Sunteți pe pagina 1din 17

Ministerului Educației, Culturii și Cercetării

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative,

Studii de master europene

Relația Internațională dintre UE și NATO

A efectuat: Casapu Ruslan

Chișinau 2019
Cuprins:

 Consideraţii generale asupra organizaţiilor internaţionale


 Ce reprezinta NATO
 Cel mai recent Summit NATO
 Parteneriatul strategic NATO-UE
 Politica de extindere
 Apărarea cibernetică
 Rolul NATO în combaterea amenințărilor hibride
 Știri noi
 Concluzie
Scurt istoric. Organizaţiile internaţionale actuale reprezintă rezultatul unui lung
proces de dezvoltare, care a început o dată cu constituirea societăţii moderne, în secolul
XIX. Momentul formării primelor organizaţii internaţionale a coincis cu cel al apariţiei
acestei noţiuni în interiorul societăţilor industriale, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Aceste cadre de desfăşurare a relaţiilor umane au încercat să răspundă noilor necesităţi
ale societăţii moderne, determinate de expansiunea economică, multiplicarea şi
diversificarea schimburilor şi a cooperării. Cooperarea interstatală s-a manifestat la
început în plan bilateral ca apoi să se extindă în plan multilateral, în domenii precise şi
limitate, ca mai târziu să cuprindă întreg ansamblul domeniilor internaţionale, care, la
rândul lor, s-au diversificat..

Iniţial, cadrul de întrunire a statelor l-au reprezentat conferinţele şi congresele


periodice, fără o structură organizatorică clar delimitată. Treptat aceste cadre de
reuniune s-au instituţionalizat în forme permanente de cooperare interstatală, prezentând
o structură de organizare identică cu cea a organizaţiilor actuale.

NATO este o alianță politico-militară, înființată prin Tratatul Atlanticului de


Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949 de SUA, Canada și 10 state europene. În
prezent, cuprinde 29 de state membre din Europa și America de Nord.
Alianta este o asociere de state libere, unite prin hotărârea lor de a-si proteja
securitatea prin garantii reciproce si relatii stabile cu alte tari.
Scopul esenţial al NATO este de a asigura libertatea şi securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-
Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. În acest sens, art. 4 din Tratatul Nord-
Atlantic permite aliaților să se consulte și să coopereze în domenii ce țin de securitate și
apărare, în timp ce art. 5 consacră sarcina fundamentală a NATO, și anume apărarea
colectivă. Astfel ”un atac armat împotriva unui aliat din Europa sau America de Nord,
este considerat un atac împotriva tuturor”.
Pe lângă apărarea colectivă, celelalte două sarcini fundamentale ale Alianţei,
definite în Conceptul Strategic al NATO (2010) și în continuare actuale, se referă la
managementul crizelor și securitatea prin cooperare. Astfel, Alianța contribuie la
securitatea și stabilitatea regională și internațională prin operațiile sale din Afganistan,
Kosovo, dar și în Marea Mediterană. Totodată, NATO cooperează cu state terțe pentru
dezvoltarea capabilităților de apărare și pentru creșterea rezilienței acestora, dar și cu
organizații internaționale, în special cu Uniunea Europeană, Organizația Națiunilor
Unite și Uniunea Africană, în domenii de interes comun. Toate deciziile adoptate la
nivelul NATO sunt luate prin consensul celor 29 de state aliate.

Cel mai recent Summit NATO a avut loc în perioada 11-12 iulie 2018 la
Bruxelles.
Între summit-uri, un rol esențial în validarea direcțiilor de acțiune ale alianței îl au
reuniunile miniștrilor de externe și ai apărării.
NATO se preocupă în mod activ de întărirea securităţii internaționale prin
intermediul parteneriatelor cu alte ţări şi organizaţii internaţionale și regionale relevante
(ONU, UE, OSCE, UA/Uniunea Africană etc). În acest sens, NATO a dezvoltat
mecanisme instituţionalizate de parteneriat (Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic,
Dialogul Mediteranean, Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul) şi şi-a consolidat relaţiile
cu partenerii globali.
Statele aliate contribuie la susținerea acordată de NATO şi oferă asistenţă cu titlu
bilateral ţărilor partenere ale NATO, în domenii precum: reforma sectoarelor de apărare
şi securitate, modernizarea forţelor armate şi a altor instituţii relevante, creșterea
interoperabilității, încurajarea / susținerea participării la operaţii comune, transfer de
expertiză în domeniul managementului crizelor și al planificării răspunsului la urgenţele
civile etc.
De asemenea, sunt promovate iniţiativele privind schimburile de expertiză şi
cooperarea practică în domenii de interes reciproc, precum cele referitoare la lupta
împotriva terorismului, securitatea la frontiere, prevenirea proliferării armelor de
distrugere în masă, securitatea energetică şi protecţia împotriva atacurilor cibernetice.

