Feudalismul în sine poate fi descris ca fiind în acelaşi timp un sistem de guvernare,

un sistem de relaţii sociale, economice şi juridice, presupunând un anumit mod de

viaţă şi o gândire specifică.
Din punct de vedere social şi politic, o societate feudală poate fi văzută ca acea
societate în care legăturile sunt bazate pe dependenţa unora faţă de ceilalţi; în
vârful societăţii se află nobilii şi războinicii. De asemenea, în acest tip de societate
puterea publică este împărţită unor instanţe autonome (până atunci această putere
aparţinea statului).
Din punct de vedere juridic, societatea feudală poate fi caracterizată prin
obligaţiile vasalului faţă de senior. Vasalul avea obligaţii de supunere şi de
prestare de servicii seniorului care, în schimbul acestora îi acorda un feud şi îi
putea asigura protecţia.
Instituţia feudalităţii a fost dominantă, începând cu secolul al X-lea, în toate
ţările ce se formaseră prin destrămarea Imperiului Carolingian (Franţa, Germania şi
Italia). La fel, în toate ţările în care îşi manifestau influenţa, ca Anglia, o parte a
regatelor creştine din Spania şi chiar în statele noi formate de cruciaţi în Orientul
Apropiat.
Cu toate că feudalismul avea să vadă începuturile abia în secolul al X-lea, forme
embrionare ale sale se regăsesc în societatea francă încă din perioada monarhiei
merovingiene.
Mare parte a regilor franci acordau celor mai apropiaţi tovarăşi de arme terenuri
mari în zonele nou cucerite, cu scopul de a-şi asigura loialitatea acestora şi în
luptele ce aveau să urmeze şi pentru a-i recompensa pentru serviciile prestate.
Acest obicei fusese împărtăşit de-a lungul timpului de către împăraţii romani care
acordaseră pământ gărzilor personale, de vechii regi germani care la rândul lor
acordaseră terenuri războinicilor ce protejau suita regală, aceasta doar ca să numim
o parte.
Au existat şi unele situaţii în care regele rămăsese fără domenii proprii şi astfel a
trebuit să improvizeze, cedând o parte din pământurile bisericii. O asemenea
situaţie a avut loc atunci când Carol Martel a confiscat vaste domenii ce
aparţineau bisericii şi le-a împărţit vasalilor săi. În urma înfrângerii
musulmanilor la Poitiers, Carol Martel îşi motivează acest act ca fiind o
recompensă pentru cei care şi-au adus aportul în lupta contra păgânilor. Chiar dacă
oficial terenurile rămâneau în proprietatea bisericii şi putea să perceapă o anumită
sumă pe ele (rentă), nu a fost ceva ce aceasta era dispusă să accepte.
Doar francii merovingieni au fost cei care au instituit un sistem complex, ce
avea atât caracter judiciar, cât şi social, politic şi militar. În cadrul acestui sistem
existau nişte raporturi personale între cel care oferea terenul şi cel ce urma să îl
primească, mai exact între seniorul şi vasalul feudal.
În acest moment nu se mai punea pur şi simplu problema unei recompense ce
o merita un militar de viţă nobilă pentru meritele sale pe câmpul de luptă sau
pentru funcţiile pe care le îndeplinea în conducerea unui comitat.
Aceste concesiuni erau la început temporare iar mai apoi viagere. Beneficiarii, ce
ajung astfel vasali, datorau regelui sau împăratului anumite servicii, în mod special
militare. Odată cu terenurile primite, beneficiarii primeau şi anumite funcţii sau
demnităţi, precum conte sau duce, care nu erau doar viagere ci şi ereditare. Alături
de acestea mai primeau şi anumite privilegii şi imunităţi (scutire de la plata
anumitor taxe).
În categoria privilegiilor şi imunităţilor intra imposibilitatea slujbaşilor regali de
a percepe taxe şi dări, de a judeca sau a exercita orice act de autoritate în cadrul
feudului respectiv. Situaţia devenea complicată în momentul în care un vasal ceda
o parte din pământurile sale altcuiva, ceea ce îl făcea pe el însuşi suzeran.
În feudele mai mari şi mai importante, feudalii se bucurau de nişte drepturi
numite ”drepturi de seniorie” ce duceau adesea la abuzuri precum dreptul de a
porni un război fără acordul suzeranului, de a bate o monedă proprie şi cel de a
publica ordonanţe, doar pentru a numi câteva. În Franţa, cele mai importante şi
puternice state feudale erau ducatele de Normandia, Aquitania şi Burgundia şi
comitatele de Flandra, Champagne, Bretagne, Anjou, Provence şi Toulouse. Cu
toate acestea, majoritatea celor ce posedau feude nu aveau şi ”drepturi de seniorie”.
Începând cu secolele al XII-lea şi al XIII-lea, în unele ţări se simţea declinul
politic al feudalismului. De exemplu, în Franţa, Filip cel Frumos şi regii ce aveau
să îl urmeze interzic marilor feudali să bată monedă proprie şi să încaseze noi taxe
fără a avea autorizaţia prealabilă a monarhiei.
Sistemul feudal conceput de monarhie pentru consolidarea propriei puteri a
terminat prin a deveni elementul de slăbiciune şi de descompunere a unităţii
regatului. Chiar dacă le-au fost limitate puterile, privilegiile aristocraţiei feudale
aveau să fie abolite abia în 1789 în Franţa.
În general, istoricii medievali nu sunt deranjați de cuvinte. Medievalistul îndrăzneț
este întotdeauna gata să sară în mediul agitat al originilor cuvintelor englezești
vechi, literaturii franceze medievale și documentele bisericii latine. Saga islandeză
nu deține teroare pentru savantul medieval. Pe lângă aceste provocări, terminologia
ezoterică a studiilor medievale este banală, nu amenință istoricul Evului Mediu.

