Rădăcinile obiceiului de exercitare a puterii miraculoase a regelui

Cum a apărut mitul regelui vindecător în Franța1?

Prima atestare documentară a obiceiului atingerii o regăsim la începutul sec. al XII-lea – călugării de
la mănăstirea Saint-Medard din Soissons spuneau că dețin un dinte de lapte al lui Isus, alcătuind o
„culegere de minuni” pentru pelerini.
Guibert, abate de Bogent-sous-Coucy combate vehement autenticitatea dintelui, redactând un tratat
despre Relicvele Sfinților, în care afirma că „singurul autor al miracolelor este Dumnezeu”,
divinitatea lucrând prin intermediul oamenilor pe care îi consideră vrednici. Mai departe, povestește
despre regele Ludovic al VI-lea, care obișnuia să atingă bolnavii de scrofule (boală denumită de
medicina zilelor noastre adenită tuberculoasă – o inflamație a ganglionilor limfatici, fr. „ecrouelles”,
denumită popular „scrofulă”, fără a fi o boală mortală, este dezgustătoare, fața se descompune, iar
rănile emană mirosul specific infecției) și apoi făcea semnul crucii, obicei pe care îl avusese și tatăl
său, Filip I.

Gregoire de Tours, în cartea a XI-a povestește despre o femeie al cărei fiu avea câte un puseu febril la
fiecare patru zile, a ajuns până lângă rege, i-a desfăcut câțiva ciucuri din mantia regală, i-a pus în apă,
iar fiul său a băut acea apă, vindecându-se.

Oamenii aveau nevoie să atribuie caracteristicile unui sfânt suveranului, considerându-l un

„binefăcător taumaturg”. Dar de ce ar fi îngustat istoria puterea vindecătoare a regelui doar la adenita
tuberculoasă? Robert cel Pios, spre exemplu, îi atingea pe bolnavi deopotrivă, iar bolnavii veneau spre
el, fiind bine-cunoscută puterea sa de vindecare, dar desigur erau și mulți bolnavi de adenită
tuberculoasă, care este mai mult dezgustătoare decât periculoasă în sine, chiar dacă este o boală
recurentă, mulți se vindecau probabil ca efect psihologic și astfel asistăm la nașterea legendei.

Cum a apărut mitul regelui vindecător în Anglia2?

1
Marc Bloch, Regii Taumaturgi. Studiul despre caracterul supranatural atribuit puterii regale, în special în
Franța și în Anglia, traducere Val Panaitescu, Iași, Polirom, 1997, pp. 52-72.
2
Idem, pp. 72-81
La sfârșitul secolului al XII-lea, la curtea regelui Henric al II-lea locuia Pierre de Blois, erudit francez,
care a alcătuit o culegere de scrisori. Într-o scrisoare menționează că Henric al II-lea „îi vindeca pe
scrofuloși”. Tot prin intervenția regală se pare că existau cazuri de infecții inghinale vindecate.

Sursa foto: https://sites.google.com/site/nccmn3x1/regii-taumaturgi

Dar din perioada anglo-saxonă nu se păstrează multe mențiuni despre virtuțile vindecătoare
ale regilor, Eduard Confesorul fiind considerat „aproape în chip universal, drept întemeietorul
ritului englez”, Malcolm şi Macduff refugiați la curtea lui Eduard, povestesc: „bolnavi atinși
de boli stranii, umflați şi acoperiți cu totul de ulcere, vrednici de milă la vedere, disperarea
medicinei, el îi vindecă atârnându-le la gât un ban de aur, spunând totodată sfinte rugăciuni;
şi se zice că regilor ce-i vor urma le lasă această binecuvântare vindecătoare”.