qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
Departamentul de Învăţământ la
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
Distanţă şi Formare Continuă
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Facultatea de Drept şi Ştiinţe
Administrative
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Coordonator de disciplină:
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Conf. univ. dr. Rada Postolache

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
1

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
 2015-2016

UVT
DREPT BANCAR

Suport de curs – învăţământ la distanţă

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI MODUL

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3
 Tematica cursului

Modulul I. Noţiuni introductive privind dreptul bancar

Modulul II. Banca Naţională a României

Modulul III. Instituţiile de credit. Băncile

Modulul IV. Operaţiuni şi contracte bancare

4
 MODULUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
DREPTUL BANCAR

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Întrebări

Cuprins:

 Conceptul dreptului bancar

 Izvoarele dreptului bancar
 Domeniul legii bancare

 Obiectiv general: poziţionarea dreptului bancar în cadrul

sistemului de drept şi stabilirea elementelor care îl particularizează în
raport cu celelalte ramuri de drept

 Obiective operaţionale:
 Cunoaşterea particularităţilor domeniului bancar;
 Cunoaşterea noţiunii şi obiectului dreptului bancar;
 Identificarea caracteristicilor specifice dreptului bancar;
 Stabilirea participanţilor la raporturile juridice bancare;
 Alcătuirea tabloului izvoarelor dreptului financiar.

= 2 ore

5
 U.I. 1. Conceptul dreptului bancar

1. Obiectul reglementării juridice bancare şi conceptul dreptului bancar

Dreptul bancar este o ramură a dreptului privat, desprinsă din dreptul
comercial. Operaţiunile de bancă şi de schimb sunt enunţate în Codul comercial
român în categoria faptelor obiective de comerţ, în prima grupă a acestora, intitulată
operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie, alături de cumpărarea şi vânzarea
comercială.

Dreptul bancar este un drept profesional; este dreptul care conţine reguli
Identitatea privind statutul entităţilor care se ocupă cu „comercializarea banilor” şi reguli
dreptului aplicabile activităţii lor. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie sunt
bancar reputate acte de comerţ, iar persoanele care realizează cu titlu obişnuit astfel de acte
au calitatea de comercianţi.
Dreptul bancar are numeroase interferenţe cu alte discipline juridice, în
special cu dreptul obligaţiilor şi dreptul contractelor speciale; activitatea bancară se
realizează, în mare parte, prin încheierea de contracte, ce poartă amprenta
tradiţionalului şi a modernului. Băncile sunt veritabili intermediari financiari,
domeniul bancar poziţionându-se la confluenţa unor domenii şi interese diferite.
Dreptul bancar este o disciplină dinamică, într-o perpetuă evoluţie, care
împrumută şi adaptează permanent operaţiuni din alte domenii, testându-le
eficacitatea, ex. leasingul financiar şi factoringul; este domeniul în care creaţia este
evidentă, ex. garanţiile la cerere. Operaţiunile bancare sunt repetitive, caracterizate
prin dinamism, standardizare şi tehnicizare.
Activitatea economică de interes public desfăşurată de bănci face ca dreptul
bancar să aibă puternice legături cu dreptul public, „publicizarea dreptului bancar”
fiind o trăsătură fundamentală a acestuia, alături de standardizare şi tehnicizare.
Terminologic, opiniem pentru denumirea de Drept bancar, şi nu de Drept al
creditului, nici Drept bancar şi valutar.
Dreptul bancar este ramura de drept care conţine ansamblul normelor
juridice ce reglementează statutul instituţiilor de credit şi regulile aplicabile
activităţii lor, de specialitate bancară, prin care sunt atraşi, exploataţi, plasaţi banii
ori alte lichidităţi, mai succint, „dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor care
reglementează sistemul bancar şi activitatea bancară”.

2. Raporturile juridice bancare

Raporturile de drept bancar sunt raporturi de drept privat, stabilite, pe de o
parte, între instituţiile de credit autorizate pentru activitatea bancară, între acestea şi
clienţii lor, pe de altă parte.

În cadrul acestora, participanţii se află pe o poziţie de egalitate juridică.
Raportul de
drept bancar Raporturile juridice bancare la care participă Banca Naţională a României
sunt de drept public şi vor face obiectul prezentei lucrări atât cât să îi confere

6
 integralitate. „Activitatea bancară în România se realizează prin instituţii de credit,
autorizate în condiţiile legii”, Banca Naţională a României nefiind inclusă în
categoria acestora.
Acestea sunt raporturi de subordonare, BNR acţionând frecvent ca autoritate
de control şi suprveghere.

U.I. 2. Izvoarele dreptului bancar

Izvoarele dreptului bancar

Izvoarele dreptului bancar se particularizează datorită specificităţii
Izvoarele domeniului. Este domeniul în care practica, cutumele au un rol esenţial, în care
dreptului prevalează libertatea de a întreprinde.
bancar Vom diferenţia între izvoare comune ţi izvoare specifice.

2.1. Izvoare comune

2.1.1. Interne
Unificarea dreptului privat a condus la includerea domeniului bancar în aria
de regelementare a Codului civil – Legea nr. 287/2009, constituind dreptul comun al

domeniului, instituţional şi contractual. Sunt incidente, de asemenea, ca drept comun,
Izvoare Legea nr. 31/1990 cu privire la societăţile comerciale1 şi Legea nr. 85/2014 privind
comune procedura insolvenţei.
Codul civil însă acoperă doar elementele comune.

2.1.2. Internaţionale
Dintre izvoarele internaţionale comune sau generale, rezultat al eforturilor de
unificare a reglementărilor, pot fi menţionate: Convenţia de la Roma din anul 1980 cu
privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, Convenţia de la Geneva din anul
1930 cu privire la cambie şi la biletul la ordin, Convenţia de la Geneva din anul 1931
cu privire la cec, Convenţia de la Otawa cu privire la leasingul şi la factoringul
internaţional din anul 1988.

2.2. Izvoare specifice

2.2.1. Interne
Izvoare Legea
specifice Dreptul bancar nu a făcut obiectul unei codificări, aşa cum avem în alte
domenii reglementate juridic sau în alte sisteme de drept. Reglementarea de bază o
constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 cu privire la instituţiile
de credit şi adecvarea capitalului, aliniată cerintelor dreptului Uniunii Europene.
Dispoziţiile acesteia reglementează, prioritar, statutul juridic al băncilor şi
operaţiunile de bancă.
Adăugăm aici şi Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor
de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor

1
Republicată, M. Of., Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998.

7
 acte normative în domeniul financiar, ca reglementare specifică, aflată în conexiune
cu Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
In categoria izvoarelor interne intereseaza şi Legea nr. 312/2004 privind
statutul Băncii Naţionale a României2, în special, sub aspectul identităţii acesteia -
organizarea, conducerea şi prerogativele ce ţin de obiectivul său fundamental -
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, împreună cu OUG. nr. 99/2006
constituind dreptul substanţial pentru domeniul bancar.
Sub aspect institutional, legea specială conţine doar câteva norme particulare,
în completare aplicându-se dispoziţiile Legii nr. 31/1990 cu privire la societăţi3 şi cele
ale Legii nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei.
Sub aspect operational, Legea privind activitatea bancară nu este o
reglementare totală, dreptul bancar fiind construit, înainte de orice, pe teoria
generală a obligaţiilor.

Jurisprudenţa
Alături de uzurile bancare, jurisprudenţa a jucat un rol fundamental în creaţia
bancară. Prezintă importanţă şi trebuie cunoscută ca atare, dată fiind
internaţionalizarea activităţii bancare. Potrivit sistemului nostrum de drept,
jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.


Cutuma

Practica bancară, cutuma constituie izvorul de bază al dreptului bancar, fiind
mai veche decât orice reglementare din domeniu. Anumite instituţii şi operaţiuni s-au
dezvoltat în exclusivitate în afara oricărei reglementări şi au fost acceptate inclusiv de
jurisprudenţă. Exemplificativ, garanţiile bancare independente sunt rodul practicii,
născute din nevoia unui instrument care să ofere certitudine şi operativitate în
despăgubirea creditorului dintr-un contract fundamental, aici beneficiar al garanţiei
sau contul curent4, practicate de secole; acestea, abia acum sunt reglementate juridic,
prin Codul civil.
Cutumele bancare sunt cele care au creat tehnica şi mecanismul activităţii
bancare. Operaţiunile bancare sunt extrem de dinamice, deservesc celelalte domenii
de activitate şi trebuie să ofere soluţiile căutate de clientela bancară - persoane fizice
sau juridice, în special, societăţi comerciale.
Invocate în soluţionarea situaţiilor litigioase, trebuie verificată existenţa lor.
Opozabilitatea acestora necesită informarea clienţilor cu privire la existenţa şi
aplicarea lor.

Reglementările profesionale

O parte a izvoarelor dreptului bancar este creată de însăşi profesia de bancă –
textele profesionale, acceptate şi clasificate în doctrina bancară pe categorii, cu
întrebuinţări diferite. Potrivit sistemului şi practicii noastre bancare, acestea sunt:
- izvoarele create de instituţiile de credit. Avem în vedere aici normele proprii
emise, obligatoriu, de către fiecare instituţie de credit; ele însă sunt secrete, clienţilor

2
M. Of. Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, denumită, în continuare, Legea nr. 312/2004 sau
Legea privind statutul BNR.
3
Republicată, M. Of., Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998.
4
Diferit de contractul de cont curent reglementat de Codul comercial român, art. 370-373.

8
 prezentându-li-se atât cât să-şi exprime un consimţământ valabil. Sunt detaliate şi
conţin elementele necesare operaţiunilor bancare, în special, cu privire la
contracararea riscurilor bancare. Ele nu reprezintă însă mai mult decât „condiţii
proprii de lucru”;
- izvoarele create de autoritatea bancară în domeniu, la noi, Banca Naţională
a României. Deşi nu pot reprezenta mai mult decât aplicarea legii, acestea sunt,
neîndoielnic, izvoare ale dreptului bancar. În calitatea sa de “autoritate de
supraveghere, autorizare şi reglementare a instituţiilor de credit”, BNR este abilitată
să edicteze norme, numite de lege „reglementări”, obligatorii şi de o importanţă deloc
neglijabilă pentru activitatea bancară; sunt imperative şi reglementează toate cele
patru resorturi - monetar, valutar, credit, plăţi.

2.2.2. Izvoare internaţionale

Legea
Nu există o reglementare interstatală specifică domeniului bancar. Pentru o

operaţiune, de strictă specialitate, avem Convenţia Comisiei Naţiunilor Unite pentru
Dreptul Comerţului Internaţional cu privire la garanţiile independente şi acreditivul
Izvoare
stand-by de la New York din anul 1995, în vigoare din anul 2000.
internaţ.
Uzurile internaţionale
În domeniu, uzurile internaţionale sau practicile bancare vor constitui, în
continuare, izvoare de bază ale activităţii bancare, prioritar, cele codificate de Camera
Internaţională de Comerţ de la Paris cu privire la acreditivul documentar, incasou,
garanţiile la cerere. Reprezintă un cadru uniform de aplicare facultativă, aplicabil şi
cu o forţă obligatorie dacă într-un caz concret părţile au făcut referire la ele.

Dreptul Uniunii Europene

Izvoarele aparţinând dreptului Uniunii Europene sunt numeroase, cuprinzând
întregul domeniu bancar, reglementând mai mult sub aspect instituţional decât
Dreptul
operaţional.
Uniunii
Reglementarea de bază – OUG. nr. 99/2006 transpune dispoziţiile
Europene
directivelor Uniunii Europene din domeniul instituţiilor de credit şi al firmelor de
investiţii, în principal, Directiva nr. 2013/36/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile
de credit. Un rol de bază îl are şi Regulamentul Consiliului şi al Comisiei Europene
nr. 575/2013 edictat înaplicarea acestei directive.

U.I. 3. Domeniul legii bancae

Legea specială reglementează: condiţiile de acces la activitatea bancară;
condiţiile de desfăşurare a activităţii bancare pe teritoriul României; supravegherea
prudenţială a instituţiilor de credit şi a societăţilor de servicii de investiţii financiare;
supravegherea sistemelor de plăţi şi a sistemelor de decontare a operaţiunilor cu
instrumente financiare [art. 1 alin. (1)].
Legea bancară (O.U.G. nr. 99/2006) se aplică, total sau parţial, după caz:

9
 a) instituţiilor de credit, persoane juridice române5, inclusiv sucursalelor din
străinătate ale acestora şi instituţiilor de credit din alte state membre, respectiv din
state terţe, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România;
b) societăţilor de servicii de investiţii financiare şi societăţilor de administrare
a investiţiilor care au în obiectul lor de activitate administrarea portofoliilor
individuale de investiţii. Aplicabilitatea este parţială, potrivit prevederilor Capitolului
X „Dispoziţii aplicabile societăţilor de servicii de investiţii financiare” (art. 278-284),
Titlul III „Supravegherea şi cerinţe de publicare pentru Banca Naţională a României”,
Partea I „Dispoziţii comune aplicabile instituţiilor de credit” şi reglementărilor Băncii
Naţionale a României;
c) sistemelor de plăţi, sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente
financiare, participanţilor la aceste sisteme şi administratorilor sistemelor şi ai
serviciilor de infrastructură utilizate în cadrul acestor sisteme. Incidenţa, de
asemenea, este parţială, potrivit dispoziţiilor Titlului VI „Sistemele de plăţi” (art.
404-409), Partea a II „Dispoziţii specifice” şi reglementărilor Băncii Naţionale a
României.
În scopul realizării supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit,
dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 se aplică şi altor categorii de persoane, după cum
urmează (art. 2):
a) societăţilor financiare holding şi societăţilor holding cu activitate mixtă
[Capitolul II „Supravegherea pe bază consolidată” (art. 176-211) din Titlul III
„Supravegherea şi cerinţe de publicare pentru Banca Naţională a României, Partea I
„Dispoziţii comune aplicabile instituţiilor de credit”];
b) instituţiilor financiare cu sediul în alte statele membre, care îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 54 (art. 54-58);
c) instituţiilor financiare cu sediul în România, care îndeplinesc condiţiile
prevăzute la art. 89 (art. 89-90);
d) auditorilor financiari ai instituţiei de credit şi, potrivit art. 197, auditorilor
financiari ai societăţilor financiare holding [Capitolul IV „Situaţii financiare şi
audit” (art. 152-158), din Titlul II „Cerinţe operaţionale”, Partea I „Dispoziţii comune
aplicabile instituţiilor de credit”].
Nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 99/2006 băncile centrale din statele membre
ale Uniunii Europene. Alte instituţii permanent excluse de la aplicarea Directivei
2006/48/CE, prevăzute la art. 2 din acest act normativ, nu beneficiază de regimul
instituţiilor de credit din alte state membre instituit potrivit O.U.G. nr. 99/2006.
Aceste instituţii, cu excepţia băncilor centrale din statele membre, pentru scopurile
dispoziţiilor cuprinse în Cap. II „Supravegherea pe bază consolidată” din Titlul III
„Supravegherea şi cerinţe de publicare pentru Banca Naţională a României”, Partea I
„Dispoziţii comune aplicabile instituţiilor de credit”, sunt considerate instituţii
financiare.
Dispoziţiile legii speciale denotă, realmente, inseparabilitatea domeniului
bancar în raport cu domeniile de interes financiar, înrudite.

