Gherghe Andra Sabina

Clasa a 12-a B

Eseu
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază
ale conducerii statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile
şi obligaţiile cetăţenilor. Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în
Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832). Prima constituţie modernă a României a
fost constituţia liberală din 1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În
1948, instaurarea în mod oficial a regimului comunist s-a făcut prin adoptarea unei
constituţii prin care România devenea republică şi care a deschis calea către un regim
totalitar. România a redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991. 

Cele dintâi constituţii româneşti au fost adoptate deci în secolul al XIX-lea, în plină epocă
modernă, iar epoca contemporană s-a deschis pentru români cu votarea primei constituţii
democratice. Constituţia din 1866 a fost printre cele mai liberale legi fundamentale din
Europa. Una dintre principalele cauze ale elaborării ei a fost dorinţa oamenilor politici şi a
domnitorului Carol I de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional. După
înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români au căzut de acord să aducă la conducerea ţării
un prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-
hoc din 1857. Astfel a ajuns domnitor al României prinţul german Carol de Hohenzollern.
Pentru că marile puteri recunoscuseră Unirea Principatelor doar pe timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, exista pericolul ca noul domnitor să nu fie acceptat de acestea, iar
unirea să se destrame. La acea vreme, România a fost susţinută de Franţa în relaţiile
internaţionale şi a obţinut şi sprijinul unor state mai mici. O instabilitate gravă pe teritoriul
statului român ar fi putut pune în pericol sprijinul statelor occidentale faţă de România. Ori
garantul stabilităţii oricărui stat modern este existenţa unei legi fundamentale care să
susţină viaţa politică în ansamblul ei. Cu cât România arăta mai clar că funcţionează, că are
o politică internă stabilă, cu atât era mai greu pentru străini să proclame desfiinţarea unirii.

Constituţia din 1866 prevedea ca principii fundamentale separaţia puterilor în

stat (legislativă, executivă, judecătorească), responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund
în faţa legii pentru actele lor), monarhie ereditară şi constituţională (România este condusă
de moştenitori din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen). Regele, şeful statului, avea
următoarele atribuţii: sancţiona şi promulga legile, numea şi revoca miniştrii, numea şi
confirma în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă
(emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri
umanitare). Parlamentul era bicameral, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, iar sistemul
de vot era cel cenzitar. 

Constituţia din 1866 a fost schimbată în 1923, din cauză că legea fundamentală a statului
trebuia să marcheze modificările importante pe plan politic şi social care avuseseră loc în
România în 1918:  Marea Unire şi introducerea votului universal. Textul constituţiei din 1923
este în mare parte asemănător cu cel al constituţiei din 1866. Una dintre asemănări este

1
Gherghe Andra Sabina
Clasa a 12-a B

aceea că ambele legi funcţionau după aceleaşi principii fundamentale: separaţia puterilor în
stat, responsabilitatea ministerială, monarhie ereditară. O altă asemănare priveşte atribuţiile
principalelor instituţii ale statului, care sunt aceleaşi. Dar constituţia din 1923 cuprinde
câteva schimbări esenţiale faţă de cea din 1866. Dintre deosebirile importante amintim:
votul este universal, faţă de votul cenzitar din 1866, se menţionează egalitatea în drepturi
fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie, pe când
înainte se prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială. O consecinţă a
adoptării constituţiei din 1923 este aceea că România devine un stat democratic.

Legea fundamentală a României a fost schimbată radical în 1948, odată cu instaurarea

regimului comunist. După înlăturarea regelui Mihai, autorităţile comuniste au considerat
că era necesară adoptarea altei constituţii care să prevadă noua formă de guvernare a
României, republica, dar şi să permită instaurarea unui regim totalitar în care să nu existe
principiul separaţiei puterilor în stat.

După căderea comunismului, în 1989, şi revenirea la pluripartidism, constituţia comunistă

din 1965 a fost înlocuită, în 1991, pentru a marca revenirea României la democraţie. Deşi
acum forma de guvernare a statului este tot republica, constituţia din 1991 se apropie de
cea din 1923 în câteva puncte esenţiale: parlamentul este bicameral, cuprinzând Camera
Deputaţilor şi Senatul, multe dintre atribuţiile preşedintelui sunt identice cu cele ale regelui,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute în 1923 se regăsesc şi aici, dar apar şi altele
noi. Această ultimă constituţie are rolul de a fi o punte de legătură între prezent şi trecutul
democratic românesc.