UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ADMINISTRAREA AFACERILOR

INTERNAȚIONALE
MASTERAT NEGOCIEREA CONFLICTELOR ȘI DIPLOMAȚIE
ECONOMICĂ

ORGANIZAȚIA TRATATULUI
ATLANTCULUI DE NORD - NATO

STUDENT: POPOVICI – VLAD

COZMINA – ANDRA

1
1.Ce este NATO ?
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN
în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul
Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949.
Emblema NATO a fost adoptată de către Consiliul Nord-Atlantic ca simbol al
Alianţei Atlantice, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea, în timp ce
roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările membre ale
Alianţei Atlantice.

Alianța s-a format din state independente, interesate în menţinerea păcii şi apărarea
propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă
corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor
probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.
Scopul principal al NATO este de a apăra libertatea şi de a asigura securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice şi/sau militare. Realizarea acestui obiectiv însă poate fi
pusă în primejdie de apariţia unor crize şi conflicte care să afecteze securitatea euroatlantică.
Prin urmare, Alianţa nu asigura numai apărarea membrilor săi, ci contribuie şi la menţinerea
păcii şi a stabilităţii în regiune.1

1
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=211

2
ŢĂRILE MEMBRE NATO2

Albania Estonia Letonia RegatulUnit

Lituania România
Belgia Franța
Luxemburg Slovacia
Bulgaria Germania
Canada Grecia Norvegia Slovenia
Croatia Ungaria Olanda Spania
Cehia Islanda Polonia SUA

Danemarca Portugalia Turcia

Italia

La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era
aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al
Tratatului se specifică: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora
dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi,
în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând
dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei
Naţiunilor Unite, va da asistenta Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă,
individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare,
inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-
Atlantice.”3
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva
aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea
Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu

2
http://ro.wikipedia.org/wiki/Membrii_NATO
3
http://www.nato.int/cps/en/natolive/what_is_nato.htm

3
amai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12
septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.4

2.Structura NATO

2.1 Structura civilă si militară a NATO

NATO este structurata în două părţi: civilă şi
militară. Cartierul general al Alianţei, care este
atât sediu politic, cât şi sediu permanent al
Consiliului Nord-Atlantic, îşi are sediul la
Bruxelles (Belgia). În Consiliul Atlanticului de
Nord, fiecare ţară membră este reprezentată de un
ambasador permanent, asistat de o delegaţie naţională.
Organizaţia este prezidată de un secretar general. Acesta este numit de către guvernele
ţărilor membre ca preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru
planificarea apărării şi al grupului pentru planificare nucleară, precum şi ca preşedinte de
drept al altor comitete şi şef executiv al NATO.
Secretarul general al NATO este preşedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic
şi al Grupului de Cooperare Mediteraneană, preşedinte asociat al Consiliului NATO-Rusia.
Este, de asemenea, preşedinte asociat al Comisiei NATO-Ucraina. În lipsa secretarului
general, organizaţia Nord-Atlantica este condusă de un locţiitor.
În ceea ce priveşte structura militară a NATO, cea mai înaltă autoritate este Comitetul
militar. Acesta se reuneşte cu regularitate, la nivelul şefilor de Stat Major, şi îşi desfăşoară
activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului pentru
planificarea apărării şi a Grupului pentru planificarea nucleară. Preşedintele Comitetului
militar este ales de către şefii de Stat Major şi desemnat pentru un mandat de trei ani. Înalţii
comandanţi ai NATO sunt Comandantul Suprem al Forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi
Comandantul Suprem al Forţelor aliate din zona Atlanticului (SACLANT).
Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (SHAPE), aflat la Casteau
(Belgia), are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se întinde de la punctul nordic
reprezentat de Norvegia până în sudul Europei. El este format din două comandamente
subordonate: Forţele aliate din nordul Europei (AFNORTH, cu sediul la Brunssum, Olanda) şi