5
Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, „societăţile comerciale
cu sediul în România sunt persoane juridice române”. Intră aici inclusiv cele cu participaţie străină.
Sediul este numai unul, cel de bază, agreat de legea română, în raport cu care se stabileşte
naţionalitatea societăţii comerciale.

10
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, manuale şi monografii

Postolache Rada, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Turcu Ion, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. 1 şi 2,
ediţia a V-a, actualizată şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
Piedelièvre Stephan, Droit bancaire, PUF, 2003
Gavalda Christian, Stoufflet Jean, Droit Bancaire-Institutions-Comptes,
Opérations-Services, 4e édition, Litec, 2000

II. Acte normative

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 cu privire la instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului
Codul civil – Legea nr. 287/2009

TEST DE AUTOEVALUARE

Precizați care sunt izvoarele dreptului bancar

TEME DE REFLECŢIE

 „Libertate şi control – factori indispensabili ai domeniului

bancar”.
 „Publicizarea domeniului bancar”.

ÎNTREBĂRI
1. Definiţi dreptul bancar.
2. Stabiliţi conexiunile dreptului bancar cu dreptul comercial, dreptul
civil şi dreptul economic.

11
 3. Cutuma ca izvor de drept.
4. Explicaţi sintagma: “deregularea, internaţionalizarea şi informatizarea
domeniului bancar”.
5. Reglementările profesionale în domeniul bancar.

MODULUL II
BANCA NAŢIONALĂ A ROMANIEI

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Intrebari

Cuprins:

 Evoluţii ale sistemului bancar românesc

 Statutul Băncii Naţionale a României
 Funcţiile şi conducerea Băncii Naţionale a României

Obiectiv general: poziţionarea Băncii Naţionale a României în cadrul

sistemului bancar şi stabilirea identităţii sale.
 Obiective operaţionale:

12
  Abordarea Băncii Naţionale a României sub aspect
instituţional;
 Abordarea Băncii Naţionale a României sub aspect
operaţional, prin analiza funcţiilor acesteia;
 Înţelegerea misiunii Băncii Naţionale a României în contextul
actual.

= 2 ore

U.I.4. Evoluţii ale sistemului bancar românesc

Reglementările care s-au succedat începând cu anul 1990 sunt expresia vădită
a evoluţiilor domeniului bancar, a nevoii de echilibru şi armonizare a sistemelor
bancare din statele membre ale Uniunii Europene.
Instituţional, începând cu anul 1990, sistemul bancar românesc, organizat pe
un singur nivel, a fost supus unui amplu proces de reformare; cele trei entităţi
existente – Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie
Alimentară, Banca de Investiţii, cât şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni s-au
transformat în bănci comerciale, potrivit Legii nr. 15/1990 privind organizarea
întreprinderilor economice de stat ca societăţi comerciale sau regii autonome; în
contrabalans, au fost constituite noi entităţi bancare, potrivit actelor normative
bancare speciale şi dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
actualmente sistemul bancar românesc însumând 39 instituţii de credit6.
De asemenea, Banca Naţională a României şi-a redobândit statutul juridic –
banca centrală a statului, instituţie de drept public, de reglementare, autorizare şi
supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit, cu statuarea unicităţii obiectului său
de activitate – asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, în realizarea acestuia
răspunzând de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi a statului; funcţia sa

6
Statistic, numărul instituţiilor de credit din principalele state europene se prezintă astfel: în
Austria, aproximativ 800 de bănci; Belgia, aproximativ 100 de bănci; Cipru, aproximativ 300 de bănci;
Republica Cehă, aproximativ 60 de bănci, majoritatea în Praga; Danemarca, aproximativ 200 de bănci;
Estonia, aproximativ 12 bănci, cele mai multe în Tallin; Finlanda, aproximativ 200 de bănci; Franţa,
aproximativ 850 de bănci; Germania, aproximativ 2.000 de bănci; Grecia, aproximativ 60 de bănci,
cele mai multe în Atena; Ungaria, aproximativ 200 de bănci; Irlanda, aproximativ 60 de bănci, cele
mai multe în Dublin; Italia, aproximativ 800 de bănci; Letonia, aproximativ 25 de bănci; Luxemburg,
aproximativ 150 de bănci; Malta, aproximativ 20 de bănci; Polonia, aproximativ 700 de bănci;
Portugalia, aproximativ 180 de bănci; Slovacia, aproximativ 25 de bănci; Slovenia, aproximativ 25 de
bănci; Spania, aproximativ 350 de bănci; Suedia, aproximativ 200 de bănci; Marea Britanie,
aproximativ 400 de bănci; Elveţia, aproximativ 3.000 de bănci.
Sursa: http://www.europebanks.info/centralbanks.htm

13
 comercială a fost atribuită unei entităţi noi, constituite în acest scop, Banca
Comercială Română.
Funcţiile Băncii Naţionale a României au fost, de asemenea, reformate, în
principal, supravegherea şi refinanţarea sistemului bancar.
Operaţional, instituţiile de credit s-au transformat, din simpli executanţi, în
veritabili operatori pe piaţa financiar – bancară, cu capacitate juridică deplină,
realizând, în esenţă, operaţiuni de atragere de fonduri şi de alte lichidităţi de la public,
de acordare de credite în cont propriu şi de gestionare a instrumentelor de plată.
În acest context, se impune a analiza noţiunile de aparat bancar şi de sistem

bancar, întrebuinţate frecvent în literatura de specialitate. Prin aparat bancar se
înţelege „ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care funcţionează într-o
Aparat şi
sistem bancar ţară, răspunzând cerinţelor unui anumit mod de producţie şi unei anumite etape de
dezvoltare social - economică”.
În spiritul acestei concepţii, s-a considerat că aparatul bancar este organizat
pe două nivele: banca centrală (la noi – Banca Naţională a României) şi celelalte
bănci. De altfel, a fost şi concepţia legiuitorului, specifică începutului reformei
bancare în România. Potrivit Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară7, art. 1,
„activitatea bancară în România se desfăşoară prin Banca Naţională a României şi
prin societăţile bancare constituite, în baza Legii nr. 31/1990, ca societăţi
comerciale”. Potrivit Legii nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României8,
art. 1 alin. 1, Banca Naţională a României „este organ al statului”, „stabileşte şi
conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare a
statului, cu scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale”.
Considerăm că noţiunile de aparat şi sistem bancar sunt sinonime. Includem in
aparatul bancar doar instituţiile de credit nu şi Banca Naţională a României, care este
o entitate publică de autorizare, supraveghere şi control al domeniului.
Drept urmare, definim sistemul bancar ca ansamblul instituţiilor de credit, în
accepţiunea legii bancare, abilitate să realizeze operaţiunile şi tranzacţiile active şi
pasive cu specific bancar cât şi operaţiunile conexe acestora, aşa cum sunt delimitate
de legea bancară.

U.I.5. Statutul Băncii Naţionale a României

Statutul BNR Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin Legea din 17 aprilie 1880
care prevedea „înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune”9. S-a înfiinţat
începând cu 1 iulie 1880, iniţial, pentru o perioadă de 20 de ani, având dreptul de a
emite, în exclusivitate, bilete de bancă la purtător. Capitalul social iniţial (30 milioane
de lei) a fost mixt, de stat şi privat.
Banca Naţională a României este supusă unei reglementări speciale, Legea nr.
312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României. Are un statut legal şi o
identitate bine caracterizate, ce o detaşează net de instituţiile de credit.
Conform Legii nr. 312/2004, art. 1 alin. 1, Banca Naţională a României este
banca centrală a României, având personalitate juridică. Este organizată cu un sediu

7
M. Of., Partea I, nr. 70 din 30 aprilie 1991, abrogată.
8
Idem, abrogată.
9
În acea perioadă, BNR realiza: scontarea sau cumpărarea de poliţe, bilete la ordin sau alte
efecte; scontarea bonurilor de tezaur în limita a 20% din nivelul capitalului vărsat; tranzacţii cu metale
preţioase; primirea de sume în cont curent şi în depozit, a titlurilor, a metalelor preţioase.

14
 central în Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în capitală, cât şi în alte
localităţi din ţară.
Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României îl constituie
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, în final, a stabilităţii financiare.
Este o persoană juridică de drept public, o instituţie publică independentă10,
în realizarea atribuţiunilor sale Banca Naţională a României şi membrii organelor sale
de conducere nesolicitând şi neprimind instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la
orice altă instituţie sau autoritate11. Este o instituţie cu capital de stat12, patrimoniul ei
aparţinând domeniului public al proprietăţii de stat.
Independenţa nu exclude colaborarea şi nici cooperarea, reglementate la art. 3
şi 4 din Legea nr. 312/2004 precitată.

U.I.6. Funcţiile şi conducerea Băncii Naţionale a României

A. Funcţiile Băncii Naţionale României. Banca Naţională a României este o

instituţie de reglementare, supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în
Funcţiile ansamblul său. Sarcinile principale ale acesteia sunt de a norma şi influenţa
BNR comportamentul economic al instituţiilor de credit, în concordanţă cu obiectivele
politicii monetare, valutare, de credit şi plăţi, de a le autoriza şi supraveghea,
urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi promovarea unui sistem bancar
specific economiei de piaţă.
Potrivit dispoziţiilor celor două legi speciale, configurăm următoarele
prerogative, învederate drept veritabile funcţii ale BNR:
- emisiunea monetară;
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi valutare;
- funcţia normativă;
- refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi sistemului bancar;
- supravegherea activităţii bancare;
- funcţia de bancă a statului român.
Acestea îi conferă identitatea, îi susţin statutul său legal şi o detaşează de
instituţiile de credit, în special băncile, activitatea bancară propriu-zisă fiind rezervată
prin lege celor din urmă.

6.1. Funcţia de emisiune monetară

Banca Naţională a României deţine monopolul emisiunii monetare, fiind
Emisiunea
monetară unica instituţie autorizată să emită însemne monetare sub formă de bancnote şi
monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Privilegiul emisiunii
monetare a fost încredinţat BNR prin legea de înfiinţare a acesteia din 17 aprilie
1880, art. 4, iniţial pe termen limitat, de 20 de ani, fiind apoi extins.
În strânsă legătură cu exercitarea privilegiului dreptului de emisiune, banca de
emisiune devine deţinătoarea stocului de aur monetar şi titulara rezervelor valutare
ale ţării.

10
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 312/2004.
11
Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 312/2004.
12
Există şi bănci centrale cu capital mixt sau chiar integral privat, majoritatea lor însă fiind cu
capital integral de stat.

15
 Unificarea monetară. În perspectivă, funcţia de emisiune monetară va suporta
modificări structurale o dată cu trecerea la moneda euro. Tipărirea şi emiterea
monedei euro va fi subordonată politicii monetare realizate de Banca Centrală
Europeană.

6.2. Funcţia de elaborare şi aplicare a politicii monetare şi valutare

6.2.1. Politica monetară

Reprezintă prima dimensiune a acestei funcţii, are ca obiectiv stabilitatea

internă a monedei naţionale, asigurându-se o creştere economică neinflaţionistă şi
Instrumente menţinerea echilibrului macroeconomic, în final, stabilitatea preţurilor la nivel
de politică macroeconomic şi se realizează prin utilizarea procedurilor şi instrumentelor specifice
monetară pentru:
a. operaţiuni de piaţă monetară, pe piaţa secundară;
b. operaţiuni de creditare. Sunt creditate doar instituţiile de credit, inclusiv
cele cu capital majoritar de stat, eligibile în condiţii care se stabilesc prin reglementări
proprii, fiind excluse, inclusiv pe descoperit de cont, statul, UAT, autorităţile publice
centrale şi locale, regiile autonome, societăţile naţionale, companiile naţionale şi alte
societăţi cu capital majoritar de stat.
În cadrul acestora intră acordarea de credite, în condiţii de rambursare,
garantare şi dobândă ce se stabilesc prin reglementări proprii şi care nu intră sub
incidenţa regimului stabilit de OUG. nr. 99/2006 pentru instituţiile de credit;
c. controlul lichidităţii, prin mecanismul rezervelor minime obligatorii, pe
care băncile trebuie să le constituie şi să le menţină în conturi deschise la BNR. BNR
stabileşte regimul acestora şi bonifică dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii
pentru depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit. Rezervele minime
obligatorii au rolul de a asigura o lichiditate minimă a băncilor în raporturile ce se
stabilesc cu deponenţii lor.
Ca instrument de politică monetară, ele acţionează în direcţia limitării
capacităţii băncilor de a multiplica depozitele clienţilor în cadrul mecanismului de
creaţie monetară.

6.2.2. Politica valutară

Este numită şi „funcţia de centru valutar”, cea de-a doua dimensiune a acestei

funcţii, are ca obiectiv stabilitatea pe plan extern a monedei naţionale şi se realizează
Instrumente prin:
de politică a. elaborarea şi aplicarea politicii privind cursul de schimb.
valutară b. stabilirea şi urmărirea respectării regimului valutar pe teritoriul României,
inclusiv statutul convertibilităţii monedei naţionale. BNR elaborează reglementări
privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării, emite
autorizaţii pentru operaţiunile valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi alte
operaţiuni specifice.

6.3. Funcţia normativă

BNR are prerogative largi de reglementare, în realizarea politicii monetare,

valutare, de credit, de plăţi.
Temeiul competenţei de reglementare îl constituie:
Reglementar
ea
16
domeniului
bancar
 1. dispoziţiile OUG. nr. 99/2006 (în Capitolul XVIII – „Dispoziţii finale”),
potrivit căruia „reglementările emise de Banca Naţională a României pot include:
a. regulamente, norme, circulare şi alte acte cu caracter general emise în
aplicarea legii, obligatorii pentru una sau mai multe categorii de instituţii de credit;
b. ordine emise în aplicarea legii sau a unei reglementări, obligatorii pentru
una sau mai multe instituţii de credit”;
2. dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 312/2004 (în Capitolul X – „Dispoziţii
finale”), potrivit căruia BNR reglementează pentru punerea în aplicare şi impunerea
respectării dispoziţiilor legale, textul incluzând în categoria reglementărilor:
regulamente, ordine, norme, circulare.
Reglementările Băncii Naţionale a României, în oricare dintre formele sus
menţionate, vizează relaţiile sociale din domeniul bancar sau strâns legate de acesta şi
au caracter obligatoriu pentru persoanele juridice, publice şi private, precum şi pentru
persoanele fizice.
Orice reglementare a Băncii Naţionale a României trebuie să se raporteze la
lege şi nu poate reprezenta mai mult decât executarea legii şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

6.4. Funcţia de refinanţare a sistemului bancar

În etapa actuală, recreditarea se realizează prin:

- rescontare, modalitatea de a procura resurse noi, prin cedarea portofoliului
Refinanţarea de efecte comerciale, provenit din scontare, unei alte bănci, băncii de scont sau, de
sistemului regulă, Băncii de emisiune a unui stat. Banca are aici un profit, rezultat din diferenţa
bancar dintre dobânda încasată la scontare şi cea plătită la rescontare (taxa scontului,
practicată de banca de emisiune);
- lombardare, operaţiune de împrumut a unei bănci de la Banca centrală, pe
garanţii cu efecte publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur), banca împrumutată
valorificându-şi astfel hârtiile de valoare pe care le deţine. Este un credit pentru
acoperirea nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor, cel mai oneros, rata
dobânzii atingând cote maxime, şi trebuie susţinut prin garanţii solide; este acordat
pentru termene foarte scurte şi este singurul care se mai practică dintre formele13
creditului de refinanţare.
BNR acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă, pentru salvarea
sistemului bancar, prin aceasta netransformându-se într-o instituţie de credit în
accepţiunea OUG nr. 99/2006.

