Iosif Vissarionovici Stalin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Text document with red question mark.svg
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi
lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
Pagina „Stalin” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Stalin (dezambiguizare).
Iosif Vissarionovici Stalin

იოსებ სტალინი
Иосиф Виссарионович Сталин
Stalin Museum Batumi.jpg
Date personale
Nume la naștere Josef Iosif Stalin Modificați la Wikidata
Născut 6/18 decembrie 1878 Modificați la Wikidata
Gori, Gubernia Tiflis[*], Imperiul Rus[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Decedat 5 martie 1953 (74 de ani)[5][2][6][7][8][9][10] Modificați la Wikidata
dacea din Kunțevo[*], URSS[11] Modificați la Wikidata
Înmormântat necropola din zidul Kremlinului[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesului cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*]) Modificați la Wikidata
Părinți Vissarion Ivanovici Djugașvili
Ekaterina Gheladze
Căsătorit cu Ekaterina Svanidze (1906–1907)
Nadejda Allilueva (1919–1932)
Copii Iakov Djugașvili
Vasili Stalin
Svetlana Allilueva
Naționalitate Georgia Georgia
Cetățenie Flag of Russia.svg Imperiul Rus
Flag of Russia (1918).svg Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
Flag of the Soviet Union.svg URSS Modificați la Wikidata
Etnie Georgieni
oseți[*] Modificați la Wikidata
Religie Ortodoxism
Ocupație om politic
revoluționar
autor Modificați la Wikidata
Secretar General/Prim Secretar/
al CC al PCUS
În funcție
3 aprilie 1922 – 5 martie 1953
Precedat de nimeni (postul a fost creat în 1922)
Succedat de Nikita Hrușciov
Președinte al Sovietului
Comisarilor Poporului
În funcție
6 mai 1941 – 5 martie 1953
Precedat de Viaceslav Molotov
Succedat de Gheorghi Malenkov
Generalisim al Uniunii Sovietice
Premii Ordinul Lenin (20 decembrie 1939)
Medal "For the Victory over Japan"[*] (octombrie 1945)
Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941–1945”[*] (mai
1945)
Ordinul Steagul Roșu (27 noiembrie 1919)
Erou al Muncii Socialiste (20 decembrie 1939)
Erou al Uniunii Sovietice (26 iunie 1945)
Ordinul Victoriei (29 iulie 1944)
Ordinul Lenin (26 iunie 1945)
Ordinul Steagul Roșu (13 februarie 1930)
...mai multe...
Partid politic Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Alma mater Tbilisi Theological Seminary[*]
Gori school[*]
Semnătură
Stalin Signature.svg
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Iosif Vissarionovici Stalin (în rusă: Иосиф Виссарионович Сталин ► pronunţie ► , născut:
Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, în georgiană: იოსებ ბესარიონის ძე ჯუღაშვილი, 18
decembrie 1878[12] – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, a fost un om politic
sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic
sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în
urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu
Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de
represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul
celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a
deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca
interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism.

Sub Stalin, care a înlocuit Noua Politică Economică (NEP) cu planurile cincinale, (introduse în
1928) și agricultura individuală cu agricultura cooperatistă, Uniunea Sovietică a fost
transformată dintr-o societate țărănească într-o mare putere industrială mondială la sfârșitul celui
de-al patrulea deceniu, țara sa devenind a doua putere economică din lume.[13] Agricultura
sovietică, care a fost exploatată pentru finanțarea industrializării, a continuat să fie subdezvoltată
pe toată durata deceniului. Colectivizarea a trebuit sa facă față opoziției generalizate a
chiaburilor, în fapt, cei mai harnici și gospodari oameni ai satelor, având ca rezultat o luptă
înverșunată a multor țărani împotriva autorităților.
În acest timp, Stalin a argumentat că fracționismul Partidului Comunist aflat la putere ar putea
slăbi Uniunea Sovietică în fața inamicilor externi. Pe durata deceniului al patrulea, el, practic, a
eliminat opoziția politică prin intermediul sistemului foarte dur al exilului intern (vezi Gulag) și
prin execuții, iar prin asigurarea de beneficii anumitor segmente ale populației, a câștigat
sprijinul sau cooperarea lor cu regimul.

O victorie greu cucerită în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941–1945, (care a fost
posibilă cel puțin parțial datorită capacităților de producție ridicate în timpul industrializării
forțate), a pus temelia pentru formarea Pactului de la Varșovia și a consfințit poziția URSS drept
una dintre cele două superputeri mondiale dominante, poziție pe care a menținut-o pentru
aproape patru decenii după moartea lui Stalin (în 1953). Cu toate acestea, generațiile de
conducători care au urmat au repudiat stalinismul. Succesorul lui Stalin și prim-secretar al
partidului, Nikita Hrușciov, a denunțat folosirea represiunii în masă și cultul personalității, (în
1956). [1]

Cuprins
1 Copilăria
2 Căsătoria și familia
3 Cucerirea puterii
4 Stalin și schimbările din societatea sovietică
4.1 Industrializarea
4.2 Colectivizarea
4.3 Știința
4.4 Serviciile sociale
4.5 Cultura și religia
4.6 Epurările și deportările
4.6.1 Epurările
4.6.2 Deportările
4.6.3 Exterminarea
5 Al Doilea Război Mondial
6 Epoca postbelică
7 Stalin ca teoretician
8 Moartea
9 Cultul personalității
10 Politici și realizări
11 Alte nume și zvonuri despre origini
12 Vezi și
13 Note
14 Note
15 Bibliografie
16 Lectură suplimentară
17 Legături externe
Copilăria
Imagine indisponibilă Imagine indisponibilă
Stalin în tinerețe, cca. 1894, la 16 ani, și în 1902 la 24 de ani.
Stalin s-a născut în orașul Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugașvili.
Mama sa, Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie de iobagi. Cei trei frați ai lui Stalin au
decedat de tineri. Iosif, denumit din afecțiune "Soso", a fost, practic, singur la părinți. Vissarion
Ivanovici Djugașvili era un fost iobag care, atunci când a fost eliberat, a devenit cizmar. El și-a
deschis propriul atelier, dar, în scurtă vreme, a dat faliment, ceea ce l-a forțat să lucreze într-o
fabrică de încălțăminte, în Tiflis (Tbilisi). Vizitându-și rar familia și fiind în stare de ebrietate
gravă, Vissarion își bătea adesea fără motiv soția și fiul. Un prieten din copilărie al lui Stalin a
scris că "... aceste bătăi nemeritate și înfiorătoare l-au făcut pe băiat la fel de dur și fără de inimă
precum tatăl său." Același prieten a scris că nu l-a văzut niciodată plângând pe Stalin. Alt prieten
din copilărie, Iremashvili, credea că bătăile pe care i le administrase tatăl său i-au inoculat lui
Stalin ura față de autorități. El a spus, de asemenea, că oricine își manifestă puterea asupra celor
din jur îi amintea de tatăl său și de cruzimea acestuia. Stalin înseamnă "om de oțel" în limba rusă.

Unul dintre oamenii la care Ekaterina spăla rufe și făcea menajul era un evreu din Gori, David
Papismedov. Papismedov i-a dat lui Iosif, care o ajuta pe mama sa, bani și cărți de citit și l-a
încurajat. Câteva zeci de ani mai târziu, Papismedov a venit la Kremlin să vadă ce a ajuns micul
Soso. Stalin și-a surprins colegii nu numai prin faptul că l-a primit pe bătrânul evreu, dar și prin
faptul că a stat de vorbă cu el în public, plin de bucurie.
În cele din urmă, tatăl lui Stalin, Beso, a plecat, în 1888, la Tiflis, lăsându-și familia fără sprijin
material. Au existat zvonuri că ar fi murit într-o încăierare între bețivi într-un bar, deși alții spun
că l-ar fi văzut în Georgia chiar prin 1931.

Mătușa sa, Nina Djuradze, a fost și ea activă în mișcarea comunistă.[14]

La opt ani, Soso a început învățătura la școala bisericească din Gori. Când a intrat la școală,
Stalin era într-un grup de elevi foarte eterogen. Stalin și colegii lui de clasă erau, în cea mai mare
parte, georgieni și vorbeau una dintre cele șaptezeci de limbi caucaziene, dar la școală au fost
siliți să folosească rusă. Chiar și atunci când vorbeau rusește, profesorii ruși își băteau joc de
Stalin și de colegii lui din cauza accentului lor georgian. Stalin era ridiculizat și de cei care erau
fii de preoți sau de negustori. Ei își băteau joc de uniforma lui școlară jerpelită și de fața lui cu
urme de vărsat de vânt. Tânărul Iosif a învățat să-și învingă adversarii intimidându-i. El a
exploatat slăbiciunile colegilor, bătându-și joc cu brutalitate de ei. Pentru a evita confruntările
fizice, îi batjocorea acuzându-i că folosesc violența ca pe un "înlocuitor pentru creier".

