-Regele era conducătorul poporului său prin graţia lui Dumnezeu

-Cele două corpuri ale regelui medieval sunt asemeni celor două
naturi ale naturii lui Iisus Hristos
-Doar corpul natural al regelui putea să sufere de ,,Infirmităţile care
vin de la Natură sau Accidente”, iar corpul său politic ,,nu este supus
Patimilor şi Morţii precum celălalt”.
- Biserica şi societatea creştină în general erau un ,,corpus mysticum al
cărui cap este Christos”, fusese transferată de către jurişti din sfera teologică
în cea a statului al cărui cap este regele.
- Nu doar episcopul, dar şi regele figura ca persona mixta, pentru că şi
lui îi era atribuită o anumită capacitate spirituală ca emanaţie a consacrării şi
ungerii
-Trebuie, aşadar să recunoaştem [în rege] o persoană geamănă, una
descinzând din natură, cealaltă din graţie ... Prin intermediul uneia, prin forţa
naturii, este aidoma celorlalţi oameni: prin cealaltă prin deificarea [sa] şi
prin puterea sacramentului [consacrării], îi depăşeşte pe toţi ceilalţi.
-În momentul consacrării sale regele terestru este transformat în ,,alt
om” (alius vir), transfigurându-l în Timp. Cu alte cuvinte, regele devine
,,deificat” pentru un timp scurt datorită graţiei.
-Puterea regelui este puterea lui Dumnezeu. Această putere îi aparţine
lui Dumnezeu prin natura lui si regelui prin intermediul graţiei. Aşadar,
regele este şi el Dumnzeu şi Christos, dar datorită graţiei şi orice ar face nu
face ca simplu om, ci asemenea cuiva care a devenit Dumnzeu şi Christos
prin intermediul graţiei.
-Un tip romanic de crucifix, cunoscut drept Volto santo şi înfăţişându-
l pe Răstignit cu o diademă imperială pe cap şi cu purpură pe umeri, oferă
poate cea mai lapidară formulă cu caractere simultane, regal şi sacrificial, ale
Dumnezeului-om. + încât efectul este mult mai acut aici decât imaginile
înfăţişând cele două naturi în mod separat.
- conceptul de principe ca o similitudine sau un executor al lui
Dumnezeu era susţinut de cultul antic al conducătorului, precum şi de
Biblie.
- din secolul al XII-lea către o definire a prezenţei reale a lui Christos
în Sacramente a produs şi o accentuare a vechii idei a prezenţei lui Christos
în persoana preotului care oficia liturghia, de aici s-a ajuns la concluzia că
episopii şi preoţii sunt deopotrivă vicarii Christi.