Castelul Huniade

Castelul Huniade este un monument istoric și cea mai veche clădire din Timișoara, construit
între anii 1308–1315 de Carol Robert de Anjou și reconstruit după cutremurul din 1443 de
către Ioan de Hunedoara. Castelul medieval a fost distrus în timpul asediului Timișoarei din
1849 și refăcut în forma actuală în 1856. Astăzi adăpostește Muzeul Banatului.

Noul castel
Între 1441 și 1456, comite de Timișoara a fost Ioan de Hunedoara. Acesta și-a stabilit aici
reședința și a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav
avariat de un cutremur.[5] O contribuție la edificarea lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo
Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul lui Iancu de Hunedoara. Atât castelul cât și
fortificațiile orașului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular adaptate artileriei.[6]
A servit drept reședință nobiliară pentru toți regii care până în 1552 au poposit la Timișoara. În
perioada ocupației otomane (1552-1716), a servit drept reședință a beglerbegilor Pașalâcului de
Timișoara.

Reconstrucția
Datorită asediului imperialilor, care a dus la recucerirea Banatului, castelul a fost deteriorat, astfel
că după 1716 s-a impus renovarea lui. Însă funcția lui a fost schimbată, fiind transformat în
cazarmă de artilerie și depozit militar.
În anul 1849, revoluționarii maghiari, asediind Timișoara, au distrus castelul din temelii, până la
punctul în care a fost nevoie de o reconstruire a edificiului. Lucrările de reconstrucție și renovare
s-au terminat în 1856. Edificul a fost mult modificat, în special în ceea ce privește fațada.[7]

Stil
În ciuda numeroaselor modificări, castelul și-a păstrat organizarea în jurul unei curți patrulatere,
poziția turnului-donjon și "Sala Cavalerilor", detalii care care se regăsesc și la Castelul
Corvineștilor de la Hunedoara. Fațada principală a fost refăcută într-un stil romantic. Ferestrele,
terminate în arc în plin cintru dar cu decorație neogotică deasupra, au luat locul orificiilor pentru
piesele de artilerie iar fațada a fost realizată în cărămidă aparentă. Primul etaj, construit pe
înălțimea a două caturi normale conține două săli boltite în stil neogotic, una cu trei nave iar
cealaltă cu două ce sunt construite din cărămidă și susținute de un șir de coloane masive.
Clădirea se termină în plan vertical printr-un etaj mansardă iar din punct de vedere al plasticii
exterioare, în partea superioară a fațadei se află un coronament crenelat.
Turnul castelului este de formă rectangulară, de mică înălțime, cu ferestre mici și decorat cu
creneluri la extremitatea superioară astfel încât acoperișul nu este vizibil. Intrarea principală a fost
modificată și este flancată de doi pilaștrii masivi ce au în partea superioară câte o colecție de
arme specifice Evului Mediu care contribuie la aspectul gotic al castelului.
Cele doua capete ale fațadei principale sunt prevăzute cu rezalituri, ale căror colțuri sunt
accentuate printr-o imitație în tencuială a sistemului constructiv din piatră.[8]

Din 1947, castelul a fost atribuit Muzeului Banatului și găzduiește secțiile de istorie și de științe
ale naturii. Castelul se află din nou în renovare.
Catedrala Mitropolitană din Timișoara
Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara,
catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. A fost construită între 1936 și 1941 și
este un simbol al orașului. Este în prezent cea mai înaltă biserică din România (90,5 m), și cea
mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei (Dacă luăm în considerare Rusia și
Georgia, Catedrala din Timișoara este pe locul al optulea în lume).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește
cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în 1717[3] și ia o serie de
măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei
catolice. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în 1926, apoi Episcopia de Timișoara
în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în 1947 se creează Mitropolia Banatului.
Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din
parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf.Ilie din cartierul Fabric și ulterior pentru o
catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul
românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a biserici și lansează un apel către
publicul românesc pentru donații. În 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului.
Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme.
Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de
către Primărie, iar proiectul bisericii era încredințat încă din 1934 lui Ion Traianescu. Proiectul
prevedea un edificiu cu o capacitate de 5.000 de persoane.
Construcția propriu-zisă a început pe 16 martie 1936 iar în 20 decembrie s-a pus printr-o
ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale.[1] Lucrările de construcție s-au terminat
în 1941.[2] Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în 23 august 1938. Toate finisajele, picturile
interioare și exterioare s-au terminat însă abia în 1956, din cauza celui de-al doilea război
mondial.
Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, a primului-
ministru Petru Groza, a patriarhului Nicodim Munteanu, a episcopului Timișoarei Vasile
Lăzărescu, a mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului și a reprezentanților altor culte, în frunte cu
episcopii romano-catolic Augustin Pacha și greco-catolic Ioan Bălan.[4]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Interiorul catedralei

Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica

Sfântul Gheorghe din Hârlău.[5]
Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât și neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de
asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiția religioasă română cu
arhitectura moldovenească și bizantină. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior,
cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop,
tipice secolului al XIV-lea.
Catedrala are nu mai puțin de nouă turle adevărate și patru mini-turle, dintre care turnul principal
are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susținută de
peste 1.000 de piloni de beton armat, înfipți până la 20 m adâncime sub placa de beton.
Construcția are o lungime de 63 m și o lățime de 32 m. Cele 7 clopote au o greutate totală de
8.000 kg și au fost confecționate dintr-un material adus din insulele Sumatra și Borneo.
Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare și exterioare au
fost executate de pictorul Anastase Demian.[6]
Catedrala Mitropolitană adăpostește la subsol o bogată colecție de artă bisericească bănățeană
veche și o valoroasă colecție de icoane. De asemenea aici se află și moaștele sfântului Iosif cel
Nou de la Partoș, protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timișoara
(1651 – 1655), venit de la Muntele Athos și retras apoi la mănăstirea de la Partoș. Muzeul deține
3.000 de cărți bisericești rare, peste 800 de icoane și picturi, peste 130 de obiecte bisericești, 10
artifacte de metal prețios, 10 veșminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte românești
timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643.
Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliților Banatului.

Catedrala Ortodoxă Sârbă din Timișoara

Catedrala Ortodoxă Sârbă (în sârbă Српска саборна црква у Темишвару), cu hramul Înălțarea
Domnului, este situată în Piața Unirii din Timișoara.
Din motivul poziționării lăcașului pe axa vest-est, fațada bisericii, aflată la vest, este spre strada
Emanoil Ungureanu nr. 14, iar absida catedralei, aflată la est, spre Piața Unirii. Alături de lăcașul
de cult se găsește sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara, care funcționează într-o
clădire cu bogate decorații în stil baroc, clădire edificată între anii 1744-1747.
Fosta biserică a comunității ortodoxe din Timișoara a pierit într-un incendiu în anul 1728. Noua
biserică a fost ridicată între anii 1744-1748 în stil baroc, cu ajutorul donațiilor credincioșilor.
Într-o primă fază această nouă biserică a fost edificată fără cele două turnuri din prezent, acestea
fiind adăugate în anul 1791 în urma unei restaurări. Cele două turnuri sunt prevăzute cu cinci
clopote.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea edificiul de cult a fost folosit de toată comunitatea ortodoxă
din oraș, atât de etnie sârbă cât și de cea de etnie română, însă, în urma separării celor două
biserici, Biserica Sârbă din Piața Domului (în prezent Piața Unirii) a rămas comunității
sârbe. Iconostasul este opera sculptorului în lemn Mihailo Janic iar la realizarea icoanelor și-a
adus contribuția și pictorul timișorean Constantin Daniel.
Din anul 1964 biserica este declarată monument istoric (cod LMI TM-II-m-A-06173).

Catedrala Sfântul Gheorghe din Timișoara

Catedrala Sfântul Gheorghe din Timișoara sau Domul Romano-
Catolic este catedrala Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara și unul din monumentele
emblematice ale orașului. Edificiul are hramul Sfântului Gheorghe și a fost construit între
anii 1736 și 1774.

Istoric
Construcția a durat peste 2 decenii, în 2 etape: 1736-1751 și 1755-1774. Monumentul este
realizat în stil baroc din cărămidă și are decorații din piatră și stuc. Turlele au o înălțime redusă,
determinată de apropierea zidului cetății. Interiorul este bogat și somptuos, remarcându-se cele
9 altare decorate în stil baroc și rococo, sculptate de vienezul Johan Müller, împodobite cu icoane
vechi, orga construită în 1908 de Leopold Wegenstein, dar si ușile de stejar ornamentate cu
grilaje din nichel pur. Domul Romano-Catolic (Catedrala Romano-Catolică) este considerat a fi
cea mai unitară și reprezentativă construcție barocă a Timișoarei și una dintre cele mai valoroase
existente în Banat.
Proiectul inițial, posibil a fi realizat de Joh. Jacob Schelblauer (consilier al orașului Viena), a fost
materializat între anii 1736 și 1774, iar execuția trădează, în ciuda celor patru constructori
(Kaspar Dissel, Johann Lechner, Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka), ce s-au
succedat la conducerea lucrărilor, o stăpânire perfectă a tehnicilor barocului. La decorația
interioară au participat artiști renumiți ca Michael Angelo Unterberger (pictor și director al
Academiei artelor frumoase din Viena), la pictarea altarului principal (1754), sculptorul vienez
Johann Joseph Rossler, prin statuile Sfântului Carol Boromeus (în stânga altarului), a Sfintei
Theresia (în dreapta altarului) și a perechii de heruvimi care domină ornamentația din partea
centrală a altarului, precum și Johann Schopf (1772), la decorarea altarelor laterale.

