Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă

În 10 noiembrie 1928 a început prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă, Iuliu Maniu

primind din partea Regenţei mandatul de a forma guvernul.

Iuliu Maniu a dizolvat Parlamentul şi a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv
15-19 decembrie 1928 la Senat.

Ziarul "Dreptatea" scria: "Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului românesc înscrise în
legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit".

Prima măsură de liberalizare a fost decizia Consiliului de Miniştri de ridicare a cenzurii, iar în
regiunile aflate sub stare de asediu, desfiinţarea acesteia. S-au luat măsuri ferme pentru
respectarea legilor existente şi contra agitaţiilor comuniste antistatale.

Rezultatul alegerilor a relevat o victorie categorică a PNŢ: 77,76% şi 348 de mandate pentru
Cameră, ceea ce a reprezentat cel mai bun rezultat înregistrat vreodată la alegerile din România, în
condiţiile pluralismului şi ale democraţiei parlamentare. De reţinut şi faptul că aceste alegeri au
fost cele mai corecte, naţional-ţărăniştii, deşi se aflau la guvernare, nu au admis ingerinţele
administraţiei centrale sau locale în opţiunile alegătorilor. Ca urmare, nu s-a înregistrat nici un
protest din partea partidelor învinse în alegeri, deşi rezultatul a fost pentru ele dezastruos (PNL, de
pildă, a obţinut doar 13 mandate !).

Efortul principal al guvernului a fost îndreptat spre consolidarea economiei. Această acţiune a fost
stânjenită de cea mai mare criză economică din lumea capitalistă (1929-1933), accentuată în ţara
noastră de preţurile de dumping practicate de URSS.

Guvernul a acţionat în vederea stabilizării şi convertibilizării leului, cu reuşite remarcabile în

condiţiile generale de criză. Această realizare a fost însă condiţionată de numeroasele împrumuturi
externe care au împovărat bugetul şi au diminuat avantajele obţinute prin participarea capitalului
străin în diferite activităţi economice.

Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice

(din 16 martie 1929) şi Legea minelor (din 28 martie 1929) au demonstrat atât aplicarea politicii
"porţilor deschise" capitalului strain, cât şi calea de instaurare a unei organizări bune şi rentabile.

O preocupare deosebită a guvernului a fost îndreptată spre rezolvarea problemelor ţărănimii. La 28

martie 1929, prin Legea cooperaţiei, s-a acordat autonomie şi s-a introdus autocontrolul în
unităţile cooperatiste, consolidând, totodată, băncile populare. În vederea dezvoltării agriculturii,
prin legi succesive s-au asigurat ţărănimii facilităţi la creditare.

La 2 august 1929, s-a legiferat vânzarea pe credit a uneltelor agricole, iar la 20 august 1929, prin
Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile dobândite prin împroprietărire, s-a
permis înstrăinarea acestora, fără formalităţi speciale.

Legea privind tariful vamal (1 august 1929) a fost adoptată, aşa cum a motivat Virgil Madgearu,
"pentru protecţia intereselor economiei româneşti şi, în primul rând, ale agriculturii".
Ansamblul acestei vaste opere legislative a relevat dorinţa şi preocuparea guvernului naţional-
ţărănesc pentru o bună administrare a statului şi pentru ridicarea nivelului de viaţă al cetăţenilor.
Criza mondială însă a determinat anumite sporuri de impozite şi introducerea (după 1 ianuarie
1931) a "curbelor de sacrificiu", respectiv reduceri de salarii, însoţite de alte restricţii bugetare.

Alături de criza economică mondială, criza dinastică a provocat greutăţi deosebite guvernării
naţional-ţărăniste. Întors în ţară în urma unui complot politico-militar, prinţul Carol, devenit Regele
Carol al II-lea (8 iunie 1930), nu şi-a onorat promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, constituind o
"camarilă" prin care a încercat să-şi promoveze politica de instituire a unui regim de autoritate
personală. În această situaţie, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului (8 octombrie 1930). A
urmat tot un guvern PNŢ, condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a rezistat, până în aprilie 1931,
tentativelor regelui de discreditare a democraţiei parlamentare.

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă s-a sfârşit la 4 aprilie 1931, o dată cu demisia
cabinetului Gh. Gh. Mironescu, confruntat cu tendinţele tot mai autoritare ale Regelui Carol al II-
lea.

Guvernul PNȚ a contractat o serie de împrumuturi externe, pe baza cărora s-a trecut la stabilizarea
monetară a leului, a cărui greutate în aur a fost scăzută de circa 32 de ori față de anul 1892, precum
și la convertibilitatea deplină a monedei naționale. În acest context, s-au acordat o serie de
monopoluri pe termen lung unor firme străine – monopolul chibriturilor a fost încredințat firmei
suedeze Svenska Tändsticks Aktiebolaget, telefoanele au fost concesionate către International
Telephone and Telegraph Corporation (S.U.A.) etc. La 16 martie 1929 s-a publicat legea pentru
organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice. Legea prevedea că toate
concesiunile urmau a se face prin licitație publică; pe baza legii s-au constituit regii autonome în
domeniul căilor ferate, telecomunicațiilor, petrolului, gazului metan etc. [4]

Alte măsuri legislative importante au privit cooperația, vânzarea pe credit a mașinilor industriale,
organizarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol, ameliorarea terenurilor degradate,
adoptarea unui nou tarif vamal, inițierea unui vast program de modernizare a drumurilor,
reglementarea circulației pământurilor cultivabile (prin care se stabilea o limită de 25 ha de familie
pentru dobânditorii de teren cultivabil, care nu puteau fi decât cetățeni români, care să fie
agricultori), reprimarea cametei, introducerea contractului colectiv de muncă (lege prin care se
introducea, pentru prima dată, concediul de odihnă plătit de 7-30 de zile pe an), reorganizarea
administrativă a țării etc.

Guvernele PNȚ au fost însă nevoite să opereze într-un context economic dificil, dominat de marea
criză economică începută în anul 1929. Prețul petrolului și al produselor agricole (principalele mărfuri
de export ale României) a scăzut dramatic, ajungându-se ca, în ciuda dublării sau triplării producției și
a exporturilor sumele încasate să fie mai scăzute.

Conjunctura economică dificilă a obligat guvernul să înceapă aplicarea „curbelor de sacrificiu”; prima
dintre acestea s-a aplicat de la 1 ianuarie 1931 și a constat în scăderea salariilor tuturor funcționarilor
publici cu circa 10-25%.