Stalin în exil, 1915

Stalin și-a impus autoritatea asupra celor din familii bogate. Deși mai târziu Stalin a căutat să
ascundă aceste origini georgiene, pe timpul copilăriei sale era fascinat de folclorul local.
Poveștile pe care le citea vorbeau despre muntenii georgieni care luptaseră vitejește pentru
independența țării. Eroul favorit al poveștilor lui Stalin era un tâlhar legendar din munți numit
Koba. El le-a cerut colegilor de clasă să-l numească Koba și acest nume a devenit și primul său
pseudonim ca revoluționar. În scurtă vreme a devenit cel mai puternic sportiv și cel mai bun la
învățătură. El a strălucit în școală și a fost premiant, iar când a împlinit 14 ani a fost răsplătit cu o
bursă la Seminarul teologic din Tiflis, o instituție a bisericii ortodoxe ruse, unde a început să
învețe din 1894. El era plătit pentru cântatul în cor, bani care se adăugau la mica sa bursă. Deși
mama sa a vrut ca el să devină preot (chiar și după ce devenise conducătorul Uniunii Sovietice),
Stalin a intrat la seminar nu datorită vreunei vocații religioase, ci datorită faptului că era una
dintre puținele opțiuni educaționale disponibile, atâta vreme cât guvernul țarist nu dorea să
permită existența unei universități în Georgia.

Implicarea lui Stalin în mișcarea socialistă (pentru a fi mai exacți, în acea ramură care mai târziu
se va transforma în mișcarea comunistă), a început în seminar, de unde a fost exmatriculat în
1899, după ce nu s-a prezentat la examenele programate. El a lucrat timp de un deceniu ca
ilegalist în Caucaz, fiind arestat în mai multe rânduri și, în cele din urmă, exilat în Siberia, între
1902 și 1917. El a aderat la doctrina lui V.I. Lenin, doctrina unui partid puternic centralizat al
"revoluționarilor profesioniști". Experiența sa practică l-a făcut util partidului bolșevic, fiind ales
în Comitetul Central, în ianuarie 1912. Unii istorici au afirmat că, în această perioadă, Stalin era,
de fapt, spion țarist infiltrat în partidul bolșevic, dar nu există documente de încredere care să
ateste acest fapt. În 1913 el a adoptat numele Stalin, ceea ce înseamnă "de oțel" în rusă.

Singura sa contribuție semnificativă la dezvoltarea teoriei marxiste din acea vreme a fost un
tratat scris în perioada scurtă în care era exilat la Viena, "Marxismul și problema națională".
Prezintă o poziție marxist-ortodoxă față de această importantă problemă. (Pentru comparație,
vezi articolul lui Lenin "Despre dreptul la autodeterminare al națiunilor".) Acest tratat se pare că
a avut o contribuție la numirea sa în funcția de Comisar al Poporului pentru Afacerile
Naționalităților, după revoluție.

Căsătoria și familia
Prima soție a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost căsătorit numai trei ani, până la
moartea acesteia, în 1907. La înmormântare, Stalin a spus că orice sentiment cald pentru oameni
a murit odată cu ea, pentru că numai ea putea să-i înmoaie inima. Cu ea a avut un fiu, Iakov, cu
care nu s-a înțeles prea bine în anii care au urmat. Iakov a fost ofițer în Armata Roșie și a fost
luat prizonier de naziști. Aceștia s-au oferit să-l schimbe cu un ofițer de rang mai înalt, dar Stalin
a refuzat oferta. Se spune că Iakov a murit aruncându-se într-un gard electrificat din lagărul
Sachsenhausen, unde era ținut prizonier.[15] Conform unei alte versiuni, a fost ucis pentru că a
refuzat să se supună ordinelor.[16]

Stalin a avut doi copii cu cea de-a doua soție, Nadejda Allilueva. Ea s-a sinucis în 1932,
împușcându-se după o ceartă cu soțul ei, lăsând o scrisoare de adio, care, conform mărturiei fiicei
lor, era „parțial personală, parțial politică”.[17] În mod oficial, ea a murit de boală. Cu Nadejda,
Stalin a avut un fiu, Vasili, și o fiică, Svetlana. Vasili a avansat în ierarhia militară a Forțelor
Aeriene Sovietice, dar a murit, din cauza alcoolismului, în 1962. Stalin a fost afectuos cu fiica sa
când era mică, dar ea a sfârșit prin a fugi din Uniunea Sovietică, în 1967.

În martie 2001, televiziunea independentă rusă NTV a descoperit un nepot necunoscut până
atunci, care trăia în Novokuznetsk. Iuri Davidov a spus NTV-ului că tatăl său i-a povestit despre
ascendența sa, dar datorită campaniei împotriva cultului personalității lui Stalin, care era în plină
desfășurare în acel timp, i s-a spus să tacă.[18] Mai mulți istorici, Alexandr Soljenițîn aflându-se
printre ei, menționau un fiu avut cu o concubină, Lida, în 1914, pe durata exilului său în Siberia.
Avea doi fii pe nume Virsefika Stalin și Permauk Stalin.

Cucerirea puterii
Iosif Vissarionovici Stalin
După cercetările lui Montefiore [19], Stalin a fost un fel de bandit care îl copia pe Koba și care
extorca persoanele cu bani. Montefiore continua și arată ca Stalin a fost un gangster, un brigand
și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc
calificat. A început prin a extorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecție“. Sumele
obținute astfel erau furnizate bolșevicilor care l-au acceptat în rândurile lor.

În 1912, Stalin a fost cooptat în Comitetul Central la Conferința Partidului de la Praga. În 1917,
Stalin era editorul ziarului Pravda în timp ce Lenin și cei mai mulți dintre conducătorii bolșevici
erau în exil. După Revoluția din Februarie, Stalin și colectivul de redacție au luat poziție în
favoarea susținerii guvernului provizoriu al lui Kerenski și se spune că s-a mers până acolo încât
i s-a refuzat publicarea unui articol lui Lenin, care cerea răsturnarea acestui guvern provizoriu.
Când Lenin s-a întors din exil, el a scris Tezele din aprilie, care au scos în relief poziția sa.

În aprilie 1917, Stalin a câștigat alegerile pentru Comitetul Central cu al treilea număr de voturi
în partid și a fost, mai apoi, ales în Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice (mai 1917); el a deținut această funcție până la moarte.

Conform numeroaselor mărturii, Stalin a jucat un rol minor în revoluția din 7 noiembrie și și-a
înfrumusețat rolul în istoria partidului odată ce a ajuns la putere. Alți scriitori, precum Adam
Ulam, au afirmat că fiecărui om din Comitetul Central i se stabilise o sarcină precisă.

Pe durata Războiului Civil și a războiului polono-rus, Stalin a fost comisar politic în Armata
Roșie pe diferite fronturi. Prima funcție guvernamentală a lui Stalin a fost aceea de Comisar al
Poporului pentru Afacerile Naționalităților (1917-1923). A mai fost, de asemenea, Comisar al
Poporului pentru Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (1919-1922), fost membru al Sovietului
Militar Revoluționar (1920-1923) și membru al Comitetul Central Executiv al Congresului
Sovietelor (din 1917).

În aprilie 1922, Stalin a devenit Secretar General al atotputernicului Partid Comunist, un post pe
care el l-a transformat, de-a lungul timpului, în cel mai puternic post din țară. Acest post era unul
nedorit în interiorul partidului (Stalin era numit, câteodată, de către camarazii de partid
Tovarășul Cartotecă), dar el a văzut potențialul funcției care-i putea asigura baza puterii, el fiind
capabil sa aducă în partid numeroși aliați personali. Această concentrare de putere personală l-a
alarmat din ce în ce mai mult pe muribundul Lenin și, în testamentul său politic, el a cerut
înlăturarea "brutalului" Stalin. Până la urmă, acest document nu a fost luat în seamă de membrii
Comitetului Central, mulți dintre ei fiind de asemenea criticați de liderul bolșevic.
După moartea lui Lenin în ianuarie 1924, Stalin, Kamenev, și Zinoviev au condus împreună
partidul, plasându-se din punct de vedere ideologic între Troțki (exponent al aripii de stânga din
partid) și Buharin (exponent al dreptei).

În acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revoluția mondială în favoarea politicii
construirii "socialismului într-o singură țară", în contrast cu teoria lui Troțki, "Revoluția
permanentă". Stalin a schimbat curând taberele și i s-a alăturat lui Buharin. Împreună au luptat
împotriva opoziției formate din Troțki, Kamenev, și Zinoviev. După 1928 (primul an al
planurilor cincinale), Stalin câștigase primul loc între lideri și, în anul următor, Troțki a fost
exilat. Manevrând cu iscusință opoziția de dreapta a lui Buharin, apărând acum colectivizarea și
industrializarea, se poate spune că Stalin a cucerit controlul partidului și țării. Cum popularitatea
altor lideri era mare, precum cea a lui Serghei Kirov și a așa-numitului Complot Riutin, Stalin nu
a câștigat puterea absolută până la Marea Epurare din 1936-1938.

Stalin și schimbările din societatea sovietică

Industrializarea
Articole principale: Istoria Uniunii Sovietice (1927-1953)#Industrializarea stalinistă și
Industrializarea URSS-ului.
Primul Război Mondial și războiul civil rus au avut un efect devastator asupra economiei țării.
Producția industrială în 1922 era doar 13% din cea a anului 1914. Sub conducerea lui Stalin,
Noua Politică Economică , care permitea o libertate limitată a pieței în contextul economiei
socialiste, a fost înlocuită cu un plan cincinal hotărât de la centru, la sfârșitul celui de-al treilea
deceniu. Acesta presupunea un program extrem de ambițios de industrializare forțată, ghidată de
stat, și de colectivizare a agriculturii. În ciuda poticnelilor și greșelilor de început, primele două
planuri cincinale au dus la o rapidă industrializare, pornind de la o bază economică foarte
scăzută. Uniunea Sovietică, catalogată în general ca cea mai săracă națiune din Europa în 1922,
se industrializa acum într-un ritm fenomenal, depășind de departe viteza industrializării
Germaniei din secolul al XIX-lea și al Japoniei din secolul al XX-lea.

Fără capital de investiție, cu un comerț exterior nesemnificativ și fără nici o industrie modernă ca
sprijin, guvernul lui Stalin a finanțat industrializarea atât prin restrângerea consumului unei părți
a cetățenilor sovietici (pentru asigurarea capitalului reinvestit în industrie), cât și prin spolierea
fără milă a bogăției țărănimii. Nu în puține cazuri, munca industrială era cu bună știință plătită
sub valoarea ei reală. Era, în primul rând, cazul muncii aproape gratuite a prizonierilor din
lagărele de muncă. Iar în al doilea rând, erau frecventele "mobilizări" ale comuniștilor și ale
membrilor de Komsomol pentru diferite proiecte de construcție.
Colectivizarea
Articol principal: Colectivizarea în URSS.
Regimul lui Stalin a colectivizat agricultura. Teoria care justifica colectivizarea era aceea că se
vor înlocui fermele mici, nemecanizate și ineficiente cu ferme puternic mecanizate, care vor
produce recolte cu mult mai multă eficiență.

Colectivizarea a însemnat schimbări sociale dramatice, de o amploare nemaivăzută de la abolirea

iobăgiei din 1861 și alienarea țărănimii față de controlul asupra pământului și a producției
agricole. Colectivizarea a însemnat și o cădere dramatică a standardului de viață a numeroși
țărani (dar nu a tuturor, cei mai săraci țărani au simțit o creștere a nivelului de trai).
Colectivizarea a avut de înfruntat o rezistență generală și adeseori violentă a țărănimii.

În primii ani de colectivizare, producția agricolă a scăzut, de fapt. Stalin a acuzat de această
scădere neașteptată pe culaci, chiaburi, care se opuneau colectivizării. De aceea, cei catalogați
drept "culaci", "ajutoare ale culacilor" și mai târziu "foști culaci", erau unii împușcați, alții trimiși
în Gulag – lagăre de muncă sau erau deportați în zone îndepărtate ale țării, fără a exista o regulă
în această privință.

Desfășurarea în două etape a colectivizării, întreruptă un timp de un an de faimosul editorial al

lui Stalin "Amețiți de succes" (Pravda, 30 martie 1930), este un exemplu perfect al abilității sale
de a aplica retrageri tactice.

Mulți istorici sunt de acord că distrugerile provocate de colectivizarea forțată au fost

responsabile de foametea teribilă care a cauzat moartea a până la 5 milioane de oameni, între anii
1932-33, în mod special în Ucraina și în regiunea inferioară a fluviului Volga.

Știința
Articol principal: Cercetarea științifică reprimată în Uniunea Sovietică.
Știința în Uniunea Sovietică era sub strictul control ideologic al partidului, alături de artă,
literatură și orice altceva. Partea pozitivă a fost aceea a unui progres semnificativ în domeniile
"sigure din punct de vedere ideologic", datorită sistemului de educație și învățământ gratuit și al
cercetării științifice finanțate de stat. Totuși, în câteva cazuri, consecințele presiunii ideologice au
fost dramatice, exemplele cele mai cunoscute fiind acele ale "pseudo-științelor burgheze":
genetica și cibernetica.

La sfârșitul celui de-al cincilea deceniu, au fost, de asemenea, încercări de a suprima teoriile
relativității speciale și generale, precum și a mecanicii cuantice, considerate idealiste. Până în
cele din urmă, fizicienii sovietici de frunte au afirmat, în mod hotărât, că fără folosirea acestor
teorii, ei nu ar fi în stare să facă bomba nucleară.

Lingvistica a fost singurul domeniu al științei sovietice la care Stalin a contribuit direct și
personal. La începutul guvernării staliniste, figura dominantă în lingvistica sovietică era Nicolai
Iakovlevici Marr, care afirma că limba este o construcție de clasă și că structura limbii este
determinată de structura economică a societății. Stalin, care scrisese mai înainte despre politica
limbii, dată fiind funcția lui de Comisar al Poporului pentru Naționalități, a simțit că stăpânea
suficient problemele de bază ca să se opună în mod coerent acestui formalism marxist simplist,
sfârșind dominația ideologică a lui Marr asupra lingvisticii sovietice. Principala lucrare a lui
Stalin în domeniul lingvisticii a fost un mic eseu numit Marxismul și problemele lingvisticii .
Deși nu a adus o mare contribuție teoretică sau practică, nu sunt erori aparente în modul în care
Stalin înțelegea lingvistica și influența sa a eliberat, în mod sigur, această știință de teoriile
orientate ideologic care dominau genetica, de exemplu.

Cercetarea științifică în aproape toate domeniile a fost stânjenită de faptul că mulți oameni de
știință au fost trimiși în lagăre de muncă (printre alții Lev Landau, un câștigător de mai târziu al
Premiului Nobel, care a petrecut un an în închisoare, în 1938-1939), sau au fost executați
(precum Lev Șubnikov, care a fost împușcat în 1937). Ei au fost persecutați pentru disidențe
(reale sau imaginare) sau, cel mai adesea, pentru cercetări "incorecte din punct de vedere politic".

Totuși, s-au făcut progrese în anumite domenii ale științei și tehnologiei pe timpul lui Stalin,
precum dezvoltarea computerului BESM-1, în 1953, și lansarea, la 4 ani după moartea sa, a
satelitului Sputnik în 1957. În mod real, mulți politicieni din Statele Unite începuseră să se teamă
după "Criza Sputnik" că țara lor a fost eclipsată de către Uniunea Sovietică în știință și
învățământul public.

Serviciile sociale

Un timbru sovietic de prin 1950, seria "Pacea va învinge războiul". Se putea citi: "Mulțumim,
dragă Stalin, pentru copilăria noastră fericită." Cuvântul "родной" (tradus ca "drag") este, în mod
normal, rezervat numai pentru rudele apropiate.
Guvernul lui Stalin a pus un accent mare pe asigurarea de servicii medicale gratuite. S-au dus
campanii împotriva tifosului, holerei și malariei. Numărul de doctori a crescut atât de repede pe
cât a permis capacitatea învățământului medical și a facilităților medicale. Rata mortalității și
mortalității infantile au scăzut în mod continuu. Învățământul de toate gradele era gratuit și s-a
dezvoltat în mod spectaculos, tot mai mulți cetățeni sovietici învățând să scrie și să citească,
mulți devenind absolvenți ai unei forme mai înalte de învățământ. Generațiile care au crescut pe
vremea lui Stalin, în special femeile, au avut parte și de mai mari posibilități de obținere a unei
slujbe.

