem că viața lui Carol cel Mare este suficient de bine documentată
deoarece, între 817 și 829, Einhard a scris o biografie a acestuia. Einhard era un funcționar la

24
curte care l-a cunoscut pe Carol. Dar el a împrumutat liber din Suetonius, Viața lui Augustus
și a atribuit virtuțile acestuia lui Carol. Portretul lui Carol cel Mare sugerează forța fizică a
acestuia, regele fiind supraponderal, un fapt valorizat pozitiv de mentalitatea epocii, care
asocia obezitatea cu prosperitatea și bunul trai, prietenos, iubitor de vânătoare și în acord cu
contemporanii săi, a căror prejudecăți le împărtășea. Transpare din text acea dimensiune a
convivialității la curtea suveranului care, așa cum am văzut fusese liantul principal al
societăților tribale. În ciuda sfaturilor medicilor săi, Carol nu a încetat să mănânce și să bea
abundent. Detașându-se de opinia medicilor, Eihard i-a lăudat moderația spunând că regele
bea doar trei pocale de vin pe zi, alimentând astfel fără să vrea stereotipurile despre Germani
bețivi. Așa cum am mai menționat, Carol a perseverat toată viața să poarte costumul franc,
adoptând un costum roman doar la Roma pentru ceremonia de încoronare. Avea un mare
respect pentru cunoaștere și și-a educat atât fii cât și fiicele în artele liberale. Curtea sa a
găzduit câteva dintre cele mai mari personalități intelectuale ale epocii. Prin urmare, Carol cel
Mare a întrunit calitățile fizice ale unui nobil franc și pretențiile intelectuale care erau
atrăgătoare pentru Biserică. Căsătorit de patru ori, Carol cel Mare a avut o serie de concubine
și, în consecință numeroși copiii nelegitimi. El a supraviețuit tuturor fiilor săi.

Din textul lui Einhard dar și din evenimentele domniei sale rezultă rolul de
conducător militar asumat de Carol cel Mare. Carol cel Mare își răsplătea nobilii cu prada de
război așa că, în anii 790 a fost plecat în campanii militare în fiecare an. Unii dintre primii
inamici eu fost longobarzii. În 774 Charlemgne l-a înfrânt pe Desiderius și s-a încoronat ca
rege al longobarzilor. Carol cel Mare a luptat cu musulmanii în Spania de nord în 778 și a
înființat o marcă în Aquitania sudică. În această bătălie, ariergarda lui Carol a fost atacată de
bascii creștini, nu de musulmani, eveniment care constituie baza istorică pentru Chanson de
Roland. Aristocrații franci au continuat această campanie și au ocupat în cele din urmă
Barcelona. Când fiul cel mai mare al lui Carol, Pippin Cocoșatul s-a revoltat împotriva lui, i
s-a dat un sub-regat în Aquitania care era de fapt o zonă tampon împotriva pericolului
musulman din sud-vest. Succesele politice ale lui Carol cel Mare au fost mai mari în nord.
Francii au exercitat tot timpul o oarecare autoritate asupra Germanilor la est de Rin, încă din
epoca lui Carol Martel, de aceea nepotul său a consolidat aceste cuceriri, a înființat
episcopate, un ducat și comitate între Rin și Elba. În 757, ducele Tassilo al Bavariei a depus
omagiu în fața lui Pippin, iar Charlemgane l-a obligat să-și cedeze ducatul în 788. Carol a
întemeiat astfel marca de est la frontiera de est a Bavariei, care mai târziu a devenit ducatul
Austriei. El a pus capăt și regatului Avar și a cumulat o captură de război remarcabilă. Prin

25
urmare, în expansiunea în centrul Europei a fost cucerită Bavaria, a avut loc o confruntare cu
Avarii și Carol a anexat teritoriile dintre Dunăre și Drava, incluzând slovenii și croații în
regatul său.

Nu toate campaniile lui Carol cel Mare s-au bucurat însă de succes. Saxonii păgâni
din nordul Germaniei au rezistat avansului franc. Charlemagne a organizat campanii
împotriva lor între 772 și 804. Dar de fiecare dată, după retragerea trupelor, Saxonii s-au
revoltat împotriva guvernării locale și au revenit la religia lor veche. Analele regale ale
Francilor menționează că, în 782, Carol a executat 4500 de Saxoni într-o singură zi. În 797 a
emis un capitular pentru Saxonia care prevedea pedeapsa capitală pentru cei care practicau
religii non-creștine. În acest climat ostil, s-au făcut mari eforturi să se protejeze bisericile,
personalul și proprietățile acestora.

Prin urmare, efortul expansionist carolingian era jalonat de Imperiul Bizantin, de

regatul lui Offa (756-797) în Insulele Britanice și de Spania Musulmană, precum și de statul
Pontifical. Direcțiile de reconstituire a unității de către Carolingieni au fost înspre Sud-est în
Italia, înspre sud-vest în Spania și înspre nord și est în Germania. Efortul acesta a început cu
Pippin cel Scurt împotriva longobarzilor, și a musulmanilor (759), pe care i-a înfrânt la
Narbonne. Carol a continuat această direcție cucerind Barcelona, Catalonia și Navara,
formând o marcă a Spaniei. În urma acestor campanii susținute, Carol cel Mare a devenit
stăpânul unui teritoriu enorm. Acesta trebuia guvernat eficient. Carol cel Mare a avut însă,
dincolo de energia lui ca războinic un adevărat talent pentru administrație.

O primă inițiativă în acest sens a fost folosirea scrisului. Apelul la actul scris a
însemnat perfecționarea utiliajului profesional al funcționarilor regali. Autoritatea în teritoriu
era asigurată prin texte legislative și administrative (capitularii) și prin trimiși speciali,
reprezentanți ai puterii centrale (missi dominici). În scopul aglutinării sociale exista o adunare
obștească unde se întâlnea elita seculară și ecleziastică. Era un soi de parlament.

