Componenta militară a războiului rece.

Blocurile politico-militare.

Ordinea mondială de după 1945 prezintă multe similitudini cu cea din perioada
anterioară anului 1914: două alianţe rigide (atunci Tripla Alianţă sau Puterile Centrale şi
Tripla Înţelegere sau Antanta) care lăsau puţin spaţiu de manevre diplomatice. Blocurile
militare constituite în a doua jumătate a secolului XX (NATO şi Tratatul de la Varşovia)
au fost rezultatul mai multor factori:
• Noua instrumentare a politicii americane de “îndiguire”.
• Răspunsul sovietic.
• Reacţiile aliaţilor.
Toţi actorii timpului trăiau sub teroarea unor posibile agresiuni. Iar conturarea
blocurilor militare a condus la acutizarea polarizării în planul relaţiilor internaţionale şi la
stimularea cursei înarmărilor.
a) Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Pilonul acestui organism internaţional este reprezentat de Statele Unite ale
Americii. Iniţial, guvernul american a manifestat rezerve faţă de cererile de ajutor militar
ale aliaţilor europeni. Reticenţele americane derivau din:
• Ar fi însemnat prima alianţă militară pe timp de pace din istoria Statele Unite.
• Neîncrederea în posibilitatea unui atac militar sovietic (ci doar a unei agresiuni
politice) împotriva Europei de Vest mai devreme de 10-15 ani. Motivaţiile acestei
atitudini americane erau legate de dificultăţile economice pe care le cunoştea societatea
sovietică şi de superioritatea atomică americană.
• Creşterea masivă a eforturilor de apărare – cu implicaţiile financiare – periclita,
în viziunea americană, succesul politicii de îngrădire concepută la moment ca o acţiune
politico-economică, de a asigura prosperitatea economică.
• Statele Unite nu erau, pe de altă parte, dornice să fie situate pe acelaşi palier, al
egalităţii de decizie, cu aliaţi insignifianţi.
Acceptarea s-a făcut şi din dorinţa de a dubla capitalul financiar cu unul de
încredere. Însă evoluţiile politice din estul Europei (cu comunizarea rapidă a statelor din
sfera de influenţă sovietică) şi, mai ales, criza Berlinului (iunie 1948 – mai 1949) au

1
propulsat ideea militarizării politicii de îngrădire, a creării unui organism militar aliat. În
potenţialitatea unui conflict, Statele Unite au dorit să-şi înarmeze aliaţii. Un alt factor
care a condus la realizarea alianţei a fost reprezentat de presiunea europenilor (W.
Churchill preconiza o uniune comună de apărare a Occidentului), conştienţi de slăbiciuni
şi de faptul că războiul este lângă ei. Au existat mai multe încercări ale statelor vestice de
a ajunge la o apărare comună: Tratatul de alianţă şi asistenţă mutuală încheiat la
Dunkerque de Franţa şi Marea Britanie (4 martie 1947), Pactul de la Bruxelles (17 martie
1948 şi care stă la baza Uniunii Occidentale), semnat de Marea Britanie, Franţa, Belgia,
Olanda, Luxemburg şi îndreptat nu numai împotriva Germaniei, ci a oricărui agresor.
Europa nu însemna însă foarte mult din punct de vedere militar fără participarea
americană. La 4 aprilie 1949, 12 state (Statele Unite, Canada, Franţa, Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Norvegia, Islanda, Danemarca şi Portugalia) semnau
la Washington D. C. Tratatul Atlanticului de Nord1.
Tratatul este considerat o piatră de hotar pentru gândirea strategică preventivă,
deşi nu stabilea dimensiunea obligaţiilor / îndatoririlor şi nu includea obligaţia automată
de întrajutorare. Statele Unite erau angajate în mod oficial în Europa.
Textul semnat face în preambul un apel explicit la comunitatea de civilizaţie şi de
idealuri care leagă ţările contractante (democraţie, libertatea individului etc.).
Articolul 5 este esenţial, deoarece prevede că “orice atac armat împotriva uneia sau
mai multora dintre ele [părţi semnatare], petrecut în Europa sau în America de Nord, va fi
considerat drept un atac împotriva tuturor părţilor semnatare …”.
În articolul 10, se specifica faptul că “prin acord unanim, părţile pot să invite să
adere la tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza respectarea principiului
prezentului Tratat şi să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord”. De-a lungul
evoluţiei sale, NATO a cunoscut mai multe extinderi:
În septembrie 1951, în urma conferinţei de la Ottawa, sunt invitate să adere
Grecia şi Turcia (membre din februarie 1952).
Pe 4 mai 1955 devine membră a NATO Republica Federală Germania.
În mai 1982, Spania se integrează în structura euro-atlantică.

