Fenomenul statului şi a dreptului în diferite perioade istorice la diferite state.

1. Mesopotamia.
Câmpia dintre râurile Tigru şi Eufrat, care din antichitate se numeşte Mesopotamia a fost
leagănul celor mai vechi, arhaice civilizaţii umane. Printre aceste civilizaţii se numără şi cea
sumeriană, care datează cu mileniul V î.e.n., evoluînd în conditiile orânduirii gentilice.Spre
finele mileniului IV î.e.n., concomitent cu evoluţia forţelor de producţie, apare diferenţierea
socială, se evidenţiază aristocraţia gentilico-tribală, apar primii robi. În perioada descoperirii
orânduirii gentilice societatea din Mesopotamia era edificată în baza principiilor democraţiei
militare,fiindu-i caracteristice următoarele organe de conducerei:
I – consiliul celor bătrâni şi înţelepţi, din care făceau parte reprezentanţii aristocraţiei gentilice;
II – adunarea populară, membrii căreia erau oamenii liberi din comunitate;
III – conducătorii de trib:
În sec. XXVIII – XXVII aceste funcţii erau eligibile, fiind decise de adunarea populară.
Începând cu secolul XXVI î.e.n., în dependenţă de regiune, deţinătorii lor devinconducători ai
oraşelor-state. Către sec. al XXV-lea căpetenia nu mai este aleasă de Adunarea populară,ci de
aristocraţie. Primei persoane în stat -regelui – i se dă o interpretare divină,concomitent se
dezvoltă aparatul de stat în baza personalului de la curte, rudelor, persoanelor dependente de
rege.
Un rol important în constituirea unităţilor de stat şi de administrare l-au jucat templele, după
prototipul organizării şi gestionăriii cărora se conducea şi cu statul în ansamblu.
La intersecţia mileniilor IV–III î.e.n. în regiunea Mesopotamiei se formează un şir întreg de
state mici cu o orânduire social-economică şi politică sclavagistă: Eridu, Ur, Larsa, Lagos,
Umma, Şurupak, Kiş, Nippur etc.
 Evoluţia socială.
Conducerea societăţii mesopotamice din perioada culminaţională a dezvoltării sale
(perioada babiloneană veche, sec. XIX – XVI î.e.n.), era alcătuită din: membrii familiei regale,
patesii provinciali, funcţionarii de stat, preoţi. În fruntea ierarhiei sociale se plasau: regele cu
familia sa, clerul suprem al templelor, demnitarii de stat care deţineau principalele funcţii
administrative, fiscale şi juridice în aparatul de stat, comandanţii militari superiori.
Ulterior societarea era formată din:
a) funcţionarii laici, ecleziastici şi militari medii şi inferiori;
b) negustorii şi cămătarii;
c) membrii liberi ai obştii săteşti.
În cadrul de legi al lui Hammurabi se evidenţiază a delimitare în mediul oamenilor liberi.
Este vorba de avelum şi muşkenum:
Avellum – era persoana cu un statut juridic privilegiat, se bucură de drepturi deplină.
Muşkenum (trad. rom. prosternare era un cetăţean liber cu drepturi limitate. Pierzând legătura
cu obştea sătească, el, fără mijloace de producţie, deci fără de pământ se transforma în
arendator. Muşkenumul putea să aibă avere şi chiar robi, protejaţi în cadrul proprietăţii palatului
în serviciul căruia ei se aflau.
- Robii (vardum), alcătuiau categoria cea mai inferioară a societăţii. Familii cu un venit mai
modest aveau 2-5 robi, cele înstărite – câteva zeci..
 Instituţiile de stat
Regele deţinea funcţiile legislativă, administrativă; religioasă; diplomatică; executivă;
militară şi judiciară.
Palatul regal, condus de mâna dreaptă a regelui – Nubanda . El era împuternicit să organizeze şi
să dirijeze atribuţiile executive.
1
Puterea regală se baza pe armată.În faza iniţială aceasta era formată în baza voluntarilor din
popor, dar concomitent exista garda regală cu funcţii inclusiv poliţieneşti şi era compusă din
mercenari.
În epoca regelui Hamumrabbi armata era compusă din ostaşi liberi:
- redum, cu armuri grele;
- bairum, cu armuri uşoare.
Pentru serviciul prestat aceştea erau împroprietăriţi cu terenuri de pământ –ilcu.În perioada
marilor companii, armata regulată a regelui era completată de formaţiunile paramilitare ale
comunităţilor ţărăneşti ale oraşelor sau templelor.
Organizarea judiciară din Mesopotamia dispunea de un propriu sistem ierarhic,care a
concentrat principalele funcţii, judiciare. Judecătorul suprem era regele, care personal precăuta
dosarele şi cazurile legate de securitatea statului.Atribuţii avea şi Tribunalul Templului, care în
temei erau preocupaţi de cazurile încălcării eticii, moralei şi cultului religios.Concomitent
activau tribunalul cartierului urban şi tribunalul obştii săteşti
 Legile lui Hammurabi.
Cea mai ponderabilă culegere de acte juridice sunt considerate Legile regelui Hamumrabi
scrise în anul 1775 î.e.n., deci în sec. XVIII. Acest cod de legi este compus din: Introducere,
Conţinut şi Încheiere. Iniţial ele au fost scrise pe tăbliţe de lut, apoi textul a fost epigrafat pe o
piatră de diorit, descoperită de arheologii francezi în anul 1901 în oraşul Sussa. În total Codul de
legi al lui Hamumrabi numără 282 de articole, dintre care:
a) art. 1-5 – instrucţiuni de ordin procesual;
b) art. 6-126 – reglementează relaţiile de avere;
c) art. 127-195 – drept matrimonial-familiar şi succesoral;
d) art. 196-282 – drept penal; dispoziţii privitoare la taxele de remunerare salarială; la statutul
robilor etc
Contractele de cumpărare-vânzare Codul fixa trecerea obiectului dintr-o mână în alta, prin
martori, forma scrisă sau verbală. Extinderea schimbului de mărfuri a avut drept rezultat
răspândirea vinderii în rate, în credit. Dacă averea lăsată spre păstrare era furată, proprietarul
primea o recompensă dublă a preţului acesteia. În acelaşi timp, dacă persoana cerea un obiect pe
care nu l-a depus spre păstrare şi aceasta era demonstrat, atunci ea plătea un preţ dublu pentru
lucrul pretins.
Multe articole ale Legilor lui Hamumrabi sunt consacrate Contractului de Arendă a
pământului.Acesta se încheia pentru o perioadă de 1-2 ani. Arendaşul era obligat să achite 2/3
din viitoarea roadă şi să restituie terenul deja prelucrat.
Conform Contractului de înăimire persoana care angaja vite cornute, sclavi, inventar etc.,
era responsabil pentru acestea. În caz de schilodire, defectare etc., obiectul era recompensat: rob
pentru rob, cal pentru cal etc. Când cel ce se înăimia la lucru era o persoană liberă din punct de
vedere juridic, contractul prevedea o salarizare concretă (medicul – pentru operaţie;
constructorul – pentru edificare; profesorul – pentru predare etc.).
Contractele corporaţie erau întocmite cu scopul de a cumpăra o vită, pe care părţile s-o
folosească împreună; cu scopul obţinerii unui împrumut etc.Venitul şi pierderile erau repartizate
în dependenţă de cotizaţia depusă în bugetul comun.Aceste operaţii erau efectuate în templu,
deci în prezenţa, în faţa zeilor.
Succesiunea, transmiterea averii era realizată în baza principiului rubedenia prin
sânge.Moştenitor primar era fiul mai mare.Fetele moşteneau doar în cazul absenţei băieţilor, în
rest primeau zestre la măritiş.