Guvernarea regală era centrată asupra casei regale, un mod de organizare care a
devenit un model pentru întreaga Europă. Comitele palatului prezida asupra curții și a
celorlalți funcționari, cum ar fi seneșalul (se ocupa de masa regelui). Unii dintre funcționari
performau mai mult decât îndatoriri domestice, de exemplu conetabilul (comitele grajdurilor),
care avea funcții militare. Funcționarii din casa regală dețineau poziții personale, dar nu
aveau autoritate instituțională. Regele era în continuare în primul rând un conducător militar
itinerant, așa că nu se știe suficient despre curte. Dar în epocă s-au făcut destul de multe

26
progrese în păstrarea informației, în arhivarea acesteia, mai ales când era vorba de relațiile
regelui cu laicatul și cu ierarhia ecleziastică. Cancelaria lui Charlemagne a emis capitularii,
ordine administrative care erau organizate pe capitole. Cancelarul era un funcționar al capelei
regale și o figură foarte importantă la curte. El dirija notarii care scriau efectiv documentele.
În epoca lui Charlemagne aceste documente erau redactate efectiv de cancelaria regală, dar
mai târziu ele erau redactate de beneficiari și aduse pentru autentificare în cancelaria regală
unde li se punea un sigiliu. Preocuparea pentru aceste inventare era stimulată de dorința lui
Carol cel Mare de a ști cât serviciu militar i se datora de către supuși. El a încurajat abațiile să
compileze liste cu proprietățile lor, mai ales pământuri, și obligațiile țăranilor care îl lucrau.

Carol cel Mare a încercat să transforme mansa într-o unitate de evaluare militară și
fiscală. Mansa era un teritoriu echivalat cu o hide engleză și cu o Hufe germană. În partea
centrală a regatului franc o mansă era terenul care dădea o recoltă suficientă pentru
întreținerea unei familii care trăia pe acel teren. În epoca lui Charlemagne, 4 manse erau
obligate să furnizeze un infanterist în armata regală, în timp ce 12 manse trebuiau să echipeze
un cavaler. Prin urmare, era o societate care dispunea de inventare și mărturii referitoare la
proprietăți și bunuri.

Într-o epocă cu comunicații proaste și resurse regale insuficiente, Carol cel Mare și
succesorii lui au trebuit să se bazeze pe elitele locale și rețelele lor clientelare pentru
administrarea regatului. Comitatele și ducatele care existau din epoca merovingiană erau
controlate de elita locală. În secolul VII, autoritatea episcopilor era exercitată în interiorul
incintei unor civitates în timp de comiții controlau restul teritoriului. În nord, ei erau stăpâni
pe acele pagus. În epoca lui Carol cel Mare existau cam 200-250 de comitate în regatul franc.
Comitele era numit de rege, judeca în numele acestuia într-un tribunal comitatens și păstra un
procent din amenzile percepute. De asemenea el controla taxele percepute pentru serviciul
militar. El avea atribuții similare cu un ealdorman Anglo-Saxon care apare în surse din
secolul IX, dar a fost înlocuit la scurt timp de sheriff (shire reeve) în secolul XI. Tribunalele
comitatului se întruneau o dată la patru luni în Imperiul Carolingian și o dată la șase luni în
Anglia. Carol cel Mare a susținut un număr de funcționari permanenți numiți rachimburgii,
scabini sau boni homines care trebuiau să fie prezenți în aceste tribunale. Sub nivelul
tribunalului comitatens exista un tribunal al vicariatului sau hundredman în Anglia care se
întrunea o dată la 4 săptămâni. Carol cel Mare a cerut ca cel puțin o persoană care știa să
citească și să scrie în latină trebuia să fie atașată fiecărui tribunal. Predecesorii lui Carol au
folosit missi pentru a supraveghea mersul lucrurilor în diversele regiuni ale regatului.

27
Începînd cu 802, doi missi, unul cleric și unul laic au fost trimiși pentru a supravecghea
activitățile din comitate. În secolul IX, acești missi nu mai funcționau ca atare, deși numărul
lor crescuse la 4. Oricum, ei circulau numai în teritoriile care fuseseră france în epoca
merovingiană. În Aquitania și părțile nou cucerite ale Germaniei, comiții erau subordonați
ducilor și atribuțiile lor erau în primul rând militare.

Proprietatea personală a regelui era domeniul regal. Carolingienii au venit la putere

folosind resursele personale pentru a atrage clienți. Deci un domeniu vast era crucial. Atâta
timp cât expansiunea regatului era în curs, răsplata elitelor laice și ecleziastice nu constituia o
problemă. Când acestea au începtat, Carolingienii au ajuns la fel de săraci ca ultimii
merovingieni.

Cu toate că a numit Franci în poziții importante germanizând astfel treptat nobilimea

europeană, Carol cel Mare nu a făcut nici o încercare de a uniformiza legea, repectând mai
degrabă obiceiurile locale ale popoarelor cucerite.

Carol a mutat astfel centrul de greutate al regatului franc înspre est, pe Meuse,
Mosella și Rin. Centrele lui preferate erau Heristal (Thionville), Worms, Nimegen,
Inglesheim și Aachen. În aceste teritorii s-au construit trei palate.

Carol cel Mare a folosit și el alianțele matrimoniale în scopuri diplomatice. De

exemplu, la un moment dat a fost căsătorit cu o fiica a lui Desiderius, rege al longobarzilor,
probabil pentru a securiza colaborarea cu acesta din urmă. Dar aceasta a fost repudiată în
momentul în care Desiderius a primt-o pe sora acesteia, văduva lui Carloman, rivalul lui
Carol, la curtea sa.

Poate cel mai important aspect al politicii lui Carol cel Mare a fost relația acestuia cu
biserica. Politica lui expansionistă din punct de vedere teritorial a avut tot timpul și o
dimensiune religioasă, el luptând cu longobarzii arieni, cu musulmanii din Spania, cu Saxonii
păgâni. În special în acest ultim caz, Carol și-a asumat creștinarea teritoriului și a contribuit la
instituționalizarea Bisericii Creștine. Saxonii au fost creștinați cu forța și au fost întemeiate o
serie de episcopii: Bremen, Münster, Paderborn, etc. Nu trebuie uitată însă relația cu
Papalitatea și poziționarea lui Carol față de centrul creștinimsului apusean.

Charlemagne avea un ascendent deoarece a domnit peste un teritoriu mai mare decât
orice principe de la împărații romani. Cu toate acestea, împăratul din Bizanț, a cărui
ortodoxie era suspectă datorită crizei iconoclaste, deținea autoritate temporală asupra Romei.