1
A Decade of American Foreign Policy. Basic documents, 1941 – 1949, Government Printing Office,
Washington D. C. 1950, p. 1339 – 1352.

2
 La conferinţa NATO din aprilie 1999 sunt primite în organizaţie 3 noi membre:
Polonia, Cehia şi Ungaria.
Reuniunea de la Praga a ţărilor NATO (noiembrie 2002) invită şapte noi state să
adere la Alianţă: România, Bulgaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Lituania şi Letonia.
Ceea ce distinge fundamental NATO de alte alianţe sunt organismele permanente
înfiinţate pentru a-i asigura existenţa. În era armelor nucleare, decizia războiului nu mai
putea fi lăsată la voia iniţiativelor singulare. În 1952 sunt alcătuite structurile civile şi
militare esenţiale ale NATO:
• Stat major internaţional, având Cartier general la Rocquencourt (Franţa). După
retragerea Franţei din structurile de conducere a alianţei (martie ‘66), sediul
Cartierului general a fost mutat la Bruxelles. Şeful Statului Major este întotdeauna un
american.
• Secretariatul general asigură conducerea civilă a Alianţei. Secretarul general este
reprezentantul unui stat european, membru al Alianţei.
• Consiliul nord-atlantic grupează miniştrii de externe şi de apărare ai ţărilor membre.
După boicotul militar al Franţei, el s-a divizat într-un Consiliu Politic şi un Comitet
militar (Defense Planning Comitte).
Evoluţia Organizaţiei nord-atlantice a cunoscut anumite tensiuni: disputa dintre două
ţări membre ale Alianţei (Grecia şi Turcia) în legătură cu insula Cipru (“problema
cipriotă” a luat naştere prin obţinerea independenţei faţă de Marea Britanie, în 1959 şi
datorită ciprioţilor greci de a alipi insula Greciei; fapt care a nemulţumit Turcia, care a
invadat nordul Ciprului în 1974, formând un stat cipriot turc, recunoscut doar de guvernul
de la Ankara), dorinţa Franţei de a redobândi – sub preşedinţia lui Charles de Gaulle –
statutul de mare putere, care a condus la dezangajarea Parisului din structurile militare
integrate (din flota mediteraneană în 1958), la detonarea – independent de tehnologia
americană – a bombei atomice franceze (1960) şi la cererea de retragere a trupelor străine
de pe teritoriul Franţei.
“Slăbiciunea” majoră a NATO, evidentă în “dezordinea” din anii ’80, de la sfârşitul
războiului rece, a fost reprezentată de conceperea organismului militar şi a strategiei
pentru o înfruntare frontală, directă. Provocările însă au venit din spaţiile periferice (din
Balcani etc.). Lordul Ismay (secretar general al NATO între 1952 şi 1957) definea însă