Parteneriatul strategic NATO-UE


Având în vedere provocările comune din vecinătatea estică și sudică, precum și
numărul mare de membri comuni, cele două organizații au decis să își consolideze
cooperarea începând cu anul 2016.
La Summit-ul de la Varşovia din 8-9 iulie 2016, liderii NATO şi UE au semnat o
Declaraţie comună care conţine 7 domenii de interes pentru dezvoltarea cooperării
dintre cele două organizații, și anume:
1. combaterea ameninţărilor hibride,
2. cooperarea în plan operaţional, inclusiv în ce privește domeniul maritime,
3. securitatea şi apărarea cibernetică,
4. dezvoltarea capabilităților de apărare a statelor membre UE și NATO,
5. industria de apărare şi cercetare, exerciţii,
6. construirea capacităţilor statelor partenere din est și vest în sfera securității și
apărării.
Pentru punerea în aplicare a prevederilor Declarației comune fost adoptat, la
nivelul celor două organizații, un set de 74 de măsuri practice pentru avansarea
cooperării în cele 7 domenii de cooperare identificate (decembrie 2016 și 2017).
La Summit-ului de la Bruxelles (2018), cele două organizații au adoptat o nouă
Declarație comună prin care se reconfirmă angajamentul de dezvoltare a parteneriatului,
cu evidențierea a 4 domenii de intensificare a eforturilor – mobilitatea militară,
combaterea terorismului, consolidarea rezilienței la riscuri de natură biologică,
radiologică, chimică și nucleară (CBRN), respectiv promovarea agendei circumscrise
domeniului Femeile, Pacea și Securitatea (WPS). Declarația reiterează necesitatea
dezvoltării de capacități în mod coerent, complementar și cu asigurarea
interoperabilității.

Politica de extindere
Alianţa Nord-Atlantică este deschisă către primirea de noi membri, în conformitate
cu politica „uşilor deschise”. Potrivit acesteia, orice stat european care poate contribui la
promovarea obiectivelor Alianţei, incluse în Tratatul de la Washington, şi la întărirea
securităţii în spaţiul euro-atlantic, poate fi invitat să devină membru al NATO.
România, membru al Alianţei din 2004, susţine activ politica NATO a „uşilor
deschise” și sprijină eforturile statelor candidate, de pregătire pentru aderare, atât prin
canale bilaterale, cât şi prin intermediul mecanismelor NATO.
Principalul instrument destinat pregătirii pentru aderare este Planul de acţiune în
vederea obţinerii calităţii de membru al NATO (Membership Action Plan - MAP), prin
intermediul căruia NATO furnizează asistenţă în pregătirea pentru aderare. Procesul
MAP constă în implementarea planurilor de acţiuni convenite anual de Alianţ[ cu statele
candidate, în funcţie de nevoile specifice ale acestora, și în evaluarea anuală a
rezultatelor obținute. Participarea la procesul MAP nu presupune automat aderarea la
NATO, aceasta fiind condiţionată de îndeplinirea criteriilor de aderare.
În prezent, patru state partenere ale Alianţei aspiră la obţinerea calităţii de membru
NATO – Bosnia-Herţegovina, Georgia, Macedonia și Ucraina. La Summit-ul NATO
din 3-4 septembrie 2014 s-a decis lansarea unui pachet substanţial de măsuri în sprijinul
Georgiei.Pe 5 iunie 2017, Muntenegru a devenit cel de-al 29-lea stat membru al
Alianței, în urma depunerii de către premierul muntenegrean Dusko Markovic a
instrumentului de aderare la Departamentul de Stat al SUA.
După acordul istoric dintre Atena și Skopje privind denumirea statului, în iulie, la
Summit-ul de la Bruxelles din 11-12 iulie 2018, Alianța a invitat oficial Macedonia să
înceapă negocierile de aderare la NATO. La 6 februarie 2019, după intrarea în vigoare a
prevederilor Acordului, Republica Macedonia de Nord a semnat Protocolul de Aderare
la NATO. Ulterior, a fost demarată procedura ratificării în fiecare dintre statele aliate.
România a ratificat protocolul de aderare al Republicii Macedonia de Nord la NATO în
martie 2019.