28
În anii 790 conceptul de imperiu era discutat în prezența lui Charlemagne de intelectualii din
ambianța aulică. Relațiile regelui cu papa Hadrian I (772-795) erau tensionate dar succesorul
lui Hadrian, Leo III (795-816) era mai puțin capabil să controleze nobilimea din Roma. În
798, aceștia l-au capturat pe Leo, l-au condamnat pentru erezie și l-au abuzat fizic. Papa a
cerut ajutorul lui Charlemagne care, în ipostaza sa de rege al longobarzilor era cel mai
puternic principe din Italia. Charlemagne a mers la Roma, unde a ținut un sinod care l-a
absolvit pe Leo de toate acuzațiile. Situația îl transforma pe Charlemagne în conducătorul
Romei. În ziua de Crăciun a anului 800 Leo III a pus o coroană pe capul lui Charlemgne și l-a
declarat împărat și Augustus. El a fost promt aclamat de clerul prezent.

Semnificația momentului a fost uriașă, cu implicații în toate direcțiile. Nici o sursă

contemporană nu sugerează că Charlemagne ar fi fost nemulțumit de decizia Papei. Cu toate
acestea, în textul scris de Einhard după moartea lui Carol cel Mare se sugerează că papa l-a
surprins pe rege cu gestul său și că regele a avut anumite îndoieli în legătură cu această
decizie. Așa încât, în 802, Carol a repetat încoronarea imperială la Aachen, de această dată
luând coroana de la un preot și plasând-o el însuși pe capul său. Prin acest scenariu el sugera
că a primit autoritatea imperială direct de la D-zeu și nu de la papă. În mod destul de clar ceea
ce Carol respingea era sugestia autorității superioare a Papei care conferă titlul de împărat și
autoritatea implicită regelui franc.

Lucrurile erau complicate și de reacția venită din Bizanț pe care Carol nu o anticipase.
Bizanțul recunoștea un singur împărat, așa încât, încoronarea lui Charlemagne crea un
oarecare discomfort. În plus, Carol negocia căsătoria cu o prințesă bizantină, Irina, în sine un
demers diplomatic foarte abil. Se poate presupune că Leo l-a încoronat pe Carol sperând să
creeze o diviziune între cei doi, consolidându-și poziția în vest. Dacă aceasta a fost intenția
lui Leo, ea a fost încununată de succes deoarece tratativele s-au încheiat, Irina a fost depusă
și relațiile Francilor cu Constantinopolul deteriorate. Prin urmare, gestul, care putea fi
echivalat cu reînființarea Imperiului în Occident, pare să fi fost o idee pontificală, nu
carolingiană. Carol dorea să stăpânească un regat al occidentului. Carol se considera rege
încoronat de D-zeu “rex a Deo coronatus.” În Libri karolini (792), el s-a intitulat rege al
Galilor, al Germaniei, al Italiei și al provinciilor vecine. Pentru el, Basileul era regele care
avea reședința la Constantinopol. Din moment ce Carol se considera rege al Francilor, el nu
era neapărat interesat de o ceremonie care îl făcea mai ales un rege al Romanilor.

29
 Datorită crizei iconoclaste care măcina din nou Bizanțul (mai ales Constantinopolul)
Francii au devenit din nou campionii dreptei credințe în Occident. Leon III în 799 a văzut clar
avantajele în a-i oferi coroana imperială lui Carol cel Mare. El era prigonit de romani și, în
consecință, dorea să-și confirme autoritatea cu ajutorul unei puteri recunoscute de toată
lumea. El dorea recunoașterea autorității sale temporale de către un rege care era deasupra
celorlalți. El dorea să-l facă pe Carol împărat al întregii lumi creștine pentru a lupta împotriva
ereziei iconoclaste și pentru a asigura supremația pontifului roman asupra întregii biserici.

Reticențele lui Carol cel Mare sunt în cele din urmă învinse de Papă și acesta a fost în
consecință încoronat în 25 Decembrie 800. După ce momentul a fost consumat, Carol a intrat
în tratative cu Bizanțul pentru a obține recunoașterea titlului și deplina egalitate. Activitatea
diplomatică a fost susținută în paralel de o campanie militară, atacuri pe coasta Adriaticii, un
teritoriu controlat de Bizantini, campanii care constituiau o presiune politică asupra
împăratului din Bizanț. Politica agresivă a lui Carol a avut succes, acesta cucerind Friuli,
Carniola, Istria și Veneția. În 814, Francii au înapoiat Veneția iar Basileul, recunoscător, i-a
recunoscut lui Carol titlul imperial. În acest mod, occidentul avea din nou un împărat, un
eveniment politic cu implicații majore.

Încoronarea imperială s-a bucurat de multă atenție din partea istoricilor, deși Imperiul
Carolingian a fost mai degrabă opera unei singure generații. Dar încoronarea a avut fără
îndoială consecințe majore pentru urmașii lui Carol cel Mare. Când nepoții lui au împărțit
regatul în 843, partea celui mai mare includea Roma și titlul imperial. Succesorii lui Carol
urmau să apere statul papal de inamicii lui din Italia acceptând în același timp directivele
papale în ceea ce privește eticheta de curte și moralitatea. În 924, titlul imperial a expirat
pentru că nici un principe nu dorea să îl asume. Imperiul care a rezultat din încoronarea lui
Otto I în 962 nu avea nici o legătură directă cu Imperiul lui Carol cel Mare. Din 1037,
termenul de Imperiu Roman va fi folosit pentru a stabili legătura dintre Germania, Italia și
Burgundia care se adăugaseră la teritoriul regelui german în 1034. Din 1157 el se va numi
Sfântul Imperiu Roman. Semnificația încoronării lui Carol cel Mare a fost mai mult
simbolică. Ideea imperială a fost resuscitată în occident și principiul universalității era aplicat,
la nivel teoretic atât temporal cât și spiritual. De fapt aceasta nu-i dădea lui Charlemagne nici
un drept asupra altor conducători. De pildă, cronica Anglo-Saxonă menționează conflictul lui
Leo III cu nobilimea, dar încoronarea imperială este amintită într-un paragraf în latină care a
fost foarte probabil interpolat mai târziu.

