Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie

Popescu Florin-Dănuț

Anul III, Grupa H314

Catedrala San Pietro din Roma

 Catedrala San Pietro din Roma

Introucere.
Catedrala San Pietro din Roma își are originile în vechea bazilică ctitorită de
Constantin cel Mare pe malul drept al Tibrului. În sec. XIV a avut loc prima inițiativă de
construcție a bisericii, a lui Papa Nicolas al V-lea, prin solicitarea arhitectului Bernardo
Rosselino.
La început acesta a fost un monument comemorativ, locul în care Sf. Petru ar fi fost
martirizat. Între 319-329 Constantin cel Mare construieste o mare biserică. Papa Iulius al II-
lea începe construcția noii catedrale în 1506 care se va finaliza peste 120 de ani în 1626 în
vremea pontificatului lui Papa Paul al V-lea.
Donato Bramante (1444-1514), primul mare arhitect al Renașterii la apogeu.
Acesta era pasionat de desenul perspectiv și soluționarea planului de tip central. În timpul
activității lui la Roma, după 1500, opera sa era bazată pe maestuozitatea solemnă a
antichității. Caracterul întregii arhitecturi promovate de acesta tindea să pătrundă în sensul
celei antice1.
Dintre cele mai importante construcții proiectate sau executate la Roma, sunt de
remarcat: curtea mănăstirii Santa Maria della Pace și cupola mănăstirii San Pietro din
Montorio2. Execuția monumentului San Pietro a avut ecou până la Vatican, Bramante fiind
angajat de către Sfântul Scaun cu scopul de a reconstrui Catedrala San Pietro în 15063.
Bramante imprimă arhitecturii secolului XVI o nouă orientare ce își găsește expresia
în Trepietto di San Pietro în Montorio. Pe un portic circular doric, Bramante a ridicat un
tambur cilindric ce susține o cupolă elegantă. Această construcție a realizat idealul de
perfecțiune a Renașterii clasice care consideră cercul și sfera ca forme desăvârșite, iar cupola
ca imagine a perfecțiunii4.
Promotorul acestei catedrale Donato Bramnte, a fost desemnat de Papa Iului al-II-
lea, el s-a evidențiat prin planurile construcției, vizând principiul central. Acesta constă într-
un pătrat în interiorul căruia dispune o cruce cu brațe egale, având prevăzut ca centrul, spațiul
de sub cupolă, cu un mare impact artistic5.

1
Miahaela Voitec-Dordea, Renașterea, baroc și rococo în arhitectura universală, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1994. p. 48.
2
Ibidem, p. 50.
3
Ibidem, p. 53.
4
Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma, Editura Științifică, București, 1968. p. 301.
5
Virgil Brădățeanu, Titani ai Renașterii, Editura Junimea, Iași, 1985. p. 50.
 Proiectul pentru Catedrala San Pietro din Roma constituie apogeul activității lui
Bramante. Deși nu corespundea integral funcției liturgice, soluția de tip central este adoptată
la cea mai însemnată biserică a lumii catolice. Acest fapt reprezintă dorința idealurilor
umaniste ale Renașterii și dezvoltă gândirea asupra construcției de acest tip, abordată și de
Filarete sau Leonardo da Vinci6.
La proiectarea catedralei, Bramante înlocuiește planul bazilical al vechii biserici cu
unul în formă de cruce greacă cu baza în formă de pătrat, iar o cupolă imensă încadrată de 4
cupole mici așezate în cele 4 colțuri7.
Cupola ce acoperea spațiul central este de dimensiunea celei a Pantheonului roman.
În concepția lui Bramante corpul bisericii și cel al cupolei urmau să fie două mase distincte,
compuse într-o relație volumetrică statică8.
Modelarea maselor gigantice ale pietrelor și zidăriei, conferă planului o perfectă
îmbinare între grație, masivitate și rigoare geometrică. Lucrările începute de Bramante la
Catedrala San Pietro din Roma sunt continuate de Rafael, Baldazzare Peruzzi, Antonio de
Sangallo cel Tânăr, Michelangelo, Gian Lorenzo Bernini și Carlo Maderno.
Proiectul este reluat în stilul originar al lui Bramante de Michelangelo care
desăvârșește structural și plastic intenția bramantiană. Șantierul durează peste 100 de ani și se
încheie în perioada barocă9.
Rafael. La 1514 Bramante moare și Rafael preia controlul lucrărilor la catedrala
San Pietro10, numit de Papa Leon al-X-lea în funcția de arhitect al Catedralei de la Vatican.
Contribuția lui Rafael ca arhitect la îmbogățirea proiectului lui Bramante pentru Catedrala
San Pietro, fiind remarcabilă11. Se știe totuși de intenția acestuia de readuce construcția din
nou la stadiul unei bazilici. Antonio Sangallo următorul arhitect al Catedralei vizând o cale de
mijloc între bazilică și catedrală12. După preluarea conducerii lucrărilor Rafael pictează
camerele papale. Sala lui Constantin, Camera Semnăturii, Camera lui Eliodor și Camera
incendiului Borgo.13.