4http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord

4
Forţele aliate din Europa de Sud (AFSOUTH, cu sediul la Napoli, Italia). Comandamentul
Aliat al Atlanticului (ACLANT) are cartierul general la Norfolk (statul Virginia, SUA). Zona
sa de responsabilitate se întinde de la Polul Nord la Tropicul Racului şi de la apele teritoriale
ale Americii de Nord la ţărmurile Europei şi Africii, exceptând Canalul Mânecii şi Insulele
Britanice.
Forţele armate sunt puse la dispoziţia NATO de către ţările membre participante, în
conformitate cu condiţiile stabilite. Forţele armate sunt împărţite în trei categorii: forţe de
reacţie imediată şi rapidă, forţe principale de apărare şi forţe de întărire. Forţele de reacţie
imediată şi rapidă sunt alcătuite din unităţi terestre, aeriene şi navale, menţinute la un înalt
nivel de pregătire şi disponibile în termen scurt în cazul unei situaţii de criză. Forţele
principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi navale active şi de rezervă, capabile să
asigure descurajarea şi apărarea în fata ameninţărilor de orice tip sau în caz de agresiune.
Forţele de întărire sunt acele unităţi care pot fi trimise că întăriri în orice regiune sau arie
maritimă a NATO. Cea mai mare parte a forţelor NATO rămâne sub comanda naţională
deplină până în momentul în care se decide, la nivelul politic, efectuarea unor operaţiuni
specifice.5

5
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=211

5
2.2 Mecanismul politic şi de luare a deciziilor NATO
Consiliul Nord-Atlantic (NAC), este principala autoritate decizională a Alianţei
Nord-Atlantice şi este alcătuit din Reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre, care
se întrunesc cel puţin o dată pe săptămână. Consiliul este singurul organism înfiinţat oficial
prin Tratatul Nord-Atlantic şi investit cu autoritatea de a stabili „atâtea organisme subsidiare
cât este necesar”, în scopul aplicării Tratatului. Atunci când trebuie adoptate decizii, se
acţionează pe baza unanimităţii şi a acordului comun. În funcţie de subiectul supus discuţiei,
comitetul superior, responsabil în domeniul respectiv, preia rolul conducător în pregătirea
întrunirilor Consiliului şi în aplicarea deciziilor adoptate de către acesta. Secretariatul
Consiliului este asigurat de către diviziile şi birourile de profil al Secretariatului Internaţional,
care deţine un rol coordonator în difuzarea deciziilor adoptate şi în asigurarea executării
mandatelor Consiliului.
Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC) este compus în mod normal din
Reprezentanţi permanenţi, dar se întâlneşte la nivel de miniştri ai apărării cel puţin de două ori
pe an şi tratează majoritatea problemelor şi subiectelor legate de planificarea apărării
colective. Cu excepţia Franţei, toate ţările membre sunt reprezentate în acest forum. Comitetul
pentru Planificarea Apărării oferă consiliere autorităţilor militare ale NATO şi, în aria
responsabilităţii sale, are aceleaşi funcţii şi atribuţii, precum şi aceeaşi autoritate ca şi
Consiliul asupra problemelor aflate în competenţa sa. Lucrările Comitetului pentru
planificarea apărării sunt pregătite de o serie de comitete subordonate cu responsabilităţi
specifice, în special de Comitetul de Revizuire a Apărării, care supraveghează procesul de
planificare a forţelor în cadrul NATO şi examinează alte chestiuni legate de structura militară
integrată. Asemenea Consiliului, Comitetul pentru Planificarea Apărării se adresează
comitetului superior competent, pentru pregătirea lucrărilor sale şi aplicarea deciziilor luate.
Grupul pentru Planificare Nucleară (NPG) se întruneşte de câteva ori pe an la nivel
de Miniştri ai apărării din ţările membre care fac parte din Comitetul NATO de planificare a
apărării. Aici ei se întâlnesc pentru a discuta chestiuni politice specifice asociate forţelor
nucleare, care includ siguranţa, securitatea şi viabilitatea armelor nucleare, sistemele de
informaţii şi comunicaţii, chestiuni asupra desfăşurării de forţe şi alte probleme generale de
interes comun, ca de exemplu controlul armelor nucleare şi proliferarea nucleară. Lucrările
Grupului de Planificare Nucleară sunt pregătite de un Comitet executiv al NPG compus din
membri ai delegaţiilor naţionale ale ţărilor care fac parte din NPG. Comitetul executiv
efectuează lucrări detaliate în numele reprezentanţilor permanenţi ai NPG. Acesta se
întâlneşte cu regularitate săptămânal şi mai des, dacă este cazul. Grupul NPG la nivel înalt

