EMIL VÎRTOSU, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi

Moldova până în secolul al XVI-lea, București, Editura Academiei, 1960, 314 p.

Volumul de faţă, semnat de Emil Vîrtosu, a apărut în 1960 la Bucureşti sub

îngrijirea Editurii Academiei. Lucrarea este împărţită în trei părţi, fiecare dintre acestea
fiind divizate în capitole.
Emil Vîrtosu s-a născut la Galaţi la 21 octombrie 1902 şi a decedat la 3 ianuarie
1977. În 1921 a absolvit liceul „Vasile Alecsandriˮ din Galaţi, apoi a urmat cursurile
„Facultăţii de Litere şi Filosofieˮ din cadrul Universităţii din Bucureşti. Mai multe stagii
petrecute în Franţa, Polonia, în Germania şi Elveţia i-a oferit prilejul să se specializeze în
arhivistică. Printre altele, a participat la realizarea colecţiei Documente privind Istoria
României şi a fost profesor 15 ani la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti,
până în 1965.
Lucrarea de faţă tratează într-un mod amănunţit toate titlurile şi epitetele însuşite
de domnii ţărilor române până în secolul al XVI-lea. Pe lângă acest subiect, lucrarea lui
Emil Vîrtosu, atinge şi principalele acţiuni ale domnilor moldoveni şi munteni în vederea
asocierii la domnie pe cineva din familia domnească.
Înainte de 1960, atenția istoricilor a stat puțin în preajma acestui subiect,
principalele preocupări tratând relațiile externe ale țărilor române, principalele bătălii ale
domnilor munteni și moldoveni etc. Practic, niciun medievist nu a dedicat o lucrare de
sine stătătoare acestui subiect atât de complex al titlurilor domnești și a asocierii la
domnie. Totuși, Emil Vîrtosu nu a venit pe un teren complet liber.
Titlurile domnești au fost în anumite momente în atenția istoricilor care le-au
analizat ori separat, ori împreună. Din câte se pare, primul care a scris despre proveniența
lui Io-Ioan a fost Iurie Venelin. Acesta susține că după căderea Imperiului bulgar,
voievozii au început să se numească gospodari, adică de sine stătători, declarându-se
dependenți față de bulgari, dar păstrând în titulatură, și mai departe, vechea formulă, prin
care arătau de la cine dețineau stăpânirea, legitimitatea acelei stăpâniri1.
Particula Io a intrat apoi în atentia istoricilor și a fost amplu dezbatută de către A.
D. Xenopol, Dimitrie Onciul, B. P. Hașdeu, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Dimitrie Ciurea

1
D. Ciurea, Problema originii și sensului lui Io din intitulația și subscripția documentelor românești, în
„Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice” (A.A.R.M.S.I.), seria 3, tom. 26, 1943-1944, p.
83-85.

1
și alții. Emil Vîrtosu vine așadar în completarea acestor opinii și abordează întreaga
titulatură a domnilor și în același timp creează o imagine a legăturii acesteia cu practica
asocierii la domnie.
În prima parte a acestei lucrări, autorul vorbeşte despre titulatura de Io-Ioan a
domnilor români şi caută explicaţii pentru aceasta. În primul capitol al primei părţi
autorul ne aduce la cunoştinţă faptul că în titulatura domnilor români încă din secolul al
XIV-lea până în secolul al XIX-lea apare regulat vocabula „Io”, fie că este vorba de acte
sau texte scrise în limba slavonă (cele mai vechi) fie în limba română (mai noi). Paralel
cu forma „Io” găsim şi formele nominale „Ion”, „Ioan” sau „Ivan”. „Io” (prescurtarea
numelui Ioan) se întâlneşte în Ţara românească încă de la 1330 în titulatura lui Basarab I,
iar în Moldova apare întâi în titulatura lui Roman voievod (1392)2.
Emil Vîrtosu a identificat cinci explicații pentru acest epitet. Prima explicație ar fi
că Io este prescurtarea de la numele lui Ioniță Asan (împărat vlaho-bulgar). Fondatorul
acestei idei a fost Dimitrie Cantemir care are un capitol din lucrarea „Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor”, intitulat „Arată-să începătura domniei lui Ioan, de la care s-au
coborât familia domnilor românești, de pre carile toți și până astăzi Ioani să scriu”.
În lucrarea „Descrierea Moldovei”, Cantemir spune: „Locuitorii Moldovei, de
origine din Italia, care și-au căutat scăparea de atacurile sciților și ale celorlalți barbari, au
avut totdeauna sau regi sau prinicipi. Din neamul acestora se trage acel vestit Ioan,
principe al valahilor, din care s-a născut Bogdan [...] de la care a rămas să se scrie
totdeauna în titlul domnesc numele Ioan”. Această interpretare a fost împărtășită de
Școala Ardeleană care găsește în această explicație atât un titlu de glorie pentru poporul
român, cât și un argument pentru susținerile sale istorice și filologice (p. 39).
Reluând ideea lui D. Cantemir, B. P. Hașdeu caută să dovedească, folosind
argumente istorice și filologice, că „dinastia Asăneștilor a domnit asupra tuturor
românilor, până în creierii Carpaților” și că Io sau Ioan reprezintă amintirea lui Ioniță
împăratul româno-bulgarilor, așa cum la romani de la împărații Cesar și August s-a ajuns