30
 Ar fi de explorat modul în care s-a schimbat în urma acestui eveniment relația lui
Carol cel Mare cu Papalitatea. Unii istorici au remarcat că decretele lui Charlemagne lasă să
transpară o preocupare mai mare pentru religie după 802. Dar, de fapt aceste preocupări nu au
fost absente niciodată și intensificarea lor ar putea să reflecte pur și simplu interesul personal
al lui Charlemagne, care crescuse odată cu vârsta. Cu toate că dinastiile regale france au
colaborat cu Papalitatea încă din timpul lui Pippin de Heristal, ultimul Carolingian care a fost
de un folos real papalității a fost Carol cel Pleșuv.

Cu toate acestea au existat suficiente motive petru a-l numi pe Carol cel Mare un rege
theocratic. El se percepea ca deputat al lui D-zeu, investit cu o misiune sacră de a apăra
poporul creștin și de a disemina credința. După modelul lui Constantin, el a prezidat sinoade
ale Bisericii. În 802 a cerut tuturor bărbaților de peste 12 ani să jure credință față de Carol ca
împărat, aceeași credință pe care o promiseseră față de Carol ca rege. Această fidelitate
însemna că toți urmau să trăiască sub legea divină.

În ciuda efortului făcut în direcția integrării, a uniformizării instituționale și a

ideologizării prin angajarea în misiunea creștină, Francii nu au dobândit un sens real al
statului. Pentru ei regatul era o proprietate personală, un bun care putea fi înstrăinat și
împărțit între moștenitori. Carol cel Mare însuși a împărțit imperiul între fii săi în 806 prin
Ordinatio de la Thionville.

Din fericire pentru autoritatea regală rata înaltă a mortalității a făcut ca unii suverani
să domnească singuri ca regi ai tuturor Francilor. De exemplu, în 814, la moartea lui Carol
cel Mare, Ludovic, zis cel Pios, era singurul lui urmaș în viață. În 817, Ludovic Piosul a
încercat să reglementeze succesiunea prin ordinatio împăcând tradiția diviziunii cu grija
pentru unitatea imperială. El a lăsat autoritatea imperială fiului celui mai mare, Lothar.
Astfel, în 843 a avut loc diviziunea de la Verdun: Lothar, primul născut, a primit un culoar de
la Marea Nordului până la Mediterană care includea Aachen și Italia, Ludovic a primit
teritoriile de est și a devenit Ludovic Germanicul, iar Carol, zis cel Pleșuv, a primit teritoriile
din vest.

Interesant este faptul că împărțeala de la Verdun din 843 nu a ținut seama de

realitățile etnice ale teritoriilor, ci de realitățile economice. Fiecare din cei trei frați a primit
câte una din fâșiile de vegetație, pășuni, livezi, păduri care erau relevante pentru dezvoltarea
economică. Erau astfel asigurate niște axe de comunicare nord-sud între Flandra și Italia,
între Hansa și orașele Mediteraneene, prin Alpi și pe căile fluviale ale Rinului și Ronului.

31
Axele de comunicare nord-sud au devenit foarte importante într-o Europă care nu mai era
centrată asupra Mediteranei.

Lucrurile nu s-au reglat prin acest așa-zis tratat de la Verdun, așa că au urmat un lung
șir de împărțeli care au distrus ideea imperială și statul corolingian. În Francia occidentală,
regalitatea a redevenit electivă și a făcut să se succeadă carolingieni cu urmașii lui Odo
(Eudes), comite al Franței. În Germania, dinastia carolingiană s-a stins și puterea a fost
preluată de Conrad de Franconia și apoi de ducele Saxoniei, Henric Păsărarul. Fiul acestuia,
Otto I este cel care a pus bazele unei noi dinastii imperiale.

În consecință, Francia occidentală a devenit Franța și a alipit Aquitania, care era

foarte diferită de nord și individualizată într-un regat aparte. Francia orientală a devenit
Germania. Aceasta a fost mereu atrasă de vest, de Lotharingia, și de Sud, din dorința de a
controla măcar o parte din Italia. A existat și un interes pentru est, care a însemnat
întemeierea unei mărci de est (viitoarea Austrie). Italia a fost perpetuu măcinată de ambițiile
imperiale combinate cu pretențiile papale.

Europa acestei epoci a fost caracterizată de fragilitatea formațiunilor politice, cele mai
mici, cum ar fi regatul Provenței, regatul Burgundiei și Lotharingia fiind inevitabil înghițite
de entitățile mai mari, în ciuda unor resurgențe medievale. Faptul sugerează că Imperiul
Carolingian a fost o structură efemeră care nu a supraviețuit în timp. Dezintegrarea nu a fost
provocată doar de defectele structurale manifeste în interior, incapacitatea de a guverna
eficient ci și de impulsuri externe cum ar fi un al doilea val al invaziilor.

Aceste noi valuri an venit din nord, din sud și din est. Din nord au venit scandinavii,
cunoscuți și sub numele de normanzi și vikingi. Inițial ei au atacat în două direcții, în est
(Rusia) și Vest (Irlanda); după care s-au ocupat mai mult de coasta Mării Nordului și Canalul
Mânecii, coasta Atlanticului înspre sud (Lisabona, Sevilla, Pisa).

Inițial expedițiile lor erau de jaf, cu durată scurtă, dar apoi s-au așezat în aceste
teritorii și le-au folosit ca baza pentru noi expediții. În 878 au primit, prin pacea de la
Wedmore o parte din Anglia, unde s-au instalat Svend și Cnut cel Mare (1019-1035). Un
teritoriu în nordul Franței, ducatul Normandia a fost oferit lui Rollo în 911. Acești normanzi
au cucerit în 1066 Anglia. În 1029 au cucerit Italia de Sud și Sicilia. S-a născut astfel în
această regiune regatul Normand al Siciliei care a fost unul dintre cele mai originale state ale
Occidentului medieval.

32
 Atacul din Sud i-a avut ca protagoniști pe musulmani. Pirații au atacat Corsica (806),
Sicilia (827), musulmanii din Spania au atacat Provence, Liguria și Toscana. Ei au instalat un
cap de pod Sarazin la Fraxinetum, lângă St Tropez.