6
(HLG) a fost înfiinţat ca organ consultativ superior al NPG pe probleme de politică şi
planificare nucleară. HLG este prezidat de Statele Unite şi este compus din factori de decizie
şi experţi naţionali.6

3.Sarcini fundamentale de securitate (Obiective)

Pentru a-şi atinge scopul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de Tratatul de la
Washington şi de Carta Naţiunilor Unite, aceasta aplică următoarele sarcini fundamentale de
securitate:

 Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de securitate

stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituţiilor o ţară să nu poată
intimida sau constrânge o alta prin ameninţări sau prin folosirea forţei.
 Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de
la Washington, ca un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate asupra oricăror
probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care
afectează securitatea membrilor, precum şi în coordonarea adecvată a eforturilor
depuse în domenii de interes comun.
 Descurajare şi Apărare: Să descurajeze şi să se apere în faţa oricărui act de agresiune
împotriva unui stat membru al NATO,după cum se stipulează în Articolele 5 şi 6 din
Tratatul de la Washington.

Şi pentru a întări securitatea şi stabilitatea din zona Euro-Atlantică s-au întreprins:

 Managementul situaţiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin consens, în
conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea
efectivă a conflictelor şi să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în
operaţiunile de ripostă în cazul situaţiilor de criză.
 Parteneriat: Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte
ţări din zona Euro-Atlantica, având ca scop creşterea transparentei, încrederii reciproce
şi a capacităţii de a acţiona în cadrul Alianţei.7

6
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/structura-nato/mecanismul-politic-si-de-luare-a-deciziilor-nato
7
http://www.mae.ro/node/5338

7
4.Operaţiunile şi misiunile NATO

NATO este un contribuitor activ la pacea şi securitatea internaţională. Prin intermediul

operaţiunilor sale de gestionare a crizelor, Alianţa îşi demonstrează atât dorinţa de a acţiona
ca o forţă pozitivă pentru schimbare dar şi capacitatea sa de a face faţă provocărilor de
securitate ale secolului 21. De la prima sa intervenţie militară în 1995, NATO a fost angajat
într-o gamă diversă de operaţiuni. Astăzi, aproximativ 70 000 de militari sunt angajaţi în
misiunile NATO din întreaga lume, gestionând cu succes operaţiuni la sol, aeriene şi navale.
Aceste forţe NATO operează în prezent în Afganistan, Kosovo, Irak, Marea Mediteraneană,
pe Cornul Africii şi în Somalia.

4.1 NATO în Afganistan

Operaţiunea NATO în Afganistan constituie în

prezent cel mai semnificativ angajament
operaţional al Alianţei. Stabilită prin mandat ONU
în 2001, Misiunea de Asistenţă de Securitate
Internaţională (ISAF) este sub conducerea NATO
începând cu august 2003. ISAF cuprinde peste 130
000 de soldaţi din 48 de ţări diferite dislocaţi pe tot teritoriul Afganistanului. Misiunea ISAF-
ului este de a extinde autoritatea guvernului central afgan pentru a crea un mediu propice
pentru funcţionarea instituţiilor democratice, precum şi instituirea statului de drept în
Afganistan.
O componentă majoră a acestei misiuni este stabilirea Forţelor Naţionale de Securitate
profesionale a Afganistanului care ar permite afganilor să îşi asume responsabilitatea pentru
securitatea ţării lor. Mai multe progrese au fost deja realizate. De la o forţă inexistentă în
2003, armata afgană cuprinde în prezent aproximativ 119 400 soldaţi, şi a început să deţină
conducerea în cele mai multe operaţiuni. În plus, ISAF este de asemenea implicată direct în
facilitarea dezvoltării şi reconstrucţia Afganistanului cu 26 Echipele Locale de Reconstrucţie
(PRT-uri), care sunt angajate în identificarea nevoilor de reconstrucţie şi sprijinirea
activităţilor de asistenţă umanitară în întreaga ţară.8