2
D. Ciurea susține că în Țara Românească vocabula Io apare pentru prima dată la Nicolae Alexandru, în
1364. Având în vedere că studiul citat a fost întocmit încă din anii războiului e posibil ca atunci unele
documente relevante în acest sens din timpul lui Basarab I să nu fi fost încă descoperite. Vezi în acest sens:
D. Ciurea, art. cit., p. 87.

2
la Caesar și Augustus ca titluri împărătești. De aceea, „pentru bulgari și români,
pronumele Io era identic cu treapta la care marele Ioniță izbutise a-și ridica poporul său”.
Mai mult sau mai puțin această concepție a fost împărtășită și de alți istorici ca
Dimitrie Onciul, A. D. Xenopol sau I. Bogdan. Pe aceeași filieră se înscrie și Nicolae
Iorga spunând că Ioan reprezintă „un obicei al cancelariei bulgare transportat peste
Dunăre, amintind de țarul Ioan, Ioaniță, îmtemeietorul dinastiei Asenizilor” (p. 54).
A doua explicație ar fi că vocabula Io vine de la numele sfântului Ioan. În acest
sens, Emil Vîrtosu da exemplul lui Vasile Alexandrescu Urechia care spunea: „O altă
părere aș sugera dvoastre: nu cumva în sensul bisericesc este a se explica acest Ioan?
Domnitorul este «înainte mergătorul» poporului său ca și Ioan al lui Christ”.
Alături de explicația propusă de V. A. Urechia este propusă și cea a lui Petre
Vasiliu Năsturel care spune: „Ioan este numele botezătorului mântuitorului nostru. Acest
nume l-au luat domnii români poate ca să însemneze «botezatul» și de acolo «creștinul»,
tocmai ca regii din occident care se intitulau «majestatea sa preacreștină»” (p. 61). Emil
Vîrtosu își exprimă și el părerea și spune că sensul numelui „Ioan” este acela din limba
greacă, adică „cel dăruit” de Dumnezeu, „cel ales” de Dumnezeu (p. 83-84).
A treia serie de istorici expusă de Emil Vîrtosu sunt cei care văd în vocabula Io o
stare de fapt, un vechi obicei. Exemplul dat este cel al Diaconului Paul de Alep care l-a
însoțit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria întreprinsă de acesta prin Țara
Românească, Moldova și Rusia. Astfel ia parte la urcarea pe tron al lui Gheorghe Ștefan:
„El luă numele de «Ioanu Gheorghiță Ștefan voievod», căci domnii din Moldova și Țara
Românească obișnuiesc să așeze numele de Ioanu înaintea numelui lor, ca un fel de
pronume întrebuințat în aceste țări”. Acest lucru ne lasă să bănuim că nici marii clerici de
atunci ai Moldovei, nici marii boieri, nu erau prea bine lămuriți în această privință (p. 67-
74).
Cea de-a patra explicație se referă la faptul că Io înseamnă pronume italienesc,
adică „Eu” și nu „Ioan”. Marea apropiere dintre Io și pronumele personal „eu”, pronunțat
dialectal și Io, a ispitit pe mulți cercetători ca o explicație valabilă la prima vedere (p. 74-
78).
Împotriva părerii că Io n-ar fi decât pronumele italienesc „io” adică „eu” s-a
ridicat Bogdan P. Hașdeu întemeindu-și argumentarea pe faptul că „Io” poartă deasupra

