Sunteți pe pagina 1din 16

ACTIVITATEA NATO

CUPRINS

Abrevieri

Bibliografie

1. Definiţie
2. Scopul şi sarcinile Alianţei
2.1. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - membrii
3 . Modul de funcţionare al Alianţei
4. Principalele zone de acţiune ale NATO
5. Principalele direcţii de acţiune ale NATO
6. Abordarea securităţii pentru secolul 21
7. NATO - o alianţă cu faţa spre viitor

ABREVIERI

EADRCC : Centrul Euro-Atlantic pentru Coordonarea Răspunsurilor în Situaţii de


Dezastre (Euro-Atlantic Disaster Response Coordination Centre);
EAPC: Consiliul Parteneriatului Euro - Atlantic - CPEA ( Euro – Atlantic Partnership
Council);
ESDI: Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (European Security and Defence
Identity);
KFOR: Forţele din Kosovo (Kosovo Force);
NAC: Consiliul Nord-Atlantic (North Atlantic Council);
NATO: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation
);
NUC: Comisia NATO - Ucraina (NATO-Ukraine Commission);
OSCE: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Organisation for Security
and Cooperation în Europe);
PfP: Parteneriatul pentru Pace – PpP (Partnership for Peace);
SHAPE: Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa (Supreme Headquarters
Allied Powers Europe);
WEU: Uniunea Europei Occidentale – UEO (Western European Union).

BIBLIOGRAFIE

 Comunicatul Consiliului Atlanticului de Nord în sesiunea miniştrilor apărării,


Bruxelles, 12 iunie 2003, www.nato.int;
 Comunicatul final al Reuniunii ministeriale a Consiliului Atlanticului de
Nord, Madrid, 3 iunie 2003, www.nato.int;
 Comunicatul de presă al Reuniunii Consiliului Parteneriatului Euro- Atlantic
în sesiunea miniştrilor afacerilor externe, Madrid, 4 iunie 2003, www.nato.int;
 Declaraţia şefilor de state şi de guvern participante la reuniunea Consiliului
Nord-Atlantic de la Praga, 21 noiembrie 2002, www.nato.int/dom/pr./2002 ;
 Declaraţia Reuniunii Comisiei NATO-Ucraina în sesiunea miniştrilor
afacerilor externe, Madrid, 3 iunie 2003, www.nato.int;
 “Draft Treaty Establishing a Constitution for Europe”, European Covention:
July 2003 (CONV 497/05);
 Manualul NATO, ediţia 2001, Oficiul de Informaţie şi Presă, NATO, Bruxelles;
 Reuniunea Consiliului NATO-Rusia, Praga, 22 noiembrie 2002, www.nato.int ;
 East European Constitutional Review, Superpresidentialism in Belarus,
volume 7, number 3, summer 1998, New York University School of Law and
Central European University, 1998;
 Helen Wallace, William Wallace & Mark A. Pollack, Policy- „Making in the
European Union”, 5th edition, 2005;
 Integrarea Euro-Atlantică. Priorităţi post-Praga, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 2002;
 Pierre Mathijsen, „Compendiu de drept european”, editia a 7-a, 2002;
 Reuniunea la vârf de la Washington, 23-25 aprilie 1999, Ghidul cititorului,
Oficiul de informare şi presă al NATO, Fundaţia EURISC, România;
 România. Opţiune strategică naţională - integrarea în NATO, Editura Militară,
1997;
 Romania - NATO. 1990 - 2002, Centrul de Studii Strategice de Securitate,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2002;
 Securitatea naţională la început de secol XXI, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 2001;
 Strategia de securitate naţională a României, 2001;
 “The functioning of the Institutions” – Reflection paper prepared by the
Convention Secretariat and approved by the Praesidium, Bruxelles: 2003 (CONV
477/03);
 Tudorel Ştefan, “Introducere în dreptul comunitar” , Editura C.H..Beck, Bucureşti
2006;
 www.nato.int;
 europa.eu.int;
 www.osce.org.