6.4.1. Creditarea instituţiilor de credit

Creditul este reglementat ca posibilitate la art. 7 şi 19 din Legea nr. 312/2004
privind statutul BNR. Operaţiunile de creditare şi contractul prin care se realizează au
Creditarea
trăsături care le particularizează în raport cu creditele acordate de celelalte bănci.
instituţiilor
de credit
13
Creditele de refinanţare sunt reglementate şi detaliate prin normele BNR, fiind create
adevărate specii:
- creditul structural, pentru susţinerea activităţii din anumite sectoare de activitate, tendinţa
fiind de scădere (ex. în agricultură);
- creditul lombard, singurul care se mai practică;
- credite speciale, pentru băncile aflate în dificultate, ce necesită un plan de redresare a băncii,
o durată scurtă şi garanţii colaterale.
- creditul de licitaţie.

17
 6.4.1.1. Durata

Durata este foarte scurtă, de cel mult 90 de zile, în raport cu durata celor
consimţite de bănci: pe termen scurt, a căror durată de rambursare nu depăşeşte 12
luni; pe termen mediu, a căror durată de rambursare este cuprinsă între 1 şi 5 ani; pe
termen lung, a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani.

6.4.1.2. Garantii

Creditele BNR trebuie să fie colateralizate, însoţite de garanţii având un mare

grad de lichiditate şi anume:
a. titluri de stat. Acestea trebuie să provină din emisiuni publice şi să fie
remise în portofoliul BNR; în situaţia în care banca creditată nu rambursează creditul,
ele trec în proprietatea BNR fără nici o formalitate, urmând a fi valorificate în baza
unei simple somaţii extrajudiciare, în maxim 3 zile;
b. depozitele constituite la Banca Naţională a României sau la alte persoane
juridice agreate de BNR. În absenţa unor precizări, credem că sunt avute în vedere
aici depozitele de fonduri, în accepţiunea legii privind activitatea bancară, pe temeiul
posibilităţii de valorificare rapidă a acestora, atunci când situaţia o impune.
Garanţiile menţionate nu sunt limitative, sfera acestora extinzându-se la cele
două categorii definite de Banca Centrală Europeană, o dată cu aderarea României la
UE.
Trebuie observat că în situaţii de excepţie, BNR poate acorda băncilor credite
negarantate sau garantate cu alte garanţii decât cele sus menţionate, BNR dispunând
de un drept de apreciere „de la caz la caz”, scopul declarat fiind de „protejare contra
riscului sistemic” (art. 26).
Potrivit art. 20 din Legea nr. 312/2004, condiţiile de creditare, nivelul minim
al ratei dobânzii la creditele care se acordă instituţiilor de credit şi criteriile ce trebuie
îndeplinite de instituţiile de credit pentru a putea solicita credite pe baze competitive
trebuie să fie stabilite şi să fie făcute făcute publice de BNR, potrivit prerogativelor
normative de care dispune, spre deosebire de creditul acordat de celelalte bănci, ce
are la bază normele proprii de creditare, secrete, integrate documentelor care intră sub
incidenţa secretului bancar.
Pentru operaţiunile efectuate, Banca Naţională a României stabileşte şi
încasează dobânzi şi comisioane.

6.4.1.3. Garantii “speciale”
Garanţii
speciale de Pentru recuperarea sumelor, BNR are la îndemână drepturile instituite la art.
rambursare 50 din Legea nr. 312/2004, numite „garanţii speciale”.
Intră aici, în primul rând, calificarea ca titluri executorii, pentru întregul sold
al creanţei de plătit, inclusiv dobânzile sau alte costuri aferente, a convenţiilor,
contractelor sau a oricăror alte aranjamente de creditare încheiate de Banca Naţională
a României, aceasta având posibilitatea să obţină executarea creanţei sale pe baza
unei simple notificări extrajudiciare.
Intră, în al doilea rând, dreptul Băncii Naţionale a României de a proceda la
recuperarea creanţelor prin executarea garanţiilor aduse de banca refinanţată. Fiind
titluri uşor de transformat în lichidităţi, valorificarea garanţiilor se face prin vânzare,
18
 pe contul debitorului, în termen de maxim 3 zile, după o simplă somaţie printr-un act
extrajudiciar; din venitul rezultat din vânzare se recuperează creanţele, avansurile,
dobânzile şi orice alte cheltuieli efectuate de Banca Naţională a României, surplusul
fiind remis debitorului.
În afara creditelor de refinanţare, legea oferă şi posibilitatea de asigurare de
lichidităţi prin cumpărarea de titluri eligibile, în conformitate cu reglementările
proprii [art. 22 alin. (3)].

6.5. Funcţia de supraveghere prudenţială a sistemului banca

Supravegherea instituţiilor de credit este strâns legată de gestionarea riscului
Supravegher sistemului bancar şi amplu reglementată în cele două reglementări speciale.
ea sistemului Banca Naţională a României are calitatea de autoritate de supraveghere
bancar prudenţială bancară putând să exercite, în concret, controlul efectiv al unei bănci,
instituţional şi operaţional. BNR are competenţa exclusivă de autorizare,
reglementează şi răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe
care le-a autorizat să funcţioneze în România.

6.5.1. Scopul supravegherii

Intitulată în lege supraveghere prudenţială, este o funcţie complexă, ce are
drept scop:
- realizarea unui sistem bancar eficient, competitiv, viabil, stabil;
- funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui
sistem financiar specific economiei de piaţă;
- menţinerea încrederii publicului în sistemul bancar;
- protejarea fondurilor deponenţilor, prin prevenirea riscurilor şi limitarea lor;
- asigurarea respectării legii şi a reglementărilor în domeniul bancar.
Supravegherea vizează atât constituirea unei bănci, cât şi funcţionarea acesteia
şi se realizează prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară14 şi
urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările
aplicabile (intitulate, în general, „cerinţe prudenţiale”), impunerea măsurilor necesare
şi aplicarea de sancţiuni, în scopul prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii
bancare.
6.5.2. Modalităţi de urmărire a respectării acestora.

Avem:
a. raportările de prudenţă bancară, făcute potrivit Legii privind activitatea
bancară şi reglementărilor Băncii Naţionale a României edictate în aplicarea acesteia;
b. inspecţii la sediul băncilor, al sucursalelor şi al altor sedii secundare din
ţară şi din străinătate, la sediul sucursalelor instituţiilor de credit străine care

14
Limitele acestora sunt stabilite prin normele BNR, aproape identice celor din dreptul
comunitar, nerespectarea lor putând conduce inclusiv la declanşarea procedurii falimentului băncii.

19
 desfăşoară activitate în România, de către personalul împuternicit sau de către
auditorii financiari numiţi de BNR.
Băncile au obligaţia de a permite personalului BNR şi auditorilor financiari
care efectuează inspecţia accesul la evidenţele, conturile, operaţiunile lor, spre a fi
examinate şi de a le furniza toate documentele şi informaţiile legate de administrarea,
controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de aceştia.

6.5.3. Reguli de exercitare

Din reglementările aplicabile se desprind următoarele reguli de exercitare a
supravegherii prudenţiale:
a. supravegherea directă, de către autoritatea competentă, a actelor,
operaţiunilor, situaţiilor instituţiei de credit supravegheate;
b. supravegherea pe bază individuală sau pe bază consolidată, atunci când
banca controlată se află în una din circumstanţele legale (art. 95);
c. principiul colaborării BNR cu autorităţile competente din statele membre şi
străine, pentru supravegherea instituţiilor de credit;
d. regula schimbului de informaţii cu autorităţile competente din statele
membre şi străine, pentru supravegherea instituţiilor de credit, în condiţiile legii, sub
condiţia reciprocităţii până la aderarea României la UE.

6.5.4. Măsuri

În urma desfăşurării supravegherii prudenţiale, în situaţia constatării săvârşirii
abaterilor de la normele bancare (încălcări ale disciplinei bancare) prevăzute la art. 99
alin. 1 din Legea privind activitatea bancară, BNR poate lua următoarele măsuri:
a. de remediere (propriu-zise – n. ns.);
b. instituirea supravegherii speciale;
c. administrarea specială a băncii controlate.
Banca Naţională a României poate stabili şi sancţiuni, în condiţiile art. OUG.
nr. 99/2006, acestea, cât şi măsurile de remediere fiind analizate în cadrul
tratamentului juridic al dificultăţilor băncii, pentru o abordare unitară a acestuia.

6.6. Funcţia de bancă a statului

Funcţia de bancă a statului nu se suprapune integral statutului său legal de

bancă centrală a României şi include:
BNR – Banca
a statului a. Operaţiunile cu trezoreria statului
BNR este administratorul contului curent general al Trezoreriei statului, pe
care îl ţine în evidenţele sale, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice.
Funcţionarea şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se fac pe baza unei
convenţii încheiate între BNR şi MFP. Prin acest cont se primesc încasările pentru

20
 contul curent al Trezoreriei statului şi se efectuează plăţi în limita disponibilităţilor
existente.
BNR primeşte comisioane la decontarea operaţiunilor prin acest cont, după
cum plăteşte dobânzi pentru disponibilităţile din acest cont.
BNR poate acţiona ca agent al statului în stabilirea instituţiilor de credit
eligibile a primi depozite ale Trezoreriei statului, în condiţiile care vor fi stabilite
împreună cu Ministerul Finanţelor Publice.

b. Operaţiuni cu titluri de stat

Titlurile de stat sunt instrumente juridice ale contractării datoriei publice şi au
regimul juridic stabilit de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/2006, în măsura
în care Legea nr. 312/2004 nu conţine reglementări diferite. Din dispoziţiile Legii nr.
312/2004 se desprind următoarele reguli:
a. Banca Naţională a României nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa
primară15;
b. împrumuturile statului pe bază de titluri de stat au la bază convenţiile
încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice, prin care
se stabilesc, cel puţin: valoarea împrumutului, data scadenţei, rata dobânzii pe toată
durata creditului, costurile serviciului datoriei, alte date privind titlurile de stat
negociabile, emise pentru fiecare împrumut;
c. pe baza unei convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice şi în
conformitate cu reglementările proprii, Banca Naţională a României poate acţiona ca
agent pe contul statului, în ceea ce priveşte:
- plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente
negociabile de îndatorare a statului român;
- exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al
titlurilor de stat;
- plata capitalurilor, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente;
- executarea decontărilor în contul curent general al trezoreriei statului;
- alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile principale
ale băncii centrale;
- efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în
evidenţele sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri
de tranzacţionare şi operare.
c. Reprezentarea statului în relaţiile financiare internaţionale şi în
organismele financiare internaţionale


Banca Naţională a României poate participa, în nume propriu sau în numele
statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, de curs de
schimb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii
prudenţiale a instituţiilor de credit.

15
Reprezintă finanţarea directă a trezoreriei statului, neagreată de reglementarea privind
datoria publică.

21
 Banca Naţională a României poate încheia, în nume propriu sau în numele
statului, acorduri de decontare şi de plăţi sau orice alte convenţii de decontare şi plăţi
cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în străinătate.

Alte prerogative:
Trebuie să menţionăm şi alte prerogative ale BNR, la fel de importante:
a. deschiderea şi operarea de conturi pentru instituţiile de credit, trezoreria

statului, casele de compensaţii şi alte entităţi rezidente şi nerezidente, stabilite prin
Alte reglementările BNR;
prerogative b. operaţiuni privind sistemele de plăţi.
ale BNR
În lege sunt menţionate:
- monitorizarea sistemelor de plăţi din România, inclusiv instrumentele de
plată utilizate în cadrul acestora, în scopul asigurării securităţii şi eficienţei lor şi
pentru a evita riscul sistemic, prin luarea şi aplicarea măsurilor necesare;
- reglementarea cu privire la sistemul de plăţi.
c. Servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată, prin intermediul
conturilor deschise în evidenţele sale, inclusiv aranjamente încheiate în acest scop,
încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii colective de specialitate, publice şi
private, având sediul în străinătate.
d. prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit –colectarea şi
difuzarea, la cerere, contra cost, de date şi informaţii privind incidentele de plăţi
şi riscurile de creditare în sistemul bancar, în condiţii de asigurare a secretului
operaţiunilor bancare, numite şi „servicii comune pentru profesiunea bancară”.

B. Conducerea Băncii Naţionale României. Banca Naţională a României

este condusă de un consiliu de administraţie, iar conducerea executivă, în Cadrul
Conducerea Comitetului de Politică Monetară şi a Comitetului de Supraveghere, se exercită de
BNR către guvernator, prim-viceguvernator şi de doi viceguvernatori, în condiţiile stabilite
prin regulamentul intern aprobat de consiliul de administraţie.

