Evul mediu complicat: definiții și limite

Evul Mediu, care poate fi în primul rând definit drept o epocă istorică, a fost tratat de
multe ori, așa cum sugerează și numele care i s-a dat, drept o epocă de tranziție, adică un
interval de timp plasat între Antichitate și Renaștere. Ideea s-a născut în perioada Renașterii
deoarece umaniștii au reflectat asupra epocii pe care o trăiau. De exemplu, poetul italian
Petrarca (1304-1374) definise deja o epocă ‘întunecată’ între propria sa epocă și antichitate,
ceea ce l-a făcut să împartă istoria lumii între Clasic/Antic, Medieval și Modern. În Franța,
Pierre Pithou (1539-1596), avocat și clasicist a vorbit despre un ev mediu “une moyen âge”,
în timp ce, în Anglia, William Camden (1551-1625), un anticar, s-a referit la un “middle
time”. Ideea a dobândit o validare academică în secolul al XVII-lea când, la Universitatea din
Halle din Germania, un savant, Christophor Cellarius (1638-1707), a publicat o istorie
universală împărțită în antică, medievală și nouă. Deși, așa cum am văzut, ideea lui era
tributară unei tradiții existente, meritul lui Cellarius este acela de a fi furnizat o schemă
pentru organizarea timpului istoric. Schema lui Cellarius s-a dovedit foarte rezistentă în timp
pentru că este o schemă cu care lucrăm și acum, în momentul în care împărțim istoria în
antichitatea clasică, evul mediu și epoca modernă.

În momentul în care istoricii au încercat să fixeze limitele evului mediu cu mai multă
exactitate a fost foarte greu de atins un consens. Limita inferioară este în general considerată
căderea Imperiului Roman de Apus în 476, când Odoacru trimite insignele imperiale la
Constantinopol. Dincolo de acest reper simbolic, prăbușirea Imperiului Roman de Apus este
un proces greu de fixat în parametrii cronologici dacă îl discutăm din perspectiva evoluțiilor
economice, sociale și culturale, traduse în disfuncții, crize și redresări temporare, și nu ne
cramponăm de un eveniment politic. Pentru simetrie, mulți istorici au fost tentați să fixeze
limita superioară a Evului Mediu în momentul căderii Imperiului Roman de Răsărit marcată
de ocuparea Constantinopolului de către turci în 1453. Prin urmare, numeroși istorici au fost
tentați să considere medievală perioada dintre secolele IV și XIV (1000 de ani de istorie).
Această convenție este destul de larg acceptată, operând cu repere cronologice fixe sau în
absența lor. De pildă Léopold Genicot, Contours of the Middle Ages (London: Routledge and
Paul Kegan, 1967) își începe periplul cu decăderea Imperiului Roman și îl încheie cu
Renașterea. Același model este asumat de Martin Scott, Medieval Europe (New York: Dorset
Press, 1964), de David Nicholas, The Evolution of the Medieval World, 312-1500 (Longman,
1992) și chiar de Jacques Le Goff, Civilizația Occidentului Medieval, o carte structurată
tematic, dar a cărei parte narativă se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea. În

1
fine, sinteza coordonată de Alexandru Florin Platon, Laurențiu Rădvan și Petru Bogdan
Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile
descoperiri geografice tratează secolele V-XVI, extinzând limita superioară a perioadei
tratate.
Alți istorici au preferat să se concentreze asupra dezvoltării depline a Evului Mediu nu
asupra începuturilor acestei lumi. Astfel, ca să rămânem la doar câteva exemple, Malcolm
Barber, The Two Cities. Medieval Europe 1050-1320 (London: Routledge, 1992) a ales
conflcitul dintre sacerdoțiu și imperiu drept principiu coordonator al sintezei sale, în timp ce
Hartmut Boockmann, Das Mittelalter (München: Verlag C.H. Beck, 1988) s-a ocupat de
evoluția Reichului (adică a Sfântului Imperiu Romano-German) între anul 1000 și secolul al
XV-lea.
Jérôme Baschet în La civilisation féodale. De l’an mil á la colonisation de l’Amerique
(Paris: Flammarion, 2006) propune alte limite cronologice pentru evul mediu. Acestea nu
sunt foarte diferite de cele discutate anterior dar au fost alese din cu totul alte rațiuni. Finalul
Evului Mediu este marcat în opinia lui Baschet de anul 1492, pentru că atunci au avut loc o
serie de evenimente remarcabile: este anul victoriei asupra Granadei și anul în care
Christophor Columb ajunge în Caraibe. Este anul în care evreii au fost expulzați din Aragon
și Castilia și este anul în care este publicată prima gramatică vernaculară. Între aceste
evenimente există o înlănțuire logică. Baschet este interesat în special de legătura dintre
sfârșitul Reconquistei, condusă de regatele iberice de cinci secole și începutul aventurii
maritime înspre vest. Alături de expulzarea evreilor, cele două fenomene fac parte dintr-un
proces de consolidare a unității creștine. Din noua perspectivă, 1492 nu mai apare ca o
ruptură, ca o departajare între două epoci ireconciliabile ci ca o legătură între două momente
istorice care au o unitate profundă. Cucerirea nu este o reproducere identică a Reconquistei,
dar este o prelungire a ei. Prin urmare, trebuie regândită ruptura tradițională între Evul Mediu
și Epoca Modernă.
Chiar și așa, un mileniu medieval nu este omogen și poate fi divizat în diverse moduri.
Divisiunea clasică implică un Ev Mediu timpuriu (sec. V-X), un Ev Mediu central (sec. XI-
XIII) și un Ev Mediu târziu (sec. XIV-XV). Această schemă a fost folosită inclusiv de
Jacques Le Goff care a discutat căderea Imperiului Roman (secolele II-IV), formarea unei
lumi noi (secolele V-VII), tentativa de organizare germanică (secolele VIII-X), formarea
creștinătății (secolele XI-XIII) și criza creștinătății (secolele XIV-XV).
Prin contrast cu această schemă, cartea lui Baschet propune o periodizare diferită,
dictată de trecerea de la primul la al doilea mileniu. Anul 1000 marchează astfel o inflexiune

2
majoră delimitând un proces care se conturează în sec. X-XI. Ca argument Baschet discută
două hărți propuse de Roberto Lopez: prima se referă la secolule IV-X și prezintă o Europă
care se supune, care suportă invaziile. Este o epocă în care toate mișcările se îndreaptă înspre
Europa occidentală. A doua hartă prezintă sec. XI-XIV când Occidentul este cuceritor, el nu
mai cedează teren, el avansează din punct de vedere militar (cruciate, Reconquista),
comercial (emporia, schimburi comerciale) și religios (ordine religioase noi, creștinarea
Europei centrale și a spațiului baltic). În primul caz, mișcarea este centripetă în al doilea este
centrifugă. Ideea nu poate decât să ne amintească de sugestia lui Jacques Le Goff care
considera că Europa începuturilor era o lume ale cărei eforturi civilizatoare erau îndreptate
înspre interior. De-abia o dată cu secolul al XI-lea energiile Europei au propulsat-o înspre
exterior, înspre alte lumi, prin cruciade de pildă.

A doua poziție contestatară din punctul de vedere al periodizării se ocupă de ruptura

dintre Ev Mediu și Renaștere. Baschet îl urmează în acest caz pe Le Goff care, aducând
Renașterea la proporțiile ei juste și atent la permanențele duratei lungi, propune un Ev Mediu
lung, din secolul IV până în secolul XVIII, între sfârșitul Imperiului Roman și revoluția
industrială. Goff este tributar lui Patrick Geary pentru termenul de Antichitate Târzie care
este sugerat pentru Europa merovingiană și critic față de Burckhardt pentru conceptul de
Renaștere înțeleasă ca ruptură. El preferă asocierea Evului Mediu cu feudalismul, propusă de
Marxism. Rezultă astfel un Ev Mediu lung care există de la căderea Imperiului Roman până
la revoluția industrială. Frecvent denumit – cel puțin în spațiul francez - civilizația Vechiului
Regim (făcând un prag din Revoluția Franceză), acest Ev Mediu lung este caracterizat de
schema socială tradițională indo-europeană propusă de Dumézil, de o cultură populară
(folclorică), precum și de creștinism, definit de influența Bisericii Romane.

Acest ev mediu lung nu este imobil și, mai ales, ultima sa perioadă este plină de
specificități – efectele tiparului, ale Reformei, apariția științei moderne. Evul Mediu lung este
o perioadă de transformări profunde – cantitative și calitative. Conceptul de Ev Mediu lung
ne invită să dăm atenție unității și coerenței acestei perioade de 15 secole. Fără să nege
transformările profunde sau dinamismul care îl caracterizează, acești istorici au constatat că
Evul Mediu, asimilat feudalismului, se etalează între Antichitatea sclavagistă și revoluția
industrială, izvorâtă din modul de producție capitalist.

În final, Le Goff sugerează că Evul Mediu lung este un instrument prețios pentru a
rupe cu iluzia Renașterii ca ușier al Timpurilor Moderne. Mai mult, Le Goff a introdus în

3
analiza Evului Mediu principiul alterității. Oricât l-am analiza și am încerca să-l înțelegem,
Evul Mediu rămâne separat de prezentul nostru și aproape incomprehensibil pentru omul
modern, istoric sau nu. El rămâne un univers opus celui în care trăim. O lume a tradiției
dinainte de modernitate, o lume rurală dinainte de industrializare, o lume a atotputerniciei
Bisericii dinainte de laicizare, o lume a fragmentării feudale dinainte de triumful statului, o
lume a dependențelor interpersonale dinainte de salariat (relații patron-angajat). Evul Mediu
este o anti-lume, dinainte de domnia pieței. Prin urmare, studiul Evului Mediu este o
experiență a alterității. Așa cum sugera în mod persuasiv Le Goff, această ruptură, șocantă
pentru omul modern, nu se datorează Renașterii ci revoluției industriale și formării sistemului
capitalist.