Din est, maghiarii au distrus în secolul X statul kazarilor de pe Volga. Ei s-au mișcat
apoi înspre vest și au atacat Lombardia, Suabia, Bavaria, Moravia, Alsacia, Lorena,
Burgundia și Languedoc. Otto, regele Germaniei, i-a învins la Lechfeld (955). În consecință,
maghiarii s-au întors înspre Pannonia, unde s-au sedentarizat și s-au creștinat. Prin urmare, o
primă consecință a acestui al doilea val al migrațiilor a dus la multiplicarea regatelor în
Europa occidentală, pentru că în această conjunctură s-a născut regatul Boem, regatul
Ungariei, regatul Siciliei, regatele scandinave și regatul englez de după invazia normanzilor
din 1066.

Cealaltă consecință a acestor evenimente a fost consolidarea dinastiei Ottoniene în

962, care a reînviat puterea imperială părăsită de Carolingieni. Într-un prim stadiu, crizele
politice amintite, împreună cu invaziile au favorizat o fărâmițare a autorității și a puterii
imperiale. Cei care au deținut puterea economică au fost și cei care au deținut puterea
politică. Adică elita seculară și clericală.

Evoluția în acest sens a fost favorizată de dezvoltarea unui sistem instituit de Carol cel
Mare cu intenția de a stabiliza statul carolingian și de a lega elita de coroană. Carol cel Mare
a sporit numărul daniilor de pământ (beneficiile) către cei pe care vroia să-i facă vasalii săi.
Aceste legături personale urmau să consolideze statul. Elita era legată de rege printr-o seamă
de relații personale, deoarece existau vasali regali, iar aceștia, la rândul lor, aveau drept vasali
proprii lor supuși. Invaziile au intensificat această tendință pentru că pericolele i-au făcut pe
cei slabi să caute protecția celor puternici. Acum regii pretindeau de la vasalii lor și ajutor
militar. Din secolul IX vassus ca termen a fost înlocuit cu miles (cavaler). În același timp
evoluția a fost înspre ereditatea beneficiilor. Vasalii au devenit astfel o elită cu o poziție
socială importantă. Marele proprietar de pământ avea atribuții administrative și judecătorești
delegate de autoritatea centrală. El a devenit astfel un intermediar între vasalii săi și rege.
Sistemul era de fapt subsumabil unui lanț de dependențe care au fost legalizate în timp. Baza
puterii a fost tot mai mult proprietatea pământului. Temeiul moralității a fost fidelitatea,
legătura de credință care a înlocuit virtuțile civice romane. Omul medieval trebuia să fie în
primul rând fidel.

33
 Otto I a folosit sistemul în momentul în care a preluat conducerea Germaniei. Otto a
fost încoronat împărat în 962, la Roma, de către papa Ioan XII. El s-a străduit să obțină
recunoașterea din partea Bizanțului pe cale militară și pe cale diplomatică prin căsătoria fiului
său cu o prințesă bizantină, Theofano. Otto II (973-983) a înlocuit titlul de Imperator
Augustus, purtat de tatăl său prin cel de Imperator Romanorum. Otto III s-a instalat la Roma
în 998 și a proclamat restaurarea Imperiului Roman, Renovatio Imperii Romanorum printr-o
bulă decorată pe o parte cu capul lui Carol cel Mare și pe cealaltă cu Aurea Roma, o femeie
purtând lancea și scutul. Prin astfel de acțiuni simbolice, el reda Imperiului ideea de
universalitate. Subliniind această idee, o miniatură îl reprezintă tronând solemn ca împărat și
primind darurile Romei, ale Germaniei, ale Galiei, ale Slaviei. În anul 1000 el a recunoscut
independența Poloniei și pe cea a Ungariei. Gniezno a devenit sediu arhiepiscopal, ducele
Boleslav cel Viteaz a primit titlul de cooperator al Imperiului. În Ungaria, Ștefan, botezându-
se, a primit coroana regală.

Visul ottonian părea să aibă șanse de succes datorită unității de vederi dintre Otto și
Papa Silvestru II, pe numele lui Gerbert d’Aurillac, care era în mod egal interesat de
restaurarea imperială și romană. Visul s-a rispit curând deoarece poporul roman s-a răsculat
împotriva lui Otto, care a murit în 1002, iar Silvestru II în 1003. Henric II, succesorul său, s-a
mulțumit să revină la titlul Regnum Francorum; adică imperiul sprijinit de regatul franc. Dar
Ottonieni au lăsat moștenire succesorilor nostalgia romană și o tradiție de subordonare a
Papei față de împărat. Aceasta a fost scânteia care a inițiat lupta între sacerdoțiu și imperiu.

Expansiunea franceză a fost și ea viguroasă. Leagănul a fost în Franța de nord, unde s-

a înregistrat un salt demografic, pe câmpiile unde revoluția agricolă dăduse cele mai
remarcabile rezultate. Povestea monarhiei franceze începe cu instalarea unei noi dinastii la
moartea regelui carolingian Ludovic V, survenită în 987, în timpul unei vânători de mistreți.
Evenimentul îl aduce pe tronul Franței pe Hugues Capet, duce al francilor, deoarece Louis V
nu avea urmași. Deci moartea regelui, datorată unui mistreț aduce pe tronul Franței o nouă
dinastie. Aflată în ascensiune, Franța de Nord a colonizat Franța de sud folosind prilejul
cruciadei albigensilor. Tratatul de la Paris (1229) a pregătit unirea Languedoc cu Franța
Capețiană. Francezii au pornit cucerirea regatului celor Două Sicilii, smuls descendenților lui
Frederic II. Sicilia a scăpat de sub autoritatea lui Carol de Anjou, Vesperele Siciliene (1282)
și a trecut sub stăpânirea Aragonului.

