TESTAMENT

TUDOR ARGHEZI

„Testament” este un elogiu exemplar adus cărții, aproape fără egal în literatura
română, o demonstrație estetică a modului cum se întemeiază cartea, cum lumea pe
care o cuprinde, ea însăși aflată în procesul genezei, se mută în spațiul literar. Poate
numai Miron Costin se apropia de o astfel de viziune: „Că nu alta mai de folos zăbavă
în toată lumea, viața omului, decât cetitul cărților”, scriitorul și cititorul dobândind
deopotrivă, în spațiul imaginar, „nemuritoriu nume”. Această metaforă are o
coincidență uimitoare cu metafora argheziană care deschide „Testament”- „Nu-ți voi
lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe o carte”. Totodată, poezia
argheziană amintește de afirmația lui Mallarmé: „Lumea există pentru a ajunge la o
carte”. Cartea și lumea devin un fel de oglinzi paralele care se reîntâlnesc în trepte,
atunci când se face transferul creației între generații, când cartea este înmânată fiului
ca o nouă Tablă de lege, pentru a continua efortul creator. În acest câmp imaginar,
poetul este, evident, noul Demiurg, iar cuvântul este sursa generatoare a creației,
elementul care are puterea să ordoneze lumea: „La început a fost cuvântul”.

„Testament” este o artă poetică modernă deooarece în cadrul ei apare o triplă

problematică, specifică liricii interbelice: transfigurarea socialului în estetic, estetica
urâtului, relația între inspirație și tehnica poetică. Se poate vorbi despre o permanență
a preocupării argheziene de a-și formula crezul poetic, „Testament” fiind prima dintre
artele poetice publicate în diferite volume („Flori de mucigai”, „Epigraf”, „Frunze
pierdute”).

Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată

ca moștenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput sub forma unui monolog
adresat, lirismul subiectiv realizându-se prin atitudinea poetică transmisă în mod
direct. Titul poeziei are o dublă accepție, denotativă și conotativă. În sens denotativ,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic. Aceasta este accepția laică a termenului. În
sens religios, cuvântul face trimitere la Vechiul și Noul Testament, în care sunt
adunate învățăturile proorocilor și apostolilor adresate omenirii. Din această accepție
religioasă derivă și sensul conotativ. Astfel, creația argheziană devine o moștenire
spirituală adresată urmașilor cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Textul poetic este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri,

fragmentarismul fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat
sub forma unui monolog adresat sau a unui dialog imaginar între „tată” și „fiu”, între
„străbuni” și „urmași”, între „rob” și „Domn”, tot atâtea ipostaze ale eului liric.
Metafora „carte” ocupă un loc central în organizarea discursului, fiind un element de
recurență. Termenul „carte” are rol și în organizarea materialului poetic și semnifică,
pe rând, în succesiunea secvențelor poetice: „treaptă”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”,
„slovă de foc și slovă făurită”. Cartea și creatorul se află în strânsă legătură, verbele la
persoana I având drept ro, definirea metaforică a actului de creație: „am ivit”, „am
prefăcut”, „am pus”. Concretețea sensului verbelor redă truda creatorului,
plasticizează sensul abstract al actului creator. Organizarea materialului poetic se
realizează și prin seria relațiilor de opoziție: „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”-
„frumuseți și prețuri noi”; „slova de foc”- „slovă făurită”.

Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu imaginar,

sugerează ideea moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”, devenind simbol al
identității obținute prin cuvânt. Prima strofă surprinde evoluția temporală a lumii,
„germinația antropologică” (George Călinescu). Devenirea însăși a umanității este
aspră, un urcuș istovitor pe treptele timpului. Răzvrătirea este, desigur, revoltă,
inclusiv împotriva unei Divinități care a părăsit lumea după ce omul a fost alungat din
Paradis.