2
Soţia rămasă vădană (văduvă) de obicei nu moştenea nimic, cu excepţia zestrei sale şi a
cadourilor făcute ei, dacă erau făcute, de către soţ.Dacă acestea deja lipseau, ea avea dreptul la
aceiaşi cotă ca şi ceilalţi moştenitori.

Crima, pedeapsa, judecata

Cele mai serioase şi periculoase infracţiuni din Mesopotamia erau considerate: acţiuni
antiregale, îndreptate împotriva religiei, marilor demnitari de stat sau ecleziastici. Babilonenii
deosebeau mai multe categorii de infracţiuni:
I – îndreptate împotriva Proprietăţii (pentru furt, jaf, adăpostirea de robi) se prevedea
pedeapsa cu moartea, amendă foarte mare – 30 de preţuri. Dacă furtul se realiza prin spargere,
hoţul era îngropat de viu; dacă în timpul unui incendiu – hoţul era aruncat în foc;
II – împotriva personalităţii: omor; răpirea copiilor mici – pentru aceste crime, ca şi pentru
omuciderea nepremeditată, se pedepsea cu moartea. Pentru schilodire se aplica TALIONUL;
III – împotriva familiei: adulterul ori infidelitatea conjugală a soţilor, răpirea sau substituirea
copiilor mici; consangvinitate (relaţia între frate-soră; tată-fiică; mamă-fecior) se aplica
pedeapsa cu moartea, sterilizare sau, dezonorare prin vinderea în robie;
Sistemul de sancţiuni, ori pedepse era foarte mobil: pedeapsa cu moartea: pedepse corporale
(orbirea, tăierea urechii, nasului, mâinii, sânilor la femei, bătaia); amenda (de la preţul dublu la
de 30 de ori mai mare).
Legile lui Hamumrabi prevedeau pedeapsa capitală în mai mult de 30 de cazuri, prin: ardere,
înecare, tragerea în ţeapă, îngropare de viu etc.).
O particularitate a acestei legislaţii consta în faptul păstrării: răspunderii colective,precum şi
principiul talionului.