"The implementation of an autonomist solution with the support of the NATO


military force would be the first step towards a policy of changing frontiers1."

1. DEFINIŢIE

NATO este o organizaţie guvernamentală, în care ţările membre işi păstrează


suveranitatea şi independenţa, bazată pe cooperare politică şi militară. Potrivit datelor din
volumul documentar publicat de Rompres, NATO reprezintă legatura transatlantică prin
care securitatea Americii de Nord este permanent legată de cea a Europei.
Conform Preambulului Tratatului Nord-Atlantic, membrii Alianţei se angajează
să salvgardeze libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia popoarelor lor, bazate pe
principiile democraţiei, drepturilor omului şi guvernarii legii.

2. SCOPUL ŞI SARCINILE ALIANŢEI

1
Reuniunea la vârf de la Washington, 23-25 aprilie 1999;
Scopul esenţial al NATO stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949 este de
a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Realizarea acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să
afecteze securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea Alianţa nu asigură numai apărarea
membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune.
Sarcinile fundamentale de securitate: asigurarea unui mediu de securitate
euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice şi soluţionarea paşnică a diferendelor, să
servească ca forum de consultari între aliaţi pe orice problema care ar afecta interesele lor
vitale, să descurajeze şi să se apere împotriva oricarei ameninţări de agresiune la adresa
oricărui stat membru NATO.
În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spatiului euroatlantic, Alianţa este
pregatită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a
conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operaţiuni de răspuns
la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din
spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de
acţiune comune cu Alianţa.

2.1. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE


NORD - MEMBRII
Membrii NATO: Belgia (stat fondator), Canada (stat fondator), Republica Cehă
(din 1999), Danemarca (stat fondator), Republica Franceză (stat fondator), Republica
Federală Germania (din 1955), Republica Elena - Grecia (din 1952), Republica Islanda
(stat fondator), Republica Italia (stat fondator), Marele Ducat de Luxemburg (stat
fondator), Regatul Norvegiei (stat fondator), Regatul Ţărilor de Jos – Olanda, Republica
Polonă (din 1999), Republica Portugheză (stat fondator), Regatul Spaniei (din 1982),
Republica Turcia (din 1952), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (stat
fondator), Statele Unite ale Americii (stat fondator), Republica Ungară (din 1999).

3. MODUL DE FUNCŢIONARE AL ALIANŢEI


Unul dintre pilonii durabilităţii NATO este procesul său de luare a deciziei, bazat
pe consens. Aceasta înseamnă că toate deciziile trebuie să fie adoptate prin unanimitate.
Astfel, este nevoie adesea de consultări şi discuţii îndelungate înainte ca o decizie
importantă să poată fi formulată. Deşi acest sistem poate apărea unui observator din
exterior ca fiind lent şi dificil de gestionat, el are două avantaje esenţiale. În primul rând,
suveranitatea şi independenţa fiecărui stat membru sunt respectate. În al doilea rând,
atunci când o decizie este adoptată, ea are sprijinul total al tuturor statelor membre şi
beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică.
Cea mai importantă structură de adoptare a deciziei la NATO este Consiliul
Nord-Atlantic, la care fiecare stat membru participă la nivel de reprezentant permanent,
având rang de ambasador, sprijinit de o delegaţie naţională, formată din personal
diplomatic şi consilieri pe probleme de apărare. Consiliul se reuneşte la nivel
ambasadorial, cel puţin, o dată pe săptămână şi, de obicei, şi mai frecvent.
NATO nu dispune de forţe armate proprii. Majoritatea forţelor disponibilizate
pentru NATO rămân sub comandă şi control naţionale depline până în momentul în care
ele primesc acordul statelor membre de a-şi asuma atribuţii pornind de la apărare colectivă
la misiuni noi de tip menţinere a păcii şi sprijin al păcii. Structurile politice şi militare ale
NATO asigură planificarea necesară în procesul de asumare, de către forţele naţionale, a
responsabilităţii pentru astfel de misiuni, precum şi aranjamentele organizatorice pe baza
cărora funcţionează comanda, controlul, pregătirea şi exerciţiile comune ale forţelor.