8
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#Afganistan

8
4.2NATO în Libia

În urma revolutiei populare împotriva regimului

Gaddafi, în Benghazi, Libia, la 17 februarie 2011,
Consiliul de Securitate, Organizaţiei Naţiunilor
Unite (ONU), a adoptat Rezoluţia 1970, care
instituie un embargo asupra armelor, îngheaţă
bunurile personale ale (foştilor acum), lideri libieni şi impune o interdicţie de călătorie asupra
cifrelor seniorilor. Deoarece tensiunile au continuat, acesta a adoptat Rezoluţia 1973 la 17
martie autorizând ţările membre şi organizaţiile regionale să ia „toate măsurile necesare”,
printre altele, protejarea civililor şi autorizând o zonă fără zbor. În martie 2011, aliaţii NATO
au decis să ia toate acţiunile militare în ceea ce priveşte Libia, sub mandat ONU, cu
Operaţiunea Unified Protector. Pentru punerea în aplicare a embargoului asupra armelor, nave
de război, aeronave NATO patrulează apropierile de apele teritoriale libiene. Pentru protejarea
civililor şi zonelor populate, NATO desfăşoară operaţiuni de recunoaştere, supraveghere şi de
colectare a informaţiilor privind identificarea forţelor ce prezintă o ameninţare la adresa
poporului libian. Activele NATO aeriene şi maritime pot angaja apoi ţinte militare pe teren,
pe mare sau aer. Pe 31 octombrie, şapte luni după ce s-a început, operaţiunea militară NATO
în Libia a fost încheiată.9

4.3 Monitorizarea Mării Mediterane

Operaţiunile NATO nu se limitează doar la zonele

de conflict. În urma atacurilor teroriste din 11
septembrie 2001, NATO a început imediat să ia
măsuri pentru a extinde opţiunile disponibile
pentru a contracara ameninţarea terorismului
internaţional. Odată cu lansarea de supraveghere
maritimă, Active Endeavour, în octombrie 2001, NATO a adăugat o nouă dimensiune pentru
lupta globală împotriva terorismului. Condusă de forţele navale NATO, Operaţiunea Active
Endeavour este axată pe detectarea şi descurajarea activităţii teroriste în Marea Mediterană.
Din aprilie 2003, NATO a îmbarcat sistematic nave suspecte. Aceste arestări au loc cu
respectarea căpitanilor navelor şi a steagului statelor, în conformitate cu dreptul internaţional.

9
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato

9
Prezenţa sporită a NATO în aceste ape au adus beneficii transportului maritim a navelor ce
călătoresc prin Strâmtori prin îmbunătăţirea percepţiilor de securitate. Mai general,
operaţiunea s-a dovedit a fi un instrument eficient, atât în protejarea unei regiuni maritime
strategice, cât şi în combaterea terorismului pe şi din largul mărilor. În plus, experienţa şi
parteneriatele dezvoltate prin intermediul Operaţiunii Active Endeavour au îmbunătăţit
considerabil capacităţile NATO în acest din ce în ce mai vital aspect de operaţiuni.10

4.4 NATO în Kosovo

În timp ce Afganistanul rămâne teatrul de
operaţiune primar a NATO, Alianţa nu a diminuat
din angajamentele sale, în special în Balcani.
Astăzi, aproximativ 10 000 de trupele
aliateoperează în Balcani, ca parte a Forţei NATO
în Kosovo (KFOR). Angajându-se în Kosovo
pentru prima dată în iunie 1999 pentru a pune
capăt violenţelor la scară largă şi pentru a opri dezastrul umanitar, trupele KFOR continuă să
aibă o prezenţă puternică pe întreg teritoriul Kosovo, menţinând pacea care a fost impusă de
către NATO aproape un deceniu în urmă. În urma declaraţiei de independenţă a Kosovo din
februarie 2008, NATO a convenit că va continua să-şi menţină prezenţa în baza Rezoluţiei
Consiliului de Securitate a ONU nr. 1244. În iunie 2008, Alianţa a decis să îşi asume
responsabilitatea pentru supervizarea dizolvării Corpului de Protecţie a Kosovo şi pentru a
ajuta la crearea unei Forţe de Securitate profesionale a Kosovo.11

4.5 Misiunea Contra-pirateriei în regiunea Cornului Africii

Bazându-se pe misiunile contra-piraterie realizate

anterior de NATO (Operation Allied Provider şi
Operation Allied Protector), Operaţiunea Ocean
Shield se concentrează pe operaţii contra-piraterie
pe mare în regiunea Cornului Africii. Aprobată la
17 august 2009 de către Consiliul Atlanticului de
Nord, această operaţiune are rolul de a contribui la eforturile internaţionale de combatere a

