FOLKER DENIE DANICA

D.A. AN II SEM.I

HAGIA SOFIA
(de citit)

Hagia Sophia (din greacă de la Aghia Sofia, „Sfânta Înțelepciune”),

cunoscută şi sub alte nume precum Sancta Sophia în limba latină, sau Ayasofya
în limba turcă, a fost catedrala Patriarhiei de la Constantinopol, orașul Istanbul
de astăzi. Numele bisericii este uneori greşit interpretat, ca şi cum ar fi numele
unei sfinte, Sofia.
Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii,
Sfânta Sofia este oricum o glorie a geniului constructiv uman, reprezentând un
punct de referinţă în istoria arhitecturii. Ea a reprezentat centrul vieții religioase
a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură timp de 916 ani. După
cucerirea turcă a servit drept moschee alți 482 de ani, iar după anul 1935 a
devenit muzeu la inițiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Atatürk.
Prima biserică cu acest nume a fost construită de împăratul Constantin cel
Mare în anul 325, pe locul înalt unde existase anterior un templu dedicat zeiței
Artemis, pe acropolisul vechiului Byzantion. Au urmat lucrări de mărire iar în
anul 404, biserica a fost incendiată. În anul 415 , împăratul Teodosiu al II-lea a
reconstruit biserica într-o nouă variantă arhitecturală. Acest al doilea edificiu a
fost devastat și incendiat în cursul revoltei numite Nika, din anul 532, revoltă ce
era pe cale să răstoarne tronul împăratului Iustinian I (cel Mare).
După înăbușirea revoltei, împăratul a trecut la materializarea visului său
de a ridica o biserică fără egal în lumea sa. A încredințat sarcina celor mai
renumiți arhitecți ai timpului, Anthemius din Tralles și Isidoros din Milet. S-a
apreciat că sub comanda acelora au lucrat încă 100 de maiștri și 10.000 de
lucrători. S-au ales cele mai valoroase materiale din imperiul aflat la o mare
bogăție și întindere și s-au adus elemente valoroase de arhitectură din
monumente antice, de la Efes, Cyzic, Baalbek, sau Heliopolis din Egipt. Pentru
a ridica această biserică, s-a folosit o sumă echivalentă cu trei venituri anuale ale
Imperiului Bizantin.
După numai cinci ani, un record pentru acele timpuri, în ziua de 26
decembrie 537, Justinian a putut exclama: Glorie Dumnezeului care m-a ajutat
să-mi săvârșesc o astfel de lucrare !
Clădirea era foarte importantă pentru ortodoxia timpurie și pentru
Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu de arhitectură bizantină. Interiorul său,
decorat cu mozaicuri, coloanele de marmură și acoperișul sunt de o mare
importanță artistică. Templul însuși era atât de bine decorat artistic încât se
crede că Iustinian ar fi zis: „Solomon, te-am depășit!”