3.1. STRUCTURA
NATO este structurată în două părţi: civilă şi militară. Cartierul general al
Alianţei, care este atât sediul politic, cat şi sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic,
îşi are sediul la Bruxelles (Belgia). În Consiliul Atlanticului de Nord, fiecare ţară membră
este reprezentată de un ambasador permanent, asistat de o delegaţie naţională.
Organizaţia este prezidată de un secretar general. Acesta este numit de către
guvernele ţărilor membre ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului
pentru planificarea apărării şi al grupului pentru planificare nucleară, precum şi ca
preşedinte de drept al altor comitete şi şef executiv al NATO. Secretarul general al NATO
este preşedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi al Grupului de Cooperare
Mediteraneana, preşedinte asociat al Consiliului NATO-Rusia. Este, de asemenea,
presedinte asociat al Comisiei NATO-Ucraina. În lipsa secretarului general, Organizaţia
Nord-Atlantică este condusă de un locţiitor.
În ceea ce priveşte structura militară a NATO, cea mai înaltă autoritate este
Comitetul militar. Acesta se reuneşte cu regularitate, la nivelul şefilor de Stat Major, şi îşi
desfaşoară activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic, a
Comitetului pentru planificarea apărării şi a Grupului pentru planificarea nucleară.
Preşedintele Comitetului militar este ales de către şefii de Stat Major şi desemnat pentru
un mandat de trei ani. Înalţii comandanţi ai NATO sunt Comandantul Suprem al Forţelor
aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul Suprem al Forţelor aliate din zona
Atlanticului (SACLANT).
Forţele armate sunt puse la dispoziţia NATO de către tările membre participante,
în conformitate cu condiţiile stabilite. Forţele armate sunt împărţite în trei categorii: forţe
de reacţie imediată şi rapidă, forţe principale de apărare şi forţe de întărire. Forţele de
reacţie imediată şi rapidă sunt alcătuite din unităţi terestre, aeriene şi navale, menţinute la
un înalt nivel de pregătire şi disponibile în termen scurt în cazul unei situaţii de criză.
Forţele principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi navale active şi de rezervă,
capabile să asigure descurajarea şi apărarea în faţa ameninţărilor de orice tip sau în caz de
agresiune. Forţele de întărire sunt acele unităţi care pot fi trimise ca întăriri în orice
regiune sau arie maritimă a NATO. Cea mai mare parte a forţelor NATO rămane sub
comanda natională deplină până în momentul în care se decide, la nivelul politic,
efectuarea unor operaţiuni specifice.

