Comanac Mihai-Ovidiu

Grupa H312

Catedrala Sfântul Petru

Edificiul aflat în Cetatea Vaticanului realizat într-un mod grandios însoțește

practic istoria lumii.
Marșul său istoric începe în secolul IV, când primul împărat roman creștin,
Constantin cel Mare, ordonă construirea unei Basilici pe locul unde a fost îngropat
Sfântul Apostol Petru la anul 64 sau după alte surse anul 67. Papa Silvestru se ocupă de
lucrările catedralei, dar cu tot efortul împăratului și toată străduința papei, catedrala va fi
terminate abia în anul 349.1
De la început catedrala Sf. Petru a fost un monument impunător. Pentru a reuși să
intri în interiorul ei aveai de parcurs 35 de trepte, care mai târziu aveau să fie străjuite de
statuile Sfinților Apostoli Petru și Pavel; fațada porticului avea patru arcade ce era flancat
de un turn clopotniță ce avea în vârf o sferă aurită pe care se afla un cocoș din bronz.
Simbolic acesta aducea aminte de viața Sfântului Petru.
Încă de la început, catedrala Sfântul Petru avea o curte generoasă de 56m lungime
și 62m lățime delimitată pe laturi de un portic cu patru arcade. Porticul era susținut de 46
de coloane. Curtea mai dispunea în centrul ei de un Cantharus acoperit cu un baldachin
susținut de coloane ce erau decorate în partea superioară cu doi păuni și doi delfini auriți,
iar deasupra fațadei o cruce impunătoare de marmură oferea un aer cu adevărat princiar
catedralei.
Alte ornamentații cu care a fost înfrumusețată basilica pe fațada ei, cu siguranță
au fost executate în epoci diferite.2
A trebuit să treacă mult timp și nenumărate modificări pentru a ajunge în zilele
noatre impunătoarea catedrală de 186m lungime, 119m înălțime și o întindere de
15.000m pătrați.
În interiorul basilicii se intra pe 5 unși, care cuprindea o sală mare de 90m
lungime și 85 lățime. Spațiul acesta fiind împărțit în cinci nave ce aveau în capăt o

1
Aurel Teodorescu, Basilica San Pietro din Roma, Editura Meridiane, București, 1971, pp. 9-11.
2
Vasile M. Demciuc, Vatican. Istorie, Credință și Artă, vol. I, Editura Universității, Suceava, 2007, pp. 8-
9.

1
absidă. Nava central era largă de 23m fiind separate de navele laterale de patru rânduri a
câte 22 de coloane fiecare. Peretele navei era decorat cu picture ce reprezentau scene din
Vechiul și Noul Testament.
Peretele din dreapta conținea pictural Geneza și Exodul, iar în stânga scene din
viața și pătimirile Mântuitorului. Spațiul din centrul navei era destinat Răstignirii, iar
între geamuri erau reprezentați patriarhii, profeții și apostolii.
Exista un altar principal, cunoscut și sub denumirea de Confesio, ce era construit
deasupra mormântului Sfântului Apostol Petru, unde doar Papa putea oficia slujbe, dar
existau și alte altare mai mici în număr de 70, închinate unor sfinți. Cele mai multe (16 la
număr) erau închinate Maicii Domnului.
Trecerea dintre navă si transept era făcută de un arc triumfal. În timpul lui
Constantin cel Mare mormântul Sfântului Petru era protejat de un edicul delimitat
de un pavonazzetto ce era deschis pentru a putea creștinii să vadă mormântul.
Trei secole mai târziu, dorind să oficieze slujbe deasupra mormântului, papa
Grigorie cel Mare (590-604), modifică ceea ce făcuse Constantin. Pavimentul din
presbiteriu, loc rezervat doar clerului, a fost supraînălțat. Modificare ce aduce separarea
de restul catedralei a acestui loc prin două rânduri a câte șase coloane.3
Mult mai târziu, în jurul anului 1450, Basilica Sfântul Petru care suferise
numeroase reconstrucții și restaurări, se afla într-o așa stare deplorabilă încât nicio
intervenție nu o mai putea salva. Papa Nicolae al V-lea cere un plan pentru o nouă
basilica lui Berdardo Rossellino, care respectând suprafața inițială concepe un plan în
cruce latină. Proiect ce va fi aprobat cu dorința de începere cât mai rapidă a lucrărilor.4
Doar că cinci ani mai târziu papa Nicolae moare, iar proiectul este abandonat.
Timp de cincizeci de ani succesori lui se vor mulțumi doar cu încercarea de menținere a
monumentului antic.
Papa Iulius al II-lea, fiind un papa mai intreprinzător, în anul 1505 hotărăște
demolarea vechiului edificiu și înlocuirea lui cu unul mai modern, care să îndeplinească
și atribuția de basilică pontificală.

