Centenarul Marii Uniri și revenirea Bucovinei în granițele României

Magma fierbinte din care s-a născut România Mare a fost prima conflagrație Mondială.
În timpul primului Război Mondial, românii au fost nevoiți să lupte frate contra frate. După ce
România a intrat în război în anul 1916, românii din Bucovina și Transilvania, făcând parte din
armata Austro-Ungară, au fost nevoiți să lupte împotriva armatei române. Această situație extrem
de dureroasă a avut un impact deosebit în epocă, inspirând și opere literare precum „Pădurea
spânzuraților”1 de Liviu Rebreanu.
Primul Război Mondial a însemnat o mare jertfă pentru toți românii. Se estimează că pe
front au murit aproximativ 350.000 de români, iar acestora li s-a adăugat populație civilă,
ajungându-se la aproape un milion de victime. Așadar, unul din zece români și-au pierdut viața în
războiul de reîntregire națională2.
Unirea s-a făcut în special datorită acestor jertfe ale românilor. Totuși, Unirea nu ar fi fost
posibilă fără unele caracteristici de unitate care veneau din trecut: originea comună, limba,
tradițiile și religia. Pe lângă acestea, România anului 1918 a avut și norocul de a avea o
organizare și o elită politică excepționale (principalii oameni politici din Regatul României erau:
regele Ferdinand, regina Maria, Ionel Brătianu, Nicolae Iorga etc.)3.
Situația românilor în debutul războiului era una diferită: Basarabia era în componența
Imperiului Rus încă din 18124; Bucovina era în administrația austriacă din cadrul Imperiului
Austro-Ungar încă din 17755; iar Transilvania și Banatul se aflau în administrația ungară din
cadrul Imperiului Austro-Ungar6.

1
Pe lângă celebra operă a lui Liviu Rebreanu, putem aminti opera lui Mugur Andronic, despre dramele românilor
bucovineni din timpul Primului Război Mondial: Mugur Andronic, În umbra marilor imperii ucigașe. Romanul
soldatului austriac bucovinean în vâltorile primului război mondial și în prizonierat în Italia și Siberia, ediția a II-a,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2016.
2
Cristian Alexandru Boghian, Politică și economie în România interbelică (1928-1938), Târgoviște, Editura Cetatea
de Scaun, 2017, p. 36.
3
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
București, Editura Corint, 2014, p. 341-346.
4
Ibidem, p. 288-289.
5
Vladimir Trebici, Unirea Bucovinei cu România, în „Analele Bucovinei”, an I, 1/1994, București, Editura
Academiei Române, 1994, p. 15.
6
Nicoleta Hegedüs, Imaginea maghiarilor în cultura românească din Transilvania (1867-1918), volumul I, Cluj-
Napoca, Editura Argonaut&Mega, 2012, p. 10-12.

1
 Prima regiune unită cu România a fost Basarabia. Profitând de Revoluția rusă și de
degringolada internă, rezultată din răsturnarea regimului țarist, românii din Basarabia, sub
coordonarea membrilor Partidului Național Moldovenesc, decid să acționeze în vederea obținerii
autonomiei.
Mai întâi au fost soldații basarabeni, 800 la număr, reprezentând peste 200.000 de soldați,
reuniți la congresul din 20 oct/2 noi 1917, care au decis autonomia teritorială și politică a
Basarabiei, în cadrul Rusiei – atunci, o federație democratică. S-a decis constituirea unui organ
reprezentativ, Sfatul Țării, care să fie în funcție până la alegerea prin vot universal, direct și
secret a Constituantei7. Sfatul Țării a avut prima ședință la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și era
alcătuit din 105 români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, câte un
polonez, armean și grec8.
La 2 dec/15 dec 1917, Sfatul Țării a adoptat o Declarație prin care se proclama Republica
Democratică Moldovenească, ca parte componentă a Republicii Federative Rusești.9
În această perioadă, teritoriul Basarabiei era dominat de anarhie, rezultată din acțiunile
soldaților ruși și bolșevicilor de pe teritoriul provinciei, care interacționau violent cu populația
autohtonă și cu noii săi lideri politici. În aceste condiții, la solicitarea Sfatului Țării, în 10 ian/23
ian 1918, armata română intră în Basarabia, pentru a restabili ordinea. Populația civilă, în
majoritatea ei, a primit cu satisfacție această intervenție10. Guvernul bolșevic de la Petrograd
reacționează la această evoluție a situației din Basarabia și decide să rupă relațiile diplomatice cu
România și, în plus, hotărăște să confiște Tezaurul României, aflat la Moscova.
Beneficiind de un curent prounionist, la 27 mar/9 apr 1918, Sfatul Țării, sub conducerea
lui Ion Inculeț, a votat unirea cu România. Pentru unire au fost exprimate 86 de voturi, 3 au fost
împotrivă și au fost înregistrate 36 de abțineri. Condițiile pentru înfăptuirea unirii constau în
efectuarea unei reforme agrare și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești11.
Constantin Stere spunea în martie 1918, după proclamarea unirii: „poporul românesc n-a
venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan unde au fiert și s-au topit