34
 Rolul regelui în această perioadă poate fi ilustrat cu ajutorul unui monarh de succes
dar și prin povestea unui eșec. În acest al doilea caz ne-am putea îndrepta atenția asupra lui
Louis VII (1137-1180), care, ca fiu mai mic, fusese pregătit pentru o carieră clericală. El a
ajuns însă să domnească datorită morții neașteptate a fratelui său, Philippe, într-un accident, o
cădere de pe cal, provocată, așa cum subliniază cu ironie Michel Pastoureau, de data aceasta
de un porc domestic și prin urmare calificată ca o moarte dezonorantă. Această schimbare de
situație a avut efecte profunde asupra dinastiei și asupra istoriei regatului. Domnia sa foarte
lungă (1131-1180) a fost o perioadă de dezordini și de dezastre. Ea a fost marcată de pietatea
excesivă a suveranului, de eșecul cruciadei pe care acesta a condus-o (cruciada II), de
dificultatea de a avea un moștenitor pentru tron (un urmaș de genul masculin) și de divorțul
de Aliénor a Aquitaniei.

Personajul care fusese destinat pentru tron era fratele său mai mare, Philippe. Acesta
fusese desemnat ca moștenitor al tronului și pregătit pentru această misiune. Practica de a
asocia fiul la guvernare fusese gândită pentru a regla problema succesiunii și ea a continuat
până în momentul în care principiul eredității a surclasat principiul alegerii regale și dinastia
capețiană s-a instalat ferm pe tronul francez.

Uns și încoronat, regele trebuia să aibă un număr de calități și să îndeplinească o serie

de roluri. De pildă, regele trebuia să vâneze și prin urmare, educația regelui implica echitația
și portul armelor. Vânătoarea este un ritual care ținea de putere și de rang, de o practică a
guvernării. Animalele care erau vânate de rege erau și ele importante din punct de vedere
simbolic: ursul, mistrețul și, finalmente cerbul. Inițial cele mai prestigioase erau ursul și
mistrețul. În secolul XII, sub influența bisericii, cerbul, animal cristologic, a devenit vânatul
regal predilect.

În 25 octombrie 1131 a avut loc consacrarea lui Louis VII. Acesta a fost încoronat de
către un papă legitim recunoscut de majoritatea creștinătății. Tradiția ungerii în catedrala din
Reims era deja stabilită. Ungerea era un mister care implica o transformare operată prin grația
divină. Regele devenea reprezentantul pe pământ al lui D-zeu și era investit cu o misiune. El
trebuia să apere credința, să asigure mântuirea supușilor, să mențină pacea în regat, să
protejeze biserica și poporul creștin, să fie drept și să împartă justiția. Ceremonia avea mai
multe momente. Mai importantă decât jurământul regelui, ungerea regelui de către
arhiepiscop cu ulei sfânt, în șapte locuri, numai în partea de sus a corpului era evenimentul
cel mai important. Corpul regelui își schimba natura. Regele devenea inviolabil și nu mai era

35
un simplu laic, el intra parțial în rândul clerului, statut dovedit și de faptul că primea
împărtășania sub ambele specii. El primea de asemenea puteri supranaturale, devenind un
rege taumaturg.

Nenorocirile noului rege au început cu planurile de căsătorie ale acestuia. Louis VI a

reușit să aranjeze căsătoria prințului cu Aliénor, fiica ducelui Aquitaniei. Aliénor avea 15 ani
în acel moment. Căsătoria era avantajoasă deoarece aducea teritorii imense, și se spera
supunerea Aquitaniei. Această a doua parte a planului nu s-a realizat, deoarece căsătoria era
considerată o uniune personală și baronii Aquitaniei aduc omagiu doar reginei nu și viitorului
rege. În plus, căsătoria a fost una lipsită de armonie și, mai ales, infecundă. Primul copil al
reginei s-a născut când ea avea 24 de ani, o vârstă înaintată în evul mediu pentru o primă
maternitate. Responsabilitatea îi aparținea probabil lui Louis VII, deoarece Aliénor a avut în
total 10 copii, 8 cu cel de-al doilea soț (Henri II Plantagenetul), ultimul când avea 45 de ani.

Greșelile politice ale lui Louis VII au fost mai mari decât nefericirile sale conjugale.
În esență, acesta nu fusese pregătit pentru rolul de rege și, în ciuda unor consilieri
remarcabili, printre care și abatele Suger, el a reușit în scurt timp să alieneze clerul
(episcopii). Faptul este ciudat dacă reflectăm asupra faptului că Louis VII era extrem de pios.
Pentru a se reconcilia cu Biserica și pentru a șterge rușinea care plana asupra dinastiei, Louis
VII a decis să preia conducerea celei de a doua cruciade. Dorința de a justifica dinastia a
primat în decizia lui. Suger a preluat regența în timpul absenței regelui, în timp ce Louis VII a
plecat spre țara sfântă, protejat de oriflama lui Charlemagne, adică de roșu și negru.

Deciziile sale în Țara Sfântă au fost în general nefaste, provocate de considerente

personale, cum ar fi comportamentul lui Aliénor, care era foarte apropiată de unchiul său,
Raymond de Poitiers. Dincolo de toate acuzele de infidelitate, adulter, incest, aceasta a jucat
de fapt un rol politic, rolul unei prințese a Aquitaniei, mai degrabă decât cel al unei regine
capețiene. Louis VII s-a întors umilit din cruciadă și la scurt timp a survenit anularea
căsătoriei din rațiuni de consanguinitate. Aliénor s-a căsătorit cu Henry II Plantagenetul,
regele Angliei.

Louis VII a încercat să ștergă dezonoarea familiei/dinastiei punând regatul sub

protecția Fecioarei. Decizia pare să fi fost potrivită deoarece secolul al XII-lea asistase la o
creștere fără precedent a cultului marial. Cu ajutorul liturghiei (marile sărbători mariale), al
iconografiei, unde apar teme noi, cum ar fi Încoronarea Fecioarei, modificări în structura unor
teme vechi - inițial mama era atributul fiului, acum Fecioara apare cu o dimensiune mai mare

36
și fiul devine atributul ei – cultul marial este articulat din ce în ce mai ferm. Fervoarea
marială era susținută de ordinele monastice și au apărut locuri de pelerinaj. Louis VII era
foarte angajat în cultul marial și în consecință a numit prima fiică născută Marie în onoarea
Fecioarei. Această onomastică nu era un obicei în acel moment.

