NAPOLEON BONAPARTE

Nascut intr-o familie de mici nobili din Corsica, in 1769, a studiat, la Paris, la Scoala militara
pentru ofiteri, si la varsta de 24 de ani a devenit general, dupa ce a alungat trupele engleze care
ocupasera baza navala Toulon (1793).

Sub Directorat, Franta a sprijinit miscarile de eliberare si crearea de republici surori asa cum au
fost Republica Batava (Olanda) si Republica Elvetiana. Deşi nu a dorit-o, razboaiele si miscarile
de eliberare s-au exins in Peninsula Italiana, in condiiile in care unii comandanti militari francezi,
printre care si Napoleon, isi vor desfasura propria lor activitate diplomatica. Napoleon, in calitate
de comandant al artileriei, va apara Directoratul in fata insurgenţilor parizieni si va obtine
sustinerea unuia din cei 5 directori, Paul François Barras. Prin intermediul acestuia o va cunoaste
pe Josephine de Beauharnais, mai in varsta decat el si fosta amanta a lui Barras, cu care se va
casatori. Napoleon va primi comanda armatei franceze din Italia, va infrange armata austriaca si
prin Tratatul de la Campo Formio (1797) pe care l-a negociat personal, Austria va accepta ca
fosta sa posesiune din nordul Italiei - Lombardia, cu capitala la Milano, sa devina o republica
independenta - Republica Cisalpină.

In 1798, Napoleon conduce expeditia franceza in Egipt, considerat poarta de intrare spre India.
Flota franceza este infranta de cea engleza condusa de amiralul Nelson in batalia de la
Alexandria, iar trupele francize sufera infrangeri din partea trupelor mameluce. Printr-un control
al stirilor si prin manipulare, Napoleon evita ca adevarata dimensiune a infrangerilor să fie
cunoscuta in Franta. Detaliile exotice ale expeditiei franceze si ale explorarii stiintifice
intreprinse in Egipt au dominat versiunea evenimentelor aduse la cunostinta poporului francez.
Napoleon isi abandoneaza armata si revine singur in Franta, in octombrie 1799, unde era celebrat
in continuare drept marele invingator din Italia.

In Franta, Directoratul se confrunta cu mari dificultati. In plan diplomatic, expansiunea in Italia,

care produsese mai multe republici-surori, provocase crearea unei noi coalitii anti-franceze
(Marea Britanie, Rusia, Austria, Napoli si Turcia), iar guvernul era acuzat pentru ca tolera
coruptia generata de razboi. In alegerile din primavera lui 1799, multi dintre candidatii
guvernului au suferit infrangeri, iar in iunie 1799, trupele franceze s-au retras din mare parte din
Italia si se aflau in defensiva in Republica Elvetiana. Unul dintre directori, Sieyès, ii elimina pe
ceilalti patru directori din Directorat si face apel la Napoleon pentru crearea unui nou guvern. La
9 noiembrie 1799, armata va impune legislativului sa acorde puterea executiva unui numar de
trei consuli, in fruntea carora se afla Napoleon. Prin Constitutie, puterea ii va reveni in calitatea
sa de prim consul, pe o perioada de 10 ani, apoi pe viata, in 1802, pentru ca in 1804 Napoleon sa
fie proclamat imparat al Frantei. Guvernul Parlamentar va fi inlocuit de un guvern format din
experti – Consiliul Statului, care avea drept sarcina sa-l sfatuiasca pe imparat, sa redacteze
legislatia conform indicatiilor acestuia si sa coordoneze organele locale si institutiile. Alegerile
locale vor fi eliminate, la fel si sistemul guvernului local. In fruntea fiecarui departament va fi
numit un prefect, numiti fiind si cei 400 de subprefecti si cei 40.000 de primari din Franta.

Napoleon, neavand un partid politic pe care sa se sprijine, s-a bizuit pe demnitarii locali –
notabilii, fosti aristocrati, proprietari de pamant si reprezentanti ai clasei de mijloc. El a creat,
pentru a-i rasplati pe cei care il sustineau, Legiunea de Onoare, ordin care conferea prestigiu si
statut, iar pentru corpul ofiteresc va crea, in 1804, cel mai inalt grad din armata franceza, cel de
maresal. Ministerul politiei mostenit de la Directorat a fost insarcinat cu reprimarea oricarei
opozitii organizate, iar presa, care numara 73 de ziare, in 1799, va fi redusa la doar 4 ziare in
Paris, in 1811, fiind supusa cenzurii si la obligatia de a publica propaganda oficiala si
communicate de presa. Pentru a pacifica tara, Napoleon va face concesii catolicismului,
negociind, in 1801, Concordatul (Întelegerea) cu Papa de la Roma, prin care catolicismul
devenea religia “preferata” a Frantei, protejandu-se in continuare libertatea religiei pentru
cetatenii francezi care nu erau catolici. Educatia primara va fi incredintata Bisericii, clerul era
salarizat de stat si episcopii erau numiti de Papa dintre cei selectati de Napoleon. Codul Civil sau
Codul Napoleonian, din 1807, a pastrat cele mai multe dintre castigurile revolutiei franceze:
egalitatea in fata legii, abolirea regimului feudal, libertatea religioasa si libertatea economica, dar
drepturile femeilor si ale copiilor vor fi restranse. Astfel, s-a reinstituit autoritatea absoluta a
sotului in familie, soţia datorand odedienta sotului si nemaibeneficiind de proprietate proprie si
de drepturile juridice acordate in timpul revolutiei. Drepturile copiilor nelegitimi au fost
eliminate, iar drepturile sotului in administrarea averii familiei au fost extinse.
Pentru guvernarea statelor si teritoriilor cucerite, Napoleon a apelat la membrii familiei sale.
Astfel, cei trei frati ai sai, Louis, Joseph si Jerome, vor deveni: primul, rege al Olandei, al doilea,
rege al Napoli si apoi al Spaniei, iar cel de-al treilea, rege al Westphaliei. Fiul lui vitreg, Eugène
de Beauharnais, va deveni vicerege al Italiei (Napoleon fiind rege), iar cumnatul sau, maresalul
Murat, va deveni rege al Napoli. Un caz interesant este cel al maresalului Jean-Baptiste
Bernadotte. Acesta va fi infiat de regele Suediei si Norvegiei, si va participa la luptele duse
impotriva lui Napoleon, devenind ulterior rege al Suediei si Norvegiei sub numele de Carol al-
XIV-lea – el este fondatorul actualei dinastii regale din Suedia.