10
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#MareaMediterana
11
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#Kosovo

10
pirateriei în regiune. Operaţiunea oferă, de asemenea, asistenţă în dezvoltarea capacităţilor de
combatere a pirateriei pentru statele din regiune care solicită acest lucru. Misiunea Contra-
pirateriei în regiunea Cornului Africii12

4.6 NATO în Irak

La Summit-ul de la Istambul din iunie 2004,

Aliaţii au acceptat să facă parte din efortul
internaţional de a ajuta Irakul să-şi stabilească
forţe de securitate eficiente şi responsabile.
Rezultatul a fost crearea Misiunea NATO de
Instruire în Irak (NTM-I).NTM-I oferă formare,
consiliere şi sprijin în diferite domenii. Toate ţările membre NATO contribuie la efortul de
instruire, fie în interiorul sau în afara Irakului, prin contribuţii financiare sau prin donaţii de
echipament. Pentru a întări această iniţiativă, NATO lucrează cu guvernul irakian pentru a
crea un cadru de cooperare structurată şi pentru a dezvolta o relaţie pe termen lung dintre
NATO şi Irak.13

4.7 Sprijinirea Uniunii Africane

Alianţa continuă să sprijine Uniunea Africană (UA) în

misiunile de menţinere a păcii pe continentul african.
Din iunie 2007, NATO a asistat Misiunea UA în Somalia
(AMISOM) prin acordarea de sprijin în transportul aerian al
forţelor UA de menţinere a păcii. În urma noilor solicitări din
partea UA, Consiliul Nord-Atlantic a fost de acord în mai
multe rânduri să-şi extindă sprijinul pe perioade de şase luni – dar nu mai târziu decât până la
31 ianuarie 2010. NATO, de asemenea, continuă să lucreze cu UA în identificarea domeniilor
de cooperarea ulterioară. Sprijinul
NATO pentru a AMISOM a coincis cu o operaţiunea de sprijin similar pentru misiunea de
menţinere a păcii a UA în Sudan (AMIS). Din iunie 2005 până în decembrie 2007, NATO a
oferit transport aerian pentru 37 000 persoane din AMIS, precum şi a instruit peste 250 de

12
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#Cornului-Africii
13
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#Irak

11
funcţionari AMIS. În timp ce sprijinul NATO pentru această misiune s-a încheiat odată ce
AMIS a fost preluat de Misiunea ONU-UA în Darfur (UNAMID), Alianţa şi-a exprimat
imediat disponibilitatea de a lua în considerare orice cerere de sprijin pentru noua misiune de
menţinere a păcii.14

4.8 Prima operaţiune militară a NATO

După ce eforturile diplomatice nu a reuşit să pună capăt

conflictului din Bosnia şi Herzegovina, comunitatea
internaţională a solicitat Alianţei de a acţiona.În august 1995,
NATO a lansat Operaţiunea Deliberate Force pentru a pune
capăt violenţelor sârbe conduse în Bosnia şi Herţegovina.
Această campanie aeriană de succes a pavat drumul spre semnarea Acordului de Pace Dayton
în decembrie 1995. Pentru a sprijini punerea în aplicare a acestui acord de pace, NATO a
dislocat imediat sub mandat ONU, Forţa de Implementare (IFOR), care cuprindea
aproximativ 60.000 de militari. Această operaţiune a fost urmată în decembrie 1996 de
dislocarea a 32 000 trupe de stabilizare (SFOR), care au menţinut un mediu sigur în Bosnia şi
Herţegovina până când mandatul a fost predat Uniunii Europene (UE) în decembrie 2004.
Aceste primele trei operaţiuni în sprijinul păcii de succes au demonstrat disponibilitatea
NATO de a acţiona decisiv atunci când este solicitată de comunitatea internaţională. Ce a
urmat a fost o perioadă de activitate operaţională fără precedent pentru Alianţă.15
Operaţiuni şi misiuni NATO incheiate:
 NATO în Bosnia şi Herţegovina (1995-2004)
 NATO în fosta Republică Iugoslavă Macedonia (2001-2003)
 Operaţiunea de asistenţă după cutremur în Pakistan (2005-2006)
 Contra-piraterie în Golful Eden şi în regiunea Cornului Africii (2008-2009)16