Acest mod de a defini evul mediu ca epocă intermediară, ca epocă de tranziție, plasată
între două epoci - Antichitatea Clasică și Renașterea - privite cu mult interes și respect
datorită civilizației pe care au creat-o - și prin civilizație înțelegem aici producție culturală –
explică de ce evul mediu a fost perceput îndeobște negativ, drept ‘epoca întunecată’ (the dark
ages), o epocă a barbariei, o lume a necivilizației, o lume a violenței, o lume a haosului. Prin
urmare, așa cum subliniază John Arnold, de la această primă definiție, Evul Mediu era deja
un termen peiorativ, un termen de denigrare. Evul Mediu era perioada cu care era comparată
pozitiv atât antichitatea clasică cât și modernitatea. Acestui fapt i se datorează denumirea
evului mediu ca ‘epocă întunecată’, acel ‘dark ages’, care a devenit un clișeu istoriografic,
plin de forță și reziliență. Conform acestuia, tot ceea ce era ‘clasic’ și ‘modern’ era considerat
bun, în timp ce ‘medieval’ era văzut ca rău. Prin acest construct intelectual, evul mediu a
devenit o epocă a ‘barbarismului’. Prin urmare, atunci când ne gândim la Evul Mediu riscăm
să operăm cu o imagine foarte negativă a acestuia, cu un discurs care accentuează distrugerea,
declinul, regresul.

Pentru a ne elibera de această viziune, mai mult, de această prejudecată, trebuie să

înțelegem cum s-a format această imagine negativă, mai exact cum a dobândit Evul Mediu o
reputație atât de proastă. Imaginea este conținută în însăși sintagma prin care epoca este
denumită –Medium tempus, medium aevum – fiind de la început definită ca o epocă de trecere
între două epoci valorizate pozitiv, o lungă paranteză între o antichitate prestigioasă și o
epocă nouă (modernă). Responsabili pentru această imagine negativă sunt umaniștii italieni,
erudiții germani ai secolului al XVII-lea și iluminiștii secolului al XVIII-lea. Dar, așa cum
subliniază Janet Nelson, o privire negativă asupra evului mediu a existat deja la Walahfried
Strabo în prologul lucrării lui Einhard, Viața lui Carol cel Mare (ca. 840). Nu trebuie însă să

4
uităm că Strabo a scris la 20 de ani de la moartea împăratului, în mijlocul unui război civil.
Pentru Petrarca, mare admirator al perioadei clasice, Evul Mediu începe în momentul în care
‘barbarii’ au distrus Imperiul Roman. Resuscitarea are loc în epoca contemporană lui
(Renașterea) când cultura clasică a reînviat. Umaniștii în general au folosit metafora
‘întunericului’ care lasă loc ‘luminii’. Metafora, cu mare valoare antitetică a fost agreată și de
iluminiști. Pentru David Hume în History of England, secolele medievale reprezentau lumea
ignoranței, a barbariei, a superstițiilor. Volumul trei al celebrei cărți a lui Edward Gibbon,
The Decline and Fall of the Roman Empire se încheie cu asediul Romei în 410 și este urmată
de “the darkest ages of the Latin world” sau “the sleep of a thousand years” care se încheie cu
redescoperirea Romei în Renaștere.

Se creează astfel seturi de opoziții/antiteze între perioada feudală a anarhiei și

stagnării, blocată în corporatism și reglementări și progresul pe care îl aduce liberul schimb
(Adam Smith); între tirania Bisericii și, implicit, obscurantismul medieval și virtuțile liberei
conștiințe (Voltaire, Rousseau). Deci tot ce precede epoca modernă era arbitrarul în politică,
fanatismul în religie, marasmul în economie. Creînd conceptul de economie (Adam Smith) și
de religie (Jean Jacques Rousseau) gânditorii luminilor au provocat o dublă ruptură
conceptuală. Ei au făcut imposibilă abordarea Evului Mediu în logica proprie. L-au văzut
într-o singură lumină, cea a iraționalității și a incomprehensibilității. Este clar de ce adjectivul
medieval a devenit peiorativ în uzanțele populare, sau cum am spune azi, în cultura populară.
În acest context, ‘medieval’ este asociat cu o stare de război permanentă, cu regimuri
despotice și cu violența cotidiană. În filmele sale, Quentin Tarantino folosește ‘to get
medieval’ pentru a sugera folosirea violenței. Presa a vorbit despre Iranul Ayatolahilor și
despre Iraq în timpul lui Saddam Hussein ca fiind ‘medieval’.

Mai mult, în această tentativă de a înțelege modul în care s-a născut viziunea negativă
asupra acestei epoci trebuie să ținem seama de ceea ce John Arnold numește “politica
medievalismului”, deoarece, de-a lungul timpului, Evul Mediu a fost obiectul unei lupte
ideologice. Fiecare denigrator și, în cele din urmă, fiecare admirator al Evului Mediu avea în
fond o agendă secretă. Faptul că Evul Mediu nu a fost agreat în epoca Renașterii, când s-a
construit de fapt imaginea lui întunecată, are o explicație. Umaniștii italieni au negat orice
continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu Romano-German, deoarece acceptarea
acestei continuități ar fi legitimat împăratul Romano-German drept conducător al
creștinătății. În perioada iluminismului, în special pentru filosofii activi în această epocă,
Evul Mediu a fost denigrat datorită locului important ocupat de religie și de Biserica Catolică

5
în societatea medievală. Chiar și în secolul al XIX-lea imaginea negativă asupra Evului
Mediu a persistat. De pildă, în Franța, Jules Michelet (1798-1874) scrie o Istorie a Franței,
publicată în 1855 unde delimitează Renașterea ca epocă distinctă de Evul Mediu pe care îl
detesta. În fond, pentru evoluționiștii secolului al XIX-lea, care înțelegeau trecerea timpului
în paradigma progresului și prin urmare fiecare epocă era percepută ca fiind superioară celei
precedente într-o ascensiune care ducea înspre modernitate, Evul Mediu ocupa un loc
incomod pentru că era perceput ca fiind inferior atât Antichității Clasice care îl precede
cronologic, cât și Renașterii, care îi urmează. Cu alte cuvinte, Evul Mediu rupea lanțul
evoluționist, ascensiunea neîntreruptă spre modernitate. Așa cum remarca Baschet,
fenomenul delimitării categorice de Evul Mediu le-a permis epocilor ulterioare să-și
consolideze convingerile asociate cu propria modernitate.

Un punct de vedere interesant este adus în discuție de Janet Nelson care atrage atenția
că în istoriografia britanică, “dark ages” rămâne o sintagmă utilizată, chiar și în mediul
academic, pentru a denumi acurat și pentru a distinge primele secole medievale de Evul
Mediu propriu-zis (Middle Ages). De fapt era necesară găsirea unui termen pentru a denumi
perioada anglo-saxonă și de a o diferenția de perioada care a urmat cuceririi normande (post
1066). Prin urmare, în Marea Britanie, “dark ages” nu este o metaforă încărcată cu
semnificație negativă ci o sintagmă folosită pentru a denumi perioada dintre secolele V și XI.
Adjectivul “dark” este deseori citit ca obscur, datorită absenței documentelor și nu ca o
metaforă pentru caracterul primitiv al unei epoci.

O imagine pozitivă a Evului Mediu a apărut în secolul al XIX-lea datorită

Romantismului și Naționalismului. Imaginația romantică, manifestă în mod special în
literatură a exacerbat interesul pentru ruine, castele, cavaleri și trubaduri. Pentru că secolul al
XIX-lea este și secolul națiunilor, fiecare națiune emergentă și-a căutat modelele, sau mai
corect spus, o matrice identitară, în evul mediu. Ideea lui Johann Gottfried Herder referitoare
la un spirit al poporului, Volksgeist a încurajat reinventarea pozitivă a Evului Mediu ca epocă
în care trebuiau căutate rădăcinile identitare. Această ‘reinventare pozitivă’ a evului mediu
era în esență politică, deoarece tradiția Romei antice fusese excesiv valorizată de Imperiul
Napoleonean. Prăbușirea acestuia și respingerea modelelor propuse de acest regim, care a
urmat eșecului politic, a dus la apariția naționalismul romantic și la căutarea unor origini
arhaice alternative pentru fiecare națiune. În acest context, germanii s-au întors la modelele,
deja idealizate, din lucrarea lui Tacitus, Germania. Într-un alt sens, ‘reinventarea pozitivă’ a
Evului Mediu a fost și o încercare de a se delimita de universalitate în favoarea specificului

6
local și a diversității, exact în momentul în care constructul național era în plină desfășurare.
Demersul era firesc, din moment ce Antichitatea clasică a fost o lume a civilizației uniforme;
forumul, teatrul, templul, circul, apeductele, viaductele, termele erau identice în toate
colțurile imperiului. Prin contrast, lumea medievală era una a diversității.