2.India Antică
 Organizarea de stat în India Antică.
Strălucita civilizaţie Indus este contemporană cu geneza societăţii din Babilonul Antic.
Triburile de războinici indo-europeni ale arilor,care pătrund din Asia Centrală în a doua jum.a
mileniului I î.e.n.,cuceresc pînă în sec.V î.e.n. întreaga Indie,subjugînd triburile locale ale
dravidienilor.Acest proces este oglindit pe larg în poiemele Mahabharata şi Ramayana.
După cucerirea dravidienilor de către arieni,s-a format un grup de militari puternici,mari
proprietar funciari şi stăpănitori de sclavi.Concomitent se formează şi grupa preoţilor
brahmani,care îşi abrogă drepturi politice,aceasta contribuind la întărirea statului,îndeosebi în
Magadha.
În fruntea statului se afla regele – maharadjah.
În conducerea statului,regele călăuzeşte de sfatul brahmanilor, care înfăşişează pe rege ca o
întruchipare pămîntească a lui Dumnezeu.
Regele se asociază cu brahmanii şi împreună conduc statul,mentinînd în exploatare şi
supunere masele. În scopul unei perfecte coordonări a acţiunilor sale cu ale brahmanilor, regele
trebue să aibă în jurul lui un grup de sfătuitori şi slujbaşi credincioşi, care să-l sprijine şi
totodată să-l controleze pentru a nu se abate de la linia apărării intereselor aristocraţiei. Astfel, în
jurul regelui găsim un număr de 6-7 miniştri, ai căror bunici şi părinţi au stat cu credinţă în
slujba regelui, cunoscători ai artei militare etc; ei trebuie să fie de neam nobil.
Regele are la îndemîna sa o armă puternică, cu ajutorul căreia îşi întinde stăpînirea
teritorială în afară şi reprimă mişcările din interior, destul de numeroase, de altfel.

