EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

LUCIAN BLAGA

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din primul volum de versuri al lui Lucian
Blaga, „Poemele luminii”, în care poetul propune o cosmologie bazată pe principiul forței primordiale
reprezentate de lumină. Este o artă poetică modernă interesul autorului se deplasează de la tehnica
poetică la relația poet-lume, poet-creație. Relația dintre viziunea autorului și expresionism se
concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator, sentimentul
absolutului, interiorizarea și spiritualizarea naturii, tensiunea lirică. Ideile poetice își vor găsi ulterior
corespondența în plan teoretic-filosofic, dar textul nu este de ordon conceptualm ci este un text poetic,
cu limbaj metaforic, având, ca la Eminescu, un plan filosofic secundar. Totodată, poezia este o
meditație lirică pe tema cunoașterii interzise de cenzura transcendentă, o ars poetica ce situează
nașterea poeziei sub semnul cunoașterii apofatice, prin amplificarea misterului existențial. Blaga
renunță „cu bucurie la cunoașterea absolutului”, căci numai așa, prin poezie, poate să proiecteze „în
misterul lumii un înțeles”. Poetul se manifestă decis în apărarea necunoscutului ca stare existențială.
Pentru cunoașterea luciferică, misterul este bunul cel mai de preț. Lumea denudată, cunoscută în
detaliu, profană prin manifestările ei, devine banală, la fel ca o carte citită de mai multe ori. Obiectul
cunoașterii luciferice este totdeauna un mister care, pe de o parte, se arată prin semnele sale și pe de
altă parte, se ascunde după ele. În schimb, „prin cunoașterea paradisiacă se statornicesc pozițiile
liniștitoare, momentele de stabilitate vegetativă și orizonturile, care nu îndeamnă dincolo de ele
însuși,ale spiritului cunoscător” (Trilogia cunoașterii). Negația cunoașterii este de fapt îndemnul spre
o cunoaștere mult mai profundă. Cunoașterea are la Blaga o dimensiune transcendentă ce se stabilește
prin pierderea în necunoscut. Astfel, rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le
potența prin trăirea interioară și prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfățișează.Rolul
poeziei este acela ca, prin mit și simbol, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le.
Creația este un mijlocitor între acel „eu” și lume. Sentimentul poetic este de contopire cu misterele
universale, cu esența lumii. Actul poetic transfigurează misterul și nu îl reduce, iar cuvântul poetic nu
înseamnă, ci sugerează.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului- cunoașterea
lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire. Fiind o poezie cu caracter confesiv,
lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct, aspect evidențiat și de
acea exacerbare expresionistă a eului creator.

Titlul stabilește factorii externi implicați în acest gen de cunoaștere, eul poetic și lumea infinită
a misterelor, figurată metaforic prin „corola de minuni a lumii”. Plasarea inițială a pronumelui urmat
de verbul cu formă negativă exprimă atitudinea poetului , opțiunea pentru cunoașterea luciferică. Prin
sugestia unei geometrii a rotundului, „corola” semnifică perfecțiunea, lumea infinită a tainelor. Titlul
este reluat în incipitul poeziei, iar sensul său îmbogățit prin seria de antiteze și metafore se întregește
cu versurile finale „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] / căci eu iubesc / și flori și ochi și
buze și morminte”. Poezia devine astfel un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a tainelor
lumii prin trăirea și contemplarea nemijlocită a formelor concrete. Poezia însemană intuirea în
particular a universalului.

Compozițional, poezia are trei secvențe marcate prin scrierea cu inițială majusculă a versurilor.
Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la „ o amplă comparație, cu un termen concret, de un
puternic imagism, și un termen spiritual, de transparentă înțelegere”. Prima secvență exprimă
concentrat, cu ajutorul verbelor la formă negativă „nu strivesc”, „nu ucid”, atitudinea poetică față de
mistere. Verbele se asociază metaforei „calea mea”, care sugerează destinul poetic asumat. A doua
secvență se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu”- „alții” ; „lumina mea”- „lumina altora”.
Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: „lumina altora”- „sugrumă”,
„strivește”, „ucide”, „micșorează”; „lumina mea”- „sporesc”, „îmbogățesc”, „mărește”, „iubesc”.
Finalul poeziei constituie o a treia secvență, cu rol conclusiv, deși exprimată printr-un raport de
cauzalitate (căci). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub ochii mei”)
și de iubire („căci eu iubesc”).

Necunoscutul, pragul unde intervine cunoașterea transcendentă, este sugerat prin simboluri
cuprinzătoare „flori, ochi, buze și morminte”. Enumerația, procedeu de amplificare a viziunii poetice,
constituie o modalitate de a construi, din părți dispersate, realitatea complexă a lumii.Metaforele-
simbol din partea vizibilă a acestui univers sunt puternic încărcate semantic. Ochii, simbol al acestei
neîncetate tentative de descifrare a misterelor, exprimă ideea că omul nu se poate apropia cu adevărat
de taine decât prin contemplare, printr-o acceptare a existenței acestora. Florile sunt „un simbol al
stării primordiale edenice” (Ion Bălu), sublimul din preajmă, formă extremă a frumosului.
Metaforismul accentuat creează un imagism puternic și sugestiv. Necunoscutul este „întunecata zare”,
străbătut de fiorul transcendenței: „largi fiori de sfânt mister”. Poetul sporește misterul prin lumina sa:
„așa îmbogățesc și eu întunecata zare”, lumină comparată cu o forță cosmică, primară și creatoare.
Motivul lunii este și aici un factor potențator de mister și de cunoaștere. Împrumutând din lumina
lunară, poetul oficiază el însuși un act de creație complementar creației originare, săvârșite sub
semnul exploziei de lumină. Această lumină nu este însă una devastatoare, ci „tremurătoare”, subtilă,
creatoare de mister și de valori estetice. „Lumina altora” se dovedește a fi brutală, „sugrumă vraja”,
anulează șansa unei noi creații. Antiteza dintre cele două tipuri de cunoaștere este ireductibilă:
„lumina mea” este generatoare de mister; „lumina altora” doar determină drumuri fără întoarcere,
conduce la inaptitudinea creației. Întunericul este magma primordială din care se modelează, prin
lumină, lumea, dar și sursa unei inepuizabile inspirații poetice, cultivată și menținută prin iubire.

Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel
morfosintactic, plasarea pronumelui „eu” în incipit și repetarea de șase ori susține caracterul confesiv.
Conjuncția „și”, prezentă în zece poziții, conferă cursivitate discursului liric și accentuează ideile cu
valoare gnomică. Topica afectivă, inversiunile și dislocările sintactice, evidențiază opțiunea poetului
pentru o anumită formă de cunoaștere. La nivel lexico-semantic, se observă terminologia abstractă,
lexicul împrumutat din sfera cosmicului și a naturii, organizat „ca forme sensibile ale cunoașteri”
(Ștefan Munteanu). Opoziția „lumină”- „întuneric” relevă simbolic relația între cunoașterea luciferică
și cunoașterea paradisiacă. Particularitatea stilistică a textului se remarcă în comparația amplă, în
enumerație și în cultivarea cu predilecție a metaforei revelatorii. Prozodia,forma modernă,
ingambamentul reprezintă o eliberare de rigorile clasice, o cală directă de transmitere a ideii și a
sentimentului poetic.

În concluzie, poezia lui Lucian Blaga propune o relație tulburătoare între acel „eu” și „corola
de minuni a lumii”, „doi poli între care promite să se desfășoare spațiul unei perpetue tensiuni, al unei
necontenite năzuințe de apropiere, până la identificare ” (Ion Pop).