Așa cum subliniază Walter Pohl, liberalii care erau în avantgarda unor mișcări
culturale și politice au văzut evul mediu ca o perioadă în care oamenii liberi, strămoșii lor, au
pus capăt unei lumi muribunde, Imperiul Roman, și au creat noi națiuni. Cele mai de succes,
Franța și Anglia au furnizat modelul. Conform noului discurs, Francii și Anglo-Saxonii au
eliminat vestigiile romane din Gallia și Britannia și au întemeiat regate ‘naționale’ care
înglobau cultura ‘națională’ a acestor popoare. Astfel, la nivelul discursului erau stabilite
continuități clare între națiunile medievale și cele moderne. Prin urmare, în toată Europa
secolului al XIX-lea au existat tentative similare de a înrădăcina identitatea în istorii
particulare, în folclor, precum și în tradiții și practici culturale arhaice. Această situație le-a
permis francezilor să se identifice cu un trecut național marcat de cruciade, de catedrale, de
regi sfinți și de fecioare eroice. Germanii s-au identificat cu Frederic Barbarossa, cu cavalerii
teutoni, cu Maeștrii Cântăreți și cu eroii din Niebelungenlied (vezi interesul lui Wagner
pentru aceste teme, manifeste în opera sa Der Ring des Niebelungen). În Scoția, Walter Scott
l-a recuperat pe Ivanhoe integrându-l discursului național (romanul a fost publicat în 1820),
Spania l-a glorificat pe El Cid, Italia pe Marco Polo și pe Dante. Am putea ajunge la
concluzia că valorizarea pozitivă a Evului Mediu nu are neapărat consecințe faste deoarece
apare o tendință, periculoasă și ea, de a ‘romanticiza’, de a mitologiza și de a simplifica
trecutul medieval.

În secolul XX Evul Mediu a polarizat în măsură și mai mare opțiunile politice. Astfel,
englezii tradiționaliști au invocat cu mândrie Magna Charta, englezii noncomformiști l-au
idolatrizat pe Robin Hood, francezii au făcut din Jeanne d’Arc un simbol național, burghezia
liberală s-a raportat pozitiv la mișcarea comunelor, în timp ce fascismul a ales drept model
instituțiile corporatiste.

Pe de altă parte, așa cum remarca Walter Pohl, încă din secolul al XIX-lea regiunile
aflate la perferia fostului Imperiu Roman, care nu aveau un trecut clasic, s-au îndreptat cu
mai mult elan față de trecutul lor medieval, ‘barbar’. Așa cum sugerează Walter Pohl, funcția
Evului Mediu, ‘redescoperit’ și ‘reinventat’, era o definire a modernității prin imaginația
istorică și raționalizări istoriste.

7
 În opinia lui Pohl, imaginarul acesta național istoricist era mai prezent la periferia
Imperiului Roman și mult mai angajat în crearea unor identități moderne noi în Europa
nordică, est-centrală și sud-estică. Trecutul în sine era mult mai angajat în fasonarea unor
identități moderne în aceste spații periferice. În consecință, istoriografiile acestor spații au
fost mult mai preocupate de mitul originilor și de existența unui destin etnic (național).
Naționalismul a fost cheia de lectură a trecutului propusă de ideologia romantică,
semnificația în istorie era asociată cu acel Volksgeist (spiritul poporului), iar trecutul
medieval a devenit esențial pentru identitatea națională. Acesta este motivul pentru care mitul
originilor a devenit preocuparea principală a istoriografiei. În secolul al XIX-lea, aceste
teritorii, mai ales cele est-central și sud-est europene erau încă cuprinse în interiorul unor
mari imperii multi-etnice, pluri-lingvistice lși multi-culturale (Imperiul Otoman, Monarhia
Habsburgică și Imperiul Țarist) și, în consecință, nu aveau certitudinea expresiei culturale
specifice într-un stat național, trăiau cu senzația unor identități culturale reprimate și își
construiau identitatea națională în opoziție cu politicile unor regimuri pe care le percepeau ca
fiind opresive.

Intelectualli angajați politic din aceste teritorii au construit deseori un trecut imaginar,
cu tangențe vagi cu cel real, au produs narațiunile naționale majore și mituri ale originilor
naționale, alături de proiecții istoriografice despre formarea statelor. A existat în acest
moment o evoluție paralelă a naționalismului și a profesionalizării unor domenii în
umanistică, în special istoria, ligvistica și etnografia. Așa cum a sugerat Patrick Geary,
disciplina istorică a fost cea care a identificat componentele națiunii, localizând o cultură
distinctă într-un trecut îndepărtat.

În spațiul cultural german, care include și Europa centrală s-a produs identificarea
germanilor moderni cu cei din antichitate. Atenția s-a îndreptat spre perioada foarte puțin
documentată a migrațiilor, care acomoda fantezii referitoare la cultul eroilor încarnați de
figura lui Arminius (Hermann der Cherusker). Puținul care se cunoștea din istoria ‘reală’ a
germanilor nu oferea material la fel de satisfăcător, fiind vorba de întemeietorii unor regate
efemere. Clovis și Charlemagne, care ar fi fost modele mult mai convingătoare, erau din
nefericire mult mai ușor de plasat într-o continuitate directă cu istoria Franței decât a
Germaniei. Acest neajuns este foarte bine relevat de Bildersaal deutscher Geschichte (1890),
o ediție luxoasă și frumos ilustrată a istoriei Germaniei, unde multe dintre momentele
glorioase amintite nu au avut loc pe teritoriul german. Prin urmare, narațiunile oficiale

8
germane și-au îndreptat atenția asupra perioadei ottoniene când Sfântul Imperiu Roman a fost
apropriat de Regatul Francilor de Est.

Prin urmare, într-o situație în care continuitatea cu trecutul medieval era greu de
stabilit, originile medievale ale popoarelor/națiunilor au fost fabricate. Așa cum rezultă din
analizele lui Walter Pohl, miturile originilor popoarelor central europene sunt complicate
deoarece acestea trăiau pe teritorii contestate. Creatorii de mituri au fost obligați să apeleze la
două scenarii distincte: fie au invocat dreptul istoric al popoarelor asupra unui teritoriu,
anterioritatea ocupării și continuitatea locuirii, fie au invocat beneficiile aduse de
‘colonizare’. Optând pentru primul scenariu, istoriografia din Ungaria a plasat maghiarii într-
o continuitate neîntreruptă cu alte popoare ale stepei care au locuit în acele teritorii, de pildă
cu Avarii și Hunii, în timp ce istoriografia română a creat mitul originii daco-romane a
românilor. Al doilea scenariu argumentează existența unor teritorii abandonate sau foarte
puțin locuite, care au fost colonizate de o populație ‘civilizatoare’. Retorica cuceririi agresive
este complementată sau chiar înlocuită de acest al doilea scenariu unde sosirea noilor veniți
este prezentată ca fiind benefică pentru țară și locuitorii ei originari. Colonizatorii au adus
cultura, civilizația, într-o zonă descrisă ca fiind înapoiată. Deseori ei au adus și religia și au
apărat regiunea de inamici periculoși. De exemplu, istorici ai unui Reichsgeschichte austriac
au susținut că slavii nu au fost capabili să întemeieze un stat înainte ca germanii să apară
providențial și să-i învețe, germanii având firește un simț înăscut al construcției statale.
Astfel, polonezii au inventat o origine nordică pentru conducătorii lor în timp ce croații au
preferat una gotică.

Walter Pohl a identificat în tipologiile acestor construcții identitare cel puțin trei
probleme. În primul rând, toate aceste popoare împărțeau aceeași moștenire culturală și prin
urmare încercau să elaboreze strategii de apropriere exclusiviste. În al doilea rând, miturile
originilor naționale erau eliptice și proiectau asupra trectutului fenomene sociale pe care
istoricii și le-ar fi dorit în prezent. În al treilea rând, creatorii de mituri trebuiau să decidă ce
fel de personaje urmau să populeze lumea fictivă pe care au creat-o, țărani pașnici sau
cuceritori agresivi și conducători nemiloși.

În fine, un caz interesant în Europa centrală este cel al Austriei, pentru care mitul
originii medievale nu funcționează. Legenda care putea fi asociată cel mai ușor cu Austria era
mitul Niebelungilor. Deoarece acesta reprezintă o poveste dedicată anihilării Burgunzilor el
nu constituie materialul cel mai potrivit pentru stabilirea continuității naționale. În

9
consecință, Evul Mediu nu a fost niciodată domeniul fundamental pentru consolidarea
națiunii austriece moderne. El era doar contextul pentru a ancora istoric teritoriile austriece și
pentru a le furniza o identitate distinctă. Prin urmare, redactarea unei istorii a Austriei a
devenit problematică. Alternativa este de a scrie o istorie a Habsburgilor, adică a dinastiei,
mai degrabă decât a Imperiului. În 1853, Joseph von Helfert a definit istoria națională
austriacă ca fiind istoria statului și poporului. În cazul Austriei este vorba de o multitudine de
popoare, fiecare cu trecutul și cultura lor. În unele opinii istoria acestor popoare este
organică. În altele, Austria este un construct artificial în timp ce istoria Austrei nu se
confundă cu suma istoriilor popoarelor aflate sub autoritatea coroanei. Perspectiva largă dată
de monarhie permite studiul relațiilor dintre popoare într-un mod inaccesibil pentru istoriile
naționale.