Napoleon este considerat unul dintre cei mai straluciti comandanti militari din istorie. El a
obtinut victorii impotriva Austriei, Prusiei si Rusiei, dar nu a reusit niciodata sa infranga Anglia
care domina marile si care in batalia navala de la Trafalgar din 1805 a distrus flota franceza si
spaniola, Spania fiind aliata Frantei in acea perioada. Napoleon se va confrunta cu razboiul din
Spania purtat impotriva stapanirii francize (1808-1814). In razboiul purtat cu Rusia, dupa lupta
indecisa de la Borodino (1812) si ocuparea Moscovei, marea armata franceza, confruntata cu
iarna ruseasca, va fi decimata de ger si de foamne si obligata sa se retraga. In 1813 are loc batalia
de la Leipzig (supranumita „batalia natiunilor”) incheiata cu infrangerea francezilor de catre
trupele prusace, rusesti, austriece si germane. Napoleon a refuzat sa accepte ca Franta sa revina
la frontierele sale naturale, si in martie 1814 Parisul este ocupat, Napoleon este inlaturat de pe
tron si primeste in posesiune insula Elba, situata intre Corsica si Italia.

Marile victorii obtinute de armatele franceze s-au datorat in mare masura reformelor aplicate in
plan militar. La inceput, in 1792, Republica franceza a facut apel la voluntari, si atunci cand
conflictul armat s-a extins, a apelat la recrutarea cetatenilor cu varste cuprinse intre 18 si 25 de
ani. Prelungirea razboiului a obligat Directoratul sa legifereze, in septembrie 1798, legea
inrolarii, prin care tinerii erau grupati in functie de anul nasterii. In doar cativa ani, regimul
napoleonian a pus la punct un sistem de incorporare extrem de efficient. Ministerul de Razboi
fixa o cota anuala de recruti pentru fiecare department al Frantei. Pe baza registrelor de nastere
parohiale, primarii faceau o lista cu tinerii care implineau varsta de 19 ani. Acestia erau
convocati la centrele de recrutare unde, in urma unui examen medical, erau scutiti de recrutare
cei cu inaltimea sub 1,55 m si cu alte disabilitati (orbi, schiopi, cu vederea slaba, cu boli cronice
etc). Astfel, aproximativ o treime dintre tinerii francezi evitau serviciul militar in mod legal.
Existau doua cai prin care se putea evita incorporarea in armata: cei bogati puteau cumpara un
inlocuitor, in timp ce saracii incercau sa fuga sau sa se ascunda. Pentru a-i linisti pe taranii
bogati, care doreau sa-si tina fii cei mari la ferma, dar si pe notabilii bogati, regimul permitea
angajarea unui substitut/inlocuitor (proportia inlocuirilor a fost intre 5 si 10% din totalul celor
incorporati, chiar si in conditiile in care costul pentru familii s-a dublat in timp). Impotriva celor
care se sustrageau serviciului militar, autoritatile apelau la razii si aplicau amenzi foarte mari
familiilor celor fugiti. O alta masura consta in incartiruirea de trupe in casele lor, iar daca aceste
familii nu le puteau hrani, cei mai bogati oameni din comunitate erau obligati s-o faca. Astfel,
regimul va reusi sa impuna incorpoararea. Napoleon a incorporat, la inceput, in jur de 60.000 de
oameni annual. Pana in 1810, numarul a crescut la 120.000 anual, iar in 1813, Napoleon a
incercat sa stranga 300.000 de oameni pentru a-si reface armata. In total, 2,5 milioane de francezi
au fost incorporati in armata, dintre care un milion au pierit in timpul razboaielor napoleoniene.
La acestia se adauga un numar important de italieni, germani si alti straini din teritoriile anexate
si din statele satelite care au luptat alaturi de armatele franceze.