Apărarea cibernetică
Apărarea cibernetică este parte a uneia din sarcinile de bază a NATO și anume,
apărarea colectivă. Responsabilitatea fundamentală a NATO în acest domeniu este de a-
și apăra propriile rețele și de a sprijini creșterea rezilienței aliaților în vederea protejării
rețelelor naționale.
La Summit-ul de la Varșovia (2016), aliații au recunoscut spațiul cibernetic ca
domeniu operațional, în care NATO trebuie să fie în măsură să se apere la fel de eficient
ca și în spațiul aerian, terestru și maritim. Aliații s-au angajat să acționeze cu prioritate
pentru consolidarea capacităților cibernetice naționale (asumându-și un angajament
politic în acest sens - ”Cyber Defence Pledge”), pentru întărirea rezilienței rețelelor și
infrastructurilor naționale și pentru consolidarea abilității de a răspunde rapid și eficient
la atacurile cibernetice, inclusiv în contextul unor acțiuni de tip hibrid.
La Summit-ul de la Bruxelles din 2018, aliații au convenit stabilirea unui centru
pentru operații în domeniul apărării cibernetice, ca parte a structurii de comandă
adaptată a NATO, pentru a se asigura coordonarea acțiunilor aliaților în acest domeniu.
Centrul de Excelență pentru apărare cibernetică al NATO (”NATO Cooperative
Defence Centre of Excellence”/CCDCOE), înființat, în anul 2008, la Tallinn, în Estonia,
contribuie la creșterea expertizei statelor aliate și partenere în domeniul cibernetic.
Obiectivele centrului sunt cercetarea, instruirea și organizarea de exerciții în acest
domeniu. La 13 iunie 2019, România a aderat în mod oficial la CCDCOE, alături de
Norvegia, Bulgaria și Danemarca.

Rolul NATO în combaterea amenințărilor hibride


Amplificarea recentă a amenințărilor și utilizării metodelor de război hibrid, de
natură militară și non-militară, pe căi deschise sau acoperite, a impus măsuri de adaptare
și răspuns și din partea Alianței Nord Atlantice. Acest subiect a fost menționat în
declarațiile ultimelor trei summit-uri NATO, Wales (2014), Varșovia (2016) și
Bruxelles (2018). NATO, statele aliate și cele partenere se confruntă cu acțiuni precum
dezinformare, propagandă, atacuri cibernetice, presiuni de natură economică, forțe
armate neregulate / disimulate etc. Aceste tendințe impun o stare crescută de pregătire
pentru a preveni, contracara și răspunde amenințărilor și atacurilor hibride, indiferent de
proveniența lor, actor statal sau nestatal.
Ca atare, NATO a dezvoltat o strategie care detaliază rolul organizației în
contracararea amenințărilor hibride, ca parte din sarcina Alianței de apărare colectivă,
inclusiv faptul că NATO este pregătit să asiste orice aliat în acest scop. Strategia aliată
conține trei direcții de acțiune: pregătire, descurajare și apărare. Deși responsabilitatea
primară de apărare / răspuns aparține statului vizat, Alianța poate interveni, printre
altele, prin desfășurarea de echipe de sprijin anti-hibrid, care acordă asistență adaptată
necesității imediate, în pregătirea și executarea răspunsului la amenințare.
Un rol fundamental în acest domeniu îl are cooperarea de specialitate cu alți
parteneri, inclusiv Uniunea Europeană și state partenere. Centrul European de Excelență
pentru Contracararea Amenințărilor Hibdride, inaugurat la Helsinki în octombrie 2017,
constituie un canal eficient de dialog și cooperare, ca și centrele NATO de excelență
privind apărarea cibernetică (de la Tallinn), securitatea energetică (de la Vilnius) și
comunicarea strategică (de la Riga).

Cooperarea dintre UE si NATO este la un nivel fara precedent: Vrem sa


protejam cetatenii europeni prin toate mijloacele posibile
Marti, 10 Iulie 2018, ora 20:18
Uniunea Europeana si Alianta Nord-Atlantica au stabilit, intensificarea
cooperarii, in scopul protejarii cetatenilor statelor membre, prin amplificarea
interoperabilitatii militare, combaterea terorismului si amenintarilor
conventionale si neconventionale.

"Tocmai am semnat o Declaratie comuna UE-NATO, care aduce cooperarea intre


Uniunea Europeana si Alianta Nord-Atlantica la urmatorul nivel. Obiectivul este clar.
Vrem sa protejam cetatenii europeni prin toate mijloacele posibile disponibile si nu
exista un partener mai bun decat NATO. De aceea, am stabilit astazi sa consolidam
relatiile UE-NATO in domeniile de importanta cruciala. Acestea includ imbunatatirea
mobilitatii militare a trupelor si echipamentelor, activitati de pregatire pentru
atacuri cibernetice si hibride, combaterea terorismului si oprirea traficului de
imigranti pe Marea Mediterana", a afirmat Donald Tusk, presedintele Consiliului
European.