În opinia lui Baschet, datorită succesiunii de percepții negative și pozitive, Evul

Mediu invită la o reflecție asupra construcției sociale a trecutului și asupra funcțiilor în
prezent pe care le are reprezentarea trecutului. Ideea ‘mileniului obscurantismului’, asociată
în general cu Evul Mediu, răspunde unor interese precise. Toate culturile au nevoie pentru a
se defini ca civilizații de imaginea ‘barbarilor’ (sau a primitivilor) care aparțin unui tărâm
exotic, prezenți dincolo de frontierele lor. Occidentul european nu face excepție, dar el
beneficiază de existența unei ‘epoci barbare’, localizată în propriul lui trecut, în propria sa
istorie. Se construiește astfel, prin contrast imaginea unui acum și aici, care este civilizat.
Prin această antiteză, Evul Mediu primește o nouă funcție. Dacă aducem în discuție noțiunile
de ‘barbarie’ și ‘civilizație’ punem sub semnul întrebării ierarhizarea societățile umane,
evaluate în funcție de o atare opoziție.

O ilustrare relevantă a acestei schmbări de atitudine este modul în care o apreciere

pentru societăți primitive a influențat modul în care a fost percepută estetica primelor secole
medievale. Descoperirea artei din colonii, în special din Africa și Oceania, care a început să
fie colecționată și apoi muzeificată, mai întâi de misionari creștini iar mai târziu de membrii
ai unor expediții științifice, a dezvoltat atât în rândul specialiștilor cât și al publicului larg o
apreciere a esteticii primitive și aceasta a dus înspre o sensibilitate mai mare față de obiectele
medievale considerate urâte anterior, mai ales dacă erau comparate cu arta Antichității clasice
și a Renașterii. Interesul pentru Primitivism în primele decenii ale secolului al XX-lea are
rădăcini în scrierile acelorași reprezentanți ai iluminismului, Johann Gottfried Herder și Jean-
Jacques Rousseau care au elogiat modul de viață primitiv, detașat de progresele tehnologiei și
transformat într-un soi de paradis pierdut. Deja la sfârșitul secolului al XIX-lea sculpturi și

10
măști au fost aduse de exploratori și misionari din Africa și Oceania. Muzeul Trocadero la
Paris, fondat în 1878, poate fi considerat primul muzeu etnografic care a expus astfel de
artefacte. Aceste artefacte, în esență separate de contextul lor cultural originar nu erau
considerate ‘artă’ în sens european. În ciuda acestui fapt, ele au început să fie apreciate de
artiștii epocii, printre care Paul Gauguin – după experiența lui în Hawai și Tahiti - Henri
Matisse, Pablo Picasso, Amedeo Modigliani și Constantin Brâncuși, care doreau să se
distanțeze față de academismul riguros și le-au folosit ca sursă de inspirație pentru propriile
lor experimente estetice. Din momentul în care arta acestora a început să fie expusă de
galeriști celebri, de pildă Alfred Stieglitz în SUA, aprecierea estetică a publicului larg a urmat
sugestiile acestor cunoscători.
Datorită acestei evoluții în sensibilitatea estetică, obiectele produse în Evul Mediu
timpuriu de către popoarele nou sosite în Europa au început și ele să fie apreciate. Interesul
pentru sculptura și pictura medievală a apărut sub influența unor teoreticieni ai artei cum ar fi
John Ruskin și Eugène Viollet-le-Duc. Deși mișcarea Nazariteană în arta germană (ca. 1809)
și pre-rafaeliții englezi (ca. 1848) au respins valorile Renașterii târzii, operele lor propriu-zise
s-au inspirat mai mult din Renașterea timpurie decât din perioada gotică. O excepție o
constituie opera lui John Millais, William Morris (care era și colecționar de artă medievală) și
William Burges. Interesul pentru arta medievală progresează de la atenția acordată de un
muzeu, cum era Victoria and Albert Museum, fondat în 1852, înspre interesul academic în
Germania și Franța unde istoricii de artă s-au concentrat asupra artefactelor care au
supraviețuit, le-au catalogat și descris, explorând în același timp caracteristicile lor stilistice și
compoziționale. De exemplu, Franz Theodor Kugler a fost primul istoric de artă care a
denumit și a descris arta carolingiană, în 1837. Pe măsură ce era tot mai bine înțeleasă și
apreciată, arta medievală a fost tot mai colecționată, în primul rând de colecționari privați,
cum ar fi familia Rothschild și John Pierpont Morgan.

Această re-evaluare, această valorizare a Evului Mediu a avut consecințe importante

pentru modul în care acesta a început să fie studiat. Chiar și în Statele Unite ale Americii,
unde constructul național nu se putea raporta la trecutul medieval ci la prezentul revoluționar
și republicam, a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea un interes pentru stilurile
medievale în arhitectură, Romanic și mai ales Gotic. În acest caz era vorba de o poziționare a
unei societăți declarativ creștină față de inspirația păgână a stilului neoclasic care a fost
preferat inițial în cazul clădirilor publice din proaspătul stat (proaspăta republică). Din
această perspectivă, Goticul a fost valorizat ca un stil “teutonic autentic”, care a fost civilizat

11
de “creștini germanici pioși”. Prin urmare, protestanții americani au devenit promotorii unui
stil medieval în arhitectură, valorizându-l pozitiv.

Trebuie în acest moment să ne întrebăm în ce măsură a influențat modul în care era

perceput Evul Mediu maniera în care acesta a fost studiat. Secolul XIX, despre care am vorbit
în contextul resuscitării interesului pentru evul mediu, este epoca unei revoluții în
metodologia istorică, asociată cu numele lui Leopold von Ranke (1795-1886). De fapt, se
poate afirma că istoria ca disciplină academică a fost elaborată în Germania secolului al XIX-
lea. Găsindu-și eroii în trecut, secolul XIX a studiat acest trecut medieval cu acribie și
erudiție pozitivistă. Așa cum am constatat, s-au scris istorii naționale, în care originile
națiunii au fost căutate cu predilecție în evul mediu. De exemplu, istoria Franței terminată de
Michelet în 1867 dedică 8 din cele 19 volume perioadei medievale.
Interesul pentru eroi ai trecutului, pentru împărați, regi și episcopi a făcut ca istoricii
secolului al XIX-lea să privilegieze izvoarele narative. Această alegere a generat un anumit
tip de reconstituire istorică, deoarece s-a scris în esență o istorie a elitelor, pentru că acestea
erau cu predilecție prezente în tipul de surse utilizate, o istorie masculină, pentru că prezența
femeilor în sursele narative era și ea redusă, și o istorie evenimențială centrată asupra
politicului, deoarece izvoarele narative relatau în primul rând evenimente. În al doilea rând,
istoria pozitivistă, cum este ea îndeobște numită, s-a concentrat prioritar asupra istoriei
politice, deoarece cercetarea se baza pe arhivele guvernamentale sau pe cronici, produse în
general în ambianța curții regale sau a unor abații sprijinite de regalitate și, de aceea, nu
exista interes pentru istoria socială sau culturală. Reconstituirea istorică era, pe de altă parte,
animată de prezumția că relatările din sursele narative erau întru totul acurate, acestea redând
evenimentele ‘așa cum s-au întâmplat’. Prin urmare, aceste reconstituiri abundă în detalii și
sunt tributare unor scheme explicative simpliste, determinist-cauzale. Este important să
subliniem în acest moment limitele acestei istorii, deoarece acest tip de abordare a înfluențat
mult timp modul în care a fost studiat Evul Mediu. Istoria de tip Rankian, cea care a creat
iluzia adevărurilor empirice, istoricul încercând să afle “ce s-a întâmplat cu adevărat” (istoria
realitate) are ‘followers’ până în zilele noastre.
Pentru acei istorici ai secolului XIX, reprezentanți ai istoriografiei critice, sau
pozitiviste cum a mai fost aceasta numită, accentul cădea asupra muncii în arhivă și
colectarea surselor primare. Primul efort științific major pe care l-au făcut istorici pozitiviști a
fost editarea de izvoare. În consecință, în acest context au fost publicate primele serii de
documente istorice: Monumenta Germaniae Historica (1826), urmată în Anglia de Rolls

12
Series (1857). Acest demers continua însă o tradiție formată în secolul anterior: Rerum
Italicum Scriptores a început în secolul XVIII, timp în care Abatele Migne a început să
editeze Patrologia Latina.

Aceste ediții sunt extrem de utile și în consecință folosite intens de toți istoricii din
generațiile care au urmat. În fond, munca inițială de atribuire, plasare în context, transcriere
și, uneori, traducere este deja făcută de editorii acestor serii. Sursele edite erau și sunt
atrăgătoare pentru că erau și sunt accesibile. Dar utilizarea lor nu este lipsită de probleme.
Una dintre acestea este selecția operată de editori. Aceștia au inclus de multe ori doar
documentele pe care le-au considerat importante. De exemplu, actele, oricât de bogate, ale
unui domeniu nu erau considerate la fel de importante ca o cronică sau orice alt izvor narativ
pentru că nu se ocupau de marile personalități ale epocii și nu aveau semnificație națională.
Prin urmare, această selecție a fost determinată de prezumții istoriografice, naționaliste și
confesionale. În fine, pregătirea unei ediții presupune de multe ori producerea unei versiuni
‘autentice’, adică o versiune a cărei autoritate este conferită de compilatorii ei, pe baza mai
multor versiuni manuscrise.