3
și un accent, care în istoriografia chirilică notifică o prescurtare. Mai este dat exemplul lui
Nicolae Iorga care considera că în cugetarea timpului Io s-a confundat pentru cei care nu-
i cunoșteau îndepărtatul sens istoric, cu cuvântul românesc „eu” (p. 77).
Cea de-a cincea explicație le aparține acelora care susțin că Io vine pe filieră
bulgărească din Bizanț. Aceștia aduc ca argument faptul că această vocabulă este întâlnită
încă din 1136, în subscrierea autografă a împăratului Ioan al II-lea Comnenul. Cunoscând
rolul deosebit de important jucat de Imperiul bizantin, din toate punctele de vedere, era
normal ca, pentru explicarea multor aspecte din organizarea statală a țărilor române,
cercetătorii să-și îndrepte privirile spre Bizanț.
Ideea unei legături directe între Io al românilor și Bizanț îl preocupa în perioada
interbelică pe D. P. Bogdan. Astfel, în 1933, acesta a publicat o dare se seamă asupra
unei lucrări a lui Franz Dölger, formulând cu acest prilej următoarele informații: „Faptul
însă că Io apare cu aceeași grafie din din documentele slavo-muntene și în cele bizantine
cred că ne-ar putea îndritui să afirmăm că particula Io – care nu este decât o prescurtare
paleografică a cuvântului Ioan – își are originea la noi în diplomația bizantină, fie prin
filiera cancelariei bulgare, sau poate, mai probabil, chiar prin biserica munteană, date
fiind legăturile directe ale acestei biserici cu Patriarhia de la Constantinopol” (p. 79)3.
Așadar, putem admite ca Io-Ioan pătrunde în diplomația românească o dată cu
declasarea vechiului titlu de voievod, prin apariția titlului suprem de domn, când
apelativul Io-Ioan vine din dorința și necesitatea de a da o mai mare importanță formei
noi de organizare statală: domnia. Mai probabil, Io-Ioan este introdus în însăși titulatura
voievodului unificator, îndată după formarea statului feudal al Țării Românești, din
preocuparea de a împodobi cu și mai multă strălucire maiestatea voievodului.
Persistența lui Io-Ioan în titulatura domnească a Țării Românești până la
jumătatea secolului al XIX-lea îi dă dreptul lui Emil Vîrtosu să considere că Io-Ioan n-a
fost o simplă imitație, un împrumut, un „decalc” paleografic după titulatura țarilor
bulgari, ci răsfrângerea sau reflectarea verbală a unei instituții solemne. Aceleași motive

3
În anii ʼ80 Andrei Pippidi vine cu o opinie contrară conform căreia vocabula Io nu vine din diplomația
bizantină, cum s-a presupus, ci imită titulatura țarilor bulgari. Andrei Pippidi este de părere că puterea
domnească emană de la Dumnezeu și esența ei harismatică se exprimă prin numele teofor Ioan, abreviat Io,
a cărei semnificație politică și religioasă este afirmarea dreptului divin, contribuindu-se astfel la
consolidarea prestigiului domnesc. Vezi în acest sens: Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în țările
române în secolele XVI-XVII, București, Editura Academiei, 1983, p. 19-20.