Feudalismul a fost forma dominantă de organizare politică în Europa medievală.

Era un sistem ierarhic de relații sociale în care un domn nobil acorda pământ
cunoscut ca feudă unui om liber, care, la rândul său, a jurat loialitate domnului ca
vasal și a acceptat să ofere servicii militare și alte servicii. Un vasal putea fi și un
domn, acordând părți din pământul pe care îl deținea altor vasali liberi; aceasta era
cunoscută sub numele de „subinfeudare” și ducea adesea până la rege. Pământul
acordat fiecărui vasal era locuit de iobagi care lucrau pământul pentru el, oferindu-i
venituri pentru a-și întreține eforturile militare; la rândul său, vasalul avea să-i
protejeze pe iobagi de atac și invazie.
Aceasta este o definiție simplificată și multe excepții și avertismente merg
împreună cu acest model de societate medievală. Este corect să spunem că aceasta
este explicația pentru feudalism pe care o veți găsi în majoritatea manualelor de
istorie din secolul al XX-lea și este foarte aproape de fiecare definiție de dicționar
disponibilă.

Descriere inexactă
Feudalismul nu a fost forma „dominantă” de organizare politică în Europa
medievală. Nu exista un „sistem ierarhic” al lorzilor și vasalilor angajați într-un
acord structurat pentru a asigura apărarea militară. Nu a existat nicio
„subinfeudare” care să conducă la rege. Aranjamentul prin care iobagii lucrau
pământul pentru un domn în schimbul protecției, cunoscut sub numele de
manorialism sau seignorialism, nu făcea parte dintr-un „sistem feudal”. Monarhiile
din Evul Mediu timpuriu aveau provocările și slăbiciunile lor, dar regii nu foloseau
feudalismul pentru a-și exercita controlul asupra supușilor lor, iar relația feudală nu
era „cleiul care ținea societatea medievală împreună”, așa cum se spunea.

Pe scurt, feudalismul, așa cum este descris mai sus, nu a existat niciodată în Europa
medievală.

Timp de decenii, chiar de secole, feudalismul a caracterizat viziunea noastră asupra

societății medievale. Dacă nu a existat niciodată, atunci de ce au spus atât de mulți
istorici că a existat? Nu s-au scris cărți întregi pe acest subiect? Cine are autoritatea
să spună că toți acei istorici au greșit? Dacă actualul consens printre „experții” în
istoria medievală este de a respinge feudalismul, de ce este încă prezentat ca
realitate în aproape fiecare manual de istorie medievală?

Concept chestionat
Cuvântul feudalism nu a fost folosit niciodată în Evul Mediu. Termenul a fost
inventat de oamenii de știință din secolele al XVI-lea și al XVII-lea pentru a
descrie un sistem politic de câteva sute de ani mai devreme. Acest lucru face din
feudalism o construcție post-medievală.

Construcțiile ne ajută să înțelegem ideile extraterestre în termeni mai familiari

proceselor noastre de gândire moderne. Evul Mediu și Evul Mediu sunt constructe.
(Oamenii medievali nu se credeau că trăiesc într-o epocă „medie” – ei credeau că
trăiesc în prezent, la fel ca nouă.) Medievaliștilor ar putea să nu le placă modul în
care termenul medieval este folosit ca insultă sau cât de absurd. miturile
obiceiurilor și comportamentului din trecut sunt atribuite în mod obișnuit Evului
Mediu, dar cei mai mulți sunt încrezători că utilizarea Evului Mediu și medieval
pentru a descrie epoca între epocile antice și epocile moderne timpurii este
satisfăcătoare, oricât de fluidă ar fi definiția tuturor celor trei intervale de timp.

Dar medievalul are un sens destul de clar bazat pe un punct de vedere specific,
ușor de definit. Nu se poate spune că feudalismul are același lucru.

În Franța din secolul al XVI-lea, oamenii de știință umaniști s-au luptat cu istoria
dreptului roman și cu autoritatea acesteia în propria lor țară. Ei au examinat o
colecție substanțială de cărți de drept roman. Printre aceste cărți se număra Libri
Feudorum — Cartea Fiefurilor.

„Libri Feudorum”
Libri Feudorum a fost o compilație de texte legale referitoare la buna dispoziție a
feudelor, care au fost definite în aceste documente drept pământuri deținute de
oameni denumiti vasali. Lucrarea fusese realizată în Lombardia, nordul Italiei, în
anii 1100, iar de-a lungul secolelor intermediare, avocații și savanții au comentat-o
și au adăugat definiții și interpretări sau glose. Libri Feudorum este o lucrare
extraordinar de semnificativă, care abia a fost studiată de când avocații francezi din
secolul al XVI-lea i-au dat o imagine bună.