3
Ibidem, pp. 10-11.
4
Aurel Tomescu, op. cit., pp. 33-34.

2
 Papa concretizează un concurs pentru arhitecții dornici printre care făceau parte și
nepotul său Antonio - Giuliano de San Gallo, Baltassare Peruzzi și Donato Bramante.
Papa Iulius va alege proiectul lui Bramante, care consta într-un plan cruce greacă cu
abside adânci și mici cupole, iar în centrul crucii urma să fie ridicată o mare
cupola.5
În doar opt ani cei patru stâlpi centrali și arcadele pe care se sprijineau erau
finalizați. Rapiditatea cu care Donato Bramante lucre l-a făcut să se revolte pe Giorgio
Vasari care spunea că „Bramante dorea atât de mult să vadă această construcție
ridicându-se, îcât a distrus numeroase morminte de papi, picture și mozaicuri”.6
După moartea lui Bramante în 1514, Rafael Sanzio primește însărcinarea de a fi
arhitectul noului edificiu. El vine cu două proiecte diferite. Primul se îndepărta de ce
dorea Bramante să facă prin dezvoltarea longitudinale a aripii de vest pentru a dispune o
serie de capele și se realiza astfel un edificiu cu brațe inegale.
Acest proiect stârnea numeroase proteste, iar cel mai virulent era Antonio de San
Gallo, iar lucrările revin pe făgașul inițial, doar că lucrările decurg foarte greu. Nici bine
nu termină două arcade din zona de nord a transeptului că Rafael Sanzio moare, iar
lucrările vor fi întrerupte nu neapărat din pricina morții arhitectului cât mai degrabă din
pricina golurii visteriei papale.7
Nu doar arhitectul se va schimba, ci și papa. Pe scaunul episcopal va veni Papa
Leon al X-lea, care îl alege pe Baltasare Peruzzi continuatorul lucrărilor. Peruzzi se
confruntă încă de la începutul lucrării cu probleme. Papa îl abliga să reducă costurile
lucrării. Din pricina acestei condiții, Peruzzi propune un edificiu a cărui brațe se terminau
în hemiciclu, iar între brațele crucii se aflau patru sacriștii care serveau drept subasment
celor patru turnuri. Nici spațiul central nu scapă nemodificat prin mărirea și consolidarea
celor patru piloni de aici. Moartea papei Leon va duce la o nouă întrerupere a lucrărilor.
Această nouă întrerupere culminează cu schisma lui Luther, dar și încercările lui
Henric al VII-lea și Carol Quintul de a diminua influența papală. Roma va fi atacată de
trupele imperial la 5 mai 1527, iar șapte ani mai târziu catedrala mai cheamă un papă la
ea. Clement al V-lea moare la 1534 fiind succedat de Paul al III-lea, care dorește reluarea
5
Ibidem, p. 35.
6
Ibidem.
7
Ibidem.

3
lucrărilor. Abia acum, Antonia de San Gallo va fi desemnat șeful șantierului revenind la
forma inițiala de cruce grecească, iar spațiul central să fie adăpostit sub o imensă cupolă.
Noul architect va mai adăuga un vestibul imens flancat de două turnuri, dar acest
lucru doar pe foaie, pentru că realitatea a făcut ca să reușească doar consolidarea stâlpilor
centrali deja ridicați.8
Succesorul lui Antonio va fi Michelangelo, care păstrează planul original, dar
simplificat printr-un plan circular, iar cupola se va înălța către cer. Aceasta va fi cea mai
impresionantă parte a proiectului său, deoarece el renunța la cupola de tip Pantheon
(aplatizată), propunând o cupola de tip tambur, care urma modelul realizat la Florența de
Brunelleschi.9
Lucrările au fost executate rapid încât la moartea lui Michelangelo din 1564,
rămăsese de executat cupola și fațada principală. După această data Vignola și Pirro
Logorio au conlucrat pentru a termina ceea ce lăsase Michelangelo.
Ei au respectat proiectul lui Michelangelo, doar că s-au izbit de campaniile
militare ale papei, care au secătuit încă o data visteria pontificală. Viglo va reuși până la
moartea sa din 1583 să ridice două dintre cele patru cupole mici ce aveau drept scop de a
mări caracterul monumental al cupolei centrale.
Iacopo della Porta și Domenico Fontana vor fi aleși de această dată de către
papa Sixtus a V-lea să continuie lucrarile. Ei intocmesc planurile de detaliu şi in iulie
1588 ȋncept execuţia cupolei, care durează aproape doi ani. La 14 mai 1583 este oficiată
de papa Sixtus al V-lea prima ceremonie religioasă ȋn noua catedrala, aproape
terminată:ramăsese ȋnca de construit lanternorul cupolei, faţada principală şi porticulul de
intrare.10
Lucrările sunt intrerupte ȋn timpul pontificatului celor trei succesori ai lui Sixtus
al V-lea şi reȋncep abia ȋn perioada pontificatului lui Clement al VIII-lea. Începand din
acest moment, lucrările se ȋndepartează de concepţia şi proiectele lui Michelangelo.
Vanvitelli este ales să execute lanternorul cupolei. În această execuţie el se abate de la
proiectul initial şi adaugă peste coloanele duble ale lanternorului o serie de volute
terminate prin grupuri statuare. Prin adaugarea volutelor, precum şi prin schimbarea
8
Ibidem, pp. 38-40.
9
Vasile M. Demciuc, op. cit., p. 34.
10
Aurel Teodorescu, op.cit, pp. 44-45.