7
Keith Hitchins, România 1866-1947, traducere din limba engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu,
București, Editura Humanitas, 2013, p. 313.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 314.
10
Ibidem, p. 318.
11
Ibidem.

2
toate acele elemente, din cari s-a născut poporul român. Noi nu avem unde ne duce și pe noi
nimeni nu ne poate alunga din casa noastră”12.
Chiar dacă războiul se încheiase pe 11 noiembrie 1918, proiectul Marii Uniri a continuat.
Următoarea provincie care s-a unit cu țara a fost Bucovina 13. Contextul european în care
Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din
Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29
septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un
proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența
în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria
în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie.
În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele
mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era
ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie.
Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea
Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența
teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei14.
Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și
Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai
românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care
era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național
independent15. A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub
președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii.
Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca
răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat
ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de
apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei16.

12
Ibidem.
13
Vasile Ilica, Bucovina noastră. Antologie istorică (1775-2010), Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2012, p. 131.
14
Ibidem, p. 123.
15
Andrei Popescu, Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, București, Editura
Humanitas, 2017, p. 36.
16
Vasile Ilica, op. cit., p. 123.

3
 Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar
Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei 17. La
Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor,
7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul
românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei
hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu
entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni18.
Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor
și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea
Bucovinei cu România era pecetluită19.
Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România este evenimentul
care a dus la desăvârșirea Marii Uniri din 1918.
În septembrie-octombrie 1918, Partidul Național Român și Partidul Social-Democrat
încep să colaboreze și stabilesc să inițieze formarea unui Consiliu Național Român20.
În 29 septembrie/12 octombrie 1918, PNR, prin Comitetul Executiv, a adoptat o
Declarație prin care proclama dreptul națiunii române la autodeterminare. Declarația a fost citită
în Parlamentul de la Budapesta în 5 octombrie/18 octombrie 191821.
În acea perioadă a anului, Imperiul Austro-Ungar își trăia ultimele zile ale existenței lui.
Țările imperiului, unda după alta, își proclamau independența: Cehoslovacia în 28 octombrie,
Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24
noiembrie.
Românii din Transilvania rezonează cu declarațiile de independență din jur și încep
procesul unirii. Mai întâi, în 18 octombrie /31 octombrie, a fost înființat Consiliul Național
Român Central, cu sediu la Arad, un organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș. Consiliul arădean era format din 6 reprezentanți ai PNR și 6 ai PSD: Vasile Goldiș,
Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad; respectiv
Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu22.
17
Keith Hitchins, op. cit., p. 321.
18
Andrei Popescu, op. cit., p. 36.
19
Ibidem.
20
Keith Hitchins, op. cit., p. 322.
21
Ibidem.
22
Ibidem.

4
 Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de Comitetul Național al Românilor
din Transilvania, de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Biserica Ortodoxă și de Biserica Greco-
Catolică, precum și de către Senatul Militar Român, care a și pus la dispoziția Consiliului 50.000
de militari mobilizați la Viena23.
Prăbușirea autorității Imperiului Austro-Ungar s-a făcut resimțită și în Transilvania. Peste
noapte, Consiliul Național Român Central a fost pus în situația de a asigura treburile
funcționărești, administrația maghiară fiind alungată, de a asigura ordinea și de a prelua
conducerea militarilor români împrăștiați prin toate părțile imperiului. Consiliul Național a
înființat Consiliul Militar, format din consilii și gărzi militare, alcătuite la rândul lor din militari
și voluntari români, care aveau sarcina de a păzi principalele obiective de interes public. De
facto, de guvernarea teritoriilor românești se ocupa Consiliul Național Român și sfaturile
naționale române din localitățile românești24.
Observând realitățile din teritoriile românești, Consiliul Național Maghiar a încercat o
negociere cu partea română: Transilvania să rămână în Ungaria, în schimbul unei autonomii cu
guvernator român și reprezentare în guvernul central de la Budapesta. Consiliul Național Român
ia act de propunerea maghiară și decide convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18
noiembrie/1 decembrie 1918, pentru a decide în privința autodeterminării românilor. La
Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat reprezentanți aleși ai tuturor categoriilor
sociale, ai bisericilor, ai asociaților culturale și profesionale, precum și deputați de drept, în total
1.228 de delegați/deputați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul
Consiliului, din toate teritoriile locuite de români25.
Despre ziua de 1 decembrie 1918, omul politic transilvănean Ștefan Cicio-Pop spunea
următoarele: „și cât de sfântă era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cât de senină le era fața,
cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține! Se vedeau că sunt fiii
aceluiași neam…”. De asemenea, Iuliu Maniu afirma: „noi nu ne putem închipui viața mai
departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de
sclav umilit, despărțit de frații săi”26.