6
Mihaela Voitec-Dordea, op.cit., p. 55.
7
Andrei Oțetea, op.cit., p. 302.
8
Mihaela Voitec-Dordea, op.cit., p. 57.
9
Ibidem. p. 58.
10
Viorica, Frunză, Istoria artelor, Renaștera, Vol. III, Editura Palatul Culturii, Iași, 2012. p. 108.
11
Virgil, Brădățeanu, op.cit., p. 34.
12
Ibidem. p. 50
13
Viorica, Frunză, op.cit. p. 108.
 Michelangelo Buonarotti (1471-1564), sculptor, pictor, poet, dedică arhitecturii
o mare parte a activității sale. Cea mai importantă lucrare romană a sa fiind Catedrala San
Pietro din Roma14.
În cazul de față el preia lucrarea începută de Bramante, păstrând principiul de tip
central, fiind probabil influențat de soluțiile de acest tip al lui Leonardo da Vinci15. În timpul
pontificatului lui Papa Paul al- III- lea, Michelangelo primește un proiect ce se va solda cu o
capodoperă, anume continuarea Catedralei San Pietro din Roma16.
Planul lui Michelangelo este mai inovator, acesta renunță la tunurile de colț de tip
milanez iar în tratarea compoziției, deși respectă schema lui Bramante, Michelangelo renunță
la forma centrală prin direcționarea spațiului către altar și marcarea intrării printr-un pontic cu
fronton17.
Papa îl invitase să realizeze cea mai frumoasă cupolă din lume. Raportat la cupola
concepută de Brunellschi pentru domul Santa Maria del Fiare de la Florența, răspunsul lui
Michelangelo a fost: ,,Mai mare se poate, dar mai frumoasă nu”18.
Clădirea unei biserici în locul vechii bazilici fusese plănuită din sec. XV la inițiativa
papilor cu menirea de a întrece edificiile păgâne, îndeosebi Parthenonul roman. S-a constatat
că pentru asemenea dimensiune stâlpii lui Bramante nu erau destul de rezistenți. Totuși
proiectul său este apreciat pe baza planului remarcabil. Biserica tindea să devină un
monument arhitectonic remarcabil prin dimensiunile sale și aspectul vizual plăcut oferit de
constructorii acesteia.
Tipul central al bisericii simbolizează echilibrul armonios al compoziției. Planul lui
Bramante, sub forma unei cruci înscrise intr-un pătrat, fiind păstrat pe toată durata
construcției19.
Michelangelo i-a păstrat structura, evidențiind corespondența dintre aspectul interior
și expresia lor în exterior20. Acesta a dat atenție deosebită cupolei ceea ce la făcut să
întărească stâlpii de suport21.