4
traseului şi a dispoziţiei elementelor componente ale laternorului, se crează o notă
particulară ce nu se ȋncadreaza ȋn armonia generală a volumului specific cupolei.
În 1606, papa Paul al V-lea a optat definitiv pentru planul în cruce latină, mult
mai apt pentru marile ceremonii şi predicilor. Este organizat un concurs public ȋntre
arhitecţii de renume din Roma, Florenţa şi Neapole. Concursul este câstigat de Carlo
Maderno. Carlo Maderno modifică planul lui Michelangelo prin prelungirea braţului
vestic al crucii greceşti cu ȋnca trei arcade. În exterior, Maderno ȋntrebuinţeaza aceeaşi
ordonanţă cu pilaştri corintici de dimensiuni gigantice pe care ȋi ȋncepuse Michelangelo.
El prelungeşte şi faţada principală către zonele laterale astfel ȋncat aceasta să ascundă
faţadele laterale ale edificiului. Prin această modificare el va crea un straniu efect de
suprapunere a planurilor şi volumelor, dimensiunile reale neputând fi percepute la
adevarata lor valoare. Această greşeala de compoziţia a anulat efectele plastice urmărite
de Michelangelo. În 1612, dupa 106 ani de eforturi, marea bazilica era ȋn sfârsit gata; dar
era departe de a se armoniza şi de a se intergra zonei inconjurătoare.11
În timpul papei Urban al VII-lea au ȋnceput lucrările de decorare şi de
ȋnfrumuseţare a interiorului edificiului. Pentru această sarcină a fost ales tânărul artist
Lorenzo Bernini. Bernini a adăugat în interior giganticul său baldachin, de 29 de metri
înălţime, din bronz cu coloane răsucite şi ornate cu frunze de măslin şi cu albine, din
emblema papei Urban al VIII-lea. 12Tot Bernini a realizat şi piaţa în stil baroc din faţa
basilicii, lucrare care a durat între 1656-1677. În spaţiul luat în lucru, Bernini a folosit o
axă formată de bazilică şi obeliscul lui Caligula, reamplasat de Domenico Fontana, în
1586, şi o axă transversală, formată de obelisc şi o făntână arteziană realizată de
Maderna, în 1613. A înconjurat piaţa cu două braţe imense semi-circulare sub formă de
porticuri imense cu coloane toscane.Cele două mari porticuri lăsau deschisă calea spre
răsărit.Pentru a încheia ansamblul, Bernini a mai adăugat pieţei o fântănă simetrică cu cea
a lui Maderna, în raport cu obeliscul. Deasupra celor două porticuri semi-circulare s-au
plasat cincizeci de statui concepute tot el. Porticurile respectă gigantismul bazilicii, având
patru coloane în secțiune. Între cele două fântâni și obelisc, sunt inserate în paviment
două discuri. Ele marchează punctele geometrice ale elipsei care conturează piața. Din

11
Ibidem, pp. 46-50.
12
Vasile M. Demciuc, op.cit, pp 31-33.

5
cele două puncte coloanele par compuse dintr-un singur rând de coloane, nu din patru.
Bernini a reușit această perspectivă menținând egale spațiile dintre coloane, al caror
diametru creşte pe măsură ce se merge spre exterior.13
Planul final al bazilicii Sfântul Petru este o cruce latină cu trei nave. De la
începutul construcţiei planurile au fost supuse reanalizării timp de 200 de ani. În tot acest
timp istoric, construcția Basilicii San Pietro și-a luat plata sa prin numeroșii papi și
arhitecți de renume, care au lucrat la ducerea la bun sfârșit a impunătoarei catedrale.

13
Aurel Teodorescu, op.cit, pp. 52-54.