Încă din această perioadă, în ciuda unei domnii necontestate a textului, elaborarea
unor mituri ale originii care sunt constructuri fictive, neancorate într-o documentare
substanțială, mai ales la nivelul documentului scris, a adus în prim plan arheologia și
lingvistica, în special studiul toponimiei. În paralel, a avut loc căutarea unor vestigii ale
trecutului medieval, mai ales prin cercetarea arheologică, conservarea monumentelor,
colecționarea de antichități naționale și s-au trasat proiecte majore în disciplinele relevante,
cum ar fi istoria artei și etnografia. Au fost identificate, conservate, restaurate și documentate
monumente naționale considerate relevante. Pentru a coordona eficient toată această
activitate s-au creat instituțiile care să se ocupe de acest tezaur național. În acest mod, prin
toate aceste demersuri, câmpul documentar al istoriei s-a lărgit considerabil.

În Anglia, profesionalizarea istoriei ca domeniu a avut loc tot în sfera studiilor

medievale. În universitățile tradiționale (Oxford, Cambridge), istoria medievală era politică
tocmai pentru că era în principiu apolitică, adică un domeniu ținut la distanță de dezbaterea
politică contemporană, de parti-priurile partidelor politice etc. Studiul istoriei devenea un
exercițiu pentru a dezvolta mintea politică și capacitatea de guvernare a celor care urmau să
conducă Imperiul Britanic. Astfel, istoria a făcut parte din curriculum-ul obligatoriu pentru
elita societății. Prin urmare, asistăm la o instrumentalizare a istoriei, de un alt tip față de

13
ideologizarea acesteia de către naționalism. Istoria se instalează în stabilimentul academic ca
disciplină obligatorie, în postura de magistra vitae.

În secolul următor, revalorizat în mod pozitiv, Evul Mediu a fost studiat cu nou interes
și mai ales cu noi obiective, unghiuri de analiză și metode. La începutul secolului XX, Franța
a revoluționat istoriografia prin studiul Evului Mediu, în special prin contribuția a doi istorici
din ambianța École Normale Supérieure, Lucien Febvre și Marc Bloch. Aceștia sunt
fondatorii revistei Annales care a revoluționat scrisul istoric. Febvre se ocupa de epoca
modernă timpurie, dar Bloch era un medievist adevărat, care a explorat inițial o serie de teme
referitoare la economia medievală. Ei au propus în esență o lărgire a domeniului, prin
explorarea geografiei, a societății, a culturii și chiar a psihicului. Școala Analelor a preluat în
timp sugestii dinspre sociologie și antropologie, oferind o viziune de ansamblu, o viziune
complexă și panoramică asupra evului mediu.

Cărțile fundamentale ale lui Bloch sunt Societatea Feudală, care este preocupată de
conexiunile structurale din societatea medievală și Apologie pour l’historire ou métier
d’historien, o carte dedicată metodei în istorie. Impulsul lor a fost preluat de istoricii
generației următoare, în special de Georges Duby și Jacques Le Goff, care au studiat și ei în
primul rând structurile socio-economice ale acestei societăți și ceea ce școala franceză a
numit “mentalitatea”, adică cultura acestei epoci.

Pentru medieviștii francezi, Marxismul a furnizat o serie de instrumente intelectuale și

a stimulat studiul atent al relațiilor economice și interesul pentru înțelegerea structurilor
sociale. Marxismul în perioada post-belică s-a dovedit la fel de important și în Marea
Britanie. “Historians’ Group of the British Communist Party”, care a funcționat între 1946 și
1956, a creat o școală similară cu cea de la Annales. Grupul includea istorici remarcabili, ca
Rodney Hilton, Christopher Hill și Eric Hobsbawm. În 1952 grupul a înființat revista Past
and Present, fapt care poate fi considerat cel mai semnificativ rezultat al activității lor pentru
că aceasta a rămas una dintre cele mai avangardiste reviste de istorie până în momentul de
față.

Aceasta era influențată de culoarea ideologică a grupului în sensul că dorea să educe

publicul și să practice un tip specific de investigație istorică. Ei erau interesați de
interpretarea marxistă a trecutului istoric. Redacția revistei era compusă din marxiști și ne-
marxiști pentru a asigura echilibrul și diversitatea opiniilor. Grupul de istorici s-a distanțat de
Partidul Comunist Britanic în momentul în care acesta nu a condamnat modul în care trupele

14
sovietice au reprimat revolta din Ungaria în 1956. Ei s-au dezis astfel de practica regimului
comunist dar nu și de teoria marxistă. Poziția lor ideologică s-a reflectat oarecum în
subiectele abordate. Așa cum avertiza Rodney Hilton în unul din textele lui, nici măcar
medieviștii nu se pot proteja de epoca în care trăiesc. În consecință, Hilton era interesat să
caute în trecut rădăcinile relațiilor sociale. Astfel, unul din subiectele care l-au acaparat a fost
feudalismul, un subiect dezbătut intens până în prezent. Interesul lui Hilton a fost precedat de
cel al unui istoric fără afinități cu Marxismul, Marc Bloch, care contestase deja paradigme
bine înrădăcinate în istoriografia momentului. Interesul lui Rodney Hilton pentru conflictul
de clasă în societatea medievală s-a născut din discuțiile avute de grupul istoricilor referitor la
rolul ideologiei în conflictul de clasă. Acest interes era stimulat și de anumite considerente
practice, deoarece se presupunea că are relevanță pentru strategiile folosite în viața politică
după al doilea război mondial.

În SUA, datorită formării multor medieviști în spațiul german, modelele școlii critice
au fost asumate cu convingere. În cele din urmă medievistica americană a dezvoltat interese
proprii și a elaborat așa-numita New History, ai cărei protagoniști principali au fost Carl
Becker și Charles Beard. Sub influența acestei școli, istroriografia a admis că societatea și
economia medievală erau subiecte demne de studiat. Din această perspectivă, religia a ajuns
să fie studiată ca fenomen socio-cultural. În SUA, poate mai mult decât în altă parte, politicul
a influențat alegerea subiectelor de studiu în istorie, chiar și în istoria medievală. Astfel, sub
influența mișcării feministe, femeile au devenit un subiect important în cercetarea din anii
1970. Prezența și tratamentul minorităților a fost un alt subiect care a fost abordat în această
perioadă: evreii, leproșii, ereticii, homosexualii, sarazinii, sclavii. Fenomenul a fost facilitat și
de intrarea în mediul academic al unor indivizi cu formație mai diversă, care au avut un
interes mai puternic pentru astfel de subiecte.

Dincolo de interesul pentru noi teme, în studiul istoriei Evului Mediu este de remarcat
faptul că reconstituirea trecutului s-a făcut cu ajutorul unei varietăți mult mai mari de surse.
Din nou, suntem obligați să menționăm aici numele marilor medieviști francezi din Școala
Analelor care au revoluționat abordarea evului mediu: Marc Bloch, Fernand Braudel, Jacques
Le Goff, Georges Duby, Jean Delumeau. Prin munca lor, aceștia au schimbat complet
imaginea despre Evul Mediu. Această imagine a fost construită și este construită în
continuare cu ajutorul unei lărgiri incredibile a câmpului semantic al conceptului de “izvor
istoric”.

15
 Această evoluție poate fi urmărită cel mai bine cu ajutorul unui exemplu. Ca istorici
suntem deseori tentați să afirmăm că un eveniment este ceva care s-a întâmplat în realitate și
care poate fi reconstituit pe baza unor relatări ale unor martori contemporani. De fapt nu este
atât de simplu. Așa cum demonstrează John Arnold, când evenimentul este reconstituit, el
este în același timp reconstruit de interpretare, pornind chiar de la modul în care este definit.
De exemplu, evenimentele din Anglia secolului al XVII-lea au fost definite de istoriografia
locală drept ‘război civil’. În istoriografia influențată de Marxism, inclusiv în România
comunistă, aceste evenimente au fost calificate drept ‘revoluție’. Faptul este demonstrat și de
discuțiile grupului de istorici marxiști din Marea Britanie care au folosit și ei acest termen și
au acordat atenție subiectului ca exemplu timpuriu al luptei de clasă.

Dacă ne gândim la evenimentele din Anglia anului 1381, așa-numita răscoala a lui
Wat Tylor, în literatura istorică acestea au fost numite ‘răscoală’, ‘revoluție’, ‘revoltă’,
‘insurecție’, în funcție de modul în care au fost interpretate. Pe de altă parte, evenimentul a
fost interpretat în moduri foarte diferite, în funcție de uneltele conceptuale care au inspirat
diversele generații de istorici. Istoricii au discutat astfel în contradictoriu sursele punându-și
problema naturii lor.

Suntem astfel conduși să ne întrebăm în ce categorii de documente este relatat un

astfel de eveniment. Răspunsul este surprinzător și mult mai bogat decât ne-am fi așteptat. În
primul rând, evenimentul este relatat în cronici, adică în surse narative. Dar el se reflectă și în
documente juridice, redactate în timpul anchetelor asociate cu suprimarea revoltei. Apoi
acesta este prezent în actele unor procese, în deciziile Parlamentului, în decrete ale regelui, în
scrisori regale de iertare, în petiții adresate regelui, în acte fiscale, în scrisori ale rebelilor, în
predici care au fost ținute după suprimarea revoltei, în versuri despre suprimarea revoltei și în
poeme care au descris revolta (Chauser, Canterbury Tales, Gower, Vox Clamantis, Langland,
Piers Plowman).