4. PRINCIPALELE ZONE DE ACŢIUNE ALE NATO

NATO în Balcani2: Bazele politice ale rolului Alianţei în Balcani au fost stabilite
la sesiunea ministerială a Consiliului Nord-Atlantic de la Oslo, din iunie 1992, odată cu
declanşarea conflictului armat din fosta Iugoslavie. De atunci, NATO s-a implicat în
rezolvarea tuturor conflictelor apărute în Balcani, desfăşurând misiuni în Bosnia (IFOR,
SFOR), Kosovo (Operaţiunea Forţa Aliată, KFOR) sau Fosta Republica Iugoslavă a
Macedoniei. NATO3 acţionează împreună cu Uniunea Europeană şi ONU pentru
2
Comunicatul Consiliului Atlanticului de Nord în sesiunea miniştrilor apărării, Bruxelles, 12 iunie 2003;
3
Declaraţia de la Petersberg, din 9 iunie 1992, este un element central în hotărârea de a dezvolta Uniunea
Europei Occidentale (UEO) drept componenta de apărare a UE şi ca mijloc de întărire a pilonului european
consolidarea stabilităţii în Balcani. În cadrul parteneriatului NATO-UE, Alianţa va sprijini
activitatea viitoarei misiuni a UE în Bosnia-Herţegovina.
NATO în Afganistan: NATO deţine comanda Forţei Internaţionale de Asistenţă
pentru Securitate (ISAF) în Afganistan, ajutând la crearea condiţiilor în care aceasta ţară
poate beneficia de un guvern reprezentativ şi îşi poate asigura pacea şi securitatea.
NATO a preluat comanda ISAF în August 2003, fiind prima misiune a Alianţei în afara
spaţiului euro-atlantic. Creată iniţial pentru a asigura securitatea regiunii din jurul capitalei
Kabul, misiunea este în curs de extindere şi în alte regiuni ale Afganistanului.
NATO împotriva terorismului: La mai puţin de 24 de ore de la atacurile teroriste
de la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, NATO a invocat articolul V al
Tratatului de la Washington, conform căruia un atac împotriva unuia dintre membrii
NATO este considerat atac la adresa tuturor membrilor alianţei. O serie de măsuri au fost
întreprinse din acel moment pentru a asigura securitatea membrilor alianţei şi a contracara
orice acţiuni potenţiale cu caracter terorist. Summit-ul de la Praga şi cel de la Istanbul au
marcat momente semnificative în procesul de adaptare a alianţei la provocările
terorismului internaţional.
Alianţa se află în plin proces de transformare care implică noi tipuri de misiuni,
noi capacităţi, noi relaţii de parteneriat şi noi modalităţi de acţiune. Printre operaţiunile
desfăşurate de NATO în scopul preîntâmpinării şi contracarării activităţilor teroriste se
numără operaţiunile ISAF, "Active Endeavour", (având ca scop supravegherea traficului
maritim în Marea Mediterană), "Eagle Assist" (declanşată la mijlocul lui octombrie 2001
şi încheiată în mai 2002 şi constând în protejarea teritoriului Statelor Unite împotriva unor
eventuale alte atacuri teroriste) precum şi operaţiunile de asigurare a securităţii Jocurilor
Olimpice de la Atena, Grecia, la cererea ţării gazdă.
NATO şi Irakul4: NATO sprijină Irakul în direcţia asigurării propriei securităţi,
prin pregătirea personalului specializat şi dezvoltarea instituţiilor de securitate. O misiune

al Alianţei Atlantice (NATO). Prin această declaraţie au fost definite diferitele tipuri de misiuni militare pe
care UEO le-ar putea întreprinde: în plus faţă de contribuirea la apararea comunitară în conformitate cu
Articolul 5 din Tratatul de la Washington şi Articolul V din Tratatul de la Bruxelles amendat, unităţile
militare ale Statelor Membre UEO pot fi utilizate şi pentru: -misiuni umanitare şi de salvare; -misiuni de
menţinere a păcii; -misiuniale forţelor de luptă în administrarea crizelor, inclusiv restabilirea păcii.
(www.infoeuropa.ro)

4
Securitatea naţională la început de secol XXI, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 2001;
de implementare a programului de pregătire a fost stabilită în Irak şi acţionează în strânsă
legătură cu autorităţile irakiene şi cu forţa multinaţională.

5. PRINCIPALELE DIRECTII DE ACTIUNE ALE NATO

Ataşamentul NATO fată de legatura transatlantica este indispensabil5. Alianţa


este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în
sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a Americii
de Nord este indivizibilă.
Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective
pentru apărarea comună rămane punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei.
O astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămane esenţa capacităţii
Alianţei de a preveni orice incercare de a face uz de forţa sau de intimidare şi garantează
faptul ca o agresiune militară directa împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă.
Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru credibilitatea sa şi
pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic.
Capabilităţile militare eficiente pentru întregul spectru de circumstanţe
previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi la
managementul crizelor prin operaţiuni non-Art. 5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi
extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare (coeziunea,
instruirea multinaţională, planificarea detaliată în avans) esenţiale şi pentru situaţii sub
incidenţa Art. 5 (apărare colectivă).
Reforma structurii de comandă militară integrată a NATO - prevede realizarea,
până în 2003, a noii structuri care va cuprinde două comandamente strategice, unul pentru
Europa şi unul pentru Atlantic, cu o structură subordonată simplificată de comandamente
regionale şi sub-regionale. Rezultatul va fi o structură mai flexibilă şi mai bine adaptată la
cerinţele prezente ale NATO. Aceasta va facilita cooperarea cu ţările partenere. În plus,
noua structură va incorpora un cadru pentru operaţiile de comandă implicând dislocare
rapidă, participare multinaţională, unităţii de categorii întrunite adaptate la cerinţele noului
concept al Alianţei de Forte intrunite Multinaţionale Operaţionale (CJTF).