1
 După numai două decenii, cutremurele puternice din 553- 557 au dus la
prabușirea admirabilei cupole. În anul 859 biserica a suferit un puternic incendiu
distrugător, iar sub domnia împăratului Vasile I-ul, un alt cutremur a prăvălit
partea de apus a edificiului, acesta fiind reparat în anul imediat următor.
În 986, un alt cutremur deosebit de violent, a provocat bisericii asemenea
stricăciuni încât s-a pus problema închiderii ei definitive. Restaurarea a durat opt
ani.
În fatidicul an 1204, Sfânta Sofia a fost jefuită sălbatic de nobilii creștini
apuseni participanți la Cruciada a patra, timp de trei zile, locașul fiind golit de
icoane prețioase încadrate de aur, argint și pietre prețioase, de candelabre din
argint și aur, de cruci încrustate și ele cu pietre prețioase și de alte relicve rare.
Timp de 57 de ani, ocupanții apuseni ai Constantinopol-ului au
transformat Sfânta Sofia în catedrală catolică, dar după izgonirea lor, împăratul
bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul a restaurant biserica și i-a redat atributul
de catedrală patriarhală ortodoxă.
Cutremurul din 1348 a provocat o nouă prăbușire a părții de răsărit a
cupolei, iar restaurarea s-a putut realiza numai prin colectă publică, deoarece
imperiul intrase deja în declinul abrupt al destrămării.
Ultima ceremonie creștină a fost ținută la data de 29 mai 1453. În prezent
oficialități ale Patriarhiei Ecumenice și ale Sfântului Scaun întreprind demersuri
pentru restituirea Sfintei Sofia către Biserica Ortodoxă.
Toate relatările din sec. al XV-lea, cu câteva decenii înaintea prăbușirii
Imperiului Bizantin, vorbesc de o stare de întreținere jalnică a bisericii, în
concordanță cu decăderea generală.
Sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului, a dat ordin ca Sfânta
Sofia să fie transformată în moschee. Legenda spune că pe unul din pereții albi
s-a păstrat amprenta palmei pline de sânge a sultanului.
În primele decenii de ocupație otomană locașul nu a pierdut nimic din
uimitoarea lui decorație creștină de mozaic și frescă, dar la începutul sec al XVI-
lea acelea au fost acoperite cu un strat mizer de tencuială albă, fără a fi distruse.
Turcii au adăugat bisericii patru minarete în cele patru colțuri. Primul l-a ridicat
Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel de al doilea l-a înălțat fiul său, Baiazid al II-
lea, iar ultimele două au revenit lui Selim al II-lea, în sec. al XVI-lea, prin
arhitectul turc cel mai valoros, Sinan. Tot Sinan a mai construit în interior Loja
sultanului, iar în exterior mausoleul lui Selim al II-lea. Cu timpul, în jurul
Sfintei Sofia turcii au adăugat o serie de construcții mărunte cu destinații
diverse: o fântână de purificare, un orologiu, o medresă (școală coranică) și
mausolee.
Sfânta Sofia este de fapt o bazilică cu cupolă, planul bazei fiind tot cel
bazilical.
Pe dinafară are aspectul unui dreptunghi (aproape pătrat) de 77 x 71,70 m.
Planul bisericii lui Iustinian cuprindea un atrium, un nartex exterior
(pronaos) - încăperea rezervată celor care nu fuseseră botezați și cărora nu li se

2
permitea intrarea în biserică, un nartex interior, nava centrală, acoperită cu o
cupolă gigantică, o adevărată minune arhitectonică, două nave laterale și
galeriile superioare, de la etaj, galerii care înconjoară nava centrală din trei
părți, sub formă de potcoavă deschisă spre altar. Biserica avea numeroase porți,
iar în mijloc, cea mai înaltă era Poarta împărătească, placată cu argint aurit,
decorație jefuită de apuseni în 1204.
Spațiul imens din nava centrală stupefiază și nu poate fi cuprins dintr-o
singură privire. Centrul cupolei se înalță la 55,60 metri (echivalentul unui bloc
modern cu 15 etaje), având un diametru la bază de 31,36 metri (echivalentul
unui bloc modern cu 9 etaje, așezat de-a latul). Cupola parcă plutește pe cele 40
de ferestre care o înconjoară la bază. Pare a se înălța, purtată de lumina
ferestrelor ce-i înconjoară baza.
Spațiile de la parter erau rezervate bărbaților, iar cele de la galeriile
etajului erau destinate femeilor.
Spațiul central al bisericii, cel mai luminat, era destinat clericilor și este
mărginit pe două nivele de șiruri grațioase de coloane. La dreapta și la stânga
navei centrale, la parter, se aliniază câte un rând de coloane din granit, aduse de
la Efes. Nișele circulare de la colțurile spațiului central posedă opt coloane de
porfir provenite de la Baalbek. Cea mai mare parte a coloanelor se termină cu
capiteluri bizantine composite, ornate cu frunze de acant.
Monogramele cuplului imperial, Justinian și Theodora sunt gravate pe fața
și spatele capitelurilor.
În total, biserica posedă 107 coloane, din care 40 la parter și 67 la etaj, la
galerii. Cele mai înalte coloane de la parter măsoară 20 de metri înălțime, au un
diametru de aproape 1,5 metri și o greutate de circa 7 tone.
Galeria centrală, poziționată în fața altarului, era destinată numai
împărătesei și suitei sale. Partea nordică a galeriei, a potcoavei, era destinată
numai femeilor care asistau la slujbe. Cea mai atractivă este galeria sudică la
care se ajunge după ce se trece printr-o deschidere a unui perete subțire de
marmură, deschidere ce a primit numele de „Poarta Paradisului și a Infernului”.
Cupola centrală este unită cu alte trei semicupole mai mici, dintre care cea
din mijloc acoperea absida altarului. Lungimea navei centrale împreună cu
nartexurile edificiul atinge circa 100 de metri. Nava centrală împreună cu navele
laterale oferă edificiului o lățime de 70 de metri. În total, construcția acoperă, cu
unele anexe, suprafața de 7.500 de metri2, fără a pune la socoteală atriumul
pierdut. Este o suprafață o dată și jumătate mai mare decât a unui stadion
modern.
Din mărturiile a numeroși autori creștini reiese că centrul cupolei era
acoperit cu un imens mozaic reprezentând pe Iisus Pantocrator, iar pe cele patru
pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru îngeri magnifici, cei de la
răsărit executați în mozaic, iar cei de la apus în frescă. Până în sec. al XIX-lea
toată decorația superioară a bisericii rămăsese neatinsă, dar niște restauratori din
occident, frații Fosatti din Elveția, au pus la dispoziția turcilor mijloacele de a