Cultura și religia
Pe timpul regimului stalinist, stilul realismului socialist a fost stabilit în mod oficial și pentru
lungă vreme ca obligatoriu pentru pictură, sculptură, muzică, teatru. Tendințele "revoluționare"
la modă mai înainte: expresionismul, arta abstractă, și experimentalismul avangardist au fost
descurajate sau denunțate ca formalism.

S-au făurit și s-au prăbușit cariere, unele de mai multe ori. Nume celebre erau reprimate, atât
"revoluționari" (printre ei: Isaac Babel, Vsevolod Meierhold), cât și "nonconformiști" (de
exemplu: Osip Mandelștam). Alții, reprezentând atât "omul sovietic" (Arkadi Gaidar), cât și
rămășițele Rusiei pre-revoluționare (Constantin Stanislavski), au prosperat. Anumiți emigranți s-
au reîntors în Uniunea Sovietică, precum Alexei Nicolaevici Tolstoi, în 1925, Alexandr Kuprin -
în 1936, și Alexander Vertinski - în 1943. Trebuie amintit cazul Annei Ahmatova, care a suportat
mai multe cicluri de represiune-reabilitare, dar care nu a fost vreodată arestată, deși primul ei soț,
poetul Nicolai Gumiliov, fusese, deja, împușcat în 1922, iar fiul ei, istoricul Lev Gumiliov, a
petrecut două decenii în Gulag.

Cât de implicat a fost Stalin atât în problemele generale, cât și în cele specifice a fost apreciat în
mod diferit. Oricum, numele lui era folosit, în mod constant, pe timpul cât a fost la cârma statului
în discuțiile despre cultură, ca, de altfel, în orice altceva, iar în câteva cazuri faimoase, părerea sa
a fost cea finală.

Bunăvoința ocazională a lui Stalin se făcea simțită în moduri ciudate. De exemplu, Mihail
Bulgakov ajunsese la sărăcie și disperare și, totuși, după un apel către Stalin personal, i s-a
permis să lucreze. Piesa sa, "Zilele vârtejurilor", care prezenta cu compasiune situația unei
familii antibolșevice prinsă în războiul civil, a fost, în cele din urmă, reprezentată, se pare, la
intervenția personală a lui Stalin și și-a început cariera neîntreruptă de mai multe decenii pe
scena Teatrului de Artă din Moscova.
În arhitectură, un stil imperial stalinist (practic, un neoclasicism modernizat, dezvoltat la scară
mare, exemplificat de câțiva zgârie-nori din Moscova) a înlocuit constructivismul din deceniul al
treilea. O anecdotă amuzantă spunea că hotelul Moskva a fost construit cu două aripi care nu se
potriveau între ele, deoarece Stalin semnase din greșeală amândouă proiectele aduse spre
aprobare, iar arhitecții se temeau prea tare să clarifice problema.

Rolul lui Stalin în soarta bisericii ortodoxe ruse este complex. Persecuția continuă din anii 1930-
1940 a dus la dispariția ei aproape completă. Pe la 1939, mai puteau fi numărate câteva sute de
parohii active (față de aproape 57.000 în 1917). Multe biserici au fost demolate și zeci de mii de
preoți, călugări și călugărițe au murit sau au fost întemnițați. Pe durata celui de-al Doilea Război
Mondial, bisericii i s-a permis o revigorare parțială, ca o organizație patriotică: mii de parohii au
fost reactivate până la o nouă rundă de represiuni, pe timpul lui Hrușciov. Recunoașterea de către
Sinodul Bisericii Ruse a guvernului sovietic și a lui Stalin personal a condus la o schismă în
cadrul bisericii ortodoxe ruse din diasporă, ruptură care nu s-a vindecat până târziu (în mai 2007,
când s-a produs reconcilierea).

Stalin a avut un efect nefast asupra culturilor micilor popoare indigene din Uniunea Sovietică.
Politica cunoscută sub numele de korenizația, dar și cea a culturilor naționale prin formă, dar
socialiste în esență au fost benefice pentru populațiile indigene, permițându-le să se integreze
mai ușor în societatea rusă. Însă, uniformizarea culturilor, mai evidentă în a doua parte a
perioadei, în care dictatorul sovietic a fost la putere, a avut efecte foarte dăunătoare. Represiunile
politice și epurările au avut repercusiuni mai devastatoare asupra culturilor indigene decât asupra
culturii urbane, de vreme ce intelectualii micilor popoare de pe întinsul uniunii nu erau așa de
numeroși. Modul tradițional de viață a numeroaselor popoare din Siberia, Asia Centrală și
Caucaz a fost distrus și grupuri mari, uneori popoare întregi, au fost dislocate și împrăștiate în
toată uniunea pentru a preveni revoltele naționaliste. Numeroase religii specifice anumitor
grupuri etnice sau naționalități – catolică, iudaică, baptistă, islamică, budistă – au avut de suferit
aceleași prigoniri ca și Biserica Ortodoxă Rusă (sau chiar și mai rele): mii de călugări au fost
torturați și executați, sute de biserici, sinagogi, moschei, temple, monumente sacre și mănăstiri
au fost demolate sau desacralizate prin transformarea în depozite, spații de producție, etc.

Epurările și deportările
Epurările
Articol principal: Marea Epurare.
Prima pagină a unei liste cu 346 de persoane care urmau să fie executate. Se remarcă însemnarea
lui Stalin "за" ("pentru"). Ianuarie 1940.
Poza în care Nicolai Ejov apărea alături de Stalin a fost retușată de cenzorii sovietici.[20]
Asemenea modificări ale pozelor oficiale erau un lucru obișnuit în timpul regimului stalinist.
Stalin, ca șef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și-a
consolidat puterea aproape absolută în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurări
îndreptate împotriva (suspecților) oponenților politici și ideologici, culminând cu exterminarea
majorității membrilor Comitetului Central bolșevic și a mai mult de jumătate dintre delegații
foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie 1934. Măsurile luate
variau de la întemnițarea în lagărele de muncă ale Gulagului, la execuții care urmau proceselor-
spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului. Se argumentează că unele dintre motivații
ar fi fost nevoia ca partidul să fie unificat în fața anticipatului conflict cu Germania Nazistă. Alții
cred că toate acestea au fost motivate de dorința lui Stalin de a-și consolida propria putere.

S-au desfășurat mai multe procese cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova, dar
procedurile au fost multiplicate de-a lungul și de-a latul țării. Au fost patru procese cheie în
această perioadă: Procesul celor șaisprezece (august 1936); Procesul celor șaptesprezece
(ianuarie 1937); Procesul generalilor Armatei Roșii (incluzându-l pe mareșalul Tuhacevski -
iunie 1937); și, în final, Procesul celor douăzeci și unu (incluzându-l pe Buharin) - în martie
1938.

Asasinarea lui Troțki, august 1940, în Mexic, unde el trăia în exil din 1936, a eliminat ultimul
oponent al lui Stalin dintre foștii conducători ai partidului. Numai trei membri dintre " vechii
bolșevici " (Politburo-ul din vremea lui Lenin), au rămas: Stalin, "Starostele întregii Uniuni"
(всесоюзный староста) Mihail Kalinin, și Președintele Sovnarkom-ului, Viaceslav Molotov.
Represiunea la care au fost supuși așa de mulți foști revoluționari și membri de partid de rang
înalt l-au făcut pe Lev Troțki să afirme că "un râu de sânge" separa regimul lui Stalin de cel al lui
Lenin.