5
Reuniunea la vârf de la Washington, 23-25 aprilie 1999;
Alaitii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure responsabilităţi
mai mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul intăririi păcii şi stabilităţii în
spaţiul euroatlantic şi implicit al securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o
stransă cooperare între NATO şi Uniunea Europeana. Procesul de elaborare şi
implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să întarească
capabilităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să
vizeze şi întarirea Identităţii Europene de Securitate şi Aparare în cadrul NATO, pastrând
nealterată legătura transatlantică. În acest context, NATO rămane piatra de temelie a
securitătii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea
Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în
cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996.
Urmarind politica sa de prezervare a păcii, prevenire a războiului, întărire a
securităţii şi stabilităţii, în conformitate sarcinile sale de securitate fundamentale, NATO
va căuta, în cooperare cu celelalte organizaţii, să prevină conflictele, sau, în situaţia
apariţei unei crize, să contribuie la gestionarea să efectivă, cu aplicarea normelor
dreptului international, inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-Art. 5 de
răspuns la crize. Pregatirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de operaţiuni vine în
sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi implica adeseori
participarea partenerilor Alianţei.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) reprezintă cadrul politico-
militar de consultări între Alianţă şi partenerii săi. El reuneşte cei 19 aliaţi şi 25 de
parteneri într-un forum de consultări periodice. EAPC a realizat un "Plan de acţiune"
conform căruia au loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi cele
legate de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al
armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică, terorism internaţional,
planificarea apărării, strategia şi politica de apărare şi bugetară, impactul dezvoltării
economice asupra securităţii. Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme cum ar fi:
urgenţe civile şi pregatirea la dezastre, cooperarea privind armamentele sub egida
Conferinţei Directorilor Naţionali pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de
mediu legate de apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi mangementul traficului
aerian, cooperarea stiinţifică, probleme legate de operaţiuni de sprijin a păcii. Cooperarea
practică are loc în cadrul diferitelor comitete de lucru cu partenerii.
Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare în
practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianţă şi partenerii săi şi de creştere
a interoperabilităţii între parteneri şi NATO. Prin programe detaliate care reflectă
capacităţile şi interesele individuale ale partenerilor, aliaţii şi partenerii conlucrează în
scopul promovării transparenţei planificării şi bugetarii apărării naţionale, controlului
democratic al forţelor armate, pregătirii pentru dezastre civile şi alte urgenţe şi al
dezvoltării capacităţii de a lucra împreună, inclusiv pentru operaţii PfP conduse de NATO.
Documentul-Cadru al PfP, alături de Programul Individual de Parteneriat (IPP),
Programul de Lucru al Parteneriatului (PWP) şi Procesul de Planificare şi Analiză al
Parteneriatului (PARP), lansate în urma summit-ului de la Bruxelles (1994) constituie
instrumentele de baza ale Parteneriatului pentru Pace.
Rolul partenerilor a crescut considerabil prin lucrul permanent în cadrul Celulei
de Coordonare a Parteneriatului (PCC) şi în special prin înfiinţarea Elementelor Partenere
de Stat Major (PSE) în diverse comandamente ale NATO la nivel strategic, regional şi
sub-regional, unde ofiţeri NATO şi parteneri sunt încadraţi pe funcţii de personal
internaţional cu caracter permanent.
La summit-ul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat Parteneriatul
pentru Pace operaţional care are următoarele componente:
 Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (Enhanced and More Operational
Partnership/EMOP);
 Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East Europe
Initiative/SEEI); Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action
Plan/MAP);
 Iniţiativa Capabilităţilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative/DCI).
EMOP este construit pe următoarele elemente:
- noul cadru politico-militar (Political-Military Framework/PMF) pentru operaţiuni PfP
conduse de NATO;
- Procesul de Planificare şi Analiză a Parteneriatului (Planning and Review
Process/PARP) adaptat şi extins;
- Conceptul Capabilităţilor Operaţionale (OCC) pentru operaţiuni PfP conduse de NATO,
o iniţiativă lansată la Washington în 1999. Se pune accentul pe îmbunătăţirea capacităţii
Alianţei şi a Partenerilor de a participa împreună la operaţiuni non Art. 5 de răspuns la
crize, în forţe multinaţionale conduse de NATO;
- Programul Intensificat de Instruire şi Educare (Training and Education Enhanced
Programme/TEEP), menit să optimizeze şi să Imbunatateasca pregatirea şi educarea în
cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperării şi dialogului pe şase componente:
interoperabilitate, răspuns şi evaluare, exerciţii, pregătire distribuită, strategii naţionale de
pregătire şi educare, conexiuni şi colaborare;
SEEI are drept scop creşterea cooperării în sud-estul Europei, coordonarea
asistenţei acordate de NATO partenerilor, promovarea cooperării regionale şi a dezvoltării
economice. Cel mai important rezultat al acestei iniţiative este documentul lansat de
Romania şi aprobat în martie 20006, de evaluare a riscurilor la adresa securităţii sud-est
europene (SEECAP).
MAP, lansat cu ocazia summit-ului NATO de la Washington în aprilie 1999, este
destinat aplicării unui program de activităţi care să sprijine tarile aspirante în eforturile de
pregătire pentru posibila aderare la NATO. Participarea la MAP, conform principiului
autodiferenţierii, nu implică nici un interval de timp precis pentru o decizie de invitare a
unui stat aspirant care să înceapă negocierile de aderare cu NATO, nici o garanţie pentru
aderare, întrucât MAP nu poate fi considerat o listă a criteriilor de aderare.
MAP este structurat pe 5 capitole: Probleme politico-economice, Probleme de apărare şi
militare, Probleme referitoare la resurse, Probleme privind securitatea informaţiilor,
Probleme de legislaţie.În cadrul fiecarui capitol al MAP, sunt identificate problemele care
pot fi discutate şi evidenţiază mecanismele prin care pot fi promovate pregătirile pentru
posibila viitoare aderare. Pe baza MAP, România a elaborat în 1999 primul ciclu a
Programului Naţional Anual de pregătire pentru integrare (PNA), şi în prezent se află în
faza de implementare a ciclului II şi de elaborare a ciclului III a PNA. MApN este
responsabil de realizarea Capitolului II din PNA.
DCI, un nou concept lansat la Washington în aprilie 1999, a permis ţărilor
membre NATO să-şi reorganizeze forţele. Prin aceasta iniţiativă se urmăresşe mărirea
gradului de interoperabilitate a forţelor NATO şi a capacităţii lor de apărare prin creşterea
potenţialului logistic, de desfăşurare şi mobilitate a forţelor aliate, de susţinere în teatrul de
operaţii, de angajare efectivţ, de comanda şi control.