14
Mihaela Voitec-Dordea, op.cit., p. 62.
15
Ibidem. p. 64.
16
Virgil Brădățeanu, op.cit., p. 69.
17
Mihaela Voitec-Dordea, op.cit., p. 67.
18
Adriana Botez, Crainic, Istoria artelor plastice, Vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, Iași, 1997. p. 110.
19
Mihail, Alpatov, Istoria Artei – Arta Renașterii și a epocii moderne, Vol II, Editura Meridiane, București, 1967.
p. 59.
20
Virgil Brădățeanu, op.cit., p. 50.
21
Andrei Oțetea, op.cit., p. 301.
 Pentru cupola bisericii de la Vatican, a executat mai întâi un model de argilă, apoi
unul de lemn în 1558, iar la sfârșitul sec. XVI când acesta nu mai era în viață cupola a fost
ridicată în conștiința lumii moderne ca un simbol al Romei eterne22.
Din cadrul proiectului său cu privire la această catedrală în timpul vieții artistului s-
au realizat absidele, iar cupola de origine proto-barocă propusă de artist este terminată în sec.
XVII.
Sursa de inspirație pentru varianta de cupolă a fost cupola lui Brunelleschi de la
Florența, de unde reiese comparația dintre gotic și baroc, datorată aceluia-și plan care duce la
redarea unei caracteristici urbanistice. Compoziția lui Michelangelo având elemente mai
detaliate23.
Giacoma della Porta a înălțat în forme artistice armătura și piatra, prin intermediul său
cupola lui Michelangelo a început să existe în 1590 cand acesta nu mai era în viață24.
Arhitectura lui Michelangelo pare a se difernția de arhitectura romană a începutului de
sec. XVI prin accentuarea caracterului baroc25.
O altă operă de artă a lui Michelangelo ca însemnătate după cupolă, este statuia
,,Pieta”. Statuia a fost realizată între 1498-149926, se află în interiorul catedralei și a fost
realizată de artist la vârsta de 24 de ani. Monumentul reprezintă suferința Madonnei cu capul
plecat, ținând în brațe trupul Fiului ucis, ceea ce crează o imagine tragică, plină de durere, dar
dinamică. Prezentarea contrastului dintre trupul Fiului și brațele Madonnei realizează un
ansamblu de o frumusețe divină27.
Madona este reprezentată de artist cu o tristețe imensă, dar calmă. Gestul simplu de
susținere a trupului cu mâna dreaptă și cu mâna stângă simulând prezentarea scenei tragice
subliniază geniul lui Michelangelo ca sculptor. Aceasta esti singura operă semnată de marele
artist28.
Pentru statuia ,,Pieta” , Michelangelo a folosit un bloc de marmură încât statuia să nu
necesite adaosuri, să fie o operă unitară și a lucra la acest monument nouă luni29.
Continuarea lucrărilor în Baroc.

22
Virgil Brădățeanu, op.cit., p.49.
23
Mihaela Voitec-Dordea, op.cit., p. 67.
24
Virgil Brădățeanu, op.cit., p. 51.
25
Ibidem. p.68.
26
Einem von Herbert, Michelangelo, Editura meridiane, București, 1984, p. 31.
27
Viorica Frunză, op.cit., p. 102.
28
Einem von Herbert, op.cit., p. 32.
29
Ibidem. p. 103.
 Lui Carlo Madera i-a revenit în 1607 misiunea de a împăca cerințele bisericii cu
viziunea lui Michelangelo, de precizat că acest artist lucrează în stilul baroc, stil ce s-a impus
în urma diferitelor considerente de ordin social, politic, economic30.
Barocul s-a dezvoltat la Roma în sec. XVII, acesta avându-și originile în Renaștere.
Marile pontificate ale lui Sixt al-V-lea, Paul al-III-lea, Urban al-VIII-lea, au folosit resursele
statului pontifical pentru a încuraja o mișcare artistică, religioasă și laică de o calitate
admirabilă31.
Aici putem încadra, dificila înălțare a catedralei din piața San Pietro. Lui Carlo
Madera îi revine meritul unei inovații datorită felului în care a reușit să utilizeze și să
interpreteze spațiul. Șantierul său principal fiind al Catedralei San Pietro din Roma32.
Maderno a înlocuit planul de cruce bizantină a lui Bramante cu un plan de forma
crucii latine33. Se renunță la planul central, apreciat de papa Iului al II-lea, Michelangelo și
Bramante, deoarece se considera ca avea origini păgâne34. Acesta a juxtapus puternicului
templu în formă de cruce greacă 3 travee ale unei nave la care a adăugat 2 nave laterale. El a
finalizat prin impunerea drept fațadă bisericii, un palat cu pilaștri și coloane în care loggia
centrală avea să servească drept cadru binecuvântărilor35. Realizând astfel un naos imens cu 3
nave și un pronaos grandios36.
Prin prelungirea navei principale Maderno a încercat să facă un acord între cupolă și
fațada realizată, pe cat i-a fost cu putință, răpindu-i după părerea unora din efectul colosal pe
care îl prezenta inițial, dar îmbogățindu-l în raport unghiurile de vedere37.
Încheierea în 1612 a proiectului nu a însemnat terminarea întregii bazilici, trebuia
amenajată o piață pe măsura ei, facută decorație în interior. 12 ani mai târziu lucrările sunt
continuate de Leonardo Bernini38.
Bernini, fiind văzut în epocă un al doilea Michelangelo, i se oferă sarcina de a
finaliza catedrala în urma a mai multor etape. Prima etapă între 1623-1634, acesta va îmbrăca