În această atmosferă, Fecioara este proclamată regină a Franței. Inițiativa îi aparținuse

poate lui Suger, care asociase deja Fecioara cu regatul Franței, sau Sf Bernard, care susținea
că, asemănător cu Fecioara, regele primea coroana din mâinile lui D-zeu. Poate la îndemnul
celor doi susținîtori ai cultului marial, Suger și Bernard, Louis VII a oferit regatul Fecioarei.
S-a născut în acest moment conceptul de „coroană”, nu ca obiect, ci ca entitate abstractă
desemnând ansamblul regatului, monarhia și exercițiul puterii. Datorită acestui gest,
simboluri ale Fecioarei, albastrul și floarea de crin au ajuns să fie elementele principale în
armoariile dinastiei și mai apoi în cele ale regatului francez.

În această perioadă a avut loc și recucerirea Spaniei, aproape în întregime, de la

musulmani. Reconquista nu a fost un șir lung de succese neîntrerupte. Etapele decisive au
fost cucerirea orașului Toledo și cucerirea întregii regiuni dintre Duero și Tago în 1093, prin
ocuparea Santaremului, Sintrei și Lisabonei (1147). În 16 iulie 1212, regii Castiliei,
Aragonului și Navarei au câștigat împotriva califului de la Cordoba victoria strălucită de la
Las Navas de Tolosa. Au fost cucerite apoi Majorca (1229), Valencia (1238) și Murcia
(1265). Aragonezii și catalanii au avut din acest moment chemarea mării. Au fost cucerite
astfel, Sicilia (1282) și Sevilla (1248). La sfârșitul secolului al XIII-lea musulmanii erau
izolați în Spania în micul regat al Granadei. Reconquista a adus în prim plan ideea de război
religios și a anticipat spiritual cruciatei. În consecință colonizările care au urmat, în Sudul
Franței, în Sicilia și colonizarea germană în Prusia au fost camuflate sub numele oficial de
cruciată.

Punctul extrem de expansiune al creștinătății medievale a fost cruciata în Țara Sfântă.

Aceasta a fost motivată de cauze materiale, mai degrabă demografice decât direct economice,
dar a existat și un spirit al cruciatei, un context mental și emoțional care explică entuziasmul
pentru aceste expediții. Cruciata a reprezentat un teatru al războiului și nu un teren fertil
pentru transferul cultural. Grecia, Italia (în special Sicilia) și Spania au fost un context mult
mai fertil pentru schimburi intelectuale și culturale.

37
 Pentru unele orașe italiene (Genova și Veneția) cruciatele au fost o afacere, dar
beneficiile economice s-au realizat din închirierea de corăbii și din împrumuturile acordate
cruciaților. Înaintarea cruciatei a fost pretextul agravării fiscalității pontificale.

Urban II în 1095 a inițiat cruciata. Sfântul Bernard în 1146 la Vezelay a ațâțat

cruciata. Gândul a fost să transforme războiul endemic în occident într-un război drept, într-o
cauză dreaptă: lupta împotriva necredincioșilor.

Biserica a preluat conducerea spirituală a cruciatei și spera că prin aceasta să țină sub
controlul său Occidentul, canalizând energiile războinice în altă direcție. Setea de vagabondaj
era potolită parțial prin acest pelerinaj de la care participanții așteptau totul: aventura,
bogăția, mântuirea. Crucea continua să fie în Occident un simbol, nu al pătimirii ci al
izbânzii.

Cruciata era integrativă din punct de vedere social pentru că oastea cavalerilor era
dublată de oastea săracilor. Într-un fel, oamenii săraci trăiau mai intens spiritualitatea și
mitologia cruciatei. Remarcabilă în acest sens a fost în secolul al XIII-lea cruciata copiilor.

În finalul acestei incursiuni este necesar să explorăm semnificația dată monarhiei ca o

formă de exercitare a autorității în teritoriu. Am ajuns la concluzia că, în lumea dinaintea
marilor migrații, societatea tribală cunoaștea regele ca personaj sacru ale cărui calități erau
transmise ereditar și în ipostaza de conducător militar capabil să asigure bunăstarea supușilor.
Conceptul de monarhie fusese însă profund transformat de experiența migrației și de
contactul cu Roma. Atribuțiile și autoritatea regelui au crescut pentru că realitatea în lumea
cea nouă solicita existența unui conducător puternic. Dar autoritatea era investită în persoana
regelui. Ideea regelui ca personificare a statului dispăruse. Astfel de noțiuni abstracte nu erau
familiare germanilor. Ei erau preocupați de soarta poporului lor, de multe ori în termeni
concreți materiali.

Ideea că o persoană reprezintă voința colectivă nu însemna nimic pentru acești

oameni. Intelectualli epocii au privit înspre modelele romane și au încercat să prezinte
monarhia ca fiind o magistratură romană. Teologii creștini pe de altă parte au reprezentat
monarhia ca fiind o autoritate delegată de divinitate, regele domnea în numele lui Dumnezeu.
Până în secolul al XII-lea, suveranul se aștepta la supunere pentru că aparținea unei familii
specifice, văzută de păgâni ca fiind sacră și de creștini ca fiind nominalizată de D-zeu și

38
dotată cu puteri charismatice. Putem ajunge astfel la concluzia că se ajunge la o personalizare
a instituției monarhice.

Această evoluție a avut consecințe importante. Regele a fost identificat cu regatul și

cu resursele acestuia, de care dispunea liber. Această atitudine a dus, de exemplu, la divizarea
domeniului regal între moștenitori. Pe de altă parte, personalizarea instituției a făcut ca
eficiența acesteia să depindă de meritele personale ale regelui.

Regele a dezvoltat în timp moduri de a se reprezenta în fața supușilor săi, care

includeau un element al spectacolului public. Faptul este sugerat și de asocierea inițială a
ceremoniilor regale cu Hipodromul, cu circul și cu teatrul, dar și de arsenalul de accesorii
care simbolizau autoritatea monarhului, costumul, coroana, sceptrul și tronul. Regele franc de
pildă era înălțat în domnie prin ridicarea sa pe scut și purta drept singură insignă lancea iar ca
semn distinctiv pletele lungi (rex crinitus). Mai mult, bogăția regelui era frecvent etalată.
Aceasta consta în lăzi pline cu piese de aur, sticle colorate, mărgele și giuvaeruri pentru care
soțiile, concubinele, copiii legitimi și nelegitimi (bastarzii) se certau la moartea regelui.