Prezent
În prezent în Dom se țin regulat liturghii în limbile maghiară, germană și română. Datorită acusticii
deosebite aici se susțin și concerte de orgă.

Biserica Millennium din Timișoara

Biserica Millennium, cu hramul Sfânta Maria, este cea mai mare biserică romano-catolică
din Timișoara, situată în Piața Romanilor din cartierul Fabric.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Lăcașul a fost construit pentru cinstirea a 1000 de ani de la creștinarea regelui Ștefan I al
Ungariei (de aici numele de Millennium). Construcția, în stil neoromanic, a început în 1896 și a
fost terminată în 1901. Proiectul a fost realizat de arhitectul Lajos Ybl.
Biserica a fost sfințită în data de 13 octombrie 1901 de episcopul Sándor Dessewffy.
Vechea biserică parohială din Fabric a fost donată în anul 1906 către Biserica Română Unită cu
Roma, Greco-Catolică.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Biserica are două turnuri cu o înălțime de 65 de metri, cupola centrală având 45 de metri înălțime.
Capacitatea lăcașului este de până la 3000 de persoane. Marele clopot are o greutate de 2420
de kilograme. Este dotată cu o orgă fabricată de meșterul Leopold Wegenstein și donată de
episcopul Alexander Dessewffy.[2]

Muzeul Banatului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Muzeul Național al Banatului

 Muzeul este adăpostit în castelul Huniade

Înființat 1872

Adresa Piața Huniade, nr.1

Director Claudiu Ilaș

Pagină web http://www.muzeulbanatului.ro/

Muzeul Național al Banatului este un muzeu din Timișoara cu sediul central în Castelul
Huniade. A fost înființat în 1872, sub numele de "Societatea de Istorie și Arheologie".
Adăpostește cea mai importantă colecție de obiecte arheologice din Banat. La parter,
găzduiește Sanctuarul Neolitic de la Parța, un monument unic în Europa. Muzeul cuprinde Secția
de istorie, Secția de Arheologie, Secția de Șiințele Naturii și Laboratorul Zonal de Restaurare. În
anul 2016 Muzeul Banatului a devenit Muzeul Național al Banatului.

Secția de Istorie[modificare | modificare sursă]

Muzeul de Istorie a fost constituit pe lângă Societatea de Istorie și Arheologie (datată în 1872).
De-a lungul anilor a funcționat în diferite sedii, din anul 1947 aflându-se în Castelul Huniazilor.
Parimoniul său este reprezentativ pentru provincia istorică cunoscută sub numele de Banatul
Timișean, acoperind întreaga perioada de timp din preistorie și până în prezent. Principalele sale
colecții sunt structurate pe domeniile:

 arheologie
 numismatică
 memorialistică
 cartografie
 carte veche românească și străină
 geme și camee
 istorie.

Muzeul Satului Bănățean

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search

Muzeul Satului Bănățean

Locația „Pădurea Verde”, în NE orașului

Tipul Etnografie

Director Andrei Milin

Prezență online

www.msbtm.ro

Modifică date / text

Muzeul Satului Bănățean din Timișoara este singurul muzeu cu profil etnografic din România
care cuprinde centrul civic al satului, format din Primărie, Biserică, Școală, Casă Națională (cu
destinație culturală) și birt, în care se desfășoară majoritatea activităților cultural-educative și
științifice ale unei localități.
În urma unei inițiative lansate de Asociația foștilor deportați în Bărăgan a fost construită în incinta
Muzeului Satului Bănățean o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa
cum au fost obligați deportații să-și construiască în plin câmp. Casa este compusă din 2 încăperi
– cameră de locuit și bucătărie - mobilate cu puține lucruri, asemeni cu acelea pe care oamenii
dislocați peste noapte au reușit să le ia cu ei.[1]
Alături de Casa Națională, s-a amenajat o scenă în aer liber unde, în perioada estivală, se
desfășoară în fiecare duminică “hora satului” precedată de spectacole etno-folclorice.

