ENIGMA OTILIEI

GEORGE CĂLINESCU

Al doilea dintre cele patru romane scrise de Călinescu, „Enigma Otiliei” este
„un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit
program estetic” (Nicolae Manolescu). Dar scriitorul își depășește programul estetic,
realizând un roman al „vocației critice și polemice”, cu evidente implicații moderne,
„un balzacianism fără Balzac” (Nicolae Manolescu).

„Enigma Otiliei” este roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe
planuri, cu conflicte puternice la care participă numeroase personaje. Apartenența la
realismul-balzacian se reflectă în temele valorificate, în obiectivarea perspectivei
narative, în cronologia evenimentelor, în realizarea unor tipologii umane, în relația de
interdependență între personaj și mediu, în tehnica detaliului. Prezența unor curente
literare precum romantismul și naturalismul, tema citadină, realizarea poliedrică a
personajelor sau metoda comportamentistă justifică deschiderea romanului către
modernitate.

Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiune la persoana a III-a. Viziunea

„dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, dar condiția impersonalității este
încălcată prin comentariul unui estet: „Obiectivitatea însăși este una paradoxală, căci
nu mai desemnează absența din evenimente a unui narator imparțial sau a demiurgului
balzacian, ci amestecul permanent al unui comentator savant și expert care, în loc să
înfățișeze lumea, o studiază pe probe de laborator” (Nicolae Manolescu).

Romanul focalizează mai multe spații ale ficțiunii, determinate de tot atâtea
teme literare: e un roman al moștenirii, al orfanului, al paternității eșuate, al iubirii
romantice, al mediilor periferice, într-o lume bucureșteană de la începutul secolului al
XX-lea, aflată sub influența covărșitoare a banului, „zeul la care se închină toți”
(Balzac). În cazul lui Giurgiuveanu, manifestarea sentimentului de paternitate este
înfrântă de reticența de a trece averea pe numele Otiliei. Ideea de paternitate apare și
în cazul lui Pascalopol, care nu se decide dacă o iubește pe Otilia parental sau ca un
bărbat autentic. Relația fraternă dintre moș Costache și Aglae se va degrada tot din
perspectiva moștenirii. Pentru Stănică Rațiu, ideea de paternitate este demagogică,
limitându-se la discursuri lipsite de substanță.

Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Costache. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care,rămas orfan, vine
la București pentru a studia medicina, locuiește la tutorele lui și trăiește iubirea
adolescentină pentru Otilia. Succesiunea secvențelor narative este redată prin
înlănțuire, completată prin inserția unor micronarațiuni în structura romanului. Unele
secvențe narative (capitolul I și al XVIII-lea) se realizează scenic, prin dispunerea
personajelor; prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor și a vestimentației.
Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descierea susține impresia de
univers autentic, ceea ce amintește chiar de afirmația scriitorului, „măsura valorii unui
roman este autenticitatea”.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descierea străzii și a casei lui

moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul din acest univers domestic, adevărată
„menajerie de sticlă”, în momente diferite ale existenței sale. Scriitorul manifestă
atenție și rigoare clasică și infinită grijă pentru precizarea locului și timpului acțiunii:
„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de
vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim”. Romanul
se sfârșește prin venirea lui Felix pe aceeași stradă. În acest ciclu temporal au loc toate
intrigile propuse de autor și erodarea treptată a personajelor, ca o confirmare a ideii că
în romanul balzacian, viața este „istoria unui eșec” (E.M. Forster). În acest interval
spațiu-timp, se dezvăluie lumea Bucureștilor, obosită existențial, cu intrigi puține, cu
drame mari, consumate în interiorul sordid al vreunei case vetuste, personajele
mișcându-se inexorabil între naștere și moarte, în grija sau spaima pentru ziua de
mâine. O lume în care temporalitatea lentă a evenimentelor este dictată de bătrâni, de
obicei posesori ai averilor, de la care se așteaptă o iluzorie salvare materială.
Compeția pentru moștenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor
obsesiei banului. Clanul Tulea urmărește să pună mâna pe moștenirea lui Costache,
plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Pretutindeni prezent, divers informat,
amestecându-se oriunde crede că poate obține ceva bani, Stănică Rațiu susține în fond
intriga romanului până la deznodământ: reușește și smulge banii lui Costache, o
părăsește pe Olimpia, Aurica ratează șansa unei căsătorii, Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariție, lăcomie și parvenitism sunt înfățișate și aspecte ale familiei
burgheze. Căsătoria face parte din preocupările personajelor: Aurica are obsesia
măritișului, Titi trăiește o scurtă experiență matrimonială, Pascalopol se căsătorește cu
Otilia, Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestre, Felix însuși se va căsători „într-un
chip strălucit”. Istoria moștenirii include două conflicte succesorale: primul este iscat
în jurul averii lui moș Costache, al doilea destramă familia Tulea. Conflictul erotic
privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Romanul realist-balzacian devine o adevărată comedie umană, plasând în