3
din perspectivă strict europeană rolul NATO ca fiind cel de a ţine Rusia în afară,
America înăuntru şi Germania sub control.
b) Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV)
Replică în oglindă a NATO, deşi nu are longevitatea organismului nord-atlantic.
Înfiinţarea de către conducerea de la Moscova la 6 ani după structurarea militară a
Alianţei occidentale a unei structuri militare proprii lagărului estic are mai multe
explicaţii, multe din ele conjucturale:
• Integrarea în NATO a Germaniei de vest (4 mai 1955) a determinat un şoc emoţional
în Uniunea Sovietică (invazia germană era readusă în memorie, declanşându-se o
adevărată isterie la adresa “revanşismului german”) şi în unele state vecine (Polonia,
Cehoslovacia), generându-se teama unei rediscutării frontierelor.
• Dorinţa de a accentua dominaţia sovietică asupra societăţilor poloneză, est-germană,
maghiară, cehoslovacă, în care se făceau auzite voci liberale şi naţionale, contestare –
după moartea lui Stalin – a influenţei Uniunii Sovietice. În 1955, expira – conform
Tratatului cu Austria – dreptul legal al Armatei Roşii de a menţine baze militare în
România şi Ungaria, ca elemente de legătură 8de comunicaţie şi de aprovizionare) cu
trupele de ocupaţie de pe teritoriul austriac. Trupele sovietice din OTV (400 000 în
RDG, 80 000 în Cehoslovacia, 65 000 în Ungaria, 58 000 în Polonia)
• Dorinţa Moscovei de a-şi îmbunătăţi, prin formalizarea alianţei simetrice, standardul
internaţional. În condiţiile preconizatei “coexistenţe paşnice”, liderii sovietici puteau
invoca, ca o măsură a destinderii, desfiinţarea simultană a celor două blocuri militare
(un efect în oglindă). Uniunea Sovietică se putea dispensa în mod real (militar) de
această alianţă, deoarece ea singură avea capacitatea de a duce războiul.
Tratatul de la Varşovia (Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală) a fost
semnat la 14 mai 1955 la Varşovia de către 8 state socialiste: Uniunea Sovietică,
România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană şi
Albania. Conceput ca o alianţă între state suverane, independente şi egale în drepturi,
tratatul era deschis şi altor state iubitoare de pace (art. 9). Articolul 4 era considerat a fi
fundamental pentru funcţionalitatea instituţiei: “în cazul unui atac armat în Europa, din
partea vreunui stat sau grup de state, împotriva unui stat sau mai multor state semnatare toate
statele membre trebuiau să acorde imediat ajutor”.

4
 Instituţiile de conducere ale OTV erau dominate de Uniunea Sovietică:
• Comitet Politic consultativ, pivotul colaborării în OTV (integrarea) fiind alcătuit de
relaţiile dintre partidele comuniste şi muncitoreşti.
• Comandamentul Unit al forţelor armate din statele semnatare cuprindea mai ales
ofiţeri sovietici
• Comitetul miniştrilor apărării din statele semnatare.
• Comitetul miniştrilor de externe din statele semnatare.
OTV a fost un organism militar funcţional între 1955 şi 1988, o contrapondere
(mai ales cantitativă) la NATO în pofida crizelor generate de primatul intereselor Uniunii
Sovietice. În martie 1961, Albania a încetat să mai participe la activităţile OTV,
retrăgându-se oficial în 1968. Alianţa s-a destrămat în condiţiile destrămării “Imperiului
Exterior” sovietic, finalul existenţei sale fiind hotărât de toate statele participante (1 iulie
1991).
Deşi în principiu o alianţă defensivă, considerată însă o ameninţare la adresa
lumii, organizaţia militară creată de Uniunea Sovietică a reprezentat mai curând un
instrument de coerciţie (“intimidare” a propriilor aliaţi). Este cazul Ungariei (1956) şi,
mai ales, al Cehoslovaciei (august 1968), atunci când trupele statelor membre au înăbuşit
“Primăvara de la Praga”.
Prin urmare, OTV avea şi rolul de pârghie a Uniunii Sovietice în acţiunile ei de
politică externă, atât în statele din propria sferă de influenţă, cât şi în raport cu adversarii
din Occident.