Nici un segment al societății nu a fost lăsat neatins de procesul epurării. Articolul 58 din codul
penal, care pedepsea "activitățile antisovietice", a fost aplicat în cea mai largă manieră. La
început, listele pentru executarea inamicilor poporului erau confirmate de Politburo. De-a lungul
timpului, procedura a fost simplificată la maxim și delegată celor de pe treptele inferioare de
comandă. Cuvântul rusesc troika (grup format din trei elemente) a căpătat un nou înțeles: un
proces rapid și simplificat ținut de comitetul format din trei subordonați ai NKVD-ului. Spre
sfârșitul epurărilor, Politburo-ul l-a destituit pe șeful NKDV-ului, Nicolai Ejov, pentru abuzuri.
El a fost executat în cele din urmă. Unii istorici precum Amy Knight și Robert Conquest pretind
că Stalin i-a îndepărtat pe Ejov și pe predecesorul său, Iagoda, pentru a arunca vina proprie pe
umerii lor.
Deportările
Articol principal: Transferuri de populație în Uniunea Sovietică.
РумынияСталин2.jpg
Puțin înaintea, în timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a dirijat,
personal, o serie de deportări la o scară nemaiîntâlnită, care a afectat profund harta etnică a
Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportați în Siberia și în republicile
central-asiatice. Separatismul, rezistența împotriva regimului sovietic și colaboraționismul cu
ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportările în masă.

Următoarele grupuri etnice au fost total sau parțial deportate: polonezii, românii, moldovenii,
coreenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, ingușii, balkarii, karaciaii,
turcii meskhetiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare număr de culaci
(chiaburi) fără deosebire de naționalitate au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală.

De asemenea, românii și basarabenii au fost deportați cu miile în lagărele din Siberia iar
numeroși alții au fost asasinați la Fântâna Alba și lângă Odesa. A ordonat lichidarea a 20.000 de
prizonieri români în lagărul de la Bălți, una dintre cele mai mari crime de după război. [21] [22]

În februarie 1956, Nikita Hrușciov a condamnat deportările ca pe o violare a principiilor leniniste

și le-a permis celor mai mulți deportați să se întoarcă la casele lor. Totuși, nici până la sfârșitul
anului 1991 tătarilor, turcilor, și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă, în
masă, pe pământurile strămoșești. Deportările au avut un efect profund asupra popoarelor
Uniunii Sovietice. Amintirea deportărilor a jucat un rol major în mișcările separatiste din
republicile baltice, din Tatarstan, Crimeea, Transnistria, Abhazia, Georgia și din Cecenia.

Exterminarea
Aproximativ un milion de oameni au fost uciși în perioadele 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și
milioane de oameni au fost încarcerați în Gulag = lagărele de muncă. În Georgia, aproximativ
80.000 de oameni au fost împușcați pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 și 1945-
1950 și mai mult de 100.000 de oameni au fost transportați în Gulag.

Pe 5 martie 1940, Stalin și alți lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de
intelectuali, inclusiv 14.700 ofițeri prizonieri de război polonezi. Aceasta a devenit cunoscut ca
Masacrul de la Katyn. Au mai fost și alte masacre josnice ale prizonierilor de război, totalizând
aproximativ 30.000 – 40.000 de oameni.

Istoricii sunt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele de muncă și din
închisori, ca și terorismul de stat (deportările și epurările politice) au făcut milioane de victime
de care Stalin și tovarășii săi sunt responsabili direct sau indirect. Câte milioane de victime au
murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deși nu s-a recunoscut o cifră
oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări sunt între 8 și 20 de milioane
de victime. Comparații ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează
decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus față de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei mai
mulți morți de foame în perioada 1931-1934. Recensământul din 1926 arată că populația Uniunii
Sovietice era de 147 milioane, iar în 1937 recensământul da un total de 162-163 milioane. Aceste
cifre sunt cu 14 milioane mai puțin decât valoarea estimată a populației și nu au fost dezvăluite,
totul fiind considerat "sabotaj" iar cei care s-au ocupat de organizarea recensământului au fost
aspru pedepsiți. Un alt recensământ s-a făcut în 1939, totuși cifra de 170 milioane este atribuită
direct deciziei lui Stalin (vezi și Populația Uniunii Sovietice). Trebuie notat faptul că cifra de 14
milioane nu trebuie să însemne, în mod automat, 14 milioane de morți suplimentari, atâta vreme
cât 3 milioane s-ar putea să fie nașteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilității sau a
controlului nașterilor. 50 de milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru
perioada 1920 – 1953, dar, probabil, ea este exagerată.

Un citat atribuit lui Stalin este "Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este
statistică" (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în 1945).

Al Doilea Război Mondial

Cei trei mari: Premierul britanic Winston Churchill, Președintele Statelor Unite Franklin D.
Roosevelt și Stalin la Conferința de la Yalta.
În discursul din 19 august 1939, Stalin și-a pregătit tovarășii pentru marea cotitură din politica
sovietică, Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă, care a împărțit Europa Centrală în
două sfere de influență, care, mai târziu, vor genera împărțirea fizică, politică și ideologică a
Europei în două părți, Europa de Vest și Europa de Est, printr-o cortină de fier. Motivele exacte
ale acestui pact sunt încă disputate, dar se pare că nici o parte nu părea să creadă că va rezista
foarte mult timp.

La 1 septembrie 1939, invazia Germană a Poloniei a declanșat Al Doilea Război Mondial.

Conform pactului Molotov-Ribbentrop, Polonia de răsărit urma să rămână în sfera de influență
sovietică. Dat fiind acest fapt, Stalin a decis să intervină și, la 17 septembrie, Armata Roșie a
invadat Polonia. Germania și Uniunea Sovietică au căzut de acord să modifice puțin sferele de
influență și Polonia a fost împărțită între aceste două state.

În 1941, Hitler a încălcat tratatul și a invadat Uniunea Sovietică, în cadrul Operațiunii

Barbarossa. Stalin nu s-a așteptat la așa ceva, sau cel puțin nu s-a așteptat să se producă o invazie
atât de curând. Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru a face față agresiunii. Până în ultima
clipă, Stalin a căutat să evite orice pregătire evidentă de apărare care ar fi provocat atacul
german, sperând să câștige timp pentru modernizarea și întărirea forțelor armate. Chiar și după ce
atacul a început, Stalin nu părea capabil să accepte realitatea și, după cum spun unii istorici, a
fost prea uimit ca să reacționeze, corespunzător, mai multe zile. O teorie controversată enunțată
de Viktor Suvorov susține că Stalin pregătea o invazie a Germaniei, neglijând, în același timp,
pregătirile pentru războiul de apărare care au lăsat forțele sovietice vulnerabile în ciuda marii
concentrări de oameni și echipament din preajma granițelor. Asemenea speculații sunt greu de
susținut, atâta vreme cât informațiile despre armata sovietică pentru perioada 1939-1941 rămân
clasificate, dar se știe că sovieticii aveau avertizări detaliate făcute din timp de rețeaua întinsă de
spioni externi (precum cea a lui Richard Sorge), în legătură cu intențiile germane.

Inițial, naziștii au avansat extrem de mult, ucigând și luând prizonieri milioane de soldați
sovietici. Executarea în perioada 1937-1938 a numeroși generali experimentați ai Armatei Roșii
a avut un efect devastator asupra capacității URSS-ului de a-și organiza apărarea. Experții lui
Hitler se așteptau la cel mult opt săptămâni de război.

Churchill, Roosevelt și Stalin la Conferința de la Ialta

Ca răspuns, la 6 noiembrie 1941, Stalin s-a adresat populației sovietice pentru a doua oară pe
durata celor 30 de ani de guvernare (prima dată a fost mai devreme, în același an, la 2 iulie). El a
pretins că deși 350.000 de militari ruși fuseseră uciși în timpul atacului german, agresorul ar fi
pierdut 4,5 milioane de soldați (o cifră exagerată) iar victoria sovietică ar fi aproape. Armata
Roșie a opus o rezistență înverșunată, dar, în primele faze ale războiului era ineficientă pe scară
largă în fața forțelor germane mai bine pregătite și echipate. Până în cele din urmă, invadatorii au
fost opriți și mai apoi respinși din fața Moscovei, în decembrie 1941. Stalin a colaborat, mai
apoi, cu inteligentul mareșal sovietic Gheorghii Konstantinovici Jukov pentru victoria decisivă
asupra germanilor în lupta pentru apărarea Stalingradului.

Nepriceperea lui Stalin în problemele de strategie este deseori amintită în legătură cu pierderile
masive sovietice și înfrângerile de la începutul războiului. (În autobiografia sa, Hrușciov
pretindea ca Stalin încerca să ia decizii tactice folosind un glob terestru.) Trebuie spus însă că
Stalin a ordonat mutarea rapidă a fabricilor la est de râul Volga, în afara razei de acțiune a
aviației germane, Luftwaffe. De aici, industria sovietică a susținut Armata Roșie cu o eficiență
remarcabilă. În plus, Stalin și-a dat seama că celelalte armate europene au fost complet
dezintegrate când au trebuit să facă față naziștilor foarte eficienți din punct de vedere militar și
de aceea și-a supus armata atât tirului propagandistic și patriotic-revoluționar, cât și unei terori
copleșitoare.