Deci, ca să înțelegem evenimentele din 1381 nu este suficient să citim izvoare

narative și să rezumăm ce spun ele, considerând că acestea enunță adevăruri istorice. Este
necesar un exercițiu mult mai complex de analiză. Sursele nu dau impresia unui consens
permițând o unică interpretare a evenimentelor. John Arnold atrage atenția că interpretarea
sursei a însemnat de multe ori suprimarea unor voci și, am putea spune, privilegierea altora.
Dacă se folosesc preponderent cronici, impresia pe care o avem despre rebeli (foarte
negativă) este cea a cronicarului, pe care istoricul este tentat să o asume. Actele proceselor

16
dau o imagine complet diferită – rebelii erau o elită a satelor, angajată de multe ori în
administrație. Prin urmare, ceea ce aflăm depinde de sursele consultate dar și de modul în
care acestea au fost citite. O lectură analitică “against the grain” ne face atenți la contradicții,
confuzii, tensiuni în interiorul textului, care pot să fie interpretate în mod fructuos.

Deși acest exemplu atrage în egală măsură atenția asupra surselor folosite și asupra
modului în care acestea au fost ‘citite’ o să ne oprim deocamdată la o discuție generată de
faptul că istoricii au adunat multe alte tipuri de izvoare pe lângă cele narative.

În esență, conceptul de sursă s-a lărgit și documentul a fost definit într-un mod nou.
Dacă înițial dorința de a înțelege Evul Mediu era satisfăcută prin studiul erudit al unor texte –
așa-numitul izvor scris – cu timpul cele mai diverse categorii de obiecte au ajuns să fie
considerate documente (vase, vestimentația, armele, implemente și unelte). Mai mult, atenția
s-a îndreptat asupra sursei vizuale – adică imaginile produse în această societate, precum și
asupra patrimoniului construit – casele, castelele, fortificațiile – și în cele din urmă asupra
spațiului – terenurile cultivate, piețele, frontierele. Deci interesul istoricului nu s-a mai limitat
la textul scris ci a evoluat înspre vizual, material și, în cele din urmă, spațial. Prin urmare,
abordarea în istorie a suferit ‘a visual turn’, ‘a spatial turn’, ‘a material turn’, așa cum au fost
ele denumite în literatură.

Mai mult, așa cum am menționat deja, Janet Nelson ne atrage atenția că în opinia unor
cercetători, misterele epocii întunecate puteau să fie penetrate doar cu ajutorul luminii aduse
de cultura materială. Dar, în opinia autoarei, sursele pentru studierea epocii întunecate sunt
mult mai bogate decât s-ar putea crede. Există numeroase documente pe care istoricii de-a
lungul timpului au ales să le ignore, cum ar fi viețile sfinților, exegeza biblică, sursele
liturgice, actele de proprietate și analele. Interdisciplinaritatea ne ajută să luăm act de aceste
documente și să explorăm diviziunile/tensiunile acestei lumi, solidaritățile ei, structurile ei
mentale. În fond, secolele post-romane sunt epoca credinței ceea ce le permite istoricilor
culturali să exploreze modul în care indivizii acelei epoci căutau semnificație în propria lor
existență.

Documentele diverse și abordarea lor diferită a necesitat metode adaptate noului

demers. Astfel istoricii au trebuit să se alieze cu istoria artei și să se familiarizeze cu
iconografia, cu arheologia, ceea ce i-a obligat să se familiarizeze cu arheologia aeriană și cu
landscape archeology, cu etnologia și finalmente cu antropologia. Istoria a trecut astfel
printr-o ‘cultural turn’ care subzistă până în prezent. Utilitatea sugestiilor venite dinspre

17
etnologie și antropologie a fost demonstrată de faptul că, din anumite puncte de vedere
societatea medievală se aseamănă cu societățile primitive, sau, altfel spus, tradiționale.

Luând act de aceste progrese în cercetare, Jacques Le Goff – unul din cei mai celebri
medieviști francezi - a recuperat un Ev Mediu pe care el însuși l-a numit “al adâncurilor”, “al
temeliilor și al structurilor”. În opinia sa, acest ev mediu, pentru descoperirea căruia s-au
folosit metode rafinate deja în studiul preistoriei – este un ev mediu mai autentic, pentru că
era o societate preponderent analfabetă și astfel doar un segment minuscul al acesteia era
reprezentat prin documentul scris. Dacă istoricii pozitiviști au recuperat, mai ales pe baza
exegezei de text, mai exact prin analiza izvoarelor narative, un ev mediu al elitelor care se
exprimau prin intermediul documentului scris, această nouă istorie a încercat să recupereze o
istorie a societății medievale în ansamblul ei, compusă mai ales din indivizi care nu au lăsat
decât urme materiale și a căror voce nu o putem auzi în mod direct prin intermediul textului.
Putem să ajungem la concluzia că bogăția și diversitatea surselor astfel redefinite a
complicat probabil viața medieviștilor, nicând ușoară.

În primul rând, istoricul medievist trebuie să realizeze că nu va avea vreodată acces la

toate documentele dintr-o anumită epocă. Foarte multe dintre acestea s-au pierdut pentru că
arhivele unde erau păstrate au fost distruse, de exemplu în Franța în timpul revoluției, iar în
Anglia datorită iconoclasmului, când multe stabilimente monastice au fost victimele
predilecte. În al doilea rând, în cazul în care istoricul nu beneficiază de colecții de documente
alcătuite începând cu secolul al XIX-lea, acesta este obligat să caute aceste surse în diverse
tipuri de arhive. Locul unde se găsesc documentele depinde de persoana sau instituția care le-
a emis. Există astfel, arhive papale, arhive episcopale, arhive naționale, regionale, locale,
arhive monahale (abațiale). Orientarea în fondurile acestora este un proces complicat, care
beneficiază însă, din fericire de ajutorul unor instrumente cum ar fi inventarele și regestele.

Chiar și atunci când a fost identificată arhiva care ar putea să dețină documente care
interesează un anumit istoric, problemele acestuia nu încetează. Una dintre acestea este
accesul efectiv la conținutul documentului datorită limbii în care acesta este redactat.
Majoritatea documentelor medievale au fost scrise în limba latină. Prin urmare, accesul la
document presupune învățarea variantei/lor medievale ale acestei limbi. Chiar și în momentul
în care apar documente redactate în vernacular, adică în limbile vorbite în Evul Mediu,
problemele medievistului nu s-au terminat deoarece aceste limbi sunt foarte diferite de
versiunile lor moderne. Să luăm exemplul occitanei, limba vorbită în sudul Franței, mai ales

18
în Aquitania, care nu diferă doar de franceza modernă dar și de vernacularul medieval al
nordului. În al doilea rând, scrierea în sine este o problemă, deoarece forma literelor,
abrevierile, absența punctuației fac munca medievistului dificilă. Lectura în sine necesită
cunoștiințe specializate, paleografie.

Problema cea mai mare însă constă în modul în care documentele sunt
abordate/citite/interpretate. Pentru că fiecare tip de document necesită o abordare diferită și
oarecum specializată. Un prim aspect care trebuie avut în vedere este natura stereotipică a
documentelor medievale, pentru că multe dintre ele, o scrisoare, un testament, o donație, o
predică, un exemplum, sunt structurate în conformitate cu o formulă. Modul în care
documentul este redactat dezvăluie o serie de prezumții referitoare la intenție, semnificație,
public țintă și utilizare.

De exemplu cronicile, documente medievale extrem de tipice, sunt narațiuni redactate

în locuri diferite, mănăstiri sau orașe, cu scopuri diferite și pentru utilizatori diferiți. Fiind o
tentativă de a explica trecutul pentru prezent, cronica este inerent un produs/un text ideologic.
O critică simplistă a cronicii ar fi provocată de starea de alertă provocată de subiectivismul
acesteia. Da, în cazul oricărei cronici, autorul ei este determinat de numeroase circumstanțe
să scrie asumând diverse perspective. Deci, subiectiv. Dar subiectivismul în sine poate deveni
la rândul lui un document pentru istoricul care analizează cronica. Aceste texte nu trebuiesc
expediate ca propagandă ci analizate pentru a pune în evidență strategiile de legitimiare
utilizate de autor. Prejudecățile detectabile într-un text pot fi folosite împotriva lui și deschid
o fereastră înspre înțelegerea prezumțiilor unei epoci, asupra clișeelor culturale, a mentalului
colectiv, a omologabilului social. Un exemplu relevant este adus la lumină de cartea lui
Natalie Zemon Davis, Fiction in the Archives: Pardon Tales and Their Tellers in 16th
century France (1987), deoarece aceasta folosește drept sursă principală scrisorile unor
condamnați pentru delicte grave, adresate regelui pentru a obține grațierea. Aceste scrisori nu
susțin inocența individului în cauză, ele pornesc de la ideea acceptării culpabilității.
Recunoscându-și vinovăția, autorii acestor scrisori continuă prin a explica circumstanțele care
au provocat fapta lor, încercând în acest mod să obțină clemența regală. Acestea sunt exact
tipul de documente care erau ignorate explicit de istoricii pozitiviști care considerau că ele se
încadrează sferei ficțiunii; că autorii lor nu au spus adevărul ci au fabricat o serie de cauze
fictive pentru a obține iertarea. Faptul este perfect adevărat, dar el nu știrbește valoarea lor
pentru reconstituirea istorică: documentele acestea ne spun foarte mult despre ceea ce era

19
acceptabil în societatea franceză a secolului al XVI-lea. E drept că nu informează despre
evenimentele în sine, dar ne permit să pătrundem în sistemul de valori al acestei societăți.