context social personaje tipice, aspect prin care o astfel de proză dobândește „înaltă
semnificație umană”. Personajele principale ale romanului se înscriu în tipare
caractero-logice: Felix este intelctualul în devenire, Stănică Rațiu este arivistul
ambițios și plat, un demagog al ideii de familie, Pascalopol este bărbatul matur și
rafinat, Aglae e „baba absolută fără cusur în rău”, Costache este avarul. Otilia se
sustrage unei încadrări tipologice, simbolizând eternul mister feminin. Personajele fac
parte, în majoritatea lor, dintr-o galerie de păpuși învechite, de mucava, măcinată de
ambiții mai mari sau mai mici. Aglae agresează pe oricine cu o răutate gratuită. Când
află de sosirea lui Felix, ea îi spune lui Costache: „N-am știu că faci azil de orfani”.
Conduce totul în propria casă, făcând și desfăcând destinele și căsătoriile copiilor.
Aurica este fata nemăritată, sortită decreptitudinii timpului, visând povești de dragoste
imposibile. Tipologic, ea va deveni o mătușă încremenită într-o tinerețe trecută,
locuitoare a unei „case cu molii” de mahala. Nelipsit din casa lui Costache, Pascalopol
este un element de contrast prin rafinament și afectivitate. Existența lui Pascalopol
este un exemplu concludent pentru vechimea unui mod de viață reminiscențe
aristocratice. În acest mediu, eroul Costache suferă o agresiune continuă din partea
celorlalți membri ai familiei. Moartea eroului se petrece într-un decor jalnic, la fel de
patetic ca acela în care s-a desfășurat întreaga lui viață.

Ca într-un roman al educației sentimentale, Felix e „înconjurat de măștile iubirii

și ale geloziei, ale rapacității sau generozității” (Nicolae Manolescu). Fiind personajul
din afară care pătrunde în această lume, Felix traversează un proces evolutiv în plan
sentimental, dar și planul carierei. El este orfanul care vrea să se realizeze și să devină
independent. Gelos pe Pascalopol, este prea imatur ca să o înțeleagă pe Otilia. În cele
din urmă, sfârșește prin a se adapta acestei lumi, căsătorindu-se cu o femeie bogată
care îl va introduce în societatea înaltă a Bucureștiului. În incipit este caracterizat
direct de narator: „Fața îi era însă juvenilă și prelungă, aproape feminină”. Își va
realiza ambițiile profesionale, devenind un medic renumit și profesor universitar.

Otilia este unicul personaj cu adevărat viu în acest carusel al măștilor, iar
portretul ei este realizat cu tehnici moderne precum comportamentismul și reliefarea
poliedrică. Este o fată fascinantă, naturală, imprevizibilă, cu toate calitățile vârstei
adolescentine, descrise în tonuri romantice, inconfundabilă prin portretul ei cu
trăsături delicate, pline de inocență și tinerețe: „un cap prelung și tânăr de fată,
încărcat cu bucle căzând până la umeri”. Odaia ei cu oglinda fațetată, cu toate
nimicurile femeiești, spune povestea felului de a fi al Otiliei: tinerețe, cochetărie,
sensibilitate, sinceritate. Deruta pe care o stârnește provine din faptul că ea oscilează
de la o extremă la alta, nenorocul ei fiind de a se mișca într-o lume orănduită pe tipare.
Otilia rămâne totuși un personaj enigmatic, ipostază a eternului feminin, reușind să se
manifeste cu toată prospețimea într-un mediu ostil. Față de Otilia, personajele
romanului manifestă un interes mai vizibil sau mai discret care o plasează,
întotdeauna, în centrul atenției. Relativizarea imaginii prin reflectarea poliedrică
alcătuiește un portret complex și contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și iubitoare pentru
moș Costache; fata exuberantă și admirabilă pentru Felix, femeia remarcabilă pentru
Pascalopol; o „dezmățată” pentru Aglae și Aurica; „ o fată deșteaptă” , cu spirit
practic, pentru Stănică. Cel care intuiește însă adevărata dimensiune a personalității
Otiliei este Weissmann: „Orice femei care iubește un bărbat fuge de el ca să rămână în
amintirea lui ca o apariție luminoasă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește”.
Studentă la Conservator, înzestrată cu o fire de artist, Otilia îi va purta de grijă lui
Felix încă din seara sosirii acestuia. Între cei doi se naște de la început o afecțiune
delicată, determinată și de condiția lor de orfani. Impulsiv și încă imatur, Felix
percepe însă dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal
feminin: „Otilia i se înfățișase de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit și
mereu amânat”. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpănește. Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia este esențială pentru înțelegerea
atitudinii lor față de iubire. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de această
diferență dar și de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea carierei lui, Otilia
îl părăsește, alegând siguranța căsătoriei cu Pascalopol. În epilog, Felix află de la
Pascalopol că, eliberată de căsătorie, Otilia a devenit soția unui conte exotic, undeva
în Argentina și observă în fotografie o femeie frumoasă, dar „cu un aer de platitudine
care stingea totul”.

În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist-balzacian în care tradiția se

îmbină cu inovația, un roman în care scriitorul ne propune o lume cu personaje
perisabile, nerezistând fluxului necruțător al timpului, iar ceea ce rămâne este acea
„oboseală imensă a lumii realiste” (Nicolae Manolescu).