Versurile sunt pline de mânia care zace în adâncuri: „venin”, „durere”,

„sudoare” sunt metafore ale unei condiții umane degradate, lipsite de nimbul ei
originar. Treptele suite pe brânci pot presupune și o reiterare a mitului eternei
reîntoarceri, o regăsire a timpului și spațiului sacru. Metafora „seara răzvrătită” face
trimitere la un trecut zbuciumat care se leagă de generațiile viitoare prin „carte”,
treaptă a prezentului. Enumerația „râpi și gropi adânci” și versul „Suite de bătrânii mei
pe brânci” devin expresia drumului dificil al cunoașterii și al acumulărilor. Poetul se
înfățișează ca o verigă în lanțul temporal al generațiilor, iar „cartea” este „o treaptă” în
desăvârșirea cunoașterii. În a doua secvență poetică apare o altă definiție lirică a cărții,
numită acum „hrisovul vostru cel dintâi”. Cartea-hrisov are pentru generațiile viitoare
valoarea unui document fundamental, asemenea Bibliei sau a unei mărturii istorice, un
document al existenței și al suferinței strămoșilor: „Al robilor cu saricile pline”.
Efortul creator presupune și transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel,
„sapa” devine „condei”, iar „brazda”, „călimară”. De-a lungul unei istorii ce stă sub
semnul suferinței, obiectele muncii fizice se transformă în obiecte ale muncii
intelectuale. Asupra cuvintelor, poetul aplică aceeași trudă transformatoare prin care
plugarii supuneau pământul. Poetul este, prin urmare, un născocitor care transformă
„graiul cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează
poezia ca meșteșug. Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat, sugerat prin
paralelismul între munca fizică, „Sudoarea muncii sutelor de ani”, și aceea spirituală,
„frământate mii de săptămâni”. Prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-și
însă forța expresivă, idee sugerată prin oximoronul din versul: „Veninul strâns l-am
preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Poetul purifică lumea,
pornind de la expresia ei inițială, de la cuvânt.
 Transformările sunt radicale, iar transsubstanțierea materiei și reconvertirea
cuvântului reprezintă fenomenul cel mai amplu și mai radical din poezie. Poetul poate
face ca versurile lui să exprime iamgini sensibile, și să stigmatizeze răul din jur: „Am
luat ocara și tocând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”, asta având funcție
cathartică și, în același timp, moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se
sacralizează,devine îndreptar moral, iar creația capătă valoare justițiară; „Am luat
cenușa morților din vatră/ Și-am făcut-o Dumnezeu de piatră”. De asemenea,
ambiguitatea semantică a metaforei poate să sugereze și ideea unui Deus absconditus,
a prezenței divine care se refuză epifaniei, cunoașterii directe. În strofa a cincea apare
ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt
concentrate în poezie, simbolizată prin vioară, instrument mult mai reprezentativ
pentru universul țărănesc decât clasica liră: „Durerea noastră surdă și amară/ O
grămădii pe-o singură vioară”. Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului,
concept pe care îl preia de la Baudelaire, poetul care lărgește ideea de frumos,
integrându-i înțelegerea răului, a urâtului. Astfel, orice aspect al realității, frumos sau
urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic. Este un proces laborios,
copleșitor, de transfigurare artistică: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”. Viziunea poetică amintește de afirmația lui Hugo Friedrich:
„Diformul produce surpriza, iar aceasta declanșează atacul neașteptat. Mai violent
decât până acum, anormalitatea se anunță ca principiu al poeziei moderne, odată cu
una din cauzele ei: iritarea împotriva banalului și tradiționalului”. De asemenea,
pentru Arghezi, poezia are rol vindicativ, răzbunând târziu, dar necesar, suferința
strămoșilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor”.

Muza, arta contemplativă, „Domnița”, pierde în favoarea meșteșugului poetic:

„Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este atât rezultatul
inspirației, al harului divin, „slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei
poetice, „slovă făurită”. Totodată, „slova de foc și slova făurită” pot simboliza și cele
două capete ale lumii, spiritul și materia, ca expresie a armoniei,a unui coșmar
desăvârșit a întoarcerii Creației de la Cuvântul originar, deopotrivă al Lumii și al
Cărții. Ultimele versuri surprind relația între creator și cititor: „Robul a scris-o,
Domnul o citește”. Poetul își asumă cu tulburătoare modestie ipostaza de rob, de
truditor al condeiului, care știe că destinul cărții sale depinde de cititorul-Domn
deoarece o carte nu trăiește cu adevărat decât atunci când este citită.

La nivel lexico-semantic, se observă acumularea de cuvinte „nepoetice”, care

dobândesc valențe esetetice, potrivit esteticii urâtului („bube,mucegaiuri și noroi”,
„chiorchin de negi”). Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor
straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme („hrisov”), regionalisme
(„grămădii”), cuvinte și expresii populare („pe brânci”, „plăvani”, „vite”, „zdrențe”),
termeni religioși („credință”, „icoane”, „izbăvește”), neologisme („obscur”). Seriile
antonimice („când să-mbie, când să-njure”) sugerează diferitele tonalități ale creației
poetice. La nivel morfo-sintactic, sugestia trudei creatorului se realizează cu ajutorul
dislocării topice și sintactice: „Și dând în vârf, ca un chiochin de negi/Rodul durerii de
vecii întregi”. De asemenea, jocul timpurilor verbale susține ideile poetice. Caracterul
testamentar, programatic al poeziei este evidențiat prin singura formă verbală de
viitor, plsată la început: „Nu-ți voi lăsa”. Perfectul compus surprinde rolul creatorului
(„am ivit”, „am prefăcut”, „am pus”), iar concretețea semantică redă ideea de trudă și
plasticizează sensul abstract al actului creator. Materialitatea imaginilor artistice,
conferind forța de sugestie a ideii, se realizează la nivel stilistic prin fantezia
metaforică, asocierile semantice surprinzătoare, înnoirea metaforei sau comparația
inedită: „Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”. Imaginile
se realizează și prin enumerație: „bube, mucegaiuri și noroi”, dar și prin principiul
enumerativ , ca modalitate de juxtapunere a sucecsivelor definiții poetice ale actului
de creație sau ale surselor de inspirație. Sonoritățile dure, ale unui lexic colțuros,
sugerând exprimarea existenței și truda căutării, sunt susținute și de versificație: strofe
inegale și ritmuri variabile, conservându-se totuși rima împerecheată.

În concluzie, „Testament” este o artă poetică modernă, sintetizatoare pentru

orientările poeziei interbelice, este un text poetic remarcabil pe care nu îl poți citi
„fără acea înfiorare cosmică” (George Călinescu).