Administrarea BNR

Membrii Consiliului de administraţie, cu nominalizarea conducerii executive,
sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale
celor două camere ale Parlamentului, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului. Fiecare membru are garantată o stabilitate specială; revocarea din
funcţie se poate face numai de Parlament, la propunerea comună a comisiilor
permanente ale celor două camere şi numai în condiţiile expres prevăzute de lege:
- nu mai îndeplineşte condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale;
- dacă se face vinovat de abateri grave.
Incompatibilităţi şi conflicte de interese


22
 Membrii consiliului de administraţie al BNR nu pot fi parlamentari sau
membri ai vreunui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau
din administraţia publică.
Membrii consiliului de administraţie şi salariaţii cu funcţii de conducere ai
BNR sunt supuşi regimului incompatibilităţilor şi conflictelor de interese prevăzut de
lege. Pe timpul mandatului lor, membrii consiliului de administraţie vor exercita în
exclusivitate atribuţiile lor, cu excepţia activităţilor didactice şi de cercetare
ştiinţifică.
Atribuţiuni

În condiţiile legii, Consiliul de administraţie hotărăşte:
- politicile în domeniul monetar şi al cursului de schimb, urmărind aducerea la
îndeplinire a acestora;
- măsurile în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a
instituţiilor de credit şi monitorizării sistemelor de plăţi pe care le-a autorizat;
- direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi răspunderile ce revin
personalului Băncii Naţionale a României;
- organizarea internă, indemnizaţiile, salariile şi alte drepturi băneşti ale
personalului;
- atribuţiile şi componenţa Comitetului de Politică Monetară, Comitetului de
Supraveghere, Comitetului de Administrare a Rezervelor Internaţionale şi
Comitetului de Audit, care funcţionează în cadrul Băncii Naţionale a României;
- delegarea temporară a atribuţiilor sale de către conducerea executivă, atunci
când situaţii speciale pot impune această soluţie.
Guvernatorul Băncii Naţionale a României. Atribuţiile sale sunt:


Guvernatorul - dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale, a hotărârilor
BNR consiliului de administraţie şi a altor reglementări privind Banca Naţională a
României, cu posibilitatea delegării unora dintre acestea celorlalţi membri ai
conducerii executive (prim-viceguvernatorului, viceguvernatorilor), în condiţiile
stabilite de consiliul de administraţie;
- numeşte în funcţie personalul din aparatul central al BNR şi pe directorii
sucursalelor şi ai agenţiilor;
- reprezintă BNR în relaţiile cu terţii, semnând, direct sau prin persoane
împuternicite de el, toate tratatele sau convenţiile încheiate.
- obligaţia de a prezenta Parlamentului, în numele Consiliului de
administraţie, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al Băncii
Naţionale a României, care cuprinde activităţile Băncii Naţionale a României,
situaţiile financiare anuale şi raportul de audit.
Absenţa sau imposibilitatea guvernatorului de a acţiona va fi suplinită, de
drept, de prim-viceguvernator.

23
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, manuale şi monografii

Postolache Rada, Drept bancar, Ed. C:H. Beck, Bucureşti, 2012
Turcu Ion, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. 1 şi 2,
ediţia a V-a, actualizată şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
Piedelièvre Stephan, Droit bancaire, PUF, 2003
Manea Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar, de la teorie la
practică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
Gavalda Christian, Stoufflet Jean, Droit Bancaire-Institutions-Comptes,
Opérations-Services, 4e édition, Litec, 2000

II. Acte normative

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 cu privire la instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului
Legea nr. 312/2004 cu privire la statutul Bănii Naţionale a României
Reglementările BNR din domeniul supus analizei aici.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizati care sunt funcţiile Băncii Naţionale a României

TEME DE REFLECŢIE

 Argumentaţi: „Independenţă absolută sau independenţă relativă a

Băncii Naţionale a României?
 „Publicizarea domeniului bancar”.
 «Banca Naţională a României – autoritate de supraveghere şi

24
control al sistemului bancar»
 «Emisiunea monetară din perspectiva adoptării monedei euro».
 «Banca Naţională a României – împrumutător de ultimă
instanţă».

ÎNTREBĂRI
1. Statutul Băncii Naţionale a României.
2. Care sunt instrumentele politicii monetare şi valutare.
3. Particularizaţi creditul acordat de Banca Naţională a României.
4. Explicaţi sintagma: “Banca Naţională a României – bancă a statului”.
5. Structurile de conducere ale Băncii Naţionale a României.
6. Argumentaţi funcţia «normativă » a Băncii Naţionale a României.

25
 MODULUL III
INSTITUŢIILE DE CREDIT. BĂNCILE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Întrebări

Cuprins:

 Caracterizare generală
 Constituirea băncilor
 Organizarea şi conducerea băncilor
 Obiectul de activitate bancară
 Capitalul social al băncilor
 Exerciţiul activităţii bancare

 Obiectiv general: Studierea instituţiilor de credit, în varietatea

speciilor acestora, în conformitate cu dispoziţiile reglementării speciale -
OUG nr. 99/2006.

 Obiective operaţionale:
 Studierea instituţiilor de credit, prioritar, băncile, sub aspect
instituţional, cu relevarea elementelor care le particularizează – constituire,
capital social, acţionariat, incompatibilităţi;
 Studierea instituţiilor de credit, prioritar, băncile, sub aspect
operaţionl – interdicţii, limite, activităţi permise, principii ale exerciţiului
activităţii bancare, cu relevarea elementelor care le particularizează.

26
 = 4 ore

U.I.7. Caracterizare generală

Integrarea în Sistemul Bancar European şi operarea pe Piaţa Bancară Unică

Europeană presupun un sistem bancar românesc restucturat, apt pentru toată gama de

operaţiuni bancare, în condiţii de siguranţă şi protecţie a consumatorilor.
Caracterizar Conform OUG. nr 99/2006, activitatea bancară în România se desfăşoară
ea generală a prin instituţii de credit autorizate, în condiţiile legii. Noţiunea de instituţie de credit
băncilor îşi are originea în dreptul Uniunii Europene, pe care o defineşte ca „o întreprindere a
cărei activitate constă în primirea de la public de depozite şi alte fonduri rambursabile
şi în acordarea de credite în cont propriu”, preluată şi în reglementarea română.
Potrivit reglementării speciale, instituţia de credit reprezintă „entitatea care
desfăşoară cu titlu profesional activitate de atragere de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public16 şi de acordare de credite în cont propriu”.
Potrivit legii speciale, OUG nr. 99/2006, instituţiile de credit se pot constitui
şi pot funcţiona ca:
- bănci;
- organizaţii cooperatiste de credit;
- bănci de credit ipotecar;
- bănci de economisire şi creditare pentru domeniul locativ.
Drept urmare, banca este învederată ca o specie a instituţiilor de credit,
raportul din ele fiind de la întreg la parte. În practică însă cele două noţiuni se
folosesc cu acelaşi înţeles, fiind sinonime (cu excepţia organizaţiilor cooperatiste de
credit, toate au în denumirea lor cuvântul „bancă”).
De altfel, legea specială alocă majoritatea dispoziţiilor sale băncilor, şi câteva
norme speciale, derogatorii, celorlalte specii ale nstituţiilor de credit. Legea operează
cu trei noţiuni: bănci române, bănci ale statelor membre, bănci străine, acestea putând
opera pe piaţa bancară românească în condiţiile OUG. nr. 99/2006, cu respectarea
interesului general.
Literatura clasifică băncile: bănci de depozit şi bănci specializate. În OUG.
nr. 99/2006 avem reglementarea unei bănci universale, apte să realizeze toată gama
de operaţiuni (chiar şi băncile de credit ipotecar, ce au un mod particular de
finanţare), tendinţa fiind însă de specializare a acestora, ex. pentru operaţiuni de
leasing financiar, băncile de investiţii, băncile de afaceri specializate în operaţiuni
financiare cu privire la participaţii sau în inginerii financiare, orientate, în special,
spre operaţiuni cu străinătatea.

16
Prin public – orice persoană fizică, juridică ori entitate fără personalitate juridică, ce nu are
capacitatea şi experienţa necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a sumelor depuse. Nu
intră în categoria de public: statul, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, agenţiile
guvernamentale, băncile centrale, instituţiile de credit, instituţiile financiare şi alte instituţii similare.

27
 Definiţia alocată instituţiilor de credit este valabilă pentru toate speciile
acestora, implicit pentru bănci.
Putem conchide că banca este o instituţie de credit, persoană juridică
autorizată să desfăşoare activităţile prevăzute în Legea privind activitatea bancară,
prioritar, primirea de la public de depozite şi alte fonduri rambursabile şi acordarea de
credite în cont propriu.
Băncile sunt persoane juridice, societăţi pe acţiuni, profesionişti „calificaţi” în
efectuarea, cu titlu profesional, a comerţului de bancă, supuşi statutului profesiunii
bancare, îndeaproape supravegheat de BNR.
Ca persoane juridice, comportă, desigur, elementele constitutive ale acestora -
organizarea proprie, patrimoniul propriu, scopul propriu (obiectul de activitate), în
acord cu interesul general, însă având un specific accentuat.

U.I.8. Constituirea băncilor

8.1. Libera circulaţie a persoanelor

În dreptul bancar are semnificaţia libertăţii instituţiilor de credit de a-şi alege
Constituirea sediul social, de a-l stabili oriunde în spaţiul comunitar.
băncilor
8.1.1. Principii
Libertatea de stabilire are la bază:
a. principiul nediscriminării bancare ; băncile române, indiferent de
constituţia participaţiei la capitalul lor social, şi băncile statelor membre (inclusiv
desmembrămintele acestora) au condiţii egale de acces la şi de exercitare a calităţii
de instituţie de credit; ele nu beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât cel
aplicabil băncilor autohtone şi desmembrămintelor acestora;
- principiul autorizării unice - în statul membru în care se află sediul său
statutar (statul de origine), un fel de “paşaport” atribuit instituţiilor de credit, valabil
în spaţiul comunitar, pe baza recunoaşterii mutuale a instituţiilor de credit astfel
constituite; instituţia de credit care a fost autorizată în unul din statele UE va putea să
îşi desfăşoare activitatea sa bancară pe teritoriul oricărui alt stat membru, direct sau
prin sucursale.
Autorizarea unică este, potrivit legii, actul administrativ ce emană de la
autoritatea competentă din statul de origine (la noi, Banca Naţională a României), cu
respectarea procedurii, a condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege (condiţii de
acces), conferă calitatea de instituţie de credit şi permite exercitarea activitatilor
specificate in cadrul ei;

b. principiul supravegherii instituţiei de credit de către autoritatea

competentă din statul de origine sau principiul home country control, ce permite
controlarea acestora de statele pe al căror teritoriu îşi au sediul social, dat fiind că
nu există posibilitatea armonizării absolute a diverselor practici şi legislaţii bancare
din ţările membre ale UE.

28
 Libertatea de stabilire oriunde în spaţiul comunitar nu poate înfrânge dreptul
autorităţii din domeniu la supravegherea17 instituţiilor de credit şi naşte nevoia unei
supravegheri consolidate, ce presupune inclusiv armonizarea şi implementarea
normelor privind consolidarea conturilor;

c. principiul cooperării între organismele de supraveghere şi de

reglementare din ţările membre, strâns legat de principiul supravegherii instituţiei
de credit de către autoritatea competentă din statul de origine, ce deplasează centrul
preocupărilor de la ţara gazdă la ţara de origine, pentru activităţile oricărei bănci din
spaţiul comunitar.

8.1.2. Restricţii ale liberei circulaţii.

Restricţiile ţin de ordinea şi de securitatea publică, determinarea lor fiind
lăsată în competenţa statelor membre de origine.
Raportat la sucursale, autorităţile statelor membre au posibilitatea de a
menţine cu privire la acestea, măsuri de interes general, aceasta fiind şi soluţia care
se desprinde din OUG. nr. 99/2006, principiul nefiind absolut.
Potrivit OUG. nr. 99/2006, libera circulaţie a persoanelor nu are semnificaţia
intrării discreţionare pe piaţa bancară şi fără costuri, din raţiuni care ţin de clientul
băncii şi de interesul general.

8.2. Etapele de constituire a băncilor

Procedurii de drept comun, instituite prin Legea nr. 31/1990 privind
Etapele de societăţile, i se adaugă condiţia autorizării de către Banca Naţională a României, în
constituire a condiţiile legii speciale.
băncilor Autorizarea se face în două etape succesive, care preced, respectiv succed
etapa constituirii potrivit legii nr. 31/1990, astfel: etapa de aprobare a constituirii
băncii ca societate pe acţiuni şi etapa autorizării funcţionării băncii constituite.
Banca Naţională a României are o competenţă de reglementare exclusivă,
putând stabili condiţiile de documentare a cererii de constituire, termenele şi
procedura de autorizare.

Sunt supuse autorizării de către BNR/notificării acesteia, după caz, băncile

şi/sau desmembrămintele acestora.
BNR autorizează:
a. băncile române, sucursalele acestora din România şi din străinătate;

băncile române pot deschide sucursale în ţările străine, condiţionat de aprobarea
Entităţi prealabilă a BNR, pe baza cererii documentate, conform legii speciale.
supuse b. sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine; deschiderea
autorizării de lor trebuie să fie autorizată de BNR; băncile străine pot opera în România şi prin
către BNR reprezentanţe, a căror competenţă este limitată la actele şi operaţiunile sus
menţionate.
BNR i se notifică:
a. deschiderea de sucursale ale instituţiilor de credit în statele membre. În
statele membre ale UE, instituţiile de credit române pot opera direct sau prin

17
Aplicarea principiului controlului de către statul membru de origine (motiv 7 din Directiva
2000/12/CE).

29
 sucursale, deschiderea acestora din urmă trebuind să fie notificată BNR, necesitând,
totodată, şi îndeplinirea cerinţelor stabilite de legislaţia statului membru, prin care se
urmăreşte protejarea interesului general;
b. deschiderea de sucursale în România ale instituţiilor de credit din
statele membre; deschiderea lor trebuie doar notificată BNR; dacă este necesar,
BNR va comunica instituţiei de credit în cauză condiţiile în care, în scopul protejării
interesului general, sucursala acesteia din România urmează să îşi desfăşoare
activitatea; băncile statelor membre pot opera în România şi prin reprezentanţe, a
căror deschidere trebuie doar notificată BNR, ele având o competenţă limitată la acte
de informare, de reprezentare, de cercetare a pieţei, contactare de clienţi;

8.2.1. Autorizarea de constituire a băncii

Autorizarea de constituire trebuie obţinută înainte de îndeplinirea

formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 pentru constituirea propriu-zisă a băncii
Autorizarea ca societate pe acţiuni.
constituirii Aceasta presupune controlul documentaţiei cu privire la:
băncii
a. calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii (calitatea
acestora);
b. nivelul minim al capitalului social iniţial;
c. viabilitatea băncii, apreciată pe baza unui studiu de fezabilitate (tipul de
operaţiuni prevăzute a se desfăşura, clientelă, segmentul de piaţă, natura resurselor
financiare utilizate, structura organizatorică, estimarea bilanţului, rezultate financiare
etc.);
d. acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
e. structura acţionariatului;
f. sediile băncii18;
g. auditorul financiar.
Banca Naţională a României este îndreptăţită să ceară orice altă informaţie
sau documentaţie suplimentare, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.
Termenul de soluţionare este de maxim 4 luni de la data primirii cererii.
Autorizaţia de aprobare este un act formal, o hotărâre, care trebuie
comunicată în scris solicitantului. În cazul respingerii cererii, împreună cu hotărârea
dată, se comunică şi motivele care au stat la baza soluţiei respective.
Efecte. Autorizarea are valenţa permisiunii date fondatorilor de a proceda la
constituirea propriu-zisă a băncii, ca societate pe acţiuni, în condiţiile Legii nr.
31/1990.