4
care au stat la baza introducerii și folosirii acestui nume-epitet de către țarii bulgari și unii
despoți sârbi au justificat introducerea și folosirea lui și în titulatura domnilor români:
necesitatea de grandoare a domniei și de asigurare formală a continuității dinastice.
În partea a doua a cărţii, Emil Vîrtosu explică şi celelalte titluri ale conducătorilor
principatelor: voievod, mare voievod, domn și de sine stăpânitor. În cazul acestor
elemente din titulatura domnilor români controversele sunt mai puține. Astfel, următorul
titlu din titulatură pe care l-a analizat Emil Vîrtosu este cel de voievod. Titlul de voievod
apare, în ordinea topică a titulaturii domnești, cel dintâi (abstracție făcând de Io-Ioan),
îndată după numele titularului.
Se apelează la început la opinia lui Bogdan P. Hașdeu care a considerat titlul de
voievod ca un titlu de preeminență peste mai mulți cnezi (p. 105). Mai târziu, I. Bogdan a
arătat că voievodul, conducător de ostași, de oaste este și conducătorul celor dintâi
formațiuni statale românești prorpiu-zise. Astfel, în diploma Ioaniților sunt atestate două
voievodate: voievodatul lui Litovoi, din dreapta Oltului, în fața țării Hațegului;
voievodatul lui Seneslau, din stânga Oltului, în fața țării Făgărașului. Pe lângă acestea
mai sunt amintite și două cnezate: cnezatul lui Ioan și cnezatul lui Farcaș (p. 105). Apoi,
odată cu Basarab în Țara Românească și Dragoș în Moldova, prezența titlului de voievod
lângă numele conducătorului țării devine un fapt comun. Încă de la început, pentru cele
două cele dintâi formațiuni statale importante, voievodul înseamnă conducătorul,
căpetenia oastei, în primul rând. În continuare, acest titlu semnifică însăși căpetenia cea
mai înaltă, conducătorul, autoritatea supremă din punct de vedere nu numai militar, dar și
administrativ-politic, astfel că, pus lângă numele respectiv, titlul de voievod desemnează
pe cârmuitorul feudal al țării (p. 106).
În următoarele rânduri autorul tratează titlul de mare voievod. Cea mai veche
mărturisire despre acest titlu o întâlnim în grafitul din Biserica domnească de la Curtea de
Argeş, grafit care vesteşte moartea, la 1352, a „marelui Basarab voievod”. În Moldova,
acelaşi titlu apare odată cu Roman I, în 1392. Autorul ne prezintă mai multe opinii ale
altor istorici (p. 114). De exemplu, Dimitrie Onciul pune titlul de mare voievod pe seama
faptului că acesta caracterizează pe domnul român ca independent. Nicolae Iorga
socoteşte că acest titlu însemnează „plenitudinea patriarhală a tuturor puterilor” (p. 125).
O altă opinie, cea a lui D. P. Bogdan, afirmă că domnul caută pentru o mai mare

5
autoritate şi poate chiar spre a face şi o deosebire între el micii voievozi care erau sub
suzeranitatea sa. Emil Vîrtosu pune titlul de „mare voievod” şi pe seama faptului că ar
putea exista concomitent doi voievozi şi era necesar să se diferenţieze titularul de asociat
(p. 129-134).
Următorul titlu supus analizei este cel de domn. În întitularea din acte, ordinea de
înseriere topică este: „voievod şi domn”. Întâi titlul cel mai vechi, urmat de titlul care s-a
adăugat cu timpul, reprezentând noua situaţie, deci titlul de superior: domn. Titlul de
domn trebuie considerat şi ca un titlu care marchează o anumită creştere politică spre
independenţă statală, mai ales dacă avem în vedere semnificaţia în acest sens a
echivalentului latin medieval dominus, care înseamnă stăpân (p. 183-184).
Totuși, păstrarea și a titlului de voievod include deci și păstrarea funcțiunii
aferente. Dar, pentru a se vedea noua mărire și puetere, pentru a se vedea că el este
singurul voievod care exercită efectiv stăpânirea, el își adaugă titlul de domn, de stăpân al
țării, intitulându-se: voievod și domn, domn însemnând stăpân în sensul feudal al
termenului, „stăpânul” țării (p. 183).
Ultimul atribut al domnilor din titulatura domnească este cel de sine stăpânitor
sau de sine stătător. A. D. Xenopol socoteşte că după descălecarea voievozilor, aceştia
„scutură cu totul suzeranitatea ungară şi îşi adaugă şi titlul «de sine stăpânitor»”. Dimitrie
Onciul şi Nicolae Iorga văd în acest titlu o caracteristică de independenţă, de neatârnare
(p. 202-203). Emil Vîrtosu este de părere că epitetul „de sine stăpânitor” nu exprimă
independenţa statală, ci reprezintă una din formulările diplomatice prin care se manifestă
existenţa asocierii la domnie, în scopul specificării drepturilor depline, ale domnului
titular în raport cu drepturile limitate ale domnului asociat (p. 204-208).
Așadar, considerând că titlurile alcătuite din mai multe elemente diplomatice
reprezintă cumularea de atribuții, demnități, moșteniri sau întemeieri de autoritate,
observăm că prezența în titulatua domnească a celor cinci elemente analizate: Io, voievod,
mare voievod, domn și de sine stăpânitor, oferă o frescă a orânduirii medievale, în care
domnea ierarhia cea mai strictă. Aceste alemente din titulatură, după cum a demnostrat
Emil Vîrtosu în lucrarea de față, stau în directă legătură cu existența asocierii la domnie.
După constatările de fapt, între cele cinci elemente de ordin diplomatic există o strânsă