Muzeul de Artă din Timișoara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Muzeul de Artă din Timișoara

Palatul Baroc, sediul muzeului

Înființat 1 ianuarie 2006

Locația Piața Unirii, nr.1

Tipul Muzeu de artă

 Director Victor Neumann

Prezență online

http://www.muzeuldeartatm.ro/

Modifică date / text

Muzeul de Artă din Timișoara este un muzeu de artă aflat în Palatul Baroc din Timișoara.
Muzeul a luat ființă după desprinderea secțiunii de artă a Muzeului Banatului, care a funcționat o
perioadă într-o aripă din actuala clădire. Muzeul a devenit instituție de sine stătătoare pe 1
ianuarie 2006, director fiind profesorul universitar Marcel Tolcea. O dată cu finalizarea unei bune
părți din lucrările de restaurare a palatului și a spațiului expozițional, muzeul extins a putut fi
inaugurat la 21 decembrie.
Muzeul include o colecție unică de lucrări și obiecte personale ale pictorului Corneliu Baba, cu 90
de piese. Alte 3 secțiuni includ colecțiile de artă contemporană, decorativă și europeană. În
patrimoniul muzeului se mai găsesc colecții de pictură românească, bănățeană și pictură
religioasă, acestea momentan nu sunt expuse din lipsă de spațiu. Parterul este dedicat
expozițiilor temporare.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Actualul muzeu este rezultatul unui proces care a durat peste 120 de ani. Începuturile colecției -
care a dat naștere secțiunii de artă a Muzeului Banatului - sunt consemnate în 1879[1],
când Ormós Zsigmond (1813-1893), fondatorul Societății Muzeale din Ungaria de Sud,
colecționar și istoric de artă, își donează colecția substanțială de pictură europeană noii
instituți.[2] În 1940 muzeul este reorganizat de directorul Aurel Ciupe, care separă secțiunile pe
categorii. Astfel ia ființă Secțiunea artistică sau Pinacoteca.[3]
În 1969 secția de artă a început să se desprindă de Muzeul Banatului, beneficiind de un spațiu
propriu, în clădirea Centrului Cultural Francez. În 1986, aceasta a fost mutată într-o aripă din
Palatul Baroc, în restaurare încă de la sfârșitul anilor '70. La 1 ianuarie 2006, secția de artă s-a
desprins definitiv de Muzeul Banatului și a devenit "Muzeul de Artă Timișoara". Abia în 21
decembrie, o dată cu terminarea lucrărilor de renovare a palatului, s-au deschis porțile muzeului
extins.

Bastionul Theresia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigationJump to search

Bastionul Theresia

Poziționare

Coordonate 45°45′25″N 21°14′1″E45°45′25″N

 21°14′1″E
Localitate Timișoara
Județ Timiș
Țara România
Adresa str. Popa Șapcă, nr. 4[1][2]
Edificare
Data începerii
1732[3]
construcției
Data finalizării 1734[4]
Restaurare 1968–1969 și 2008–2010[5]
Stare de conservare bună
Proprietar Județul Timiș (corpurile A, B, C,
E),[1]
Municipiul Timișoara (corpul
D)[1]
Beneficiar Armata Imperiului Austriac[6]
Clasificare
Cod LMI TM-II-m-A-06103.03
Modifică date / text

Bastionul Theresia este singurul bastion care mai există din cetatea Timișoarei din perioada
apartenenței Banatului la Imperiul Austriac.[7] Fiind singurul bastion din Timișoara, mai este
cunoscut de timișoreni sub numele de Bastionul Cetății.[8] Bastionul a fost reabilitat în
perioada 2008–2010. Înainte de reabilitare el găzduia spații comerciale, restaurante, baruri, o
discotecă cu program de club de noapte, o librărie, două expoziții permanente ale Muzeului
Banatului, cea de Tehnologia Informației și Comunicațiilor și "Vioara — o pasiune de o viață",
precum și Secția de Etnografie a Muzeului Satului Bănățean.[9][10] După reabilitare, timp de 5 ani
condițiile finanțării au stipulat obligația utilizării complexului în special pentru activități culturale,
activitățile de alimentație publică fiind limitate la cafenele, cofetării și vinoteci, discoteca urmând
să fie transformată într-un centru de pregătire pentru tineret.[11]