O altă categorie de texte medievale foarte bine reprezentate sunt toate actele
referitoare la tranzacții funciare, mai ales donațiile. Ele nu iluminează doar mișcările unor
proprietăți, transmiterea și diviziunea acestora, ci și practici ale donațiilor pioase precum și
motivațiile care le determină. În sens antropologic, donația în sine, în fond un dar, este un act
care exprimă relații sociale, mai ales ierarhii și așteptările celui care dăruiește. De exemplu,
un nobil donează pământ unei mănăstiri pentru a-și asigura mântuirea cu ajutorul rugăciunilor
călugărilor, performate în perpetuitate. Pe de altă parte, tranzacțiile funciare sunt un soi de
liant social. Cu ajutorul prosopografiei, se poate urmări un individ prezent în mai multe
documente și se pot reconstitui rețele sociale, legături de rudenie, ierarhii și raporturi de
putere. Litigiile pun în evidență modele comportamentale rituale, liniile de putere și modul în
care indivizii și-au negociat poziția în societate. Documentele de acest tip acordate orașelor,
de pildă privilegiile, sau redactate de acestea, de exemplu carta orașului, aveau o valoare
simbolică mare și nu enumeră doar drepturile de care se bucura un oraș. Acestea erau
documente care confereau autoritate, legitimau, reprezentau memoria orașului, păstrând
amintirea trecutului acestuia și îi defineau identitatea. Suntem conduși înspre o abordare a
acestui tip de document care ține seama de funcțiile acestuia și îl transformă într-un actor. Cei
care îl analizează trebuie să țină seama de faptul că documentul acționa, nu era doar pasiv. Nu
ne mai gândim doar la ce conține documentul, adică la mesajul acestuia, la informația pe care
o livrează ci și la ce face documentul, la modul în care construiește sau consolidează o
comunitate și îi conferă identitate.

În fine documentele identificate și abordate din diverse perspective trebuiesc

interpretate de medieviști. Iar interpretarea documentelor este și ea plină de capcane. Am
discutat deja în această introducere despre pericolul pe care îl aduce în prim plan proiectarea
asupra trecutului a unor sisteme de valori ale secolului al XIX-lea, cum evoluția
naționalismului a dus la dezoltarea unor adevărate obsesii istoriografice. Ele demonstrează că
ideea de ‘națiune’ este cea mai rezistentă dintre toate și se poate constata cum interesul pentru
miturile originii a rămas surprinzător de viu. Există însă și consecințe mai puțin dramatice dar
la fel de persistente ale rezilienței acestei abordări. Pentru că trăim în state naționale și ne
identificăm național suntem tentați să gândim lumea în termeni naționali și să încadrăm
istoria, inclusiv cea medievală în granițe naționale. Prin urmare, vom discuta cu seninătate

20
despre istoria Franței, istoria Italiei, istoria Germaniei, a Spaniei sau a Angliei, fără să ne
întrebăm dacă aceste încadrări moderne se potrivesc cu realitățile medievale.

Răspunsul la această întrebare este negativ deoarece în Evul Mediu nu existau teritorii
unitare, clar definite de o comuniune de etnie și/sau limbă. În evul mediu, în ceea ce vor
deveni peste secole statele naționale, existau o serie de autonomii teritoriale: de exemplu, în
Franța, unde exista un domeniu regal, existau însă și teritorii vaste care nu erau integrate
acestuia – de pildă, Aquitania și Burgundia; în Insultele Britanice existau cel puțin trei
teritorii distincte, Anglia, Scoția și Țara Galilor, în timp ce orașele din Italia de Nord erau
entități care se guvernau singure. În Spania, Aragonul și Castilia erau regate a căror unificare
a avut loc târziu, printr-o alianță personală, căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella,
regina Castiliei. Țările de Jos erau și ele un amalgam de ducate și comitate prinse în relații de
vasalitate, în timp ce numeroasele principate ale Imperiului Romano-German funcționau ca
teritorii quasi-autonome. Prin urmare, ‘națiunea’ este un concept la care un medievist trebuie
să se raporteze critic.

Abordarea națională a trecutului are însă și alte consecințe. În opinia lui John Arnold,
abordările naționale în studiile medievale împiedică o abordare omogenă. De ce? Pentru că
studiul istoriei medievale este practicat în interiorul unor istoriografii naționale, cu tradiții
diferite, cu așteptări diferite, cu scopuri diferite. Fiecare școală națională crează într-un sens
propriul ev mediu și punctele de vedere rezultate sunt greu de reconciliat.

Am putea începe această discuție cu faptul că multe istoriografii naționale practică

periodizări diferite. Astfel, în special limita dintre evul mediu și modernitatea timpurie este
foarte fluidă, plasată în secolul al XIV-lea, al XV-lea sau al XVI-lea.

Pe de altă parte, interesele și prioritățile fiecărei istoriografii naționale sunt diferite.

Franța este interesată în structuri și în instrumente intelectuale de explorare a acestora, Anglia
preferă metodele empirice și accentul cade de multe ori asupra particularului și localului,
prioritate stimulată și de bogăția arhivelor locale. Germania are și ea o înclinație către
uneltele intelectuale majore, paradigme și concepte definitorii, cu valoare euristică, cum ar fi
comunicarea simbolică și confesionalizarea. Născută la sfârșitul anilor 1970 și începutul
anilor 1980, la intersecția unor domenii cum ar fi istoria ecleziastică, istoria politică și
sociologia, cea de a doua a devenit în scurt timp hegemonică în studiul Reformei definind
fenomenul de teritorializare a confesiunii și urmărind uniformizarea confesională a unui
teritoriu și dezvoltarea statului modern ca procese paralele. În ciuda faptului că a fost croită

21
pentru realitatea principatului german, paradigma a fost testată, în deceniile care au trecut de
la apariția ei, în multe alte teritorii europene și, mai nou, extraeuropene, de pildă Imperiul
Otoman, făcând posibile comparații și încurajând o perspectivă globală. Am putea sublinia
aici o evoluție paralelă cu SUA unde au fost preferate abordările comparative și tematice, de
multe ori datorită distanței față de surse. Pe de altă parte, este primul spațiu istoriografic unde
instituții academice au încurajat perspectiva globală care vine din focalizarea asupra masei
teritoriale Euroasiatice. Multe fenomene studiate au acum drept cadru referențial Euroasia.

Mai mult, în timp ce unele subiecte sunt privileagiate în anumite spații istoriografice,
ca fiind de interes național, acestea sunt ignorate în altele. De exemplu, romanizarea în
Imperiul Roman sau moștenirea transmisă de acesta statelor succesorale este studiată cu
interes în Italia, Franța, Spania, Portugalia și România, în timp ce subiectul nu constituie o
prioritate pentru spațiul german, maghiar sau polonez. Migrația popoarelor începând cu
secolul III se bucură de o atenție inversă. Cazul cel mai ilustrativ este cel francez unde un
manual școlar va da atenție mult mai mare celților (proiectați ca autohtoni), glorificându-l pe
Vercingetorix, și romanilor, al căror merit în civilizarea spațiului este recunoscut, menționând
în mult mai mică măsură aportul franc sau uitând să sublinieze caracterul lui german. Un
exemplu relevant este deschiderea recentă (2018) la Nîmes a unui Muzeu al Romanității
(Musée de la Romanité) care și-a propus explicit să urmărească influența romanității de-a
lungul secolelor. Punând în evidență acest concept, și o înțelegere specifică a trecutului,
colecția este organizată în trei secțiuni mari, perioada preromană (sec. VII îC- sec. I eC),
epoca romană (sec. I-III) și perioada medievală (sec. X-XV). Perioada migrațiilor adică ceea
ce s-a întâmplat între secolele III și X este eludat de conceptul expozițional. În cazul Spaniei,
un muzeu din Cadiz insistă asupra moștenirii antice, prezentată în detaliu, dedicând doar două
săli mici celor câteva sute de ani în care destinele locului au fost asociate cu arabii. Pentru un
exemplu care merge într-o altă direcție, la Marseilles s-a deschis în 2013, an când orașul a
devenit capitală culturală europeană, Musée des Civilisations de l'Europe et de la
Méditerranée care propune asumat un model de organizare transcultural.

În cele din urmă, modul în care migrațiile popoarelor au fost denumite este relevant în
sine. Dacă istoriografia franceză a vorbit despre invaziile barbare, așa cum se vede din titlul
cărților lui Lucien Musset, Les Invasions: les vagues germaniques (Presses universitaires de
France, Paris, 1965) și Les Invasions: le second assaut contre l’Europe chrétienne VII e−XI
siècles (Presses universitaires de France, Paris, 1965), în spațiul german s-a vorbit despre
Völkerwanderung, un termen mult mai poetic și mult mai puțin agresiv.

22
 În fine, condițiile/circumstanțele în care lucrează istoricii în aceste spații culturale sunt
de asemenea diferite. De exemplu, Germania și Franța au sisteme de pregătire și recrutare
academică foarte centralizate, ceea ce duce la formarea unui sistem de patronaj. Efectul
asupra cercetării este fie o dezvoltare patriliniară, fie una eratică, rezultat al rebeliunii față de
sistem.

Finanțarea cercetării nu este nici ea lipsită de efecte. În Germania de exemplu,

cercetarea este finanțată prin institute de cercetare care se dedică unei teme. În Marea
Britanie și în SUA, cercetarea este mult mai invididualistă, dar de multe ori instituțiile de
finanțare creează priorități pentru diversele domenii.