Un alt mod prin care regele putea să se reprezinte public era prezența constantă a
anturajului deoarece spectacolul puterii avea nevoie de un public. Regele este urmat din
moșie în moșie de niște scribi, de niște slugi de stare servilă și de garda sa de antrustiones.

În această perioadă a secolelor VII-XI modelul pentru monarhul ideal l-a constituit
sfântul. Prin urmare a apărut un construct al sfântului dinastic sau a unui rege sfânt. Mai mulți
istorici, inclusiv Gábor Klaniczay au remarcat că sanctitatea dinastică era un fenomen al
periferiei, adică aceasta a avut tendința să apară în spațiile creștinate târziu, începând cu
secolul al VII-lea. Fenomenul era prezent în regatul Francilor merovingieni, în Heptarhia
Anglo-Saxonă, în Scandinavia și Europa centrală. În opinia lui Karol Gorski, regele sfânt a
apărut în aceste teritorii în absența unei autorități regale puternice. Pentru a compensa această
carență clerul era cel care a creat modelul regelui sfânt. Regalitatea l-a acceptat deorece
sanctitatea îi permitea să-și legitimeze autoritatea. Spre deosebire de sacralitatea regelui în
mediul tribal german, sanctitatea regală este un statut dobândit, în general postum, prin
maniera morții, ca martir creștin într-o bătălie cu păgânii sau prin stilul de viață. În acest al
doilea caz au existat două scenarii posibile, cel al regelui drept, rex iustus care și-a creștinat
poporul și care în unele cazuri proteja credința devenind astfel un Miles Christi sau Athlaeta
Patriae, și cel al regelui care se retrăgea din lume în favoarea unei vieți contemplative trăită
în mănăstire. Exemplele sunt numeroase pentru ambele scenarii. În tabăra regilor care și-au

39
creștinat poporul este de remarcat figura lui Ștefan, rege al Ungariei, dar și regele englez
Edmund, un rex christianisimus, ucis de păgâni, Edward, un rege copil, ucis conform tradiţiei
de mama sa vitregă şi de supuşii trădători, în cea a luptătorului pentru cauza creștină, cea a lui
Ladislas al Ungariei, iar pentru regele care a optat în favoarea vieții contemplative pot fi
amintiți regii merovingieni, analizați de Frantisek Grauss și regele Wenceslas al Boemiei.
Retragerea regelui la mănăstire nu era însă lipsită de tensiuni deoarece era incompatibilă cu
statutul regal, așa cum reiese din lucrarea lui Beda. Aceste tensiuni sunt evidente în cazul lui
Sigebert, rege al Angliei de est în secolul VII. Beda nu îl descrie ca pe un sfânt şi nu-i
priveşte comportamentul într-o grilă pozitivă. Oswald, rege al Northumbriei era perceput
diferit pentru că a murit făcându-şi datoria regală. Deci, în cazul regilor sanctitatea era
obţinută nu prin renunţarea la statutul regal ci prin îndeplinirea datoriei regale. Din acest
punct de vedere, Edmund, descris în hagiografia produsă de Abbo, este o variană a regelui
martir. El este rex iustus unde virtutea personală este transformată în guvernare dreaptă.
Martiriul lui Edmund, ucis de danezi a fost rezultatul direct al alegerii lui morale, care
însemna împlinirea datoriei lui ca rege creştin. Al doilea exemplu, discutat în detaliu de
Ridyard, cazul lui Edward este prezentat dintr-o altă perspectivă în Passio Edwardi. Acesta
este ucis de compatrioţii săi, deci de creştini, din raţiuni politice. Moartea lui nu implica nici
o alegere morală, este aproape incidentală. Ea era greu de reconstruit ca martiriu chiar şi de
către cel mai zelos hagiograf. El este prin urmare construit ca inocentul martirizat.

În opinia lui Susan Ridyard, acest model al regelui sfânt a fost conturat de cler, care
își dorea un monarh care domnea prin bunăvoință divină, adică își exercita autoritatea Dei
gratia, și era responsabil pentru protecția unei societăți creștine condusă de o Biserică
creștină. Funcția regelui era prin urmare aceea de a asigura fericirea poporului său, de a
asigura pacea și bunăstarea și, nu în ultimul rând mântuirea. Regele asuma conducerea în
război, judeca și pedepsea. El era în același timp un exemplu de virtute personală cât și un
arbitru moral pentru poporul său. În această paradigmă, regele care era sanctificat era cel care
și-a creștinat cu succes poporul, a sprijinit instituțiile Bisericii, a purtat război cu păgânismul
și eventual a suferit martiriul.

În opinia lui Susan Ridyard, constructorii cultului regal au fost elita ecleziastică, mai
ales cea care popula mănăstirile, alături de dinastiile regale. Cultele anglo-saxone nu au fost
create de biserică. Ele au fost create de comunităţi religioase individuale, sau de grupuri de
interes laice. Interesele care au dus la crearea lor au fost în general locale şi partizane. Ceea
ce cultele dovedesc este poziţia dominantă în societatea anglo-saxonă a regilor şi a dinastiilor.

40
Chiar dacă puterea unor regi specifici era limitată, importanţa lor şi a monarhiei ca instituţie
nu era. Crearea unui cult regal putea să promoveze obiectivele politice imediate ale unui
conducător. Este de asemenea evident că Biserica aproba această folosire a cultului sfinţilor
regi. Prin această aprobare Biserica promova propria ei interpretare a regalităţii şi a societăţii,
a unor principii referitoare la guvernare. Cultul promova opinia Bisericii despre guvernare, o
monarhie creștină idealizată. Pe de altă parte, cultul regilor sfinți era instrumentalizat politic
în interiorul dinastiei și de dinastiile ulterioare, așa cum s-a sugerat de către Susan Ridyard în
cazul regilor anglo-saxoni și a de către Gábor Klaniczay în cazul regilor arpadieni. Pentru
membrii aceleiaşi dinastii era importantă valoarea unui strămoş ca simbol de statut. Un sfânt
regal în rai aducea prestigiu casei regale de pe pământ. Beneficiul secular era respectul şi
loialitatea faţă de tradiţiile acelei dinastii. Pentru alte dinastii care înlocuiseră dinastia iniţială,
cultul era o afirmare a respectului pentru tradiţie şi un act legitimator.

41