"In urma cu doi ani, la Varsovia, am convenit sa consolidam cooperarea UE-NATO in


scopul promovarii pacii si stabilitatii in spatiul euro-atlantic. Eforturile noastre in acest
sens se axeaza pe asistenta reciproca pentru imbunatatirea securitatii cetatenilor nostri si
pentru consolidarea relatiilor transatlantice. Cooperarea noastra indelungata s-a
dezvoltat substantial, fiind in prezent la un nivel fara precedent din punctul de
vedere al calitatii, scopului si fortei. Impartasim aceleasi valori si aceeasi determinare in
a aborda impreuna provocarile cu care ne confruntam. Securitatea noastra este
interconectata, iar astazi ne-am intalnit la Bruxelles pentru a reafirma importanta si
necesitatea cooperarii, pentru a sublinia ca securitatea noastra si initiativele in domeniul
apararii genereaza beneficii reciproce", se arata in Declaratia de cooperare UE-NATO
semnata de presedintele Consiliului European, Donald Tusk, de presedintele Comisiei
Europene, Jean-Claude Juncker, si de secretarul general al Aliantei Nord-Atlantice, Jens
Stoltenberg.

"In consultare cu statele membre UE si cu aliatii NATO, in colaborare si pentru


beneficiul tuturor, partaneriatul nostru va continua sa se desfasoare in spiritul
deschiderii reciproce si in conformitate cu autonomia decizionala si cu procedurile
organizatiilor noastre, fara prejudicierea caracterului specific al securitatii si politicilor
de aparare ale statelor membre. In acest context, consideram ca transparenta este
esentiala. Incurajam cea mai mare implicare posibila a statelor NATO care nu sunt
membri UE in initiative. Incurajam cea mai mare implicare posibila a statelor UE care
nu sunt membre NATO in initiative", precizeaza documentul.

"Implementam obiectivele stabilite acum doi ani, inclusiv urmatoarele actiuni:


- cooperarea maritima in Marea Mediterana contribuie la combaterea traficului de
imigranti (...);

- am intensificat abilitatea de a raspunde la amenintari hibride: intensificam


pregatirea pentru crize, facem din timp schimb de informatii despre atacuri cibernetice,
contracaram dezinformarea, construim determinarea statelor membre si partenere,
testam procedurile prin exercitii coordonate;
- oferim sustinere pentru capabilitatile de aparare si securitate ale vecinilor din Est
si din Sud", subliniaza Declaratia UE-NATO, precizand ca tarile membre vor pune
accent pe mobilitate militara, pe combaterea terorismului, pe intensificarea rezistentei la
riscurile chimice, radiologice si nucleare.

"Salutam eforturile UE pentru consolidarea securitatii si apararii europene, in scopul


protejarii Uniunii Europene si a cetatenilor si pentru a contribui la pacea si stabilitatea in
regiunile situate in vecinatate si mai departe. (...) Eforturile UE vor contribui si la
consolidarea NATO, imbunatatind astfel securitatea noastra comuna.

Salutam eforturile intreprinse de NATO pentru apararea colectiva, pentru gestionarea


crizelor si cooperarea in materie de securitate, pentru garantarea apararii si securitatii
zonei euro-atlantice, in principal prin disuasiune si aparare, generand stabilitate si
actiuni de combatere a terorismului", subliniaza Uniunea Europeana si Alianta Nord-
Atlantica.
Concluzie

