Domnia

În eseul ce urmează voi prezenta voi încerca să surpind principalele funcții ale
instituției Domniei din Țările Române. Înainte de asta, voi face o scurtă incursiune în
istoriografia problemei, enumerând câteva lucrări dedicate acestui subiect. În cuprinsul
lucrării, voi insista asupra câtorva funcții ale domniei, pornind de la faptul că teritoriul
întregului stat, (fie el Moldova, fie Țara Românească) era considerat proprietatea
domnului. Apoi voi insista pe funcția judecătorească a domnului, funcția militară și, în
cele din urmă, pe cea fiscală. Toate aceste informații ne ajută la înțelegerea aspectelor
puterii din Evul mediu românesc și nu numai.
Informații despre instituțiile centrale și locale ale statului Moldova avem de la
cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin. Srieri din epocă mai avem de la Dimitrie
Cantemir. Lucrarea „Descrierea Moldovei” reprezintă probabil cea mai detaliată operă
scrisă în epocă despre instituțiile statului moldovean. Am ales să încep cu prezentarea
operelor cele mai timpurii pentru că ele au constituit și încă constituie izvoarele cele mai
importante pentru studierea instituțiilor medievale românești.
După unirea Principatelor Române, dar mai ales după Marea Unire, au apărut o
serie de studii asupra instituțiilor centrale și locale, scrise în mare parte pe bază de
material informativ nou. Printre aceștia îi putem aminti pe A.D. Xenopol, Nicolae Iorga,
Constantin C. Giurescu sau I. C. Filitti (Despre vechea organizare administrativă a
principatelor române).
După cel de-al Doilea Război Mondial, preocupările istoricilor români s-a
îndreptat asupra organizării statelor feurdale românești. Având la bază această nouă
orientare istoriografică, au apărut o serie de studiiimportante semnate de D. Ciurea
(Organizarea administrativă a statului feudal Moldova, sec. XIV-XVIII), Petre P.
Panaitescu, Nicolae Grigoraș (Instituții feudale din Moldova) sau Emil Vîrtosu
(Titulatura domnilor și asocierea la domnie în Țara Românească și Moldova până în
secolul al XVI-lea).
Când analizăm principalele funcții ale domniei trebuie să avem tot timpul în
vedere că întreaga epocă medievală românească teritoriul întregului stat (fie Moldova, fie
Țara Românească) era considerat proprietatea domnului. Astfel, nu se putea constitui
nicio proprietate funciară persoanlă sau a unei comunități fără un act de donație sau de
confirmare din partea domnului.
Pe lângă domeniul domnesc mai erau: proprietatea funciară urbană, prorpietatea
boierească și proprietatea ecleziastică. Domnul putea impune totuși obligații cu caracter
public tuturor locuitorilor țării indiferent de proprietatea pe care erau așezați. De
exemplu, obligațiile erau: purtarea serviciului militar, plata de impozite, efectuarea de
diferite munci cu caracter public etc.
Având un drept de control lărgit asupra proprietății funciare a statului, domnul își
rezerva un domeniu întins, care a constituit câteva veacuri baza puterii instituției domniei.
Pentru a putea fi administrat și exploatat, acest domeniu a fost organizat în unități
teritoriale distincte ca ocoalele cetăților și curților domnești sau ocoalele de târguri sau
orașe. De exemplu, ocoalele de târg ale: Pietrei, Hârlăului, Ștefăneștilor, Botoșaniului,
Sucevei, Bacăului, Dorohoiului etc.
Aceste ocoale de curți și orase aveau organizare proprie, oarecum distinctă de a
ținuturilor. În fruntea ocoalelor se aflau vornicii și ureadnicii, care erau delegații
domnului în ocol și care aveau rol de judecată sau de încasare a impozitelor. De
asemenea, în sarcina vornicilor intra nu numai strângerea dijmelor pentru curte, ci și
supravegherea efectuării muncilor pentru domnie.
În timpul orânduirii de tip „feudal”, pe lângă celelalte organe ale puterii de stat,
justiția și anexele ei au fost una dintre cele mai puternice instituții de guvernământ.
Astfel, organizarea și funcționarea justiției s-a bucurat pe parcursul Evului Mediu de o
atenție deosebită din partea domnului, aceasta fiind una din principalele ei funcții. Doar
domnul putea să judece orice locuitor al țării în virtutea dreptului pe care îl conferea
calitatea de șef al statului, precum și datorită forței de care dispunea, pentru a-și impune
hotărârile luate.
În ceea ce privește funcția fiscală, în toată perioada Evului mediu, aceasta a fost
deținută de domn sau locțiitorii lui. Astfel, numai cu aprobarea domnului se puteau
introduce impozite noi, care împreună cu cele vechi, se percepeau la datele fixate de
domn.
Evident că, pentru a putea strânge mijloacele necesare întreținerii întregului
mecanism de stat, domnul a avut nevoie de un numeros aparat slujitoresc, central și local,
cu atribuții bine stabilite. Activitatea acestui aparat, controlat cu grijă de domn, a fost
strâns legată de nevoile statului, aflat în stare de pace sau război.
De multe ori, cand veniturile statului nu se stabileau dupa puterea de plată a
locuitorilor, țăranii fugeau din sate sau se răsculau. Din lucrarea amintită a lui Nicolae
Grigoraș, aflăm că veniturile se stabileau de multe ori în funcție de „lăcomia și nevoile”
domnului și nu după puterea de plată a locuitorilor Moldovei. Lucrurile erau
asemanatoare și in cazul Țării Romanesti. Nu e de mirare astfel că în documentele interne
visteria era denumită ca fiind „a domniei”, nu a țării.
În de la întemeierea statelor medievale românești, domnul a canalizat majoritatea
atenției sale către formarea și consolidarea armatei.pe măsura consolidării statelor
romanesti, puterea locală a trecut, de sub controlul marilor proprietari funciari, sub
autoritatea domnului.
Cea mai mare parte a armatei moldovenești sau muntenești era reprezentată de
țărani, care erau chemați la oaste doar in cazuri extreme. țăranilor li se adăugau și boierii
și orășenii. Cu toții trebuiau să vina la locul de concentrare gata echipați, cavalerii cu cai,
sulițe, săgeți, scuturi, iar pedestrașii cu lănci sau scuturi. Nerespectarea poruncii atrăgea
pedeapsa capitală din partea domnului care era practic comandantul suprem al armatei.
Concluzionand, putem afirma că instituția domniei a reprezentat principala
componentă a intregii administratii publice, cu ajutorul căreia s-au aplicat măsurile de
conducere a statului, precum și independența și intregritatea teritorială. Organizarea
acestei instituții a fost complexă, fiind mereu adaptată în funcție de evenimentele
timpului, mai ales odată cu implicarea otomană în treburile interne.