3
 Regele are dreptul de a pedepsi cum vrea şi pe cine vrea, în scopul menţinerii orînduirii
sociale existente,cum se spune în lege: ,,Regele trebuie să pedepsească pentru că orînduirea să
nu se schimbe”.
Ca o consecinţă a dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie, în cadrul triburilor începe să
se deosebească aristocraţia gentilică – alcătuită din preoţi, bătrîni şi şefi militari, de poporul de
rînd şi de sclavi. Pe de altă parte se fac deosebiri între cuceritori şi popoarele de culoare
contropite de cei dintîi. Pentru a se asigura dominaţia aristocraţiei gentilice proprietarii sclavi pe
de o parte, pentru a se consolida situaţia dominantă a arilor faţă de populaţia supusă,se crează
castele (cuvînt de origine portugheză), numite în limba indiană jati sau verna.
Casta presupune puritate de neam, jati înseamnă naştere, iar verna înseamnă culoare. Deci,
castele sunt grupe sociale care pe de o parte apără interesele aristocraţiei ariene, iar pe de altă
parte asigură drepturile arilor împotriva populaţiei supuse (cuvîntul verna indică dominaţia
arilor asupra populaţiei de culoare, iar cuvîntul jati denotă privilegiul de naştere al nobilimii
gentilice). Prima castă era a preoţilor (brahmani), apoi urmau militarii (satria), a treia castă – a
negustorilor (vaisia) şi a patra a servitorilor (şudra). Sub aceste patru caste mai exista una, a
carei viaţă era cît se poate de nenorocită (parias).
 Evoluţia dreptului
La etapa iniţială dreptul în India veche se baza pe “obiceiul pământului. Primele culegeri de
norme juridice datează cu mijlocul mileniului I î.e.n. Principala trăsătură specifică a acestora
constă în faptul că ele au fost alcătuite de diverse şcoli brahmane în varianta unor recomandări
adresate oamenilor oneşti. Iată de ce în India antică normele de drept “Dharmaşastrra” erau
legate strâns de morala religioasă.
- Organizarea juridică
Judecătorul suprem în stat era Radja.El precăuta dosarele împreună cu brahmanii şi
consilierii experimentaţi. Uneori Radjaua, regele, putea să-l numească în calitate de judecător
suprem pe consilierul principal. Conform Legilor Manu se admitea ca funcţia judecătorului
suprem să fie suplinită de un brahman înţelept, asistat în activitatea sa de trei judecători.În
calitate de organ judeciar Funcţii juridice suplineau uneori şi supraveghetorii.
Au existat în India veche şi judecători – călători, care cercetau dosarele pe teren: în armată,
în piaţă, etc. Cazurile puţine semnificate din localităţile rurale era soluţionate de starostii
satului.Cazurile cetăţenilor străini erau cercetate de judecătorii speciale desenaţi pentru
acesta.Agenţi şi funcţionari speciali realizau următoarea şi prinderea infractorilor.
În legislaţia Indiei antice dreptului proprietăţii i se rezerva un loc deosebit. Dreptul făcea o
delimitare şi deosebire dintre Proprietate şi Folosire. Legile Manu prevedeau şapte modalităţi
legitime de obţinere a proprietăţii:
1. – moştenirea;
2. – cumpărarea;
3. – cămătăria;
4. – găsirea ;
5. – cucerirea ;
6. – dăruirea ;
7. – realizarea unei munci .Este de menţionat că faptul utilizării unui obiect, nu demostrează
şi dreptul de proprietate asupra lui.
Fondul financiaral ţării era divizat în patru categorii: de stat, regale, comunităţi săteşti şi
privat. La categoria pământurile statului se refereau: pădurile, terenurile neprelucrate, minele ;
locurile virane. În afară de fondul din care el înzestra pentru serviciu; vindea; dărui sau da în
arendă.
4
 Fondul comunităţiisăteşti era compus din: terenuri arabile, păşuni, lunci. Terenurile
arabile erau împărţite în mici parcele aparţinând unor gospodari aparte. Obştea ţinea sub
controlul său acest tip de proprietate funciară. Dreptul prioritar de a cumpăra pământ se acorda
rudelor sau vecinilor. Totodată se limita dreptul străinilor, celor din afara obştii, să procure
pământul comunităţii.
Proprietatea privată asupra pământului nu a fost străină pentru India antică. Din această
categorie a proprietăţii private făcea parte nu numai terenul arabile, dar şi livezile, grădinile.
Legile Manu menţionează că dacă regele donează proprietatea privată a unei persoane alteia,
atunci această afacere este ilegală şi proprietarul îşi păstrează averea. Dar, dacă proprietarul a
manifestat neglijenţă faţă de pământul său în timpul semnării sau recoltării, era amendat. O
evoluţie ascendentă a proprietăţii private s-a înregistrat în primele secole ale e.n.
Legislaţia Indiei antice prevedea şi dreptul proprietăţii asupra sclavilor. Robii puteau să
aparţină statutului, obştei sau persoanelor. Robii puteau să aparţină statului, obştii sau
persoanelor particulare.
- Dreptul obligational
Normele de drept ale Indiei antice reglementau foarte clar prevederile generale ale obligaţiunilor
reciproce.Un loc primar îl ocupau contractele de cumpărare – vânzare. Toate obiectele
acestei operaţiuni erau clasificate în: proprietate imobilă şi mobilă. Proprietatea mobilă se
vindea şi cumpăra la piaţa liber. Aalta era situaţia cu proprietatea imobilă (câmpuri, livezi,
grădini, case, etc.), care se vindea într-o anumită ordine. Mai întâi de toate averea or marfa
imobilă putea fi cumpărată de rude, vecini, creditori şi în ultimul rând de alţi doritori. Numai
adevăratul proprietar avea dreptul să vândă averea, în caz contrar afacerea era considerată
ilegală. Dacă un obiect furat se găsea la un cetăţean, fie şi onest, care l-a cumpărat cinstit, el era
deposedat, rămânând, deci în pierdere. Este de remarcat că comerţul cu unele mărfuri (sarea,
zăcăminte naturale) era monopolizată de stat.
Era pe larg cunoscut contractul de dăruire. Altfel, dăruire robilor, vitelor, mai rar a
pământului era menţionat încă de literatura vedică .
Nu mai puţin semnificativă a fost înţelegerea de împrumut.Cămătarii, adeseori, puneau
nişte procente avansate.
În cazul afacerilor comerciale 5% era cel mai mare procent.
Alături de aceste forme de exprimare a dreptului obligaţional mai existau şi altele. De
exemplu contracte de:
- păstrare;
- de transportare;
- închirierea spaţiului locativ;
- corporative;
- angajare (năimire) personală (de la 1 zi la 1 an).
- Arenda pământului (50% din roadă).