Regresul rivalităţilor provocate de Războiul Rece la sfârşitul anilor 1980 şi


apariţia conflictelor regionale în Orientul Mijlociu şi Balcani, experienţa dependenţei
extensive faţă de capabilităţile NATO în conflictele din fosta Iugoslavie au
determinat statele europene să conştientizeze necesitatea dezvoltării propriilor
capabilităţi militare. Această chestiune a fost exacerbată mai ales de criza din
Kosovo, care a reprezentat “apelul de trezire” al europenilor, în măsura în care a
demonstrat gapul dintre capabilităţile UE şi cele ale NATO şi implicit lipsa unităţii
politice şi incapacitatea Uniunii de a răspunde corespunzător provocărilor de pe
scena internaţională. Toate acestea au fost factori care au constrâns adâncirea
procesului de integrare europeană în sfera politicii de securitate şi apărare.
Pe lângă acestea se adaogă şi atitudinea de saturaţie a SUA faţă de necesitatea
de a face faţă singură provocărilor existente şi presiunea acestora faţă de aliaţii
europeni de a-şi asuma un rol mai coerent în chestiunile de securitate şi apărare.
Îngrijorările din Congresul american faţă de asimetria capabilităţilor militare dintre
aliaţii europeni şi NATO au atras la rândul lor incertitudinea faţă de durabilitatea
angajamentului SUA în problemele europene.
Aşadar, sfârşitul Războiului Rece şi efectele modificărilor geopolitice de pe
scena internaţională, revirimentul integraţionismului european generat de Actului
Unic European şi limitările CPE au fost impulsul conştientizării necesităţii
consolidării unor structuri politice de securitate şi apărare solide. Acest proiect a fost
susţinut în special de Franţa şi Germania, care au considerat că drumul spre o
unificare economică şi monetară trebuie să fie dublat de o uniune politică, al cărui
element central era PESC şi care avea să umple vacuum-ul provocat de criza
comunistă.
Astfel, politica externă de securitatate europeană, deşi stabilită ca urmare a
fondării Cooperării Politice Europene încă din perioada anilor 1970, este
fundamentată prin Tratatul de la Maastricht, care extinde cooperarea în materie de
securitate de la aspectele economice şi politice ale securităţii, care intrau sub
incidenţa CPE, conform Actului Unic European, până la toate aspectele de politică
externă legate de securitate şi deschide posibilitatea dezvoltării unei apărări
europene. Deşi propunea revoluţionarea politicii externe, cu toate acestea, tratatul
distinge între rolul PESC- în materie de securitate, respectiv cel al UEO- braţul
înarmat al UE, căreia îi revine sarcina de a elabora şi implementa deciziile şi
acţiunile Uniunii care au implicaţii în apărare. Această diferenţiere care se face între
cele două concepte- securitate şi apărare, se datorează compromisului între statele
care doreau să transforme UEO în instrumentul de apărare al Uniunii, respectiv cei
care care doreau ca UEO să rămână un actor civil, iar NATO să-şi menţină în
continuare statutul de garant în problemele de apărare.
Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană poate folosi
instrumente militare pentru susţinerea de operaţiuni Petersberg, prin includerea
acestora în tratat. Cu toate acestea, UEO va lua în continuare decizii cu implicaţii în
apărare, ceea ce denotă din nou compromisul între cei ca Marea Britanie, care doreau
menţinerea status-quo-ului de la Maastricht, respectiv cei ca Franţa, care doreau ca
Uniunea să aibă autoritate directă asupra UEO.
Schimbările aduse prin Tratatul de la Amsterdam nu au fost semnificative,
întrucât statele europene, în ciuda experienţei din Iugoslavia, nu se mai simţeau
ameninţate nici economic, dar nici din punct de vedere al securităţii, motiv pentru
care au preferat mai mult un caracter interguvernamental în ceea ce priveşte PESC.
La toate acestea se adaogă şi aparentul eşec al PESC în primii săi ani de existenţă şi
dificultăţile cu care s-a confruntat ca urmare a problemelor din Irak, Bosnia, Orientul
Mijlociu, care au avut un impact important şi de aici şi lipsa entuziasmului şi
pesimismul în ceea ce priveşte succesul integrării în sfera apărării.
Aşa cum am văzut şi în capitolele anterioare, după Războiul Rece şi până la
sfârşitul anilor 1990, nu s-au făcut eforturi semnificative în privinţa agregării
componentei de apărare procesului de integrare europeană. Acest lucru se explică
prin prisma poziţiilor divergente ale europeniştilor, respectiv ale atlantiştilor. Pe de o