Ordinul nr. 227 al lui Stalin din 27 iulie 1942 ilustrează lipsa de scrupule cu care el încerca să
crească hotărârea în luptă a militarilor: toți cei care se retrăgeau sau își părăseau pozițiile fără
ordin erau împușcați pe loc. Alte ordine priveau familiile celor care se predau, familii care
deveneau ținte ale terorii NKVD-ului. Bariere ale forțelor SMERȘ au fost în scurtă vreme puse
în spatele liniilor întâi pentru a mitralia pe oricine încerca să se retragă. Militarii sovietici care s-
au predat au fost aruncați în Gulag după ce au fost eliberați din lagărele de prizonieri.

În primele faze ale războiului, Armata Roșie în retragere a căutat să interzică inamicilor accesul
la orice fel de resurse mai înainte ca germanii să le poată lua în stăpânire, aplicând tactica
„pământului pârjolit” și a distrugerii infrastructurii. Din nefericire, aceste măsuri împreună cu
abuzurile armatei germane au cauzat suferințe și o foamete de neînchipuit populației civile
rămase în spatele frontului.

Uniunea Sovietică a suportat greul luptelor și a avut cele mai mari pierderi de militari și de civili
din Al Doilea Război Mondial. Aproximativ 7 milioane de soldați ai Armatei Roșii și aproape 20
de milioane de civili au murit. Naziștii îi socoteau pe slavi "suboameni" și de aceea aceștia din
urmă au devenit o țintă a genocidului etnic. Acest concept al inferiorității slave a fost, de
asemenea, motivul care a făcut ca Hitler să nu accepte în armata germană până în 1944 (când
războiul era practic pierdut de Germania), mulți ruși care doreau să lupte împotriva regimului
stalinist.

În Uniunea Sovietică, Al Doilea Război Mondial a lăsat un uriaș deficit de bărbați din generația
celor care au luptat în conflict. Până în zilele noastre, Al Doilea Război Mondial, Marele Război
pentru Apărarea Patriei, este viu în amintirile cetățenilor din Rusia, Belarus și din alte republici
ale fostei URSS, iar ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, este cea mai mare sărbătoare națională în
Rusia.

Stalin a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace în 1945 și 1948.[23]

Epoca postbelică
După Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a ocupat cea mai mare parte a teritoriului care
fusese mai înainte stăpânit de țările Axei: au fost zone de ocupație sovietice în Germania și
Austria iar Ungaria și Polonia erau practic sub ocupație militară, deși formal, mai târziu, erau țări
aliate. Guverne pro-sovietice au fost aduse la putere în România, Bulgaria și Cehoslovacia iar în
Iugoslavia și Albania au ajuns la putere guverne conduse de comuniști locali. Finlanda și-a
păstrat în mod formal independența, dar era izolată din punct de vedere politic și dependentă din
punct de vedere economic de Uniunea Sovietică. Grecia, Italia și Franța au fost sub puternica
influență a partidelor comuniste locale, care priveau cu simpatie la Moscova. Stalin a sperat că
odată cu retragerea americanilor din Europa, tot continentul o să rămână sub dominația sovietică.
Ajutorul american pentru tabăra anti-comunistă în războiul civil din Grecia a schimbat situația.
Germania Răsăriteană a fost proclamată țară separată, în 1949, fiind guvernată de comuniști
locali. Mai mult decât atât, Stalin a decis să aibă controlul direct asupra sateliților din Europa
Centrală: toate țările urmau să fie conduse de partidele comuniste locale, care trebuiau să încerce
să introducă modelele sovietice în zonă.

În 1948 această decizie a dus la stabilirea de guverne staliniste în Polonia, Cehoslovacia,

Ungaria, România și Bulgaria, țări denumite mai târziu "blocul comunist". Albania comunistă a
rămas un aliat, dar Iugoslavia, sub conducerea lui Iosif Broz Tito, s-a rupt de influența sovietică.
Stalin a văzut consolidarea puterii sovietice în zonă ca un pas necesar pentru protejarea URSS-
ului cu o centură de state cu guverne prietenești, care să acționeze ca o zonă tampon împotriva
unei posibile invazii.

Această acțiune a năruit speranțele Europei Occidentale că Europa Răsăriteană va avea o

atitudine prietenoasă față de Vest și că va forma un "cordon sanitar" împotriva comunismului. S-
au confirmat, de asemenea, temerile a numeroși politicieni din Vest că Uniunea Sovietică
continua să dorească să răspândească comunismul în toată lumea. Relațiile dintre Uniunea
Sovietică și foștii aliați occidentali din cel de-al Doilea Război Mondial s-au deteriorat rapid și
au deschis calea unei perioade lungi, caracterizate de tensiuni și lipsă de încredere între Est și
Vest, cunoscută sub numele de războiul rece. (Vezi și Cortina de fier.)

În țară, Stalin s-a prezentat ca un mare comandant militar, care a condus URSS la victorie în
războiul împotriva naziștilor. De la sfârșitul celui de-al cincilea deceniu, naționalismul rusesc a
crescut. De exemplu, unele invenții și descoperiri științifice au fost puse pe seama unor
cercetători ruși. Printre acestea se numărau: motorul cu aburi a cărui invenție a fost atribuită lui
Cerepanov (tatăl și fiul), becul electric lui Iablocikov și Lodîgin, radio-ul lui Popov, avionul lui
Mojaiski, etc.

Politica de represiune internă a continuat și s-a intensificat (inclusiv în teritoriile cucerite de

curând), dar nu s-a mai ajuns la extremele din anii 1930 -1938.
Conform unor surse, campania antisionistă din 1948-1953 (vezi și Comitetul Antifascist
Evreiesc, Complotul doctorilor, Cosmopolit fără țară), erau numai precursoarele marilor
represiuni ulterioare, dar dacă asemenea planuri au existat cu adevărat, Stalin a murit mai înainte
de a le pune în practică.

Stalin ca teoretician

Stalin vorbind
Stalin a avut foarte puține contribuții la teoria comunistă (sau mai bine zis, marxist-leninistă), dar
cele câteva pe care le-a făcut au fost acceptate pe timpul vieții sale de către toți cercetătorii
sovietici din domeniul științelor politice.

În 1936, Stalin a enunțat că societatea sovietică este formată din două clase sociale
neantagoniste: muncitorii și țăranii colhoznici. Acestea corespundeau la două forme diferite de
proprietate asupra mijloacelor de producție care existau în Uniunea Sovietică: proprietatea de stat
(pentru muncitori) și proprietatea colectivă (pentru țărănime). În plus, Stalin a distins pătura
socială a intelectualilor. Conceptul claselor neantagoniste a fost, în întregime, nouă în teoria
leninistă.

Stalin și sprijinitorii săi, în timpul guvernării sale și de atunci până azi, au subliniat ideea că
socialismul poate fi construit și consolidat într-o singură țară, chiar într-una subdezvoltată, cum
era Rusia la începutul secolului.

Moartea
După cum afirmă Hrușciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la petreceri nocturne
alături de aghiotanții săi, după care el dormea toată ziua, așteptând ca ei să rămână treji și să
conducă țara. La 1 martie 1953, după un dineu întins pe durata întregii nopți, alături de ministrul
de interne Lavrenti Beria și viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin și Nikita
Hrușciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreapta a corpului. El
a murit patru zile mai târziu, la 5 martie 1953, la vârstă de 73 de ani. În mod oficial, hemoragia
cerebrală a fost declarată drept cauză a morții. Trupul său a fost mumificat și păstrat în
Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea
Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.
S-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție
această ipoteză în 1975. Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993, afirmă
că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin. În 2003, un grup de cercetători ruși și
americani au enunțat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva
șobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui și hemoragii și atacuri cerebrale. Cum acest tip de
otravă este insipidă, varianta aceasta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu
certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.