8.2.2. Autorizarea de funcţionare a băncii

18
Băncile, persoane juridice române vor avea sediul social şi, după caz, sediul real,
Autorizarea reprezentând locul unde se desfăşoară centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii
funcţionării statutare, pe teritoriul României, fiind consacrat, practic, principiul naţionalităţii române a acestora.
Legea obligă ca majoritatea activităţilor să fie realizate pe teritoriul României
băncii
30
 Instituţia de credit care a fost autorizată în unul din statele UE va putea să îşi

desfăşoare activitatea sa bancară pe teritoriul oricărui stat membru, interesând mai
Autorizarea puţin dacă ea deschide sucursale sau agenţii în cadrul acestora. Este o recunoaştere
funcţionării mutuală, completată de principiul home country control, ce permite controlarea
băncii acestora de statele pe al căror teritoriu îşi au sediul social, dat fiind că nu există
posibilitatea armonizării absolute, integrale a diverselor practici şi legislaţii bancare
din ţările membre ale UE.
Potrivit OUG nr. 99/2006, înainte de a începe activitatea, banca trebuie să
solicite autorizarea de funcţionare, competenţa exclusivă de acordare aparţinând
BNR. Autorizarea trebuie să fie solicitată în 2 luni de la data comunicării aprobării de
constituire, în acest interval solicitantul trebuind să facă şi constituirea propriu-zisă a
băncii.
Documentaţie

Cererii de autorizare a funcţionării i se vor ataşa documentele care atestă
constituirea legală a băncii:
a. copie autentificată a statutului şi a contractului de societate;
b. confirmarea depozitarului (o instituţie de credit) că nivelul minim al
capitalului social subscris a fost vărsat integral;
c. informare privind identitatea membrilor consiliului de administraţie,
comitetului de direcţie (curriculum vitae, certificatul de cazier judiciar);
d. copie legalizată de pe certificatul de înmatriculare;
e. auditorul financiar;
f. comunicare privind existenţa normelor interne de lucru.
Dacă apar modificări ale proiectului iniţial, se impune o nouă evaluare din
partea Băncii Naţionale a României, ce poate duce inclusiv la revocarea hotărârii de
autorizare a constituirii băncii, dacă acestea sunt contrare normelor de autorizare.
Actul prin care se rezolvă cererea de autorizare este o decizie, act special,
vizând entitatea în cauză, obiectul de activitate şi condiţiile realizării acesteia.
Aceasta trebuie adoptată în termen de 4 luni de la depunerea documentaţiei care
atestă constituirea legală a băncii, la Banca Naţională a României.

Efectele autorizării de funcţionare

De la data obţinerii autorizării de funcţionare, banca va putea să desfăşoare
toate activităţile pentru care a fost autorizată, deşi a dobândit personalitate juridică de
la data înmatriculării la registrul comerţului. BNR poate să interzică, să restricţioneze
sau să condiţioneze anumite activităţi sau chiar să subordoneze acordarea autorizaţiei
de îndeplinirea angajamentelor asumate de banca solicitantă. Aprobarea nu este
necesară în cazul activităţilor conexe (legate de activităţile principale).
În cazul în care BNR nu se pronunţă asupra cererii de autorizare (de
constituire sau de funcţionare) în termenul prevăzut de lege, solicitantul poate cere
consiliului de administraţie al BNR, în termen de 15 zile de la expirarea termenelor
legale, eliberarea unei decizii.

31
 8.2.3. Respingerea cererii de autorizare

OUG. nr. 99/2006 stabileşte expres cazurile de respingere a cererii de
Respingerea autorizare, BNR având o mare putere de apreciere a îndeplinirii acestora, fără a fi
cererii de discreţionară:
autorizare
a. documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită conform
dispoziţiilor legale;
b. capitalul iniţial se situează sub nivelul minim stabilit de BNR;
c. alegerea unei alte forme juridice decât cea de societate pe acţiuni;
d. banca nu poate realiza obiectivele propuse în condiţii de compatibilitate cu
buna funcţionare a sistemului bancar, cu prudenţa bancară şi cu regulile unei practici
bancare prudente;
e. conducătorii şi administratorii bănci nu au calităţile necesare desfăşurării
activităţii băncii în conformitate cu cerinţele legii şi cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase;
f. acţionarii, din perspectiva calităţii acestora, cât şi a structurii grupului din
care aceştia fac parte, cât şi alte persoane care au legături strânse cu banca nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru o gestiune prudentă şi sănătoasă a băncii şi o
realizare a unei supravegheri eficiente;
g. fondatorii au făcut comunicări publice asupra înfiinţării sau funcţionării
băncii, înainte de obţinerea aprobării de constituire;
h. nerespectarea dispoziţiilor OUG. nr. 99/2006 sau a dispoziţiilor date în
aplicarea acesteia;
i. BNR constată că dispoziţiile legale, regulamentare sau administrative
existente în ţara de origine, care guvernează statutul persoanelor având legături
strânse cu banca sau dificultăţile în implementarea acestor dispoziţii împiedică
realizarea unei supravegheri prudenţiale eficiente ori că supravegherea din ţara de
origine a unei instituţii de credit străine care a solicitat autorizarea unei sucursale este
insuficientă;
j. auditorul financiar nu îndeplineşte cerinţele de experienţă, independenţă şi
alte cerinţe prevăzute de lege.

8.2.4. Retragerea autorizaţiei

În raport cu dispoziţiile OUG. nr. 99/2006, orice schimbare în structura şi
Retragerea existenţa unei bănci (ex. fuziunea unei bănci) care au condiţionat acordarea unei
autorizaţei. autorizaţii trebuie supusă autorizării BNR. Banca Naţională a României poate retrage
Cazuri autorizaţia unei bănci române sau unei sucursale din România a unei instituţii de
credit cu sediul în străinătate, în următoarele cazuri:
a. la cererea băncii, când acţionarii au decis dizolvarea şi lichidarea acesteia,
respectiv, la cererea instituţiei de credit străine, permisă doar în cazul în care banca
nu se află în vreuna din situaţiile care permit declanşarea procedurii falimentului; este

32
pusă aici şi condiţia existenţei planului de stingere a activului şi de lichidare a
pasivului;
b. ca sancţiune, în condiţiile OUG. nr. 99/2006;
c. pentru următoarele motive:
- banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată în termen de un
an de la primirea autorizaţiei sau nu a exercitat, mai mult de 6 luni, activitatea de
acceptare de depozite, în fapt, o renunţare tacită din partea băncii;
- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt
mijloc ilegal;
- a avut loc o fuziune sau o divizare a băncii, aici fiind necesară şi autorizaţia
pentru noua bancă rezultată;
- autoritatea competentă din ţara în care are sediul instituţia de credit străină
ce a înfiinţat o sucursală în România i-a retras acesteia autorizaţia de desfăşurare a
activităţii bancare;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului, dacă aceasta
mai deţine autorizaţia de funcţionare la data pronunţării hotărârii;
- acţionariatul băncii nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
asigurarea unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncii şi nu mai permite realizarea
unei supravegheri eficiente;
- Banca Naţională a României apreciază că menţinerea autorizaţiei băncii
periclitează interesele deponenţilor şi ale altor creditori ai băncii (banca nu mai
posedă suficiente fonduri proprii pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii
sau există elemente care duc la concluzia că într-un termen scurt banca nu îşi va mai
putea îndeplini obligaţiile sale către deponenţi sau către alţi creditori) ori că banca nu
mai justifică prezenţa sa pe piaţă, întrucât activitatea desfăşurată nu corespunde
scopului pentru care banca s-a înfiinţat ori această activitate nu mai poate fi
desfăşurată decât prin atragerea de resurse la rate ale dobânzii mult mai mari decât
cele practicate pe piaţă;
- conducerea băncii nu a fost asigurată de cel puţin 2 persoane pe o perioadă
de cel mult 3 luni;
- nu mai sunt îndeplinite orice alte condiţii care au stat la baza emiterii
autorizaţiei.
Retragerea autorizaţiei nu se confundă cu respingerea cererii de autorizare,
prima situaţie presupunând o autorizaţie deja emisă.
Retragerea se face printr-o hotărâre, ce se motivează şi comunică în scris
băncii, filialei sau sucursalei, după caz şi se aduce la cunoştinţa publicului prin
publicare în Monitorul Oficial al României şi în două publicaţii de circulaţie
naţională.
Efectele hotărârii se produc de la data publicării în Monitorul Oficial al
României sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărâre. De la această dată, băncii
i se interzice angajarea în orice operaţiune financiară; banca nu va putea desfăşura
alte activităţi decât cele legate de lichidare.

33
 De la această dată, va avea loc lichidarea băncii.
Procedura de autorizare este aceeaşi şi în cazul instituţiilor de credit străine şi
a instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile.

8.2.5. Evidenţa şi publicitatea băncilor.

Potrivit OUG. nr. 99/2006, „instituţiile de credit care funcţionează în
Publicitatea România în condiţiile acestei reglementări se evidenţiază de către Banca Naţională a
băncii României în registrul instituţiilor de credit, accesibil persoanelor interesate”,
reglementat prin Norma Băncii Naţionale a României nr. 18/2002 privind registrul
bancar şi registrul organizaţiilor cooperatiste de credit19, de inspiraţie bancară
europeană. Trebuie observat că este o cerinţă ce se adaugă celei de drept comun,
reglementată prin Legea nr. 26/2000 privind registrul comerţului, ca atare, pe lângă
înregistrarea în evidenţa generală a comercianţilor (registrul comercianţilor persoane
juridice), instituţiile de credit vor fi supuse şi înregistrării la registrul bancar (după
obţinerea autorizaţiei de funcţionare), ţinut de Banca Naţională a României ca
autoritate de autorizare şi supraveghere.
Necesitatea sistemului special de evidenţă şi publicitate a instituţiilor de
credit, a dublei lor evidenţieri, îşi are temeiul în activitatea de interes public pe care o
realizează instituţiile de credit – comerţul cu monedă, ca atare, se impune o evidenţă a
comercianţilor – instituţii de credit, care să fie publică, specială şi organizată distinct
faţă de sistemul general de evidenţă a comercianţilor.
Înregistrarea în Registrul bancar are rol exclusiv de publicitate, de la această
dată datele menţionate în registru devenind opozabile faţă de terţi. „Evidenţa specială
în discuţie este esenţialmente legată de existenţa posibilităţii de exercitare în mod
actual şi efectiv de către instituţia de credit a capacităţii sale speciale de folosinţă.”

U.I.9. Organizarea şi conducerea băncilor

9.1. Regulamentul propriu de funcţionare

Organizarea şi conducerea băncilor se stabilesc prin actele constitutive ale
Regulament băncii, cu respectarea OUG. nr. 99/2006, Legii privind societăţile nr. 31/1990 şi
propriu de reglementărilor Bănci Naţionale a României. Fiecare bancă are un Regulamentul
funcţionare propriu de funcţionare, reglementare internă, obligatorie, aprobată de organele sale
statutare, comparabilă cu Regulamentul de organizare şi funcţionare adoptat de
celelate societăţi, în domeniul său intrând:
- structura organizatorică a băncii;
- atribuţiile şi relaţiile dintre compartimentele băncii;
- atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii;
- atribuţiile unor structuri interne ale băncii (comitetul de audit, comitetul de
administrare a riscurilor, ale căror constituire şi funcţionare se vor stabili prin

19
M. Of., Partea I, nr. 745 din 11 octombrie 2002.

34
 reglementările BNR; comitete de administrare a activelor şi pasivelor, comitete de
credit şi alte organe specializate ale băncii, ale căror constituire şi funcţionare se vor
stabili în baza deciziei organelor statutare);
- competenţele conducătorilor băncii, ale persoanelor care asigură conducerea
compartimentelor din cadrul băncii, a sucursalelor şi a altor sedii secundare şi ale
altor salariaţi care efectuează operaţiuni în numele şi pe contul băncii;
- sistemul de control intern şi organizarea şi funcţionarea activităţii de audit
intern.
În toate documentele sale oficiale, banca trebuie să menţioneze, cel puţin,
datele de identificare la care legea face trimitere: firma, capitalul social, sediul social,
codul unic de înregistrare, numărul de ordine din registrul comerţului, numărul şi data
înmatriculării în registrul bancar.

9.2. Conducerea băncilor

În spiritul dreptului comun şi respectând dispoziţiile Legii nr. 31/1990, Legea

Organele de bancară foloseşte noţiunea de sistem de conducere, care poate fi: a) unitar, având ca
conducere ale structură de administrare consiliul de administraţie, acesta putând delega conducerea
băncii la cel puţin 2 directori; b) dualist, cu două structuri: directoratul, alcătuit, cel puţin,
din trei membri; consiliului de supraveghere – entitate doar cu prerogative de control.
Conservând statutul juridic instituit de Legea nr. 31/1990, legea bancară se ocupă, în
special, de accesul (selecţia) la calitatea de administrator, director, membru al
directoratului, conducător al structurilor interne, instituind condiţii restrictive,
particularizându-l prin prisma criteriilor: activitate, reputaţie, integritate morală,
experienţă, BNR decizând dacă, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv,
cerinţele prevăzute sunt îndeplinite. Componenţa respectivelor organe ale instituţiei
de credit trebuie să reflecte în ansamblu o gamă suficient de largă de experienţe
profesionale relevante.
Ei toţi20 trebuie să fie aprobaţi de Banca Naţională a României înainte de
începerea exercitării responsabilităţilor, potrivit reglementărilor emise în acest sens.
Persoanele desemnate în calitate de administratori, directori, membri ai
consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, trebuie să exercite efectiv
responsabilităţile de administrare şi/sau de conducere ce le revin.
Exerciţiul acestei calităţi, de asemenea, este supus unor cerinţe specific
bancare, vizând: secretul profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela,
obligaţiile generale ale instituţiilor de credit, prudenţa bancară.
Membrii consiliului de administraţie sau, după caz, ai consiliului de
supraveghere trebuie să dispună, la nivel colectiv, de calificare şi competenţă
adecvate pentru a fi în măsură să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză cu privire
la toate aspectele legate de activitatea desfăşurată de instituţia de credit, asupra cărora
trebuie să decidă potrivit competenţelor lor [art. 108 alin. (4)].

20
Responsabilităţile de conducere şi/sau administrare pot fi exercitate numai de persoane fizice [art.
108 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006].

35
 Cu unele excepţii, legea bancară instituie regula exclusivităţii de funcţie
pentru directorii instituţiei de credit sau, după caz, membrii directoratului [art. 107
alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006].
Entităţile prin care persoana juridică îşi exercită drepturile şi îndeplineşte
obligaţiile – consiliul de administraţie şi directorii sau, după caz, comitetul de
supraveghere şi directoratul instituţiei de credit – au competenţele şi atribuţiile
prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi sunt responsabili de
ducerea la îndeplinire a tuturor cerinţelor prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 şi de
reglementările edictate de BNR în aplicarea acesteia (art. 106).
Codul civil, ca şi Legea nr. 31/1990, supune raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare, prin analogie, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire ori statut [„să
acţioneze, în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei juridice”, art. 209
alin. (1) NCC].