parte Germania, care balansa între atlantişti şi europeişti, susţinea asumarea de către
UE a unui rol semnificativ în materie de apărare, în timp ce Franţa era de acord cu
întărirea rolului UEO ca prim-pas în dezvoltarea unei politici de apărare a UE, iar pe
de altă parte, era poziţia Marii Britanii, care nu vroia să dubleze NATO şi care era
mai mult pentru conturarea unei identităţi europene de apărare în cadrul acesteia. Ca
atare, eforturile de a îmbunătăţi rolul UE în sfera securităţii şi apărării s-au
concretizat tocmai graţie relaţiilor bilaterale din Franţa şi Germania, respectiv dintre
Franţa şi Marea Britanie.
În Marea Britanie, noul guvern labourist, mai puţin eurosceptic decât
predecesorii săi conservatorişti, vedea transfomarea UE întru-un actor militar ca
formă de întărire a relaţiei transatlantice şi propulsare a NATO. La polul opus, Franţa
a interpretat acţiunile înterprinse la Saint-Malo nu ca o manieră de a salva NATO, ci
mai degrabă ca un prim pas în emanciparea UE în problemele de securitate în ceea ce
priveşte dependenţa excesivă faţă de Organizaţia Nord- Atlantică, de a egala NATO
şi de a contrabalansa SUA. Aşadar, angajamentul ferm al Uniunii în sfera securităţii
şi dorinţa acesteia de a deveni o voce importantă în asigurarea păcii şi apărării
internaţionale se explică şi din perspectiva poziţiilor şi intereselor celor “trei
importanţi jucători”, are converg asupra necesităţii asumării de către Uniune a unei
capacităţi de acţiune autonomă, care să fie susţinută de forţe militare.
Acest lucru este demonstrat şi de arhitectura instituţională creată în urma
deciziilor adoptate la Summitul de la Cologne, drept cadru de dezvoltare a PESA,
care nu a reprezentat o revoluţie, aşa cum propunea preşedintele francez, Jacques
Chirac, dar care cu siguranţă a fost mult mai ambiţioasă decât îşi doreau britanicii.
Apărarea europeană apărea nici ca fiind exclusiv legată de relaţia transatlantică, nici
ca un instrument al puterii militare europene, ci mai degrabă ca o “a treia opţiune”.
Acest aspect reiese din faptul că structura instituţională este constituită ca un mix
între două şabloane: cel al PESA şi cel al NATO, instituţiile militare şi politice ale
UE fiind în practică o copie fidelă după modelul celor nord-atlantice.
Deşi Consiliul European de la Helsinki a decis dezvoltarea unei forţe militare
europene până în 2003, cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o “apărare
comună”, pentru că UE nu-şi propune constituirea unei armate europene şi oricât de
autonomă şi independentă ar fi PESA în teorie, NATO va continua să reprezinte baza
apărării colective şi să joace un rol important în gestiunea crizelor. Ca urmare a
obiectivelor europene în materie de apărare propuse la Conferinţa de la Helsinki în
1999, Lordul Lobertson a declarat că “it doesn’t matter what the fine print says, the
reality of the European force is that it will be connected to NATO”308.
Până la sfârşitul anilor 1990, relaţia dintre UE şi NATO nu exista. Aşa cum am
văzut, o dată cu reactivarea UEO, aceasta şi-a armonizat activitatea în sfera
securităţii şi apărării alături de UE, o dată cu Tratatul de la Maastrischt, care consacra
UEO ca “braţul înarmat” al acesteia şi căreia îi revenea responsabilitatea de a elabora
şi implementa deciziile şi acţiunile Uniunii în materie de apărare. Pe de altă parte,
relaţiile dintre UEO şi NATO au fost stabilite ca urmare a Consiliului Nord-Atlantic
de la Bruxelles de la 1994- care sprijinea consolidarea Identităţii Europene de
Securitate şi Apărare în cadrul NATO prin punerea la dispoziţia UEO a
capabilităţilor militare NATO pentru susţinerea de operaţiuni de tip Petersberg de
către aliaţii europeni şi prin crearea instrumentului CJTF pentru consolidarea relaţiei
dintre cele două instituţii, respectiv prin Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin din
1996, care operaţionalizează cele două concepte adoptate anterior (IESA şi CJTF) şi
care definineşte o serie de aranajamente practice UEO-NATO. Practic, NATO
începea să-şi asume un rol din ce în ce mai mare în securitatea europeană, fapt
demonstrat de lansarea IESA, ca o încercare a Alianţei de a se asigura că va continua
să fie garantul securităţii în Europa chiar şi după finalizarea Războiului Rece şi a
dispariţiei pericolului sovietic.
Aşadar, UEO trebuie privită ca o punte de legătură între UE şi NATO. Deşi
cooperarea UEO-NATO implica în mod indirect şi o cooperare a Uniunii cu