- Dreptul familiei
Pentru India din perioada formaţiunii sclavagiste este proprie marea familie patriarhală în
care partea tatălui era nelimitată. Doar în perioada vedică femeia era venerată, cu timpul, însă
situaţia se va schimba radical: în copilărie dă ascultare tatălui, în tinereţe – soţului, iar după
moartea acestuia – fiilor (în lipsa lor – unei rude apropiate de sex masculin).Un loc privilegiat,
apropiat tatălui îl avea fiul mai mare.
Formele de “închegare” a legăturilor de matrimoniu erau cele mai diverse: alegerea mirelui
(cea mai arhaică şi care repede a dispărut); dăruirea fiicii; cumpărarea miresei; schimbarea ei pe
5
o vacă sau bou. În legile Manu tatălui i se interzicea să i-a recompensă pentru fiică, deşi în
realitate situaţia era contra opusă legii.
Cenzul vârstei de căsătorie al femeilor era foarte mic. În legile Manu un bărbat de 30 de ani
avea dreptul să se căsătorească cu fetiţă de 12 ani, de 24de ani – 8 ani. Cf. Arthaşastrei vârsta de
majorat pentru fete era de 12 ani, iar pentru băieţi – 16 ani.
- Infracţiunea, Sancţiunea, Judecata.
Se deosebeau crimele intenţionate, neintenţionate şi din neştiinţă. Dacă inculpatul nu era
cunoscut cu faptul că acţiunea lui este nelegitimă, judecata de regulă, se limita doar la o
mustrare. Instigarea era pedepsită la fel ca şi crima săvârşită. Legile Manu prevedeau aceiaşi
pedeapsă ca pentru hoţi, celor ce-i adăpostea, înarmau sau păstrau obiectele furate.Dacă cineva-
şi proteja propria viaţă, a femeii, a unui brahman şi-l omora pe agresor, nu era considerat asasin.
Totodată, erau penalizate persoanele care nu acordau ajutor în timpul calamităţilor naturale,
tâlhăriei, sau incendiului.
Nomenclatorul infracţiunilor era destul de extins: împotriva statului, deci împotriva
regelui; împotriva personalităţii; proprietăţii; familiei; castelor.
Împotriva statului/regelui: - rebeliune, defăimarea regelui, trădarea interesului de stat, a
secretelor de stat; hoţia mărfii ce aparţine regelui, operaţiunile cămătăreşti şi de vânzare -
cumpărare din contul visteriei regale.
Împotriva personalităţii: - omuciderea (uciderea femeii, copiilor, brahmanilor pe diverse
căi inclusiv prin otrăvire), schilodirea, înjosire verbală şi prin acţiune.
Împotriva proprietăţii: - furtul tâlhăria, incendierea averii, stricarea averii – pentru
incendiere ardeau pe infractor de viu.
Împotriva familiei: - uciderea mamei, tatei, soţului; schilodirea sau ofensarea acestora.
Aspru se pedepsea adulterul .
Împotriva Varnelor : – ce-i ce-şi duceau modul de viaţă conform regulilor altei varne, era
excluşi din propria varnă. Reprezentanţilor castelor inferioare li se interzicea să stea alături de
acei din casta superioară.
Pedeapsa în India veche era diversificată: Omorul – pedeapsa prin decapitare, schingiuire,
înec, tragere în ţeapă, strivit de elefant, fierbere în cazan, turnarea uleiului clocotit în gură şi
urechi.
Schilodirea: tăierea mâinii, unei mâini şi a unui picior, a ambelor mâini, ambelor picioare,
vârful nasului, urechilor, orbirea, tăierea degetului, etc. Schilodirea putea fi evitată prin
intermediul răscumpărării.
Se mai practicau: înfierarea; excluderea din varnă; transformarea în sclav; confiscarea
averii; privaţiunea de libertate, amenda în bani.

În această lucrare am încercat să prezint fenomenul statului şi a dreptului în diferite

perioade istorice în Mesopotamia şi India Antică,observînd de-a lungul timpului o evoluţie.Din
ceea ce am redat,am descoperit că statul şi dreptul ne reflectă o interdependenţă dintre două
fenomene sociale,fiecare avînd tendinţele sale opuse:statul şi supunerea,dreptul de ordonare şi
frînarea.