23
Ibidem.
24
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 344.
25
Keith Hitchins, op. cit., p. 322.
26
Ibidem.

5
 După ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia,
delegații au dezbătut și aprobat Rezoluția de unire, care a și fost adoptată de toți cei prezenți.
Votarea acestei rezoluții a însemnat votarea unirii tuturor românilor din Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș (Țara Ungurească) cu România. Prin această unire au fost introduse și
câteva principii fundamentale, precum: libertate deplină pentru popoarele conlocuitoare, libertate
confesională, regim democratic, reformă agrară, legislație modernă pentru muncitorime27.
Adunarea a aprobat și un organ legislativ, Sfatul Național și un guvern provizoriu,
Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea cu România și a numit o delegație
care a înmânat actul unirii regelui Ferdinand I, în 14 decembrie 1918, la București. Sfatul
Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, când unirea a fost
desăvârșită și din punct de vedere tehnic28.
Evenimentul politic al anului 1918 este desăvârșirea statului național român,
înfăptuit prin unirea tuturor provinciilor locuite de români, aflate sub o stăpânire străină, cu
România.
Astfel, la finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât
eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul conflagrației.
Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea de la Buftea-
București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii. Schimbările mari în plan european, din
a doua jumătate a anului, și priceperea liderilor români de a simți momentul istoric fac ca
dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, reunite sub numele de Marea Unire de
la 1918: în martie 1918 unirea Basarabiei cu România, în noiembrie unirea Bucovinei cu
România, iar în decembrie unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu
România.
Pentru România, Marea Unire de la 1918 a însemnat o repoziționare în Europa, prin
noua suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8). O sporire considerabilă a
cunoscut și capacitatea industriala (235%), economia, dar și resursele naturale29.
Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Saint-
Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) și Trianon (4 iunie 1920)30.

27
Lucian Leuștean, România și Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920-1923), Iași, Editura Polirom, 2003, p. 141.
28
Keith Hitchins, op. cit., p. 322.
29
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 346.
30
Lucian Leuștean, op. cit., p. 17.

6
 Adrian Constantin Rotar

BIBLIOGRAFIE

Andronic, Mugur, În umbra marilor imperii ucigașe. Romanul soldatului austriac

bucovinean în vâltorile primului război mondial și în prizonierat în Italia și Siberia, ediția a II-a,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2016.
Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor,
Pompiliu, Istoria României, București, Editura Corint, 2014.

7
 Boghian, Cristian Alexandru, Politică și economie în România interbelică (1928-
1938), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017.
Cotos, Victoria Camelia, Populația Bucovinei în perioada interbelică, Iași, Casa
Editorială Demiurg, 2009.
Hegedüs, Nicoleta, Imaginea maghiarilor în cultura românească din Transilvania
(1867-1918), volumul I, Cluj-Napoca, Editura Argonaut&Mega, 2012.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, traducere din limba engleză de George G. Potra
și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2013.
Ilica, Vasile, Bucovina noastră. Antologie istorică (1775-2010), Oradea, Editura
Imprimeria de Vest, 2012.
Leuștean, Lucian, România și Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920-1923), Iași,
Editura Polirom, 2003.
Popescu, Andrei, Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori,
București, Editura Humanitas, 2017.
Popovici, Vlad, Acte și documente privind elita politică românească din Transilvania
(1869-1896), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2010.
Trebici, Vladimir, Unirea Bucovinei cu România, în „Analele Bucovinei”, an I,
1/1994, București, Editura Academiei Române, 1994.