3
ajunge la înălțimile maxime ale bisericii. Turcii și-au realizat visul dea înlătura
imaginea lui Iisus Pantocrator, înlocuind-o cu un verset din Coran.
Întregul perimetru al spațiului central, este placat cu marmură într-o paletă
coloristică discretă inimitabil de diversă. Unii autori vorbesc de peste 60 de
nuanțe de marmură, cu incredibile jocuri de nervuri. Marmura albă a provenit
din insula Proconessos din Marea Marmara, cea cu nuanțe verzi din insula
Eubeea și din Munții Tayget, de lângă Sparta, cea cu nuanțe roz de la Synada,
din Asia Mică, cea cu nuanțe de galben și roșu închis din Africa.
Gravurile de pe plăcile de marmură reprezintă delfini stilizați și Tridentul
zeului Poseidon, simboluri emblematice ale Imperiului Roman de Răsărit. În
diverse puncte ale bisericii s-au păstrat mozaicuri splendide cu vârstă milenară.
Pe semicupola absidei altarului se găsește o magnifică reprezentare a Fecioarei
cu Pruncul în brațe încadrată de cei doi Arhangheli, dintre care numai Gabriel
este foarte bine păstrat. Frumusețea chipurilor din acest tablou este încântătoare.
Partea stângă a navei centrale este prevăzută cu nișe la înălțime. În acele nișe
sunt reprezentate, în mozaic, diverse personaje religioase (sfinți și patriarhi).
Nava laterală dinspre sud a păstrat minunat toată decorația mozaicală
originală, din sec. al VI-lea, cu motive vegetal-florale și geometrice pe fond
auriu.
Galeriile de la etaj dețin cele mai spectaculoase mozaicuri cu figuri umane
din arta bizantină, dar și acoperiri cu mozaic pe bolte și arcuri. Se amintesc
mozaicurile: Iisus încadrat de împăratul Constantin al IX-lea Monomachos și
împărăteasa Zoe, un tablou al Fecioarei cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan
al II-lea, Comnen și împărăteasa Irina, un tablou al prințului nefericit Alexios,
fiul celor doi, pătrunzătorul tablou Deisis, în care Iisus are alături pe Sfânta
Fecioară și Sfântul Ioan Botezătorul, împăratul Alexandru, asociat la domnie cu
Leon al VI-lea.
La parter, deasupra Porții imperiale se găsește un tablou valoros
reprezentând pe Christos așezat pe un tron opulent, făcând cu mâna dreaptă
semnul botezului și ținând în mâna stângă o carte deschisă ce poartă scris: pace
vouă, eu sunt lumina lumii. În partea stânga jos se prosternează împăratul Leon
al VI-lea Filozoful cerând îndurare pentru greșeala celor patru căsătorii ale sale.
De o parte și de alta, în medalioane este reprezentată Fecioara și Arhanghelul
Gabriel.
Din vestibulul războinicilor se putea pătrunde într-o încăpere privată a
împăratului numită Horologion, încăpere în care împăratul își schimba ținuta
pentru slujbe. În acea încăpere se găsea o clepsidră de la care a derivat numele
încăperii. Deasupra porții dinspre nartexul interior, era realizată în mozaic
imaginea Sfintei Fecioare cu Pruncul așezată pe un tron de argint, încrustat cu
pietre prețioase. La dreapta, Constantin cel Mare îi oferă macheta orașului, iar la
stânga Iustinian I-ul îi oferă macheta bisericii Sfânta Sofia.
Una dintre curiozități o reprezintă coloana de marmură din spațiul central,
pe care există o amprentă de palmă care a intrat în legendele creștine și turcești