Colecția "Baba"
 3Artă contemporană
 4Artă bănățeană veche
 5Artă bănățeană din secolul al XIX-lea
 6Artă bănățeană din secolul al XX-lea
 7Artă decorativă
 8Artă europeană
Tunul de la Bastion[modificare | modificare sursă]
 Replica tunului de la Bastionul Theresia

În colțul de nord-vest al bastionului se află un chioșc (figurat cu verde în planul de mai sus al
bastionului) în care era amplasat un tun, care în anii 1970–1980 era o atracție turistică. Acest tun
a fost turnat la Reșița și folosit în luptele din 1848 dintre Garda Revoluționară maghiară din
Reșița și Regimentul Grăniceresc Austriac din Caransebeș. După căderea Reșiței, în decembrie
1848, tunul a fost capturat și transportat la Caransebeș. La inițiativa funcționarului minier Rétay
Sándor, în anul 1908 tunul a intrat în colecția Societății pentru muzeu de istorie și arheologie din
Ungaria de Sud. După Revoluția Română din 1989 tunul a fost vândut cu acte false de bișnițari
unui italian, care însă nu l-a putut scoate din țară, fiind un obiect de patrimoniu. Actual tunul
original este depozitat la Muzeul Banatului, în curtea Castelului Huniade. În 2016 s-a amplasat în
chioșc o replică la scara 1/1 a tunului din perioada 1848.[34][35]

Activități[modificare | modificare sursă]

Actual Bastionul Theresia este o atracție turistică și un spațiu în care se organizează activități
culturale.[7][9]
Expoziții
Bastionul a găzduit în spațiul expozițional expoziții ca „Aurul și argintul antic al României” (2014),
susținută de Muzeul Național de Istorie a României (expoziție la care au participat cu exponate și
alte 32 de muzee, între care și Muzeul Banatului), unde au fost prezentate peste o mie de obiecte
de aur și argint, dintr-o perioadă de 5000 de ani,[36] sau „Descendența speciei umane” (2015),
susținută de Asociația Secular–Umanistă din România în colaborare cu Asociația pentru
Dezvoltare Intelectuală și Personală și Știință și Tehnică.[37] Tot aici a fost găzduită expoziția „Our
Body: Universul Interior” (2016), susținută de către Universal Exhibition Group, expoziție în care
au fost prezentate peste 200 de corpuri umane plastinate.[38]
Spectacole
La bastion au loc diferite spectacole care ilustrează diferite aspecte din trecut, cum ar fi lupte
istorice, concerte de muzică medievală sau demonstrații cu arme de epocă maghiare și turcești.

 Piața Victoriei din Timișoara

 De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 Jump to navigationJump to search
 
 Piața Victoriei (Operei) din Timișoara

 Piața Victoriei, fostă Piața Operei, este una din piețele centrale ale
municipiului Timișoara, locul în care Timișoara a fost proclamată în 20
decembrie 1989 primul oraș liber din România. La polii opuși ai pieței se găsesc la nord
Opera, iar la sud Catedrala Mitropolitană. Dinspre Operă spre Catedrală promenada de
pe dreapta se numește „Corso”, iar cea de pe stânga „Surogat”.[1] Ambele au ansambluri
arhitecturale de importanță istorică.
 În jurul pieței se găsesc importante instituții, cum ar fi Opera Română, Teatrul
Național, Teatrul Maghiar de Stat, Teatrul German de Stat, Catedrala Mitropolitană,
cinematografele Timiș, Capitol și Studio, Muzeul Banatului, galeriile de artă și multe
magazine.

 Piața Unirii din Timișoara

 De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 Jump to navigationJump to search


 Piața Unirii. De la Domul romano-catolic până la Palatul Baroc.

 Piața Unirii este cea mai veche piață din Timișoara, amenajată în stil baroc.[1]
 De-a lungul istoriei sale piața s-a numit și Hauptplatz (Piața Principală), Domplatz (Piața
Domului) și Piața Losonczy (după numele comitelui Stefan Losonczy, ucis la 1552 când
cetatea a fost cucerită de turci). Numele de Piața Unirii i-a fost dat în 1919, pentru că aici
s-au oprit trupele române care au intrat în Timișoara.
 Obiectivul găzduiește importante obiective turistice, precum Domul romano-
catolic, Palatul Baroc, Catedrala Ortodoxă Sârbă, Monumentul Sfintei Treimi, fântâna cu
apă minerală și alte monumente arhitecturale. Are o suprafață mare, dimensiunile fiind de
150 x 110 m.
2Clădiri
  2.1Domul romano-catolic
 2.2Casele canonicilor
 2.3Clădirea școlii primare a Liceului „Nikolaus Lenau”
 2.4Casa cu Lei
 2.5Casa comunității ortodoxe
 2.6Catedrala ortodoxă sârbă
 2.7Palatul Episcopiei ortodoxe
 2.8Clădirea Băncii de Scont
 2.9Casele „La Elefant” și „La Trei Husari”
 2.10Casa Brück
 2.11Palatul Baroc
 2.12Fântâna
 2.13Monumentul „Sfânta Treime”