Incompatibilităţi şi decăderi
În afară de condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la
administratorii sau, după caz, la membrii consiliului de supraveghere, o persoană nu
poate fi aleasă în consiliul de administraţie sau, după caz, în consiliul de supraveghere
al unei instituţii de credit, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său în
următoarele situaţii:
a) persoana îndeplineşte o altă funcţie în cadrul instituţiei de credit în cauză,
cu excepţia cazului în care, în cazul sistemului unitar, este şi director al acesteia;
b) în ultimii 5 ani, persoanei i s-a retras de către autoritatea de supraveghere
aprobarea de a exercita responsabilităţi de administrare şi/sau conducere într-o
instituţie de credit, o instituţie financiară sau o societate de asigurare/reasigurare sau o
altă entitate care desfăşoară activitate în sectorul financiar ori a fost înlocuită din
funcţia exercitată în astfel de entităţi din motive care îi pot fi imputate;
c) îi este interzis, printr-o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească sau o
decizie a unei alte autorităţi, să exercite responsabilităţi de administrare şi/sau
conducere într-o entitate de natura celor prevăzute la lit. b) ori să desfăşoare activitate
în unul dintre domeniile specifice acestor entităţi [art. 110 alin. (1)].
Incompatibilităţile şi decăderile menţionate se aplică, în mod corespunzător, şi
directorilor care nu sunt membri ai consiliului de administraţie şi, după caz,
membrilor directoratului.
Dintre organele statutare, legea se ocupă de Adunarea generală, organ
reprezentativ, consiliul de administraţie/consiliul de supraveghere, conducătorii,
administratorii băncii şi de comitetele care trebuie să existe în cadrul unei bănci,
clasificate în doctrină, în raport cu actele lor, în organe reprezentative şi organe ale
căror acte nu angajează banca în relaţiile cu clienţii.

U.I.10. Obiectul de activitate bancară

Libera circulaţie a serviciilor (art. 59-66 din Tratatul de la Roma din 25
Obiectul de martie 1957, modificat prin Actul Unic European din 17 şi 18 februarie 1986 şi prin
activitate Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992). În domeniu, libera circulaţie a
bancara serviciilor este “direct legată de libertatea exercitării activităţilor de bancă şi de
bursă”. Activităţile bancare au natura serviciilor şi pot fi prestate rapid şi oriunde în

36
 spaţiul comunitar, fără a necesita existenţa unei prezenţe permanente sau a unui sediu
în statul în care se prestează, datorită specificului lor – tehnicitate ridicată,
informatizare, standardizare, tradiţie, o anumită omogenitate în domeniu.
Potrivit legii modificate, începând cu data aderării la UE, băncile româneşti
pot realiza direct sau prin sucursale activităţi bancare în spaţiul comunitar, după cum
băncile statelor membre pot realiza în România activităţi bancare direct sau prin
sucursale, chintesenţă a liberei circulaţii a serviciilor bancare in spaţiul comunitar.

10.1. Caracteristicile activităţii bancare

10.1.1. Limitarea monopolului activităţii bancare
Caracteristi
ale activităţii În legislaţia română, monopolul rezultă din dispoziţiile care deferă activitatea
bancare bancară numai instituţiilor de credit autorizate şi din cele care stabilesc interdicţii în
realizarea acesteia, în special, cu privire la atragerea de depozite. Monopolul este
instituit în favoarea băncilor, pentru a le conserva anumite avantaje, dar şi pentru
protejarea deponenţilor, aceasta justificând şi controlul statului asupra băncilor, prin
autoritatea competentă.
Monopolul este evident numai cu privire la atragerea de depozite şi de alte
fonduri de la public, în timp ce alte activităţi prevăzute, inclusiv acordarea de credite,
în diversitatea acestora, pot fi realizate şi de alte entităţi decât instituţiile de credit.


10.1.2. Concurenţa în domeniul bancar şi limite ale acesteia



În contextul actual, trecerea la moneda euro va permite neîndoielnic o întărire
a concurenţei; clienţii pot compara mai uşor preţurile pentru produsele propuse de
băncile europene.
Piaţa bancară nu se poate autoregla. Rolul monetar pe care îl au instituţiile de
credit nu poate dispensa de intervenţia autorităţii statale.
Se justifică existenţa indicatorilor bancari (determinaţi potrivit
reglementărilor autorităţii bancare în domeniu), prin care activitatea bancară să fie
cuantificată. Puterile publice nu au admis o libertate totală a concurenţei, în lege fiind
instituite cerinţe operaţionale, în special, prudenţiale pe care orice instituţie de credit
trebuie să le respecte, precum şi limite ale exercitării anumitor activităţi de către o
instituţie de credit, penetrarea acestora în alte domenii, chiar atrăgătoare şi uşor de
realizat, fiind limitată şi condiţionată, pentru a nu denatura jocul normal al
concurenţei.
Reforma bancară în România a avut ca obiectiv fundamental crearea unui
sistem bancar novator, favorabil tranziţiei la economia de piaţă, a unui sistem
modern, corespunzător standardelor internaţionale.
Concurenţa trebuie să evite antantele între bănci pentru a menţine la un nivel
înalt preţurile pentru anumite produse sau servicii.

10.1.3. Protecţia juridică a activităţii bancare

Avem în vedere aici interdicţiile prevăzute OUG. nr. 99/2006, ce au menirea
de a proteja domeniul bancar:
37
 a. interdicţia desfăşurării unei activităţi bancare fără o autorizaţie emisă de
BNR; accesul la calitatea de instituţie de credit este controlat şi monitorizat, pentru
protejarea interesului general;
b. interdicţia oricărei instituţii de credit străine să desfăşoare activitate în
România, cu excepţia cazului în care activitatea se desfăşoară printr-o sucursală,
autorizată de BNR; cu alte cuvinte, libertatea de a întreprinde în domeniul bancar este
nestânjenită doar în spaţiul comunitar;
c. interdicţia utilizării denumirii de bancă sau a derivatelor acesteia de către o
persoană care nu este autorizată de BNR în legătură cu o activitate, un produs sau
serviciu, ce excepţia cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută
prin lege sau printr-un acord internaţional sau când, din contextul în care este folosit
cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activităţi bancare; instituţiile
de credit străine, atunci când există pericolul unei confuzii, trebuie să însoţească
denumirea lor de o menţiune explicativă; interdicţia are menirea de evita aparenţa
apartenenţei entităţii în cauză la categoria instituţiilor de credit sau de a nu crea
confuzii între băncile străine şi cele române.
Iniţialele, sigla, emblema şi alte elemente de identificare a unei bănci care
funcţionează în România pot fi utilizate, în afară de bancă, numai de către şi în
legătură cu o filială a băncii, în orice formă de publicitate, acte oficiale, contracte ori
alte asemenea documente, inclusiv în denumirea acesteia. Interdicţia vizează şi orice
manifestare care sugerează o legătură a autorului cu o asemenea bancă;
d. interdicţia oricărei entităţi care nu este autorizată ca instituţie de credit să
se angajeze în cont propriu sau în contul altei/altor persoane într-o activitate de
acceptare de depozite şi/sau alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de
emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere şi/sau administrare a
unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi creditării într-un
sistem colectiv (regula exclusivităţii de activitate, având menirea de a-i proteja pe
deponenţi).
Interdicţia nu se aplică în cazul atragerii de depozite şi alte fonduri
rambursabile de către:
- statul român sau un alt stat membru ori de către autorităţile regionale sau ale
administraţiei publice locale ale statului român ori ale unui stat membru;
- organisme publice internaţionale la care statul român sau unul ori mai multe
state membre participă în calitate de membru;
- în cazurile expres prevăzute în legislaţia română sau în legislaţia naţională a
unui stat membru ori în legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste activităţi să facă
obiectul unei reglementări şi unui control adecvate, în scopul protejării deponenţilor
şi investitorilor.

10.2. Reguli privind obiectul de activitate

Cu privire la obiectul de activitate a băncilor, trebuie observate regulile:

38
 a. instituirea principiului de bancă universală, băncile putând realiza o gamă
largă de activităţi, pe lângă cele de bază – atragerea de depozite şi acordarea de
credite, orice activitate care ţine de sintagma “băncile cumpără şi vând bani”;
b. o bancă nu poate opta decât pentru activităţile prevăzute sau permise de
legea privind activitatea bancară, acestea fiind limitative;
c. o bancă nu poate realiza decât activităţile prevăzute în obiectul său de
activitate şi autorizate expres de BNR; nu este cazul serviciilor auxiliare sau conexe
activităţilor desfăşurate, în accepţiunea legii bancare, acestea putând fi realizate fără a
fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată;
d. eliminarea restricţiilor care împiedicau implicarea directă a băncilor în
unele activităţi, în speţă – leasingul financiar şi operaţiunile pe piaţa de capital,
începând cu aderarea la UE, transformându-le în veritabili concurenţi
e. domeniul bancar este deschis şi altor entităţi - instituţii financiare, alte
entităţi (non bancare, parabancare), cu respectarea limitelor legale, în spiritul unei
reale concurenţe în domeniu.

10.3. Activităţi permise băncilor

În doctrina bancară, activităţile bancare (comerţ de bancă, operaţiuni de
bancă) au fost împărţite în trei sectoare distincte:
a. operaţiuni de depozit, la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu
titluri;
b. operaţiuni de acordare de credit – avansuri pe titluri primite în gaj, aport
bancar, scont, deschidere de credit, îndeosebi în condiţiile contului curent sau sub
formă de credit documentar;
c. servicii bancare, cu un profil diversificat (operaţiuni accesorii şi activităţi
conexe).
Activităţile care pot fi realizate de o bancă se pot clasifica în:
a. activităţi principale, specific bancare, aici fiind incluse: atragerea de
depozite, acordarea de credite, punerea la dispoziţie şi gestionarea mijloacelor de
plată;
b. alte activităţi, prevăzute de OUG. nr. 99/2006.
În limita autorizaţiei date, băncile pot desfăşura şi alte activităţi permise de
legislaţia în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi
societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi
acţiuni ale societăţilor de investiţii, acţionarea ca operator al arhivei electronice de
garanţii reale mobiliare, operaţiuni cu metale şi pietre preţioase, cu obiecte
confecţionate din acestea, operaţiuni de mandat, de procesare de date, administrare de
baze de date ori alte asemenea servicii pentru terţi, participare la capitalul social al
altor entităţi.
Exercitarea unora este limitată sau restricţionată, pentru protejarea clienţilor
şi pentru o concurenţă cinstită pe piaţa în cauză; acestea nu pot constitui decât o parte
nesemnificativă din obiectul de activitatea a unei bănci, ex. operaţiunile cu bunuri
imobile, unele participaţii de capital.

39
 Băncile pot presta servicii auxiliare sau conexe activităţilor desfăşurate,
pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în
autorizaţia acordată.

Operatiuni bancare

În esenţă, legea specială prevede în sfera de cuprindere a obiectului de
Domeniul de
activitate a unei bănci următoarele operaţiuni:
activitate
bancară 1. Atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile
Depozitule trebuie să provină de la public – „fondurile primite de la un terţ,
altă persoană decât cea care le primeşte”.
2. Contractarea de credite
Sunt integrate operaţiunilor de credit şi factoringul, scontarea şi forfetarea,
avându-se în vedere sfera largă a acestuia - „orice angajament de punere la dispoziţie
sau de acordare a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei şi
la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice
prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu
care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani”.
Codul civil utilizează noţiunea “facilitate de credit”.
3. Operaţiuni de leasing financiar. Până la data aderării României la Uniunea
Europeană, activităţile de leasing financiar se pot desfăşura numai prin societăţi
distincte, constituite ca filiale ale băncii, şi nu în mod direct de către bancă.
4. Servicii de transfer monetar
Produsele şi serviciile bancare specifice transferului fondurilor reprezintă o
caracteristică fundamentală a oricărui sistem bancar şi au la bază utilizarea
instrumentelor de plată, înlocuitoare ale numerarului, pe care băncile le pun la
dispoziţia clienţilor lor.
Sistemele actuale de plăţi presupun instrumente de plată eficiente şi circuite
de plăţi accelerate. Băncile s-au aliniat standardelor internaţionale privind utilizarea
instrumentelor de plată; asistăm la o tehnologie bancară nouă, la îmbunătăţirea vitezei
plăţilor şi a sistemului de plăţi prin noi proceduri.
Instrumentele de plată oferite de băncile româneşti sunt următoarele: cecul,
cambia, biletul la ordin, ordinul de plată, viramentul, avizul de prelevare,
instrumentele de plaţi electronice.
5. Emiterea şi administrarea mijloacelor de plată
Sunt mijloace de plată cele care permit oricărei persoane transferul de fonduri,
indiferent de procedeul sau suportul întrebuinţat, în lege fiind exemplificate cărţile de
credit, cecul de călătorie, inclusiv emiterea de monedă electronică şi altele asemenea.
Aceste mijloace de plată sunt puse la dispoziţia clientului de către bancă.
6. Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente

40
 Există o bogată practică bancară în acest domeniu, în special cu privire la
garanţiile independente. Băncile pot garanta orice obligaţie, limitele garantării fiind
date doar de cerinţele prudenţei bancare.
7. Tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii,
cu:
- instrumente ale pieţei monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozite);
- valută;
- contracte futures şi options;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare.
8. Intermedierea, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, prin subscrierea ori plasamentul acestora, ori prin plasament
şi prestarea de servicii aferente, păstrarea în custodie şi administrare de valori
mobiliare şi alte instrumente financiare.
Se execută de către bancă, în numele clientului, cu respectarea legii speciale.
9. Acordarea de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de
afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţa şi prestarea de servicii cu
privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale.
10. Intermediere pe piaţa interbancară.
11. Administrarea de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta
12. Prestarea de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul
creditării
13. Emiterea de monedă electronică
14. Închirierea de casetelor de valori.
Concluzionând, legea a instituit o gamă largă de activităţi pentru societăţile
bancare. Băncile româneşti sunt universale, ele putând opta şi pentru o specializare,
sectorizare (specializarea tradiţională).
Imperativul „atragerea de depozite şi acordarea de credite în cont propriu”
este frecvent sintetizat în doctrina bancară prin sintagmele ”băncile cumpără şi vând
bani”, „băncile comercializează bani”, esenţa a ceea ce ele realizează, pentru
obţinerea profitului.

10.4. Operaţiuni restricţionate (interzise) băncilor

Sunt reglementate în legea specială, pe lângă acestea, BNR putând să
Restricţii în
obiectul de stabilească şi altele:
activitate 1. operaţiunile cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor vizând:
a. procurarea bunurilor mobile şi imobile şi efectuarea de operaţiuni legate de
acestea necesare activităţii băncii, perfecţionării pregătirii profesionale a salariaţilor,

41
 organizării unor spaţii de odihnă şi recreare sau asigurării de locuinţe pentru salariaţii
băncii şi familiile acestora, închirierea acestora către terţi, o închiriere plafonată;
b. dobândirea bunurilor mobile şi imobile ca urmare a executării silite făcute
de bancă pentru recuperarea creanţelor bancare (bunuri gajate, ipotecate, bunuri din
„gajul general al creditorilor chirografari”), acestea putând fi afectate scopului sus
menţionat sau înstrăinate în termen de un de zile de la data dobândirii;
2. gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii;
3. acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor
condiţionată de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii; este o restricţionare a
acestei operaţiuni şi nu o interdicţie, generată de nevoia unei concurenţe oneste;
4. acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă; în absenţa
acestor interdicţii (pct. 2-4), s-ar ajunge, indirect, la eludarea dispoziţiilor privind
regimul juridic al acţiunilor şi statutul juridic al acţionarilor băncii;
5. primirea de depozite, titluri sau alte valori când banca este în încetare
de plăţi. Măsura are menirea de a-i proteja pe clienţii băncii. Încetarea de plăţi nu
este definită, de aceea trebuie avute în vedere reglementările privind falimentul
bancar, care definesc această stare de fapt;
6. acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte
servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă.