6
corelație, iar prezentarea și argumentarea lui Emil Vîrtosu, deși s-au ocupat separat de
fiecare dintre ele, s-a străduit totuși să pună în evidență și valoare această corelație.
Emil Vîrtosu, în cea de-a treia parte a lucrării sale tratează subiectul asocierilor la
domnie. În primul capitol trece în revistă reprezentările iconografice ale asocierii la
domnie. Acesta vorbeşte despre faptul că de la Mircea cel Bătrân ni s-au păstrat trei
sigilii. Unul de tip heraldic, iar două iconografice. Emil Vîrtosu aduce in discuție un
sigiliu orizontal al lui Mircea, din 1403, in care se observă că cele două personaje
(Mircea și Mihail, busturi afrontate) au fiecare câte o coroană deschisă pe cap. Un alt
sigiliu, de data asta din 1413, introduce o diferenţiere mai vizibilă între aceste două
personaje, în sensul că personajul încoronat din dreapta are o mustaţă mai mare, iar părul
e tuns scurt la spate; în timp ce personajul din stânga, încoronat şi el, părul îl poartă la fel,
dar nu are mustaţă. Prezenţa lui Mihail în tabloul votiv, nu ca un simplu membru al
familiei domneşti, ci susţinând, alături de Mircea, biserica, în calitate de co-ctitor, arată
implicit şi calitatea lui corespunzătoare, pe planul dreptului public, de co-asociat la
domnia Ţării româneşti (vezi: anexa 1).
În capitolul al doilea din ultima parte a cărţii, Emil Vîrtosu vorbeşte despre
asocierile la domnie, anume: Alexandru cel Bun – Jupân Bogdan, Iliaş Voievod – Ştefan
Voievod și Mircea cel Bătrân – Mihail Voievod. În ceea ce priveşte asocierea dintre
Alexandru cel Bun şi fratele său jupân Bogdan, în titulatura actelor interne se pune numai
numele lui Alexandru voievod, iar la mărturisiri apare şi „credinţa fratelui domniei mele
jupân Bogdanˮ. Calitatea lui jupân Bogdan, de co-emitent al celor mai multe din actele
emise între 1400-1407, reprezintă, în forme diplomatice, exercitarea unui drept de
maiestate feudală, chiar oricât de limitat şi, deci, arată o asociere reală, efectivă la domnie
între jupân Bogdan şi Alexandru voievod, rolul de domn titular revenindu-i celui din
urmă.
În ceea ce priveşte cazul din Ţara Românească din aceeaşi perioadă, data asocierii
la domnie a lui Mihail nu se ştie cu exactitate, cert este că primul act în care Mihail apare
asociat este din 1409. Mihail este menţionat de 12 ori în actele oficiale. Un exemplu mai
deosebit întâlnim într-un hrisov: „călcător şi neascultător al hrisovului domniei mele şi al
fiului domnieie mele, Mihail voievodˮ. Aceasta este o dovadă precisă, deşi insuficient
exprimată în stilul diplomatic al cancelariei domneşti, de existenţa asocierii între părinte