Organizaţia Nord-Atlantică şi în ciuda imperativelor europene de a-şi dezvolta
capacitatea de acţiune autonomă de NATO, prin intermediul UEO, se ajunge gradual
la concluzia că o cooperare între cele două instituţii este inevitabilă. Lipsa dialogului
NATO-UE rezidă, pe de o parte, din teama suscitată de francezi că un dialog direct
cu NATO ar putea duce la interferarea SUA în politica Uniunii, iar pe de altă parte, la
rândul său NATO nu era de acord cu un dialog direct decât în condiţiile reintrării
Franţei în structurile integrate ale Alianţei.
Aranjamentele Bruxelles-Berlin demonstrază că Washington este dispus să
accepte evoluţia europeană în materie de apărare, în măsura în care aceasta nu se
dovedeşte a fi prea independentă de NATO, pe principiul separat, dar nu separabil.
Atitudinea Statelor Unite cu privire la PESA este marcată de ambivalenţă, întrucât
Statele Unite nu au reuşit să stabilească o poziţie faţă de PESA- dacă este în
complementaritate sau în competiţie cu NATO şi Identitatea Europeană de Securitate
şi Apărare. În principiu, SUA dorea un partener european puternic pentru a întâmpina
noile provocări de securitate, dezvoltarea IESA reprezentând o manieră de a împărţi,
între UEO şi NATO, responsabilităţile în materie de securitate.
Cu alte cuvinte, cooperarea dintre UEO-NATO şi lansarea IESA în cadrul
NATO a avut un impact dublu, atât asupra NATO, prin întărirea pilonului european
al Alianţei, dar şi asupra europenilor, în măsura în care ambiţiile acestora de a- şi
asuma responsabilităţi în materie de securitate şi apărare au condus la dezvoltarea
altor două concepte, PESC-PESA, separate de NATO însă.
Aşa se explică de ce spre sfârşitul anilor 1990, Alianţa devine tot mai
preocupată de consecinţele unei dezvoltării autonome în materie de securitate şi
apărare de către aliaţii europeni, lucru demonstrat de faptul că NATO a fost iniţial
rezervată în a pune la dispoziţia UE capacităţile sale pentru susţinerea de operaţiuni
autonome.
Agregarea unei politici europene de apărare în cadrul Uniunii Europene are un
efect ambivalent în ceea ce priveşte atitudinea SUA: pe de o parte, ar fi un avantaj ca
Europa să fie capabilă să-şi asume responsabilităţi sporite în materie de securitate şi
apărare, în măsura în care americanii nu ar mai fi nevoiţi să facă faţă singuri crizelor
de pe scena internaţională, însă pe de altă parte, o Europă mai puternică ar putea avea
implicaţii puternice, întrucât conjugarea influenţei economice şi politice cu cea
militară ar putea transforma Uniunea într-un rival puternic al SUA. Temerile
suscitate de NATO sunt că obiectivele de securitate ale Uniunii se vor suprapune cu
cele ale NATO, dar nu vor fi identice cu cele ale SUA, ceea ce înseamnă că o Europă
mai puternică nu va fi compatibilă în totalitate cu politica americanilor.
În ciuda fricţiunilor şi a relaţiei oximoronice marcată de complementaritate şi
competiţie, atât NATO, cât şi Uniunea Europeană au făcut efortui pentru a echilibra
cooperarea dintre acestea, lucru demonstrat prin Consiliul Nord-Atlantic de la
Washington, care, evaziv, făcea trimitere la posibilitatea Uniunii de a face apel la
capabilităţile militare ale Alianţei, relaţie întărită ulterior prin Aranjamentele Berlin
Plus, prin care UE îi este asigurat accesul la resursele NATO, pentru a putea susţine
operaţiuni autonome. Cu toate acestea, chiar şi Aranjamentele Berlin Plus fac
diferenţa între capabilităţile de planificare, la care Uniunea are acces asigurat,
respectiv capabilităţile militare fizice, pe care Alianţa continua să i le pună la
dispoziţie de la caz la caz.
Deşi PESA poate fi considerată o instituţie a Războiului Rece, rezultanta
ambiţiilor europene de a transforma Uniunea într-un important actor de securitate pe
scena internaţională, în ciuda instituţionalizării acestui proiect şi chiar dotării cu
instrumente militare, prin Summiturile de la Cologne şi Helsinki şi indiferent de cât
de autonomă s-ar dori PESA a fi în practică, dezvoltarea unei relaţii durabile şi
eficiente de securitate între UE şi NATO este esenţială şi ineluctabilă. Aşa cum am
văzut, Aranjamentele Berlin Plus demonstrează dependenţa Uniunii de resursele şi
capabilităţile miltare, iar Tratatul de la Lisabona, în ciuda unor inovaţii, cum ar fi
introducerea clauzelor de solidaritate şi de apărare mutuală, respectiv redefinirea
sarcinilor Petersberg sau mai mult, eşecul ratificării proiectului de Constituţie, toate