Cultul personalității
Stalin este binecunoscut pentru crearea cultului personalității lui Lenin (dar și al său propriu) în
Uniunea Sovietică. Îmbălsămarea trupului fondatorului statului sovietic și depunerea sa într-un
mausoleu a fost făcută împotriva obiecțiilor soției lui Lenin, Nadejda Krupskaia. Stalin devenise
centrul cultului și adorației colective. Numeroase orașe și sate au fost redenumite cu numele
liderului sovietic (vezi Lista locurilor care au primit numele lui Stalin), au fost înființat în
onoarea sa Premiul Stalin și Premiul Stalin pentru Pace. Troțki, bolșevic din "vechea gardă", a
criticat cultul personalității ca fiind împotriva valorilor socialismului și bolșevismului, prin
ridicarea individului deasupra partidului și clasei muncitoare. De aceea, în ciuda refugierii
politice a lui Troțki în Mexic, acesta a fost asasinat de mâna lungă a INO GUGB-ului,
bineînțeles, la îndemnul tovărășesc al "mult-iubitului" Stalin. Cultul personalității a atins noi
dimensiuni pe durata Marelui Război pentru Apărarea Patriei, când numele lui Stalin a fost
introdus în noul imn național sovietic. Stalin a devenit subiectul artelor sovietice: literatura
(inclusiv poezia), muzica, pictura și filmul.

O, mare Stalin. O, lider al popoarelor,

Tu, cel care ai readus omul la viață,
Tu, cel care faci sa rodească pământul,
Tu, cel care repui în drepturi prin secole,
Tu, cel care faci să înflorească primăvara,
Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale…
Tu, splendoare a primăverii mele! O, tu,
Soare reflectat de milioane de inimi!
(A. O. Avdienko)
Politici și realizări
In total, sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietică a fost transformată dintr-o națiune agricolă
într-o superputere mondială. Industrializarea a fost un succes prin faptul că a creat posibilitatea
apărării și, în cele din urmă, a învingerii puterilor Axei în Al Doilea Război Mondial, deși acest
lucru s-a făcut cu pierderi uriașe de vieți omenești. Totuși, istoricul Robert Conquest și alți
cercetători occidentali afirmă că URSS erau obligate la o industrializare care nu era în mod
necesar legată de influența bolșevică. Există alte speculații de tip "ce ar fi fost dacă", dar care
sunt, prin natura lor, improbabile.

Deși politicile economice și sociale ale lui Stalin au pus bazele pentru ridicarea URSS la statutul
de supraputere, cruzimea cu care a condus afacerile sovietice au fost ulterior repudiate de
succesorii săi în conducerea Partidului Comunist. Trebuie notată denunțarea stalinismului de
către Nikita Hrușciov în februarie 1956. În "Raportul secret", Despre cultul personalității și
consecințele lui, ținut în cadrul sesiunii închise a celui de-al XX-lea Congres al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, Hrușciov l-a denunțat pe Stalin pentru cultul personalității sale și
pentru "violările normelor leniniste de legalitate". Oricum, succesorii săi imediați au continuat să
urmeze principiile de bază ale regimului stalinist: monopolul politic al partidului comunist,
controlul de stat al economiei și un serviciu de represiune care să înăbușe orice disidență. Pe de
altă parte, epurările de mare amploare nu au mai fost niciodată repetate.

Alte nume și zvonuri despre origini

Sunt câteva etimologii ale rădăcinii ჯუღა (jugha). Conform unei versiuni, este de origine
osetină. Numele Jugaev este comun printre osetini și, înainte de revoluție, numele din Ossetia de
Sud erau, în mod tradițional, scrise cu sufix georgian, obicei răspândit în special printre osetinii
creștinați. Conform unei alte versiuni, numele vine de la satul Jugaani din Kahetia, în estul
Georgiei. Un articol din ziarul Pravda din 1988 afirma că supranumele dictatorului deriva dintr-
un vechi cuvânt georgian care ar fi însemnat "oțel", acesta putând fi motivul adoptării numelui
Stalin. Сталин (Stalin) este o combinație dintre rusescul сталь (stal) "oțel" și sufixul posesiv -ин
(-in), o formulă folosită de numeroși alți bolșevici precum Lenin sau Buharin. Montefiore afirma
că numele provine de la o amantă, Liudmila Stal.

Precum alți bolșevici, el a devenit în mod obișnuit cunoscut sub nume conspirative, printre care
Stalin nu era cel mai important. Era, de asemenea, cunoscut drept Koba , după numele unui erou
popular georgian (un haiduc, precum Robin Hood). S-a spus că a mai folosit cel puțin o duzină
de alte nume, pentru comunicații secrete, dar pentru motive lesne de înțeles, multe au rămas
necunoscute. Imediat după victoria în Al Doilea Război Mondial, în timp ce sovieticii negociau
cu Aliații numeroase probleme, Stalin îi trimitea directive lui Molotov semnând Drujkov. Printre
alte porecle pseudonime au fost Ivanovici, Soso ori Sosso (numele său din copilărie), David,
Nijaradze ori Nijeradze și Chijikov.

Sunt mai multe zvonuri în legătură cu originile lui Stalin, nici una fiind confirmată.
Un astfel de zvon este acela că era fiul nașului său, un nobil georgian bogat, Egnatashvili,
membrii familiei căruia erau clerici din tată în fiu. Mai multe fapte susțin această teorie: mama
lui Stalin a lucrat în casa lui Egnatashvili; Stalin a fost admis la seminar, un copil dintr-o familie
săracă nu ar fi putut intra la o școală prestigioasă ca aceea; Stalin a păstrat legăturile cu
Egnatashvili de-a lungul întregii sale vieți, inclusiv în perioada războiului. Pe de altă parte, nu ar
fi un fapt neobișnuit ca un naș să-și ajute finul.

Au fost zvonuri în legătură cu o probabilă origine evreiască a lui Stalin. Printre originile acestui
zvon se poate număra episodul cu Papismedov relatat în Copilăria lui Stalin.

