Matei Eminescu

este penultimul copil din cei unsprezece ai familiei Gheorghe și Raluca

Eminovici: Șerban (1841 – 1874), Nicolae (1843 – 1884), Iorgu (1844 –
1873), Ruxandra (1845 – ?), Ilie (1846 – 1863), Maria (1848 – 1855), Mihai
(1850 – 1889), Aglae (1852 – 1900), Harieta (1854 – 1889), Matei (1856 –
1929), Vasile a murit la 1 an și jumătate. După cum se observă, destinul nu
le-a fost nicidecum favorabil. Trei dintre ei, Ruxandra, Maria și Vasile, au
murit mult prea devreme. Singurul care a ajuns la vârsta de 73 de ani a fost
Matei, vârstă apropiată de a tatălui său, Gheorghe Eminovici. Exceptând-o pe
Aglae și pe mama sa, Raluca, niciunul n-a ajuns la media vieții obișnuite.
Căminarul Gheorghe Eminovici, ridicat la acest grad de boierie, de către Mihai
Vodă Sturza, în 1841 avea „ o memorie uimitoare”, „din citit și din contactul
cu lumea cultă, știa de 300 de ori 3 clase primare. Vorbea bine rutenește
(ucraineană), leșește (poloneză), nemțește, muscălește (rusește) și pricepea
și franțuzește”. Mihai îl moștenește, având și el o memorie formidabilă.”
Tatăl, spune Matei Eminescu, „avea ochii albaștri, caracter foarte violent
(autoritar), dar, în schimb, avea un suflet foarte bun”; „caracter ferm,
nelingușitor, rezolva imediat cestiunea și de aceea îl iubea Balș”. Gheorghe
Eminovici și soția sa au avut grijă să dea copiii la carte: Șerban studiază
medicina la Viena, mort de „oftică”; Nicolae a studiat dreptul; foarte
bolnăvicios, „s-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei; Iorgu a
fost trimis la Berlin, ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de
infanterie. Dintr-o căzătură de pe cal la o manevră în Brandemburg, a zăcut
doi ani și de aici i s-a tras moartea”; Ilie a studiat medicina la școala lui
Davila și a murit de tifos prin molipsire”; Harieta „a ologit la vârsta de 5 ani și
nu s-a mai îndreptat”.
Matei nu s-a remarcat la învățătură, nu sta bine nici la purtare, n-a terminat
liceul din Botoșani, nesuportând rigiditatea școlii. Urmează cursurile Școlii de
Ofițeri din Iași. În timp ce Aglae s-a impus în domeniul actoriei și muzicii,
Matei Eminescu se distinge ostășește în domeniul armelor. Sublocotenent
(1870), locotenent (1880), căpitan (1886), este întâlnit în garnizoanele
Brăila, Mizil, Râmnicu – Sărat și Galați. Matei Eminescu s-a distins ostășește
în Războiul de Independență (1877 – 1878), i-a condus foarte bine pe
camarazi în lupte, fiind decorat cu șase ordine și medalii: „Steaua
Românească de Război”, „Virtutea Militară”, „Crucea Trecerii Dunării”,
„Steaua Comemorativă Rusă”, „Apărătorii Independenței”, ,,Crucea de aur cu
spade a Ordinului Sf. Stanislav”. Din notele consemnate de superiorii săi, în
registrul personal, reiese că era inteligent, cinstit, foarte harnic, ținută curată,
cu reale virtuți ostășești.