10.5. Limitări în activitatea băncilor

Sunt reglementate în lege şi se referă la:
Limite ale 1. participaţiile pe care o bancă intenţionează să le dobândească, acestea fiind
activităţii supuse următoarelor reguli:
bancare
a. plafonarea oricărei participaţii de natura imobilizărilor financiare - părţi
sociale, acţiuni sau alte titluri de natură participativă (până la 15% din fondurile
proprii ale băncii; până la 20% din capitalul social al entităţii respective sau, după
caz, din valoarea totală a titlurilor de natură participativă emise) şi a valorii lor totale
(până la 60% din fondurile proprii ale bănci) deţinute direct sau indirect de o bancă la
o entitate, alta decât o instituţie de credit, instituţie financiară, de asigurări sau
societate prestatoare de servicii auxiliare sau conexe;
b. aprobarea prealabilă a BNR pentru participaţiile sus menţionate care, în
situaţii justificate de circumstanţe excepţionale, depăşesc limitele legale (banca în
cauză va trebui să îşi majoreze în mod corespunzător fondurile proprii), cât şi pentru
participaţiile menţionate in Legea privind activitatea bancară.
Aprobarea va fi dată cu observarea criteriilor stabilite de lege: participaţiile să
nu supună banca la riscuri nejustificate sau să nu împiedice realizarea unei
supravegheri eficiente pe bază consolidată, banca să dispună de suficiente resurse
financiare sau de natură organizatorică pentru achiziţionarea şi administrarea
acestora, în caz contrar, BNR putând dispune limitarea sau lichidarea acestor
participaţii, după caz;
c. notificarea participaţiilor care nu sunt supuse aprobării prealabile a BNR,
în termen de 5 zile de la data dobândirii lor.
42
 2. împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca,
acestea fiind condiţionate de respectarea condiţiilor speciale stabilite de Banca
Naţională a României. Practic, activitatea de creditare este limitată, deoarece, aşa cum
vom referi, există o dimensionare a creditelor, în raport cu calitatea împrumutatului.

U.I.11. Capitalul social al băncilor

Capitalul 11.1. Repere generale
social Integrăm aici, fiind strâns legate, şi cerinţele cu privire la acţionari şi la
fondurile proprii ale unei bănci.
Primul Acord de la Basel21 din 1988, efectiv din anul 1992, a abordat
problema capitalului băncilor, conceput ca un mijloc de a contrabalansa pierderile, un
instrument de reducere a riscurilor şi de sporire a încrederii deponenţilor şi
asiguratorilor. Prin acord au fost stabilite criteriile ce trebuie avute în vedere la
stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, cerinţa unui capital minim22
definit în funcţie de mărimea riscului aferent activelor sale şi modul de stabilire a
indicatorului de adecvare a capitalului, din perspectiva solvabilităţii, textul acestuia
fiind aplicat în Uniunea Europeană sub denumirea de norma de solvabilitate
europeană.
Al doilea Acord de la Basel este ancorat pe trei piloni:
1. capitalul minim, obiectivul acestuia fiind de a corela cât mai bine capitalul
bancar cu riscurile asumate;
2. metodologia de supraveghere sau controlul bancar, de natură să întărească
rolul băncilor centrale naţionale;
3. disciplina de piaţă, obiectivul acestuia constând în reducerea asimetriilor pe
piaţă; este cel mai puţin dezvoltat, principala sa cerinţă constituind-o difuzarea rapidă
şi eficace a informaţiilor despre pierderile instituţiilor financiare.
Potrivit dreptului intern, nivelul minim al capitalului social iniţial se stabileşte
de către Banca Naţională a României, nivelul minim legal fiind de 5 mil. Euro.
Pentru sucursalele băncilor străine, capitalul iniţial se va asigura prin punerea la
dispoziţia a acestora a capitalului de dotare de către instituţia de credit străină.
Aporturile sunt admise numai în numerar, trebuie vărsate integral şi în formă
bănească la momentul subscrierii, într-un cont deschis la o instituţie de credit, blocat
până la data înmatriculării băncii la registrul comerţului.
La constituire capitalul iniţial este egal cu capitalul social, cu excepţia cazului
în care banca nou constituită este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin
fuziune sau divizare.

11.2. Majorarea capitalului social

Modificare
21
Comitetul de la Basel a fost creat în anul 1974 de către băncile centrale din statele membre
ale „Grupului celor 10” (state industrializate), devenit treptat un forum pentru cooperarea dintre
băncile centrale privind supravegherea bancară.
22
Acesta impune un capital de minim 8% din volumul activelor ajustate în funcţie de riscuri.

43
 Băncile pot majora capitalul social numai prin utilizarea următoarelor surse:
1. noi aporturi în formă bănească;
2. alte surse, ce trebuie să existe, efectiv, la dispoziţia băncii şi care rezultă
din activitatea acesteia, cum sunt:
a. primele de emisiune sau de aport, alte prime legate de capital, rezervele
constituite pe seama unor astfel de prime, sub condiţia de a fi integral încasate şi de a
se fi acoperit cheltuielile neamortizate efectuate cu operaţiunile corespunzătoare;
b. dividendele, dar numai dacă rezultă din profitul net, dacă acestea erau
cuvenite acţionarilor şi numai după plata impozitului pe dividende;
c. rezervele constituite din profitul net, dar numai dacă există în sold, potrivit
ultimului bilanţ contabil;
Sucursalele instituţiilor de credit străine, autorizate să funcţioneze în România
pot majora capitalul de dotare, prin utilizarea următoarelor surse:
- noi aporturi în formă bănească puse la dispoziţia sucursalei de către instituţia
de credit străină, cu destinaţia „capital de dotare”;
- rezerve constituite din profitul net, existente în sold, potrivit ultimei situaţii
financiare anuale.

11.3. Fondurile de rezervă

Pe lângă fondul de rezervă reglementat pentru societăţi23, băncile au şi
Fondurile de obligaţia constituirii fondului pentru riscuri bancare generale din profitul contabil
rezervă determinat înainte de deducerea impozitului pe profit, în limita a 1% soldul activelor
purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare, aşa cum sunt stabilite de BNR prin
reglementările sale, în măsura în care sumele respective se găsesc în profitul net.
Separat, băncile trebuie să constituie rezervele minime obligatorii pentru
depozitele în lei şi în valută, având regimul juridic reglementat prin Regulamentul
BNR.
Rezervele excesive pot constitui o frână în activitatea băncii, întrucât nu sunt
supuse plasamentelor, fiind constituite într-un depozit la BNR, pentru care acestea
primesc o dobândă la nivelul celei aferente depozitelor la vedere.

11.4. Fondurile proprii

Acestea formează baza esenţială a gestiunii financiare, ele constituind şi o
Fondurile gararanţie financiară pentru terţi. Potrivit OUG. nr. 99/2006, fondurile proprii sunt
proprii “fondurile de care dispun instituţiile de credit, a căror metodologie de calcul este
stabilită de Banca Naţională a României prin reglementări” (compoziţia,
determinarea, regimul juridic al acestora). Ele conţin, în principal, capitalul, primele

23
Potrivit art. 178 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale pe acţiuni au obligaţia de a
constitui un fond de rezervă prin prelevarea, anual, a minim 5% din profit, până când fondul astfel
constituit egalează a cincea parte din capitalul social. Prin renunţarea la modul particular de constituire
a fondului de rezervă a băncilor, se tinde spre o politică unitară faţă de toate societăţile comerciale,
inclusiv bănci.

44
 de emisiune, sumele din reevaluare, rezervele, rezultatul exerciţiului financiar şi
provizioanele reglementare (prevăzute de lege).
Fondurile proprii constituie reperul fundamental pentru cuantificarea indicilor
de prudenţă bancară.

11.5. Acţionarii băncii

Capitalul social al unei bănci este divizat în acţiuni, ce nu pot fi decât
Acţionariatul nominative. Legea specială se ocupă de acţionarii semnificativi – „persoana fizică,
juridică ori grupul de persoane24 fizice şi/sau juridice care acţionează împreună şi
care deţin direct sau indirect o participaţie de 10% ori mai mult din capitalul social al
unei societăţi sau din drepturile de vot ori o participaţie care permite exercitarea unei
influenţe semnificative asupra gestiunii şi politicii de afaceri a acesteia”.
Calitatea de acţionar semnificativ este dată de criteriile:
- deţinerea direct sau indirect a unei participaţii de cel puţin 10% din capitalul
social sau din drepturile de vot sau
- o participaţie care să permită exercitarea unei influenţe semnificative asupra
gestiunii şi politicii de afaceri ale societăţii.
Accesul la această poziţie este condiţionat de:
1. notificarea intenţiei Băncii Naţionale a României de a deveni acţionar
semnificativ, informând asupra mărimii participaţiei pe care doreşte să o
achiziţioneze; în continuare, obligaţia de notificare există şi atunci când acţionarul
semnificativ intenţionează să majoreze această poziţie, încât participaţia ori proporţia
drepturilor de vot să atingă sau să depăşească nivelurile de 20%, 33% ori 50% din
capitalul social ori din totalul drepturilor de vot ori banca să devină o filială a sa25, cât
şi în cazul oricărei înstrăinări a acţiunilor care face ca poziţia acţionarului să se
situeze sub nivelurile prevăzute de lege26; complementar, operează obligaţia băncii de
a informa BNR cu privire la orice achiziţie sau înstrăinare a acţiunilor care depăşesc
sau se situează sub nivelurile sus menţionate şi de a-i comunica, cel puţin o dată pe
an, identitatea acţionarilor semnificativi şi orice alte date şi informaţii cu privire la
aceştia, în concordanţă cu reglementările BNR;
2. o anumită calitate, pe care aceştia trebuie să o atingă sau, atunci când fac
parte dintr-un grup, acesta să fie de o anumită structură pentru a corespunde nevoii
garantării unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncii şi să permită realizarea unei
supravegheri eficiente, privită prin prisma următoarelor criterii (elemente) minimale
legale (vizând activitatea, situaţia financiară, structura grupului din acre fac parte
etc.).

24
Prin grup de persoane care acţionează împreună, legea înţelege “două sau mai multe
persoane fizice sau juridice care înfăptuiesc o plitică comună faţă de societate”.
25
În cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile privind calitatea acţionariatului unei bănci sau
înfăptuiesc o politică individuală sau comună păgubitoare gestiunii şi intereselor deponenţilor şi ale
altor creditori ai băncii, Banca Naţională României va suspenda exerciţiul dreptului de vot al
acţionarilor.
26
Separat, există obligaţia fiecărei bănci de a informa BNR cu privire la orice achiziţie sau
înstrăinare a acţiunilor lor care depăşeşte, respectiv se situează sub nivelurile sus menţionate şi
obligaţia de a comunica BNR, cel puţin o dată pe an, identitatea acţionarilor lor semnificativi şi, după
caz, orice alte date şi informaţii cu privire la aceste persoane, cerute prin reglementările BNR.

45
 Dacă persoana care intenţionează să devină acţionar semnificativ al unei bănci
persoană juridică română este o instituţie de credit străină sau o entitate care deţine ca
filială o instituţie de credit străină ori este o persoană fizică sau juridică ce
controlează o instituţie de credit străină şi dacă, în urma achiziţionării participaţiei,
banca va deveni filiala persoanei care a achiziţionat participaţia ori va fi controlată de
această persoană, evaluarea acţionarului semnificativ va face obiectul unei consultări
prealabile cu autoritatea competentă din ţara de origine a instituţiei de credit străine.

U.I.12. Exerciţiul activităţii bancare

12.1. Obligaţiile generale ale băncilor
În exercitarea activităţii profesionale, instituţiilor de credit le revin obligaţii ce
Obligaţii
au ca izvor şi legea, în interesul clientului sau în interes general: obligaţia de
generale ale
informare a clientului, obligaţia de consiliere, obligaţia de vigilenţă, obligaţia de
băncilor
confidenţialitate, obligaţia de prudenţă, ultima vizând, în special, interesul general.

12.1.1. Obligaţia de informare a clientului.

Apariţia dreptului consumatorului, cât şi dezvoltarea acestuia, au dezvoltat
fenomenul de asistenţă, sub forma obligaţiei de informare şi de consiliere a clientului
şi, în plus, obligaţia de vigilenţă a băncii.
Obligaţia de informare este de origine jurisprudenţială şi caracterizează tot
mai mult dreptul. Este o obligaţie generală, izvorând direct din lege, existenţa sa
neputând fi tăgăduită. Domeniul bancar este domeniul cutumelor, al practicilor şi este
caracterizat prin complexitate, dimensiuni pe care clinţii, chiar şi cei mai instruiţi, nu
le pot cunoaşte. Obligaţia sa este realizată atunci când clientul a primit informaţia,
banca nefiind obligată a se asigura că ultimul a înţeles şi sensul.

12.1.2. Obligaţia de consiliere a clientului

Dacă prima este generală şi are ca obiect comunicarea de date obiective,
generale, obligaţia de consiliere constă în transmiterea cu bună credinţă a unei
informaţii exacte, legate de situaţia dată. Banca este ţinută de a transmite o informaţie
creditorului şi de a se asigura că acesta a înţeles-o bine. Banca trebuie să explice
situaţia de fapt, are în special obligaţia de a atrage clientului său atenţia asupra
sarcinilor operaţiunii proiectate. Această obligaţie îl poate determina pe clientul ei să
nu încheie o operaţiune care, altfel, i-ar fi părut atractivă.
Aceste obligaţii variază ca intensitate, în raport cu natura operaţiunii vizate şi
cu competenţa clientului. Cu cât operaţiunea este mai riscantă sau mai tehnică,
intensitatea acestor obligaţii creşte. În practică, este dificil de a disocia aceste două
obligaţii.

12.1.3. Obligaţia de vigilenţă

Bancherului i se cere de a acţiona cu diligenţa unui bun profesionist. El
trebuie să acţioneze cu maximă atenţie, vigilenţă, în cazul operaţiunilor care prezintă
riscuri pentru cei implicaţi – bancă, client, terţi, pentru a se evita orice prejudicii
pentru aceştia. Vigilenţa aici are semnificaţia observării şi localizării oricăror
anomalii aparente (ex. aparenţa falsificării unor titluri -cec, bilet la ordin), inacţiunea

46
 bancherului constiuind o cauză de responsabilitate a acestuia. Se impune a diferenţia
între anomaliile aparente sau ascunse, în cazul celor ascunse nefiind angajată
responsabilitatea băncii.
Obligaţia de vigilenţă nu trebuie să conducă la imixtiunea băncii în afacerile
clientului, o graniţă între vigilenţă şi neingerinţă fiind însă greu de stabilit.