14
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#Africane
15
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#prima-operatiune
16
http://nato.md/index.php/ro/despre-nato/operatiunile-si-misiunile-nato#Operaíuni-finisate

12
5. Sfera Economica
Aspectele economice privind bugetele şi cheltuielile de apărare vor rămâne elemente
centrale în contextul cooperării dintre NATO şi ţările partenere. Eforturile pe care le depun
ţările NATO pentru a aplica criterii economice în gestionarea bugetelor de apărare pot fi
deosebit de relevante. Iată câteva exemple de domenii în care ţările NATO îşi pun la
dispoziţie experienţa:

 principii noi de gestionare, inspirându-se din sectorul comercial, şi care vizează

crearea de agenţii de apărare responsabili cu asigurarea furnizării de bunuri şi servicii
în limitele unui buget fix;
 extinderea concurenţei la serviciile de apărare, sub forma contractelor externe, a
studiilor de piaţă şi a finanţării externe;
 îmbunătăţirea metodelor de limitare a costurilor şi reconsiderarea priorităţilor în
contextul unei reduceri a resurselor disponibile.

Ca regulă generală, toate ţările membre participă la cheltuielile acceptate pentru

finanţarea comună. Astfel se realizează cele 2 bugete: bugetul civil şi cel militar.

5.1 Bugetul Civil

Bugetul civil este stabilit şi executat sub supravegherea Comitetului pentru buget civil
şi este constituit, în principal, din creditele furnizate de ministerele de externe. El acoperă
cheltuielile de funcţionare ale Secretariatului internaţional de la sediul NATO, de la
Bruxelles; sumele pentru realizarea programelor şi activităţilor civile aprobate; şi pentru
construirea, exploatarea şi întreţinerea facilitaţilor, inclusiv cheltuielile de personal pe care le
presupune furnizarea serviciilor pentru conferinţe, pentru toate reuniunile comitetelor şi
grupurilor NATO subordonate, ale serviciilor de securitate etc. În ultimii ani, o proporţie din
ce în ce mai mare din resursele bugetare a fost alocată finanţării activităţilor realizate
împreună cu ţările partenere. Bugetul total aprobat pentru anul 2000 însumează aproximativ
133 milioane de dolari, din care cheltuielile de personal reprezintă în jur de 61% (80 milioane
de dolari). Costul programelor speciale, precum cele destinate Programului pentru ştiinţă al
NATO sau activităţilor de informare, se apropie de 26% din buget (35 milioane de dolari).
Restul de 13% sau aproximativ 18 milioane de dolari acoperă alte cheltuieli de funcţionare şi
pentru echipament.17

17
http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_67655.htm

13
5.2 Bugetul Militar
Bugetul militar, stabilit şi aplicat sub supravegherea Comitetului pentru buget militar,
este format, în mare parte, din creditele alocate de ministerele apărării. El acoperă costurile de
exploatare şi întreţinere şi cheltuielile pentru echipament, legate de structura militară
internaţională, cu excepţia investiţiilor majore de construcţie şi sistem, care sunt finanţate de
Programul NATO privind investiţiile în domeniul securităţii. Structura militară internaţională
este formată din Comitetul militar, Statul major militar internaţional şi organismele care ţin de
acesta, cele două comandamente strategice ale NATO (ACE şi ACLANT) şi sistemele de
comandă, control şi informare asociate acestora, agenţiile de cercetare şi dezvoltare,
deachiziţie şi logistică, precum şi Forţa aeropurtata de supraveghere de la distanţă şi control a
NATO.
În prezent, bugetul acoperă şi costurile de funcţionare a structurii de comandă a NATO
pentru activităţile de menţinere a păcii desfăşurate în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Bugetul
total aprobat pentru anul 2000 însumează aproximativ 751,5 milioane de dolari. Trebuie
subliniat, că această cifră exclude costurile considerabile ale dislocării personalului militar,
care sunt suportate de fiecare din ţările participante la aceste operaţiuni. Din totalul finanţării
comune, cheltuielile de exploatare şi întreţinere absorb aproximativ 43% sau 323 milioane de
dolari; costurile pentru personalul civil, circa 30% sau 225 milioane de dolari; cheltuielile
administrative generale, în jur de 22% sau 166 milioane de dolari; iar investiţiile pentru
echipament aproximativ 5% sau 37,5 milioane de dolari.18