Matei Eminescu a avut trei mariaje. Cu prima, Matilda Ilian, profesoară de
istorie, o căsătorie scurtă, din care rezultă un copil, Victor, a doua căsnicie,
cu Ana Condeescu, nepoata lui Leonida Condeescu, prototipul personajului
principal din Comedia lui Caragiale, „Conu Leonida față cu reacțiunea”,
începută în împrejurări extrem de favorabile, înzestrată cu patru copii, nu
este de durată, din cauza asprimii și violenței lui Matei. Cu a treia soție, Silvia
Maieru, o ardeleancă, conviețuiește până la moarte. Demisionat din armată,
funcționează ca subprefect al Plasei Afumați, apoi Tribunalul din Mehedinți îl
numește custode al domeniului Glogova, având dispute litigioase cu moșierul
Gună Vernescu și cu bancherul Hernia. Când încetează custodia la Glogova,
se retrage într-o căsuță la Turnu – Severin, apoi, în 1924, se mută cu soția,
Silvia Maieru, la Bistrița – Năsăud. Moare de pneumonie, ca și tatăl său, în
1929, fiind înmormântat la Cimitirul românesc din Bistrița.
În corespondența sa purtată cu Corneliu Botez, președintele Tribunalului din
Galați, care organizase, cu ocazia comemorării a două decenii de la moartea
lui Mihai Eminescu, ridicarea unui bust al poetului, Matei Eminescu, ca ultim
supraviețuitor, îi furnizează acestuia date însemnate despre părinții săi și
despre frații și surorile lui, pe care îi portretizează fizic și caracterial. Pune
capăt unor știri apocrife privind neamul său și încearcă să restabilească
adevărul. Importante informații găsim despre Mihai, viitorul poet de geniu,
mai ales că era apropiat ca vârstă, de el și de Aglae, copilărind împreună la
Ipotești și în împrejurimi. „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia
1,68, el era cu 2 – 3 centimetri, poate și patru, mai scurt, avea musculatură
herculitană (herculeană), piciorul cu scobitura tălpii era plin (Platfuss), cum
zice neamțul”. „Păr negru ca corbul, fața un brun alb. Pălăria lui favorită era
semijoben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puțin aplecat în jos
și mai totdeauna gânditor”. ,,Somnul” îi era neregulat, aci citea de cu seară
până răsărea soarele, aci dormea de cu seară pân’ la amiază și uneori până la
1 și 2 p.m. Piciorul și mâinile mici, ca ale mamei, dinți regulați de culoare
gălbuie, când râdea, râdea cu mare poftă, și râs sincer. De când era la
„Timpul”, joben întreg nu punea decât când venea Veronica de la Iași.
Prietenii lui, Teodor Nica, Chibici, Slavici, Burghelea, cum îl vedeau cu joben,
îi strigau: „A venit Veronica!!!” Purta căciulă de astrahan, nu țuguiată, dacică,
ci dreaptă. Făcea abuz de tutun și cafele negre, de băut bea, însă numai vin,
rachiuri nu”. „Dar tot gânditor, vorbea el, spunea, râdea, dar iar rămânea
gânditor”. În alte scrisori, revine la portretizarea lui Mihai: „Mihai avea ochii
ceva intermediar între negri și căprui, un fel de căprui închiși, nasul era drept
ca al mamei, și nu aquilin (acvilin)”. „Era foarte păros Mihaiu, pe pulpele și
cele de jos și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin. Cânta bine din gură,
ca și mama și Harieta. Îi plăcea singurătatea și desmormântarea trecutului”
(M. Eminescu: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna”). Deseori, spunea Matei
Eminescu despre fratele său, Mihai, că avea o afecțiune deosebită față de
țărani și pentru ardeleni: „Grozav îi iubea pe țărani, mare simpatie avea
pentru Ardeleni”. De fapt, Mihai Eminescu afirma: „Dumnezeul geniului m-a
sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.
Vorbește despre un conflict cu conservatorul Alexandru Lahovari, „după ce
Eminescu a publicat un articol, frumos, stilizat despre gloria străbună, în
«Timpul», de față fiind și Ioan Slavici. Afirmă că unii lideri conservatori nu-l
agreau pe Eminescu, pe când Maiorescu, Brăiloiu, Man și Costache Epureanu
erau susținătorii poetului”. Matei Eminescu l-a cunoscut bine pe Carol Davila,
„adus de Vodă Cuza din Franța ca inspector sanitar al armatei Principatelor
Unite în Războiul de Independență (1877 – 1878)”.