6
Budapesta, reuniunea ministrilor de externe ai NATO
Un parteneriat special a fost stabilit îintre NATO şi Rusia care au convenit să sa
dea substanţă angajamentului comun de a edifica o Europă a păcii, stabilă şi indivizibilă.
Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relaţiile Reciproce,
Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia s-au angajat să-şi dezvolte relaţiile pe
baza intereselor comune, reciprocităţii şi transparenţei, în vederea realizării unei păci
durabile şi cuprinzatoare în zona euroatlantica, bazată pe pricipiile democraţiei şi
securităţii prin cooperare.
Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic, fiind un
partener important şi de valoare în promovarea stabilitatii şi a valorilor comune ale
democratiei. Alianţa este puternic angajata în intărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina,
bazat pe Carta NATO-Ucraina şi cuprizand consultări politice pe probleme de interes
comun şi o arie larga de activităţi practice de cooperare.
Mediterana este considerată de NATO o zona de interes special. Securitatea în
Europa este strâns legată de securitatea şi stabilitatea în Mediterana. Procesul Dialogului
Mediteranean al NATO este parte integrantă al abordarii NATO a securităţii prin
cooperare care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii, promovarea transparenţei şi
cooperării în regiune.
Alianţa rămane deschisă pentru noi membri conform Art.10 al Tratatului de la
Washington. Aceasta presupune lansarea de noi invitaţii în anii urmatori, ţărilor dornice şi
capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile de membru al Alianţei, în măsura în
care NATO apreciază ca includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice şi
strategice globale, ar întări eficacitatea şi coeziunea să şi ar întări securitatea şi stabilitatea
globală a Europei. În acest scop, NATO a stabilit un program de activităţi care să acorde
asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii acestora în vederea posibilei aderari la
Alianţa, în contextul unor relaţii mai extinse cu aceste tari.
Politica Alianţei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmării şi
neproliferării va continua să joace un rol major în realizarea obiectivelor de securitate ale
Alianţei. Aliaţii caută să întărească securitatea şi stabilitatea la cel mai redus nivel al
forţelor în concordanţă cu capacitatea Alianţei de a asigura apărarea colectivă şi de a
îndeplini întregul sau spectru de misiuni. Alianţa acordă o deosebită importanţă
continuării valabilităţii şi deplinei implementări de către toate parţile semnatare ale
Tratatului CFE, considerandu-l ca un element esenţial în asigurarea stabilităţii spaţiului
euroatlantic.