4
deopotrivă. Blocul de marmură cu amprenta palmei a fost adăugat mai târziu la
baza coloanei, fiind adus de la biserica Theodokos (dintr-o localitatea din Asia
Mică). Amprenta este atribuită Sfintei Fecioare, care, fiind prigonită de evrei, s-
a refugiat în Asia Mică, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, în jurul anului
60. Legenda leagă urma acelei palme pe piatră de trecerea Sfintei Fecioare prin
ținutul acelei biserici.
O altă curiozitate este reprezentată de o altă coloană cu secțiune pătrată,
plasată în nava de sud, în apropiere de o poartă dinspre nartexul interior. În
partea inferioară a acelei coloane există o gaură cu diametrul puțin mai mare
decât degetul gros al mâinii. Este cunoscută drept Coloana care transpiră și este
considerată miraculoasă pentru vindecarea bolilor de ochi. Cel interesat de
vindecare trebuie să introducă degetul mare în gaură și să facă o rotire a palmei
în jurul găurii, pentru a culege transpirația pietrei.
Curioasă este și existența în biserica Sfânta Sofia a două vase ovoidale
gigantice, de marmură albă, plasate de o parte și de alta a Porții imperiale, în
nava centrală. Vasele au fost descoperite în ruinele anticului Pergam și aduse de
turci la Constantinopol. Li s-a adăugat câte un capac și câte un robinet, pentru a
servi la spălarea rituală islamică, pe timpul când locașul a servit ca moschee.
În anul 1935, de pe frescele şi mozaicele catedralei a fost curăţat stratul de
tencuială ce le acoperea. Astfel, în prezent, pe aceşti pereţi sunt zugrăvite
imaginile lui lisus Hristos şi ale Maicii Domnului, dar şi citate din Coran, scrise
pe alte 4 panouri mari, de formă ovală. Pe rampele galeriei superioare pot fi
descoperite inscripţii lăsate de-a lungul istoriei existenţei catedralei. Cele mai
vechi dintre ele sunt acoperite cu un strat de plastic transparent şi sunt păzite,
fiind considerate drept cele mai renumite.
Mozaicurile Catedralei Sf. Sofia reprezintă un exemplu al artei
monumentale bizantine din perioada Dinastiei Macedonene. Acestea ilustrează
toate cele trei faze ale dezvoltării neoclasicismului de capitală, deoarece au fost
realizate în trei perioade: la mijlocul secolului al IX-lea, la sfârşitul secolului al
IX-lea – începutul secolului al X-Iea şi la sfârşitul secolului al X-lea.
Catedrala era o construcție remarcabil de mare, doar cu câțiva centimetri
mai mică decât domul Panthéonului din Paris, una dintre cele mai mari clădiri.
Domul ei era cel mai mare de acest fel, doar domul Bazilicii Sfântul Petru din
Roma, construită în secolul al XVI-lea, a întrecut imensitatea ei.
Se spune că slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar
participarea la una din aceste slujbe a determinat delegația cneazului Vladimir I
să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de Constantinopol.
Este locașul cel mai impresionant și venerabil al creștinismului ortodox și
al creștinismului în general. Edificiul a fost deschizător de drumuri în arhitectura
și ornamentația creștină arhaică, iar prin dimensiunile și decorația de excepție a
avut menirea să transmită timpului său și posterității puterea Imperiului Roman
de Răsărit și a împăratului său preacredincios. Biserica a devenit un prim simbol

5
al măreției creștinismului în acea parte de lume unde el s-a născut, un tezaur
neprețuit pentru strălucitorul Constantinopol.