30
Viorica Frunză, op.cit., p. 14.
31
Victor Tapie, Barocul, Editura Științifică, București, 1961, p. 69.
32
Ibidem, p. 70.
33
Andrei Oțetea, op.cit., p. 302.
34
Bazin Germain, Clasic, baroc și rococo, tradus de Constanța Tănasescu, Editura Meridiane, București, 1970,
p. 11.
35
Victor Tapie, op.cit., p. 70.
36
Bazin Germain, p. 12.
37
Virgil Brădățeanu, op.cit., p. 52.
38
Victor Tapie, op.cit., p. 71.
pereții într-o decorație de marmură, bronz și aur, și va concepe un mobilier liturgic din bronz,
baldachinul39.
Realizează baldachinul, un corp gigantic de bronz cu coloane răsucite ce se înalță
peste altar și peste mormântul Sfantului Petru40. Coloanele baldachinului fiind masive și
elegant decorate, măsurând o dimensiune de cca. 28 metri înălțime41. Apoi în vremea lui
Inocent al X-lea, ingenioasa decorare a traveelor și a contraforturilor navei, monumentul din
absida centrală, racla scaunului Sfâtul Petru42.
Între 1657-1666, Bernini sistematizează piața, creând o arhitectură celebră cu acea
colonadă gigantică de 284 de coloane așezate pe 4 rânduri și cu 140 de statui43, a înălțat
colonada, marcând originalitatea formei și spațialitatea44. Acolo se va putea aduna mulțimea
credincioșilor pentru a primi binecuvăntarea, urbi et orbi45. Colonada lui Bernini și fațada lui
Maderno sunt etape ce se întrepătrund cu capodopera lui Bramante și Michelangelo,
constituind cea mai grandioasă construcție a arhitecturii renascentiste italiene46.
Concluzii.
Donato Bramante, Rafael Sanzio, Antonio Sangolla, Michelangelo Buonarroti,
Carlo Madera și Lorenzo Bernini, au ridicat la Roma dealungul unui secol și jumatate, din
1506-1657 unul dintre cele mai grandioase complexe arhitecturale din câte cunoștea lumea la
acea vreme.
Originalitatea viziunii și-a propus ca această clădire să depășească atât vechiul
Pantheon roman cât și noile catedrale gotice, ca fiind un simblol și impunându-se ca model.
Edificiul de mari proporții are ca dimensiuni o întindere de cca. 24.000 metri pătrați, o lățime
care incluzând cupola atinge cca. 140 m, fiind opera a numeroși arhitecți care în ciuda
planurilor schimbate a fost unitară prin forță47.
Catedrala de față a dat dovadă de un urbanism excepțional prin mai ales piața care
stă la baza construcției arhitectonice. Creată printr-un portic imens, aceasta reprezintă, dacă
exprimarea este corectă, un fel de sinaxar, fiind așezate statui ale sfinților pe suprafața
porticului. În prezent accesul în interiorul pieței se realizează prin lateral, nu pe culoarul
principal, din motive se securitate.
39
Bazin Germain, op.cit., p. 11.
40
Ibidem. p. 75.
41
Viorica Frunză, op.cit., p. 17.
42
Victor Tapie, op.cit., p. 75.
43
Viorica Frunză, op.cit., p. 40.
44
Virgil Brădățeanu, op.cit., p. 52
45
Bazin Germain, op.cit., p. 14.
46
Virgil Brădățeanu, op.cit., p. 52.
47
Ibidem. p. 50.
 Bibliografie.
1. Alpatov, Mihail, Vladimirovic, Istoria Artei – Arta Renașterii și a epocii
moderne, Vol II, Editura Meridiane, București, 1967.
2. Brădățeanu, Virgil, Titani ai Renașterii, Editura Junimea, Iași, 1985.
3. Botez, Adriana, Crainic, Istoria artelor plastice, vol. II, Editura Didactică și
Pedagogică, Iași, 1997.
4. Einem, von Herbert, Michelangelo, Editura Meridiane, București, 1984.
5. Frunză,Viorica, Istoria artelor, Renaștera, Vol. III, Editura Palatul Culturii,
Iași, 2012.
6. Germain, Bazin, Clasic, baroc și rococo, tradus de Constanța Tănasescu,
Editura Meridiane, București, 1970.
7. Oțetea,Andrei, Renașterea și Reforma, Editura Științifică, București, 1968.
8. Tapie, Victor, Barocul, tradus de Duțu Alexandru, Editura Științifică,
București, 1961.
9. Voitec-Dordea, Miahaela, Renașterea, baroc și rococo în arhitectura
universală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.