6. ABORDAREA SECURITATII PENTRU SECOLUL 21

Alianţa este angajată pentru o abordare largă a securităţii, care recunoaşte


importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii
indispensabile a apărării.
Ţelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană
pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spatiului euroatlantic şi a
celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât
prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice cât şi prin gestionarea crizelor.
Alianţa încearcă să întarească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:
păstrarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente
pentru descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO,
dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o capacitate
completă pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere
faţă de noi membri şi urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu
celelte ţări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare,
inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.

7. NATO - O ALIANŢĂ CU FAŢA SPRE VIITOR

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) încorporează legătura


transatlantică, ce uneşte Europa şi America de Nord într-o alianţă unică de apărare
colectivă şi valori democratice. Obiectivul principal şi continuu al NATO, stabilit prin
Tratatul de la Washington la 4 aprilie 1949, este acela de a salvgarda libertatea şi
securitatea tuturor statelor membre. În acest scop, de la crearea sa, NATO a asigurat
apărarea colectivă a membrilor săi şi a constituit forumul principal de consultări pe
probleme de securitate în spaţiul euro-atlantic.
Odată cu terminarea Războiului Rece, Alianţa şi-a asumat noi sarcini
fundamentale, inclusiv consolidarea parteneriatului în domeniul securităţii cu democraţiile
din Europa, Caucaz şi Asia Centrală. Ca reacţie la modificările survenite în mediul global
de securitate, Alianţa şi-a asumat responsabilităţi suplimentare. Acestea includ abordarea
atât a instabilităţii cauzate de conflictele regionale şi etnice din Europa, cât şi a
ameninţărilor provenind din afara spaţiului euro-atlantic.
Astăzi, Alianţa este implicată într-o gamă largă de activităţi menite să promoveze
cooperarea cu Rusia, Ucraina şi alte ţări ne-membre NATO şi să combată pro-activ noile
provocări la adresa securităţii în secolul XXI, cum ar fi terorismul internaţional şi
proliferarea armelor de distrugere în masă. Pentru a rămâne eficientă în privinţa apărării şi
promovării securităţii într-un mediu de securitate nou şi în schimbare permanentă, Alianţa
este, în prezent, angajată într-un proces de transformare care implică noi misiuni, noi
membri, noi capacităţi, noi relaţii de parteneriat şi noi modalităţi de acţiune.