18
http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_67655.htm

14
6. Relaţiile cu România
La 29 martie 2004, România devenea membru cu drepturi depline al Alianţei Nord
Atlantice (NATO), acesta fiind cel mai mare succes al politicii externe româneşti din 1989
încoace. Integrarea în structura nord-atlantică a fost un proces îndelungat, a cărui constantă a
constituit-o largă susţinere a poporului român, pentru care calitatea de membru NATO
echivalează cu garanţia securităţii şi stabilităţii pe plan extern. România şi-a depus oficial
candidatura la NATO în 1993 şi un an mai târziu, a fost primul stat care a răspuns invitaţiei
lansate de Alianţă de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării
euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în
NATO. În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri
(Membership Action Plan - MAP). România şi-a elaborat propriul Plan naţional anual de
pregătire pentru aderare (PNA), care stabilea obiective, măsuri şi termene de realizare în
vederea aderării la Alianţă.
La Summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002, pe baza evaluării progreselor
înregistrate de statele candidate, şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale NATO au
decis invitarea României, alături de alte şase state - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianţa Nord-Atlantic.

15
 Protocoalele de aderare la NATO pentru România şi celelalte şase state invitate să
adere au fost semnate în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bruxelles la 26 martie 2003.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de
ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-
Atlantice.19

În perioada 2-4 aprilie 2008, România a găzduit Summit-ul NATO de la Bucureşti. La

Summit, cel mai mare eveniment de politică externă organizat de ţara noastră, au participat 26
de state membre, 23 de state partenere, înalţi reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale şi ai
statelor contributoare la operaţiunile NATO în Afganistan, la nivel de preşedinte (23 de state),
prim-ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării
(Kazahstan) şi director politic (Irlanda). În acelaşi timp, România este implicată în procesul de
reformare a Alianţei.
O altă realizare importantă în cadrul NATO este participarea la scutul anti-rachetă
american care reprezintă cea mai importantă decizie de securitate militară luată de România
de la 1989 încoace. Reacţia Rusiei a fost de această dată una mult mai puţin agresivă decât
cea afişată atunci când administraţia Bush a convenit cu Cehia şi Polonia amplasarea
elementelor antirachetă, indicând limpede o schimbare a termenilor care definesc în acest
moment relaţia ruso-americană.
Decizia de a colabora în privinţa scutului antirachetă cu Statele Unite a fost una de pe
urma căreia vom avea de câştigat, cel puţin în ceea ce priveşte relaţiile cu NATO. Faptul că se
face o mutare care ar putea "supăra" Rusia, o mare putere a lumii, de care într-o oarecare
măsură depindem şi din punct de vedere energetic, este o consecintă a faptului că nu suntem

19
http://en.wikipedia.org/wiki/Romania–NATO_relations

16
totuşi în poziţia de a ne anunţa neutralitatea şi de a sta în afară sferelor de influenţă ale marilor
puteri.20

Bibliografie
Carti

Anghel, Petre (2003), Institutii europene si tehnici de negociere în procesul integrarii,

Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti.

Ivanov, Igor (2003), Politica externa a Rusiei în epoca globalizarii, Bucuresti, Editura

Fundatiei Culturale Române.

NATO în secolul 21 (2004), Brussels / Bruxelles, NATO Public Diplomacy Division /

Division Diplomatie publique de l’OTAN.

Palmowski, Jan (2003), A Dictionary of Contemporary World History. From 1900 to the

present day, Oxford University Press.

România-NATO, 1990-2004 (2004), Bucuresti, Agentia Nationala de Presa Rompres.

Surugiu, George (2007), „Kosovo, pe drumul catre statutul final”, în Sfera Politicii, nr. 126-

127/2007, pp. 109-115.

Urwin, Derek (2000), Dictionar de istorie si politica externa, 1945-1995, trad. de Areta

Voroniuc, Bucuresti, Institutul European.

Weigall, David (2002), International Relations. A Concise Companion, London, Arnold.

Legislatie

Tratatul Nord-Atlantic, Washington DC, 4 aprilie 1949.

20
http://www.ziare.com/articole/romania+scut+antiracheta+american

17