Localizarea și natura arhivelor este și ea diferită. Dacă în unele spații sunt preferate
arhivele naționale, colecții centralizate de documente, în altele există arhive locale foarte
bogate, ceea ce, de multe ori, face localizarea documentelor mai dificilă. Modul în care este
organizată cercetarea depinde de accesibilitatea și modul de organizare al arhivelor. De
exemplu, în Italia și Germania, pentru că există arhive regionale foarte bogate, foarte puțini
medieviști lucrează comparativ folosind materiale referitoare la două regiuni. Bogăția
arhivelor locale poate să dea și un accent local/regional cercetării, puține fenomene fiind
abordate la nivelul regatului.

În fine, în comunicarea dintre tradițiile academice se pune și problema limbii, fiecare

istgoriografie tinzînd să publice prioritar în limba națională. Evident că această problemă
poate fi depășită cu ajutorul traducerilor, dar aici intervine cantitatea și ritmul acestora. Există
spații culturale cum ar fi cel italian, care traduc rapid și de multe ori exhaustiv cărțile
seminale apărute în alte istoriografii, mărindu-le impactul în lumea academică și societatea
italiană. În altele, și din acest punct de vedere istoriografiile spațiului anglo-american sunt pe
primul loc, cărți importante sunt traduse foarte târziu, ani după prima lor apariție.

Această incursiune în laboratorul meseriei ne aduce la un alt aspect menționat

tangențial în discuția referitoare la miturile originii și plasarea acestora în Evul Mediu: cel al
documentelor care stau la baza oricărei reconstituiri istorice și al modului în care acestea sunt
abordate.

Nu este suprinzător faptul că o privire comprehensivă asupra Evului Mediu, bazată pe

utilizarea unui corpus mult mai vast de documente și a unor metode noi în analiza acestora a
schimbat înțelegerea pe care o avem în acest moment despre Evul Mediu. Această nouă

23
imagine a antrenat demolarea unor clișee cu care s-a operat în discursul dedicat societății
medievale, cu alte cuvinte au revizuit imaginea Evului Mediu. Câteva exemple ar fi
binevenite începând cu un atac asupra clișeului prevalent: Evul Mediu a fost o societate a
recesiunii, a decăderii, a regresului. Prezumția subiancentă este aceea că o societate primitivă
sau tradițională este în mod necesar o societate inferioară, evaluată ca atare în funcție de o
grilă evoluționistă. În replică, putem să argumentăm că Evul Mediu poate fi perceput ca fiind
progresist. Dintr-o atare perspectivă putem să considerăm că noua religie, creștinismul
reprezintă un progres față de păgânism sau că feudalismul reprezintă un progres față de
sclavie. De aceea și, evident, prin raportare continuă la modelul idealizat al Antichității, s-a
vorbit despre renașteri pe tot parcursul evului mediu, Renașterea carolingiană, Renașterea
secolului al X-lea și Renașterea secolului al XII-lea, fiind cele mai studiate.

O ultimă problemă cu care se confruntă medieviștii de azi este existența în sine a unui
Ev Mediu. Periodizarea, așa cum am putut constata, este o abstracție. Am putea să
periodizăm altfel sau de loc. Așa cum sublinia John Arnold în cartea sa, diferențele dintre
antichitatea târzie și evul mediu timpuriu sunt noționale, în timp ce limitele dintre cele două
sunt problematice. Dintr-o dată istoricul se pomenește în fața unui construct. Am putea spune
că nevoia istoricului de a controla trecutul ordonându-l este cea care dă naștere unei epoci.
Deci, Evul Mediu este o epocă construită de discursul istoricilor.

Așa cum sugerează numeroase lucrări care au reflectat asupra modului în care
abordăm această epocă, o modalitatea de a defini Evul Mediu este o reflecție asupra alterității
acestuia. În ce mod este Evul Mediu diferit de alte epoci? Dacă reflectăm suficient, ne dăm
seamă că ideile noastre referitoare la evul mediu, care de obicei își au originea în cultura
populară, nu sunt adecvate și că va trebui să renunțăm la ele. Întrebarea fundamentală rămâne
însă dacă Evul Mediu era diferit de epoca în care trăim acum? Dacă omul medieval era în
mod fundamental diferit de omul modern?

Acest punct de vedere, eliberat de nevoia de a plasa Evul Mediu în ierarhii ale
civilizației, ne permite să analizăm Evul Mediu ca o societate în sine fără să fim obsedați de
comparațiile cu trecutul sau cu posteritatea acestuia. Evul mediu este o societate tradițională
care are mult în comun cu societățile primitive ale preistoriei. De aceea este foarte ușor să o
considerăm o societate imobilă, care se schimbă foarte puțin. Nimic mai fals, pentru că, oricât
de încet, oricât de greu perceptibil, Evul Mediu s-a schimbat enorm între secolele IV și XIV.
Este o lume care a moștenit haos, momentul dramatic al dezintegrării Imperiului Roman și s-

24
a străduit pentru câteva sute de ani să re-creeze ordinea. Această aspirație dominantă este de
înțeles dacă ne gândim la condițiile în care s-a născut și a evoluat această societate. Evul
mediu s-a născut din două moșteniri culturale pe care a reușit în cele din urmă să le fuzioneze
într-o nouă societate și o nouă cultură, chiar o nouă civilizație. Până să ajungă însă la o
fuziune armonioasă, societatea medievală a fost o lume a tensiunii provocată de ciocnirea
dintre modelele de guvernare, structurile sociale, activitățile economice a două lumi cât se
poate de diferite. Ea a avut de optat între sisteme religioase diferite (păgânism/creștinism sau
arianism/catolicism), între o lume rurală și una urbană, ideea de fortăreață unică (Imperiul)
sau de case distincte (regatele/monarhiile). Prin urmare, Evul Mediu nu este doar o lume a
alterității din perspectiva relației dintre Istoric și Trecut, ci și din punctul de vedere al
protagoniștilor ei. Evul Mediu a fost o lume a întâlnirii dintre culturi și civilizații, deci
alteritatea este prezentă și din acest punct de vedere.

Pornind de la aceste constatări, actualul demers reprezintă o tentativă de a explora o

lume care reprezintă într-un fel un proiect multi-cultural. Este o lume formată din moștenirea
civilizației romane și din cea a civilizației germanice a erei migrațiilor. O lume care dorește
să recreeze un tot din elemente disparate, o lume a simbiozei, a sincretismului și a sintezei, o
lume a tensiunilor și a conviețuirii armonioase. O astfel de abordare ne va permite să
înțelegem societatea medievală în complexitatea ei, discutând fenomene care ne sunt
familiare și azi: migrația, adaptarea, integrarea, acomodarea, aculturația, diversitatea etnică,
lingvistică, culturală, religioasă, marginalitatea voluntară și involuntară, organizarea politică
integrativă sau particularizată, uniformitatea socială și ierarhiile sociale, egalitatea socială și
precaritățile de diverse tipuri.

Bibliografie

Léopold Genicot, Contours of the Middle Ages (London: Routledge and Paul Kegan, 1967)
Martin Scott, Medieval Europe (New York: Dorset Press, 1964)
David Nicholas, The Evolution of te Medieval World 312-1500 (Longman, 1992)
Jacques Le Goff, Civilizația Occidentului Medieval
Alexandru Florin Platon, Laurențiu Rădvan și Petru Bogdan Maleon, O istorie a Europei de
Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice
Malcolm Barber, The Two Cities. Medieval Europe 1050-1320 (London: Routledge, 1992)
Hartmut Boockmann, Das Mittelalter (München: Verlag C.H. Beck, 1988)

25
Jérôme Baschet în La civilisation féodale. De l’an mil á la colonisation de l’Amerique (Paris:
Flammarion, 2006)
Lucien Musset, Les Invasions: les vagues germaniques (Presses universitaires de France,
Paris, 1965)
Lucien Musset, Les Invasions: le second assaut contre l’Europe chrétienne VIIe−XI
siècles (Presses universitaires de France, Paris, 1965)
Natalie Zemon Davis, Fiction in the Archives: Pardon Tales and Their Tellers in 16th
century France (1987)
Patrick Geary, Gábor Klaniczay (eds), Manufacturing Middle Ages: Entangled History of
Medievalism in Nineteenth Century Europe (Leiden: Brill, 2014).
Michael Werner, ‘Penser l’histoire croisée entre empire et réflexivité’ Annales 58 (2003): 7-
36.
Robert J.W. Evans, Guy P. Marchal (eds), The Uses of the Middle Ages in Modern Europe.
States, Nationhood and the Search for Origins (New York: Palgrave Macmillan, 2011).
Walter Pohl, ‘National Origin Narratives in the Austro-Hungarian Monarchy’ in Geary,
Klaniczay (eds), Manufacturing Middle Ages, pp.
Patrick Geary, The Myth of Nations. The Medieval Origins of Europe (Princeton New Jersey:
Princeton University Press, 2002).
Gernot Heiss, ‘Pan-Germans, Better Germans, Austrians: Austrian Historians on National
Identity from the First to the Second Republic’ German Studies Review 16 (1993): 411-433.
Walter Pohl, ‘Ostaricchi revisited: the 1946 anniversary, the millennium and the medieval
roots of Austrian Identity’ Austrian History Yearbook 27 (1996): 21-39.
Herwig Wolfram, ‘The Public Instrumentalization of the Middle Ages in Austria since 1945’
in Evand, Marchal (eds), The Uses of the Middle Ages, pp
Marius Turda, ‘The Magyars: A ruling Race: The Idea of National Superiority in Fin-de-
Siècle Hungary’, European Review of History 10/1 (2003): 5-33.

26
27