Vezi și
Istoria Uniunii Sovietice
Stalinism
Lista locurilor care au primit numele lui Stalin
Constituția Sovietică din 1936
Svetlana Allilueva (fiica lui Stalin)
Nadejda Allilueva (A doua soție a lui Stalin)
Maxim Litvinov
Anastas Mikoian
Viaceslav Molotov
Andrei Vîșinski
Premiul Stalin pentru Pace
Ferma Animalelor (O alegorie despre revoluția rusă și despre stalinism de George Orwell)
Note
^ În conformitate cu registrul de nașteri al bisericii Uspenski din Gori Georgia, Stalin s-a născut
la 6 decembrie 1878. El însuși se declara născut la 21 decembrie (9 decembrie stil vechi), aceasta
fiind data la care dictatorul era sărbătorit în Uniunea Sovietică
^ Citate din discursul lui Nikita Hrușciov "Despre cultul personalității și consecințele lui" pot fi
citite online.
Note
^ „Iosif Vissarionovici Stalin”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
^ a b Сталин Иосиф Виссарионович, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
^ http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/europe/10412097.stm Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ http://www.independent.co.uk/news/world/europe/georgia-stalin-museum-to-show-how-tyrant-
ruled-by-terror-7631148.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ „Iosif Vissarionovici Stalin”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 9 aprilie 2014
^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
^ Joseph Stalin, Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9 octombrie 2017
^ Josef Stalin, Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017
^ Josef Stalin, Filmportal.de, accesat în 9 octombrie 2017
^ Josef W. Stalin, Munzinger-Archiv, accesat în 9 octombrie 2017
^ http://www.ducksters.com/biography/joseph_stalin.php Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
^ Deși sursele se contrazic în privința anului și zilei de naștere ale lui, Iosif Dzhugashvili se
găsește în registrele bisericii Uspensky din Gori, Georgia drept născut pe 18 decembrie (Stil
Vechi: 6 decembrie) 1878. Această naștere este susținută de certificatul său de absolvire a școlii,
de cuprinzătorul său dosar de la poliția Rusiei țariste, o consemnare de arest din 18 aprilie 1902
în care și-a declarat vârsta de 23 de ani și toate documentele prerevoluționare rămase în
existență. Spre sfârșitul lui 1921, Stalin însuși și-a menționat data nașterii ca fiind 18 decembrie
1878 într-un curriculum vitae scris cu mâna proprie. Totuși, după ce a venit la putere în 1922,
Stalin a schimbat data la 21 decembrie 1879 (Stil Vechi 9 decembrie 1879). Aceasta a devenit
ziua sa de naștere serbată în Uniunea Sovietică. „Prominent figures”. State and Power in Russia.
Accesat în 19 iulie 2008.
^ Wheatcroft, S. G.; Davies, R. W.; Cooper, J. M. (1986). Soviet Industrialization Reconsidered:
Some Preliminary Conclusions about Economic Development between 1926 and 1941. 39.
Economic History Review. p. 264. ISBN 9780719046001. Mai multe valori specificate pentru
|pages= și |page= (ajutor)
^ Wettig, Gerhard (2008). Stalin and the Cold War in Europe. Rowman & Littlefield. ISBN 0-
7425-5542-9.
^ Desmond Butler (17 decembrie 2001). „Ex-Death Camp Tells Story of Nazi + Soviet Horrors”.
New York Times.
^ MISTERELE ISTORIEI SOVIETICE. Fiul cel mare al lui Iosif Stalin a fost ucis de un gardian
într-un lagăr nazist, 11 mai 2012, Rl Online, România liberă, accesat la 13 mai 2012
^ Koba the Dread, p. 133, ISBN 0-7868-6876-7; Stalin: The Man and His Era, p. 354, ISBN 0-
8070-7001-7, într-o notă de subsol citată dintr-un articol de presă în care se vorbea despre
„moartea subită”; citează de asemenea paginile 103–105 din cartea fiicei sale, Twenty Letters to
a Friend, ediția în rusă, New York, 1967
^ BBC (27 martie 2001). „Stalin grandson found in Siberia”. Accesat în 28 noiembrie 2011.
^ Simon Sebag Montefiore, Young Stalin, Publisher: Weidenfeld & Nicolson, 2007
^ „Newseum: The Commissar Vanishes”. Accesat în 19 iulie 2008.
^ Fl.Constantiniu, INTRE HITLER SI STALIN: Romania si Pactul Ribbentrop-Molotov,
Bucuresti, Editura DANUBIUS, 1991
^ Ghe. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, I, Ploiești, Editura Mileniul III, 2005.
^ „Facts on the Nobel Peace Prize”. Nobelprize.org. Accesat în 23 decembrie 2015.
Bibliografie
Tânărul Stalin - un Al Capone din Caucaz, Michael Nicholas Blaga, Historia
en Edvard Radzinsky, Stalin: The First In-Depth Biography Based on Explosive New
Documents from Russia's Secret Archives, Chapter One
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, București, 2005
Sheila Fitzpatrick, € œStalinism: New Directions, Editura Routledge, 2000, colecția
„€ œRewriting Histories”
Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea Țarului Roșu, 2003 - recenzie
A.B. Ulam, Stalin: The man and his life, NY: Viking Press, 1973
Applebaum, Anne (2003). Gulag: A History. Doubleday. ISBN 0-7679-0056-1.
Bideleux, Robert; Jeffries, Ian (1998). A History of Eastern Europe: Crisis and Change.
Routledge. ISBN 978-0-203-05024-8.
Boobbyer, Phillip (2000). The Stalin Era. Routledge. ISBN 0-7679-0056-1.
Brackman, Roman (2001). The Secret File of Joseph Stalin: A Hidden Life. Frank Cass
Publishers. ISBN 0-7146-5050-1.
Brent, Jonathan; Naumov, Vladimir (2004). Stalin's Last Crime: The Plot Against the Jewish
Doctors, 1948–1953. HarperCollins. ISBN 0-06-093310-0.
Bullock, Alan (1962). Hitler: A Study in Tyranny. Penguin Books. ISBN 0-14-013564-2.
Conquest, Robert (1991): Stalin, Breaker of Nations. First American ed. Viking-Penguin. ISBN
0-670-84089-0
Fest, Joachim C. (2002). Hitler. Houghton Mifflin Harcourt. ISBN 0-15-602754-2.
Gellately, Robert (2007). Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe. Knopf. ISBN
1-4000-4005-1.
Henig, Ruth Beatrice (2005). The Origins of the Second World War, 1933–41. Routledge. ISBN
0-415-33262-1.
Montefiore, Simon Sebag (2004). Stalin: The Court of the Red Tsar. ISBN 0-7538-1766-7.
Montefiore, Simon Sebag (2007). Young Stalin. Weidenfeld & Nicolson. ISBN 978-0-297-
85068-7.
Murphy, David E. (2006). What Stalin Knew: The Enigma of Barbarossa. Yale University Press.
ISBN 0-300-11981-X.
Overy, R. J. (2004). The Dictators: Hitler's Germany and Stalin's Russia. W. W. Norton &
Company. ISBN 0-393-02030-4.
Nekrich, Aleksandr Moiseevich; Ulam, Adam Bruno; Freeze, Gregory L. (1997). Pariahs,
Partners, Predators: German-Soviet Relations, 1922–1941. Columbia University Press. ISBN 0-
231-10676-9.
Roberts, Geoffrey (1992). „The Soviet Decision for a Pact with Nazi Germany”. Soviet Studies.
Taylor & Francis, Ltd. 55 (2): 57–78. doi:10.1080/09668139208411994. JSTOR 152247.
Roberts, Geoffrey (2002). „Stalin, the Pact with Nazi Germany, and the Origins of Postwar
Soviet Diplomatic Historiography”. 4 (4).
Roberts, Geoffrey (2006). Stalin's Wars: From World War to Cold War, 1939–1953. Yale
University Press. ISBN 0-300-11204-1.
Service, Robert (2004): Stalin, A Biography, Oxford, 715 pages ill. ISBN O-330-41913-7
Soviet Information Bureau (1948). „Falsifiers of History (Historical Survey)”. Moscow: Foreign
Languages Publishing House. 272848.
Department of State (1948). „Nazi-Soviet Relations, 1939–1941: Documents from the Archives
of The German Foreign Office”. Department of State.
Taubert, Fritz (2003). The Myth of Munich. Oldenbourg Wissenschaftsverlag. ISBN 3-486-
56673-3.
Tucker, Robert C. (1992). Stalin in Power: The Revolution from Above, 1928–1941. W. W.
Norton & Company. ISBN 0-393-30869-3.
Wettig, Gerhard (2008). Stalin and the Cold War in Europe. Rowman & Littlefield. ISBN 0-
7425-5542-9.
Lectură suplimentară
Copiii lui Stalin, Owen Matthews, Editura Meteor Press, 2010 - recenzie
Stalin: Triumph and Tragedy, Dmitri Volkogonov, Phoenix, 2000
Stalin: A Political Biography, Isaac Deutscher, Editura Penguin Books, Limited, 1990
Legături externe
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Iosif Vissarionovici Stalin.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Iosif Vissarionovici Stalin
ro Biografia lui Stalin
en Sovetika.ru - site about Soviet era
en Stalin Library
en Another view of Stalin
en "The Revolution Betrayed" by Leon Trotsky
en An account of the Kirov Murder
en Death toll during Stalin's rule:estimates
en Modern History Sourcebook: Stalin's Reply to Churchill, 1946
en Modern History Sourcebook: Nikita S. Khrushchev: The Secret Speech - On the Cult of
Personality, 1956
en The political economy of Stalinism: evidence from the Soviet secret archives / Paul R.
Gregory
en Stalin and the 'Cult of Personality'
en Stalin Biography from Spartacus Educational
en Crimes of Soviet Communists
Articole despre Stalin, la Jurnalul Național
Articole biografice

Tânărul Stalin - un Al Capone din Caucaz, Noiembrie 2010, Michael Nicholas Blaga, Historia
A fost Stalin un idiot alcoolic?, 19 august 2013, Adevărul - articol Historia
Stalin si marele jaf din 1907, 10 mai 2012, Paul Ioan, Revista Magazin
Stalin - omul din umbra lui Hitler, 18 aprilie 2007, Gabriel Tudor, Revista Magazin
Genialissimul generalissim: Herr Stalin revoluționează știința, 25 februarie 2013, Vladimir
Tismăneanu, Evenimentul zilei
Crima ridicata la rang de virtute, 5 februarie 2009, Alexandru Mihalcea, România liberă
Sosiile lui Stalin

Felix Dadaev - Scurt portret al umbrei lui Stalin, 17 decembrie 2008, Revista Magazin
Jonglerul Stalin - Felix Dadaev dezvăluie secretele vieții de dublură a dictatorului sovietic, 14
aprilie 2008, Nadia Olaru, Evenimentul zilei
Crimele lui Stalin

Lichidati de Stalin, 8 martie 2004, Lavinia Tudoran, Jurnalul Național

Exterminarea prin foamete, metoda de convingere preferată de Stalin, 17 septembrie 2013,
Adevărul - articol Historia
Video

Documentary 52': Stalin by Stalin