 Piața Libertății din Timișoara

 De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 Jump to navigationJump to search


 Statuia lui Ioan Nepomuk

 Piața Libertății (inițial Paradeplatz, „Piața de Paradă”, apoi Prinz Eugen Platz, „Piața
Prințul Eugen”) este o piață din Timișoara.

Nume[modificare | modificare sursă]

În anul 1848, odată cu izbucnirea revoluției maghiare, numele pieței se schimba în Piața
Libertății. După ce armata austriacă a recucerit orașul, piața s-a numit din nou Piața Prințul
Eugen. Piața mai este numită în mod colocvial ca "Piața Primăriei vechi". Clădirea respectivă a
fost construită în stil baroc între anii 1731-1734.

Canalul Bega
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

 Canalul Bega

(Begej)

Canalul Bega, cu podul General Dragalina,

văzut de pe podul Eroilor

Date geografice

Emisar Tisa

Punct de vărsare Titel, Serbia

Date hidrologice

Lungimea cursului de
114 km
apă

Date generale

Județe traversate Județul Timiș

Baraje Timișoara

Porturi Timișoara, Otelec, Zrenjanin

Modifică date / text

Canalul Bega (în maghiară Béga-csatorna) este un canal navigabil din România și Serbia. Are o
lungime de 114 km și se întinde între Timișoara și orașul sârbesc Titel. Din totalul lungimii, 44 km
sunt pe teritoriul României, iar restul de 70 km pe teritoriul Serbiei.

Ecluze[modificare | modificare sursă]

Sistemul de ecluze a fost construit între anii 1900 - 1916, pentru ca navigația să se poată
desfășura în bune condiții pe întreg parcursul anului. Pe Canalul Bega sunt un număr de 6
ecluze, 2 pe teritoriul României și 4 în Serbia. Dintre acestea, două au fost scoase din uz, iar una
este nefuncțională. În afară de ecluza de la Klek, toate celelalte au o singură
cameră. Lungimea maximă a ecluzelor este de 70 m, lățimea de 10 m, iar pescajul diferă în
funcție de ecluze. Cele din România au un pescaj de 1,5 m.
Nr.
Numele ecluzei Localizare Țara Observații
Crt.

Nefuncțională din
anul 1988. În 2010 încep
1. Ecluza Sânmihaiu Român 45°25′24″N 21°37′45″E România lucrările de modernizare
și repunere în funcțiune.

Este în stare de
2. Ecluza Uivar 45°23′34″N 20°33′11″E România funcționare.

3. Ecluza Srpski Itebej 45°20′40″N 20°27′08″E Serbia A fost scoasă din uz.

Este în stare de
4. Ecluza Klek 45°15′46″N 20°16′24″E Serbia funcționare.

5. Ecluza Ečka 45°10′33″N 20°15′55″E Serbia A fost scoasă din uz.

Este în stare de
6. Ecluza Perlez 45°08′43″N 20°14′48″E Serbia funcționare.

Porturi[modificare | modificare sursă]

Portul Timișoara[modificare | modificare sursă]
Portul Timișoara se află pe malul stâng al canalului Bega, pe tronsonul aflat între Podul Muncii și
Pasarela Gelu. Distanța malului unde acostau șlepurile este de 450 m. Pe malul drept, undeva la
mijlocul acestui tronson se înalță Turnul de Apă din Josefin. Astăzi se mai poate
observa pavajul vechi, din piatră cubică, caracteristic începutului de secol XX. Lățimea canalului
în acea zonă este de 25 m. Pe harta oficială a Timișoarei, elaborată la Budapesta, în anul 1912,
în zona portului este menționată Agenția de Navigație pe Dunăre (în maghiară Dunagőzhajózási
ügynökség). Cu toate acestea, atestarea documentară a portului datează din 1860. Clădirea
Căpitaniei se afla pe locul în care astăzi se găsește Palatul Ancher.