Acesta afirmă că nu știe izvoarele inspirației, în „Luceafărul”, însă cunoaște
geneza poemului „Călin” și anume: la o șezătoare de tors, organizată de
Maica Fevronia, una din călugărițe, Zenaida, a spus povestea lui Călin, în timp
ce Eminescu a ascultat-o, a luat notițe și a versificat-o. Matei Eminescu
vorbește și despre pozele unor membri din familia sa, despre cele patru poze
ale lui M. Eminescu și dezminte informația din presă despre existența unei
poze a poetului de la 9 ani. Există totuși o poză din anul 1864 cu promoția
gimnaziului din Cernăuți, în care adolescentul din medalion ar putea fi Mihai.

Cele 4 poze ale lui Mihai Eminescu

Primul portret al poetului a fost executat în 1869 de către J. Thomas din
Praga, când Mihai Eminescu era în drum spre Viena. A doua fotografie a fost
făcută în februarie 1878, la București, de către fotograful Frantz Duschek,
când Mihai Eminescu avea 28 de ani, în urma solicitării lui Titu Maiorescu și
Iacob Negruzzi, pentru tabloul „Junimii”. Cea de-a treia fotografie a fost
realizată de Nestor Heck, Iași (1884 – 1885). „E aceea, spune Matei
Eminescu, din ediția Socec scoasă de Maiorescu”. „Cea de-a patra este aceea
unde-i cu mustățile mari, privirea și fața abătute, când se îndreptase puțin,
altele nu există, omule, căci le-aș fi știut eu, iar, de copil, nici nu exista la
Botoșani fotograf când era el de 9 ani, încă odată, nu există, minciuni” –
arată Matei Eminescu. Aceasta din urmă datează din anul 1887, litografie de
Th. Mayerhofer, după o fotografie realizată la Botoșani de către Jean Bielig.
Poza cea mai cunoscută a lui Mihai Eminescu este cea din 1869. Zărindu-i
chipul, Veronica Micle, stăpânită de emoții, îi scrie versuri. Motivând
necesitatea unui tratament, fiind dornică de a-l cunoaște pe poet, aceasta va
pleca la Viena în 1872, unde îl va întâlni pentru prima dată pe Eminescu.
Unele afirmații vin în contradicție cu informații îndeobște cunoscute și
consemnate în istoriile literare, considerate certe, în urma cercetării unor
recunoscuți eminescologi. De exemplu, Matei Eminescu susține că renumitul
profesor Aron Pumnul i-a schimbat numele lui Mihai Eminescu din Eminovici,
că poetul nostru național a cunoscut-o pe Veronica Micle când s-a stabilit la
Iași, nu la Viena, iar prima poză, a fost făcută „în anul 1870, cert, deci la 20
de ani, nu la 19”. Matei Eminescu se arăta nemulțumit cum Maiorescu
„redijase” primele șapte ediții ale poeziilor lui Eminescu, la fel față de editările
Șaraga din Iași pe motivul că acestea nu aduseseră niciun sprijin bănesc
poetului cât trăise, iar după moarte, îmbogățiseră pe editori, în timp ce
familiei nu-i reveneau beneficii. „Subsemnatul, căpitan Matei Eminescu,
domiciliat în comuna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are dreptul a
edita și vinde scrierile rămase de la decedatul meu frate, poetul Mihai
Eminescu, și că voia urmări și sechestra ori unde voiu găsi, ediții apărute de
la moartea dânsului încoace”. Cu toate acestea, frații Șaraga obținuseră
asentimentul Aglaiei pentru editarea operei. Din relatările lui Matei Eminescu,
unele poate subiective, se îmbogățește biografia familiei și îndeosebi a
poetului „nepereche”.
Constantin E. Ungurean