Procese cognitive senzoriale: caracterizare generală

Definirea conceptului şi caracteristica generală a senzaţiilor. Cea mai

simplă legătură informaţională a omului cu realitatea este realizată prin
intermediul senzaţiilor.
• Senzaţia este procesul psihic cognitiv elementar care constă în reflectarea
însuşirilor separate ale obiectelor, fenomenelor lumii înconjurătoare, atunci când
acestea acţionează asupra organelor de simţ.
• Senzaţia este procesul psihic elementar, care reflectă diferite însuşiri ale
obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale
organismului, în momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra
receptorilor.
• Senzaţia este mecanismul psihic de captare, înregistrare şi prelucrare precoce a
informaţiilor. Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale elementare de cunoaştere
a însuşirilor concrete, luate separat, ale obiectelor, când acestea sti- 9 mulează
receptorul unui singur organ de simţ. De exemplu, atingând zăpada, o simţim rece.
Termenul „senzaţie” denumeşte procesul de semnalizare prin simţuri şi,
în acelaşi timp, rezultatul acestui proces, adică imaginea primară a însuşirilor
concrete ale obiectelor. De exemplu, senzaţia de acru, senzaţia de roşu etc. Orice
obiect este o sinteză de mai multe însuşiri concrete, iar senzaţiile reflectă astfel de
însuşiri separate. De exemplu, zăpada are însuşirile concrete albă, rece, moale.
Ochiul ne dă doar senzaţia de alb. De aceea, senzaţiile sunt fenomene psihice
elementare şi primare. Ele semnalizează asupra însuşirilor separate şi concrete ale
obiectelor şi fenomenelor (culoare, gust, miros, duritate, temperatura). Senzaţiile
iau naştere numai prin acţiunea integrală a organelor de simţ.
Izolarea unui aspect al realităţii (lumină, gust, miros) se datorează
faptului că există organe de simţ diferenţiate, specializate pentru a recepţiona în
condiţii optime o anumită categorie de excitanţi (optim = prielnic, de mijloc, nu
prea puternic şi nici prea slab). În realitate, senzaţia presupune nu doar un organ
senzorial, ci un întreg aparat denumit de Pavlov analizator. Acesta se compune din:
1) organul senzorial (receptor);
2) nervul aferent (senzorial);
3) regiunea corespunzătoare din scoarţa cerebrală (zona de proiecţie);
4) nervul eferent (motor);
5) organul efector (care îndeplineşte acţiunea).
De fapt, senzaţia presupune nu doar acţiunea excitantului asupra
organului de simţ, ci o activitate psihică mult mai complexă pe care o realizează
analizatorul. Analizatorul este un sistem complex neurofiziologic care realizează
percepţia, analiza şi sintetizarea informaţiei. Receptorii sunt acele celule de la
periferia sistemului nervos care, în urma adaptării la mediu, s-au specializat în
transformarea energiei excitanţilor în coduri neurofiziologice. Impulsul nervos este
mai apoi transmis prin neuronii aferenţi spre cei centrali. Această verigă
intermediară realizează şi o primă „citire” a semnalelor nervoase, efectuând
sinteza primară şi conductând doar acele mesaje care au semnificaţie 10 adaptivă
pentru om. S-a calculat că toţi receptorii transmit o cantitate de informaţie,
rezultată din acţiunea stimulilor, de circa 400 mil biţi/ sec. Cortexul poate opera
doar cu 100 biţi/sec. Deci, o cantitate enormă de informaţie este prelucrată în
etajele inferioare ale sistemului psihic, la scoarţa cerebrală ajungând doar cele mai
semnificative mesaje. Veriga centrală – zonele corticale specializate în operaţii de
decodificare şi transformare a impulsului nervos în fapt psihic – provoacă senzaţia,
îi oferă semnificaţie şi determină tipul de răspuns la acţiunea stimulului. Pe calea
eferentă este transmis spre organele executoare (muşchi, glande etc.) răspunsul,
care duce la realizarea unor acţiuni în funcţie de caracterul trebuinţelor,
motivaţiei, interesului individului uman.
Senzaţii separate nu întâlnim la omul adult, ele există la animalele
inferioare şi la copii în primele săptămâni ale vieţii, când mielinizarea incompletă a
fibrelor asociative din cortex împiedică o comunicare instantanee între diferite
porţiuni ale sale. Odată cu maturizarea mai avansată a conexiunilor
interneuronale, fiecare senzaţie sintetizează cu altele produse simultan, precum şi
cu urmele excitanţilor anteriori, formând ceea ce numim o percepţie, o
cunoaştere sintetică a obiectului (sau fenomenului) în integritatea lui.
În primul rând, senzaţiile sunt prima sursă a cunoştinţelor despre lumea
înconjurătoare şi cea interioară a omului. Omul nu ar avea ce memoriza, nu ar
putea judeca despre mediul înconjurător, dacă nu ar avea senzaţii. Pe baza
senzaţiilor apar şi funcţionează toate celelalte procese psihice cognitive.
În al doilea rând, senzaţiile au şi funcţia de orientare şi protecţie în viaţa
unui om sau a unor animale. Spre exemplu, cu ajutorul senzaţiilor de miros
(olfactive) vom cunoaşte dacă în pahar e apă sau oţet; o pată de lumină serveşte
ca un punct de orientare pentru a găsi ieşirea dintr-o peşteră, iar senzaţia de frig
ne pune în gardă şi ne impune să ne păzim organismul de suprarăceală.
Nu în ultimul rând, o altă funcţie a senzaţiilor, mai puţin cunoscută, dar
foarte importantă, constă în menţinerea echilibrului informaţional între organism
şi mediu. Organismul omului nu poate rezista în condiţiile deficitului de
informaţie, când este izolat, nu primeşte informaţie din mediu, spre exemplu,
aflându-se în barocameră. Totodată, 11 volumul mare de informaţie conduce spre
supraoboseală. Senzaţiile reglează torentul de informaţie care vine la creier,
păstrându-l la nivelul adecvat organismului.

PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE

Imaginatia-
Imaginația ocupă o pozitție aparte pe continuumul activității de
cunoaștere. Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se direct
pe memorie, pe de altă parte, ea deviază traiectoria care merge spre gândire,
făcând o buclă.
În psihologie, imaginatia se defineste ca proces intelectual (cognitiv) de
selectare si combinare în imagini noi, elemente din experienta anterioară sau de
generare de imagini fără corespondent în această experientă. Produsul activitătii
imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el presupune
proiecte si planuri complexe, care se obiectivează în diferite forme – inovatii,
inventii, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.
Imaginatia joacă un rol esential în activitatea umană, incluzându-se ca verigă
componentă centrală a creativitătii. Ea aduce un spor considerabil la cunoasterea
realitătii date si a viitorului, a posibilului.
Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli si norme
riguroase, ce-i impun întotdeauna congruenta sau compatibilitatea cu realitatea
obiectivă, imaginatia este liberă de canoane, ea putându-se misca nu numai pe
tărâmul realului perceptibil, ci si pe cel al fantasticului si fantasmagoricului. Ea nu
are asadar limite, ceea ce-i conferă întotdeauna o notă de inedit, de noutate.

Gandirea-
Gandirea reprezinta nivelul cel mai inalt de prelucrare si integrare
a informatiei despre lumea externa si despre propriul nostru EU. Prin ea se
realizeaza saltul calitativ al activitatii de cunoastere de la particular la
general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existentei
obiectului la interpretarea si explicarea lui legic-cauzala, se face trecerea de
la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Gandirea este un proces de cunoastere, alaturi de senzatii, perceptii,
reprezentari, memorie, imaginatie. Procesele de cunoastere au un punct comun in
reflectarea realitatii ele reflecta aspecte, laturi, insusiri ale realitatii. Dar, in timp ce
procesele senzoriale reflecta insusiri concret intuitive, accesibile simturilor,
gandirea reflecta insusiri esentiale (invarianti cognitivi). Un invariant cognitiv
exprima ceea ce este comun, constant, invariabil si definitoriu pentru o intreaga
categorie de obiecte sau fenomene.

Memoria-
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea
și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcaărilor, cunosștințelor etc. din
trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice,
integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent,
viitor.
 La om, memoria nu este concentrată si localizată într-un singur
bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează functiile si actele
psihocomportamentale specifice. Asadar, spre deosebire de computer,
creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între
care există conexiuni bilaterale. Între modul de functionare a memoriei si
modul de functionare al perceptiei, reprezentării si gândirii există o
conditionare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină
tulburări serioase în desfăsurarea proceselor pe care le sustine (perceptie
sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează
functionarea bazei lui memorative.