acestea demonstrează faptul că progresul PESA este condiţionat de necesitatea
existenţei unei dorinţe politice solide a statelor membre şi a unui angajament
consistent al acestora în dezvoltarea capabilităţilor PESA, pentru ca UE să-şi poată
asuma un rol important pe scena internaţională.
În ceea ce privește relația UE-NATO, este clar că Uniunea Europeană are
nevoie de NATO, iar NATO are nevoie de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană
nu va putea fi niciodată puternică fără un NATO puternic, iar NATO nu va putea fi
niciodată puternic fără o Uniune Europeană puternică.
În ceea ce priveşte explicaţia coagulării indentităţii de apărare
europeană, conform realiştilor, redefinirea politicii externe europene este rezultanta
balanţei de putere, ca o tendinţă a europenilor de a contrabalansa SUA, în contextul
emergenţei acesteia după finalizarea celui de- al doilea Război Mondial. Această
teorie oferă un răspuns relevant în contextul Războiului Rece, însă nu explică de ce
procesul de integrare a continuat şi după finalizarea acestuia şi nici de ce Uniunea ar
dori să balanseze SUA, în condiţiile în care aceastea au asigurat umbrela de
securitate pentru europeni şi, mai mult, cu care cooperează în cadrul NATO.
Liberal-interguvernamentaliştii completează teoriile realiste, argumentând că,
într-adevăr, progresul constructului european se datorează bipolarităţii în arhitectura
de securitate, iar evoluţia integraţionsimului şi după finalizarea Războiului Rece este
argumentată din perspectiva preferinţelor actorilor domestici, care au stimulat
dezvoltarea componentei de securitate europeană.
La polul opus, constructiviştii au criticat teoriile clasice pentru că nu pot
explica multe fenomene, ei punând accentul pe preferinţele şi interesele exogene ale
indivizilor şi statelor. Este adevărat că interesele şi relaţiile bilaterale între Franţa şi
Marea Britanie, respectiv Franţa şi Germania au contribuit semnificativ la avansarea
integraţionismului european, dar este la fel de evident că acesta nu este un factor
determinant de coagulare a politicilor statelor membre.
Neofuncţionaliştii au explicat evoluţia procesului de integrare europeană în
termenii unui proces gradual, susţinut de progresul constructului economic- spill-
over al integraţionsimului economic, însă nici această teorie nu explică în ansamblu
militarizarea Europei şi de asemenea nu poate explica de ce, timp de peste 40 de ani,
evoluţia integrării europene a cunoscut o perioadă de stagnare, urmând că aceasta să
fie reluată abia la sfârşitul anilor 1990.
Este cert însă că ideea unei unităţi politice şi a dezvoltării unei componente
europene de apărare nu a fost inventată la sfârşitul Războiului Rece. Proiectul PESC-
PESA este un fenomen fără precedent, iar teoriile clasice ale relaţiilor internaţionale
oferă explicaţii pertinente şi pliabile perioadelor istorice în care au fost elaborate, în
care Uniunea era considerată a fi un actor civil, însă în contextul emergenţei graduale
a procesului de intergrare europeană şi a fasonării identităţii şi politicii europene de
apărare, aceste teorii devin anacronice şi incapabile să aducă explicaţii complete
pentru dezvoltarea componentei militare europene.
În concluzie, evoluţia politicii europene de securitate este rezultanta unui
cumul de factori: pe de o parte este efectul de spill-over, întrucât cooperarea
europeană de apărare nu s-ar fi putut dezvolta fără a avea precedente integraţioniste,
efectul şocurile exogene, în speţă crizele post-Războiul Rece, precum şi interesele
celor „trei importanţi”: Franţa, Marea Britanie, respectiv Germania, ale căror interese
s-au cristalizat la Summitul de la Saint-Malo.
Bibliografie:

 http://www.ziare.com/international/nato/cooperarea-dintre-ue-si-nato-este-la-un-nivel-
fara-precedent-vrem-sa-protejam-cetatenii-europeni-prin-toate-mijloacele-1520934
accesat: 16.09.2019 ora: 14:30
 https://nato.mae.ro/node/282 accesat: 16.09.2019 ora: 14:20
 http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2018-0188_RO.html?redirect
accesat: 16.09.2019 ora : 14:10
 https://www.academia.edu/7430142/Politica_Europeana_de_Securitate_si_Aparare._Re
latia_dintre_ UE_si_NATO accesat: 16.09.2019 ora: 14:00
 Declaraţie a Lordului Robertson, în The Today programme, BBC Radio 4, 27 February
2001, apud Mark Oakes, op. cit., p. 49.
 UE- NATO Declaration on ESDO: Berlin Plus Agreements, 16 December 2002