7
şi fiu. Pe cale epigrafică aflăm din inscripţia clopotului mare al Mănăstirii Cozia, cu data
de 8 mai 1413, că el a fost făcut „în zilele marelui Io Mircea voievod şi ale lui Mihail
Voievodˮ.
În încheiere, autorul reia termenii din titulatura domnilor Ţării Româneşti şi
Moldovei şi este de părere că vocabula de „Io-Ioanˮ este un nume-epitet teocratic, cu
semnificaţie diplomatică de calitate, reprezentând sensul primitiv al numelui teofor grec
Ioan: cel dăruit de Dumnezeu, cel ales. Titlul de voievod, în opinia lui emil Vîrtosu, este
titlul iniţial al conducătorului de stat, apoi şi al asociatului. Prin titlul de „mare voievodˮ
se exprimă, diplomatic, existenţa asocierii la tron. Este rezervat numai titularului
domniei, în timp ce asociatul poartă titlul de voioevod. Titlul de domn reprezintă calitatea
voievodului conducător de ţară. Apare în titulatură odată cu ridicarea la potenţă maximă a
voievodului, adică subsecvent acestui din urmă titlu, a cărui anterioritate este
indiscutabilă. În opinia istoricului gălăţean, atributul „de sine stăpânitorˮ complineşte
calitatea de domn, exprimă, diplomatic, prezenţa asocierii la domnie.
După publicarea lucrării de față, puțini istorici și-au mai îndreptat atenția către
semnificațiile vocabulei „Io-Ioan”. Pe langă Andrei Pippidi care și-a exprimat opinia mai
mult în treacăt în lucrarea amintită mai sus, merită menționat istoricul Petre P.
Panaitescu. În 1987 este publicat postum un articol al istoricului amintit în „Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol»”4. Cu toate că articolul se pare că a
fost scris în anii 1943-1944, ideile expuse sunt de o limpezime rară, explicațiile și
argumentele fiind dintre cele mai pertinente.
Articolul lui Petre P. Panaitescu aduce unele idei noi față de volumul lui Emil
Vîrtosu, mai ales în ceea ce privește explicațiile pentru folosirea domnitorilor români a
vocabulei „Io-Ioan”. Una dintre acestea ar fi că „Io” ar veni de la Iehova, dar istoricul
ieșean nu insistă asupra acestei explicații, catalogând-o cel puțin „ciudată”. Prin ceea ce
se face un studiu valoros, este explicația clară a preluării de către domnitorii români a lui
„Io” din cancelaria bulgară. Printr-o metodă logică medievistul demonstrează că Basarab
I, primul domnitor muntean care pune în intitulația sa „Io-Ioan”, a împrumutat această
practică de la Ioan Alexandru (1331-1371), de care era foarte apropiat. Deci obiceiul este

4
Petre P. Panaitescu, „Io” în titlul domnilor români (prezentare de Ștefan Gorovei), în „Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIV, nr. 2, Iași, 1987, p. 63-72.

8
luat de la cancelaria bulgară, care la rândul ei a preluat vocabula de la bizantini, dar asta
înainte de domnia lui Ioan Asan al-II-lea (1218-1241) și nu în timpul lui Ioan Alexandru5.
Datorită aportului istoricului medievist Ștefan Gorovei, care a prelucrat articolul
amintit pentru a putea fi publicat, aflăm că, după apariția volumului lui Emil Vîrtosu,
Panaitescu i-ar fi trimis acestuia opinia cu privire la semnificațiile lui „Io-Ioan”: „Io
înseamnă legătura (spirituală sau reală, de moștenire) a monarhilor români cu cei din
sudul Dunării, calitatea lor de stăpâni ortodocși, ca aceea a acestor stăpânitori”6.
Deducem de aici, aspirația de aliniere a domnilor români alături de ceilalți monarhi
ortodocși din Răsăritul Europei, dar și poate dorința de a se deosebi de cei catolici.
În concluzie, lucrarea lui Emil Vîrtosu reprezintă, prin modul de expunere al
informațiilor, prin aportul pe care îl aduce istoriografiei, poate cel mai de seamă demers
pe tema titulaturii domnilor moldoveni și munteni. Dincolo de limbajul tributar regimului
de dinainte de 1989, lucrarea este construită conform normelor istoriografiei medievale,
venind și cu un aport informațional impresionant. Prin lucrarea de față, fără îndoială,
Emil Vîrtosu a îmbogățit demersul istoricilor în vederea reconstruirii aspectelor puterii
medievale românești.

Rotar Adrian Constantin, anul I master

Instituții și ideologii ale puterii în Europa
Structuri ale puterii în Evul Mediu românesc
Coordonator: Prof. univ. dr. Ștefan Gorovei

5
Ibidem, p. 64-65.
6
Ibidem, p. 71.

9
Anexa 1

Tabloul votiv de la Mănăstirea Cozia

10