12.1.4. Obligaţia de confidenţialitate

Prin activitatea desfăşurată, banca cunoaşte aspecte multiple din activitatea
clientului său şi este adesea confidentul său patrimonial. Legătura de încredere pe
care o are cu clienţii impune necesarmente ca aceasta să nu divulge datele pe care le
deţine din activitatea sa sau care i-au fost comunicate. “Secretul profesional” vizează,
în egală măsură, şi protejarea operatorilor de pe piaţa financiar – bancară, în special,
băncile, atât pentru datele care privesc direct activitatea lor, cât şi pentru informaţile
pe care le comunică Băncii Naţionale a României sau altor autorităţi.
Secretul profesional în domeniul bancar are ca izvor legea, dar poate, în egală
măsură, să fie şi de natură convenţională, părţile putând face extensia cazurilor, a
datelor, faptelor şi informaţiilor cu caracter confidenţial şi determina condiţiile
dezvăluirii acestora. Atunci când un client dezleagă banca, aceasta rămâne totuşi
ţinută de secretul profesional pentru situaţiile în care acesta este reglementat de lege.
Secretul profesional este reglementat OUG. nr. 99/2006, în Legea nr.
312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, art. 3 şi 52, ce constituie
fundamentul juridic general al acestuia şi în alte acte normative, pentru facilitarea
realizării funcţiilor de către autorităţile solicitante ale unor date de natură
confidenţială şi protejarea celor vizaţi, persoane fizice sau juridice.
Reglementarea în acelaşi capitol a secretului bancar cu “schimbul de
informaţii între autorităţi” are menirea de a nu supralicita obligaţia de confidenţialitate
şi de a evita posibilitatea băncilor de a se ascunde în spatele acestuia pentru a refuza
comunicarea informaţiilor solicitate de unele autorităţi în îndeplinirea atribuţiilor lor.
Potrivit OUG. nr. 99/2006, dispoziţiile privind secretul profesional în
domeniul bancar se aplică şi sucursalelor instituţiilor de credit străine autorizate să
funcţioneze în România, băncilor şi instituţiilor emitente de monedă electronică,
instituţiilor financiare autorizate în alt stat membru, care funcţionează în România
printr-o sucursală sau furnizează servicii în mod direct.

12.1.4.1. Obiectul secretului professional

In domeniul bancar acesta poarta asupra tuturor faptelor, datelor şi
informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt,
dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea,
activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii
referitoare la conturile clienţilor – solduri, rulaje, operaţiuni derulate-, la serviciile
prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.
Textul actual nu mai reţine doar tranzacţiile şi serviciile pe care le oferă
banca, este mai complet, în sfera secretului bancar intrând o diversitate de situaţii
care privesc, în egală măsură, atât activitatea desfăşurată de bancă, cât şi pe clienţii
acesteia (persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri
ale acestuia, informaţii privind conturile acestora, serviciile prestate şi contractele
încheiate cu banca). Intră, practic, în sfera secretului bancar orice operaţiune,
enunţată sau nu în lege, pe care banca o poate realiza.

47
 Chiar dacă legea nu face decât o enumerare a datelor, faptelor şi informaţiilor
de natura secretului profesional, trebuie înţeles, dat fiind că principiul discutat cere
băncii o conduită de excepţie, că şi realizarea în sine a operaţiunii face obiectul
confidenţialităţii.

12.1.4.2. Titularii obligaţiei de secret profesional.

Din dispoziţiile Legii speciale se desprind următoarele
categorii:
a. orice persoană care, sub o formă sau alta, participă la conducerea,
administrarea ori activitatea băncii şi care a luat cunoştinţă în cursul desfăşurării
activităţii sale profesionale de faptele, datele şi informaţiile care fac obiectul
secretului bancar:
- orice membru al consiliului de administraţie;
- angajaţii băncii;
- orice alte persoane care, sub o formă sau alta, participă la conducerea,
administrarea ori activitatea băncii.
În realitate, legea repartizează obligaţia de secret bancar oricărei persoane
care funcţionează într-o bancă şi care, în mod regulat sau neregulat, ia cunoştinţă de
vreunul dintre elementele de secret bancar (“profesional”);
b. membrii consiliului de administraţie şi salariaţii BNR, pentru informaţiile
nedestinate publicării de care au luat cunoştinţă în cursul exercitării funcţiei lor,
inclusiv auditorii financiari împuterniciţi să exercite acţiuni de supraveghere în
condiţiile Legii bancare (art. 52 din Legea nr. 312/2004), din rapoarte ori alte
documente ale băncii;
c. persoanele abilitate să solicite şi/sau să primească informaţii de natura
secretului profesional în domeniul bancar. Sunt incluşi aici toţi cei care, alţii decât
BNR, în îndeplinirea atribuţiilor lor specifice, solicită aceste informaţii;
d. persoanele beneficiare de informaţii de natura secretului profesional în
domeniul bancar, în baza schimbului de informaţii realizat de BNR, în art. 3 alin. 827
- 18 din Legea nr. 312/2004.

12.1.4.3. Beneficiarii obligaţiei de secret professional

Beneficiarii sunt, în egală măsură, clienţii băncii şi băncile însele. Dezvăluirea
unei informaţii, veridice sau nu, poate expune banca unor riscuri excesive, inclusiv al
prăbuşirii acesteia, ex. informaţia potrivit căreia banca nu poate satisface cererile
clienţilor săi de retragere de fonduri.
Se consideră că există un drept subiectiv şi exclusiv al clientului asupra tuturor
informaţiilor pe care le transmite băncii, opinie neîmpărtăşită în doctrina bancară, pe
motiv că nu toate informaţiile sunt nedivulgabile, iar ceea ce banca este autorizată să
divulge, poate fi divulgat chiar fără asentimentul clientului şi chiar contra unei
remuneraţii plătite de beneficiarul informaţiei.

12.1.4.4. Conduita persoanelor ţinute de secretul bancar.

27
Conform căruia, “BNR poate colabora, inclusiv prin schimb de informaţii, cu autorităţi din
România şi din statele membre, responsabile cu: a) supravegherea instituţiilor sau organismelor
implicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit şi în alte proceduri similare; b) supravegherea
persoanelor care realizează auditul financiar al instituţiilor de credit, al societăţilor de servicii de
investiţii financiare, al societăţilor de asigurări şi al altor instituţii financiare.”

48
 Obligaţiile acestora sunt:
- de a nu divulga, în timpul activităţii şi nici după încetarea acesteia, faptele,
datele, informaţiile confidenţiale pe care le deţin în cadrul activităţii lor, solicitate
şi/sau primite dacă, devenite publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci
ori ale unui client al acesteia, după caz;
- de a nu utiliza în folos personal sau în folosul altuia, direct sau indirect,
informaţii de natura celor prevăzute în lege, pe care le deţin sau de care au luat
cunoştinţă în orice mod.

12.1.4.5. Dezvăluirea informaţiilor de natura secretului profesional în

domeniul bancar sau limitele secretului profesional.
Obligaţia de confidenţialitate nu este absolută, secretul profesional nefiind
opozabil oricui şi în orice condiţii, existând derogări în legea specială şi în celelalte
acte normative, interesând domenii de importanţă majoră. Din actele normative
speciale se desprind regulile:
a. obligaţia de păstrare a secretului profesional nu poate fi opusă autorităţii
competente în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de lege şi nici celor care solicită
informaţii de natura secretului profesional pentru realizarea unor drepturi subiective
legitime;
b. furnizarea de informaţii de natura secretului profesional trebuie justificată de
scopul pentru care acestea sunt cerute şi să se încadreze în situaţiile limitative
prevăzute în lege; alte autorităţi sau entităţi, pentru alte informaţii, cu alte motivaţii,
nu pot înfrânge secretul bancar.
Situaţiile care permit furnizarea de informaţii de natura secretului profesional
diferă după cum informaţiile sunt solicitate unei bănci sau Băncii Naţionale a
României.

I. Pentru prima situaţie, informaţiile pot fi furnizate:

a. la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, inclusiv a
reprezentanţilor lor legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora. Clientul
poate extinde aria informaţiilor divulgabile;
b. la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că
a introdus la instanţă o cerere de împărţire a bunurilor comune sau la solicitarea
instanţei; deşi legea pare deschisă realizării ordinii juridice, persoana fizică poate
solicita direct unei bănci o informaţie de natura secretului bancar numai dacă se află
în una din circumstanţele sus menţionate. În practică, există o diversitate de situaţii a
căror rezolvare necesită comunicarea de informaţii de către bănci cu privire la clienţii
lor, acestea fiind furnizate numai la cererea instanţelor judecătoreşti, justificat de
scopul lor; în caz contrar, secretul bancar ar inhiba activitatea de desluşire şi
soluţionare a unor situaţii litigioase, de exemplu, cazul executării silite prin poprire a
sumelor deţinute de pârât în conturi bancare, în condiţiile art. 452 – 457 din Codul de
procedură civilă;
c. în cauzele penale, la solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei
judecătoreşti ori, după caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea
procurorului. Nu a mai fost reţinută condiţia punerii în miscare a acţiunii penale faţă
de clientul cu privire la care se solicită datele care intră în sfera secretului bancar;
d. în cazurile în care banca justifică un interes legitim;

49
 e. la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii sau din oficiu, dacă prin
legea specială sunt prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt îndrituite să solicite
şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi
furnizate de către bancă, în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale acestor
autorităţi sau instituţii; în cerere trebuie să se precizeze temeiul legal al solicitării
informaţiei, identitatea clientului la care se referă informaţiile confidenţiale care se
solicită, categoria datelor solicitate şi scopul pentru care au fost solicitate acestea.
Menţionăm, exemplicativ:
- comunicarea de informaţii de natura secretului bancar în scopul prevenirii şi
combaterii spălării banilor. Instituţiile de credit au fost implicate în lupta împotriva
spălării banilor, ce este de interes internaţional şi face obiectul Convenţiei de la Viena
din 19 decembrie 1988, Convenţiei de la Strasbourg din 8 noiembrie 1990, Directivei
nr. 91/308/CEE din 10 iunie 1991 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în
scopul spălării banilor. În dreptul intern aceasta se realizează potrivit Legii nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism28, ce
impune băncilor şi celorlalte entităţi prevăzute la art. 8, când există suspiciunea29 că o
operaţiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea30 banilor, obligaţia de a
stabili identitatea clientului şi de a sesiza Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere
a Spălării Banilor cu privire la aceste operaţiuni – iniţierea unei relaţii de afaceri,
deschiderea unor conturi sau oferirea de servicii, operaţiunile care depăşesc o anumită
valoare (10 000 de euro – echivalentul în lei, indiferent dacă tranzacţia se realizează
prin una sau mai multe operaţiuni izolate) sau pentru o sumă mai mică, dacă apare
vreo informaţie că se urmăreşte spălarea banilor sau de finanţare a actelor de terorism.
Băncile trebuie să declare şi sumele descoperite în cadrul circuitelor financiare
clandestine care ar putea proveni din faptele sus menţionate sancţionate de lege. De
asemenea, ele trebuie să declare şi acele operaţiuni ai căror ordonatori sau beneficiari
au o identitate îndoielnică. Obligaţia trebuie executată înainte de consumarea
operaţiunii sau la data descoperirii datelor îndoielnice, dacă acestea au fost relevate
după data operaţiunii;
- comunicarea de informaţii de natura secretului bancar în scopul prevenirii,
descoperirii şi sancţionării faptelor de corupţie, în condiţiile Legii nr. 78/200031;
secretul bancar nu poate fi opus procurorului după începerea urmăririi penale şi nici
instanţei de judecată;
- comunicarea de informaţii în condiţiile OUG. nr. 43/2002 privind Parchetul
Naţional Anticorupţie32 (Direcţia Naţională Anticorupţie33);

28
M. Of., Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002, esenţial modificată prin Legea nr.
230/2005, M. Of., Partea I, nr. 618 din 5 iulie 2005.
29
Tranzacţie suspectă – operaţiunea care prin natura şi caracterul neobişnuit în raport cu
activităţile clientului trezeşte suspiciunea de spălare a banilor.
30
În accepţiunea art. 23 din lege.
31
M. Of., Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
32
M. Of., Partea I, nr. 244 din 1 aprilie 2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, M. Of.,
Partea I, nr. 523 din 16 iulie 2002.
33
Denumire schimbată prin Legea nr. 54/2006, M. Of., Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006.

50
 - comunicarea de informaţii de natura secretului bancar în scopul realizării
creanţelor fiscale de către autorităţile administrative competente, în condiţiile legii34,
în special, în cazul “decontării bancare executorii”.
Concluzionând, se poate observa renunţarea la condiţiile restrictive cu privire
la procedura de comunicare a informaţiilor de natura secretului bancar şi lărgirea
sferei celor îndreptăţiţi să solicite şi să obţină astfel de informaţii.

II. Pentru cea de-a doua situaţie, furnizarea de informaţii poate fi făcută de



Banca Naţională a României (art. 52 alin. 2 din Legea nr. 312/2004):
a. în cadrul unor proceduri judiciare, la cererea scrisă a organelor judiciare
abilitate sau, după caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului;
b. în cadrul negocierii sau al derulării unor acorduri internaţionale la care
România sau Banca Naţională a României este parte;
c. în cadrul acordurilor de cooperare cu alte autorităţi sau din iniţiativa Băncii
Naţionale a României, în scopul asigurării îndeplinirii atribuţiilor specifice de
supraveghere şi control asupra respectării prevederilor legale;
d. în cursul procedurilor civile sau comerciale legate de declanşarea
falimentului unei instituţii de credit sau a lichidării acesteia ca urmare a retragerii
autorizaţiei de funcţionare.



Nu se consideră încălcări ale obligaţiei de păstrare a secretului profesional:
a. furnizarea de date agregate, astfel încât identitatea şi informaţiile privind
activitatea fiecărui client nu pot fi identificate;
b. furnizarea de date structurilor constituite sub forma centralei riscurilor
bancare, centralei incidentelor de plată sau fondului de garantare a depozitelor,
organizate potrivit legii;
c. furnizarea de date auditorului financiar al băncii;
d. furnizarea de informaţii la cererea băncilor corespondente;
e. furnizarea de date şi informaţii necesare pentru realizarea supravegherii pe
bază consolidată.

12.1.4.6. Schimbul de informaţii

Cooperarea dintre statele membre ale Uniunii Europene implică schimbul de
informaţii confidenţiale şi necesită o protecţie uniformă a secretului profesional
bancar. În cadrul schimbului de informaţii este permisă divulgarea secretului bancar
între autorităţile competente ale statelor membre, în condiţiile legii.
Schimbul de informaţii este amplu reglementat în Legea nr. 313/2004, art. 3
alin. 8 – 18, se realizează de BNR cu autorităţile din România şi din statele membre,
inclusiv prin colaborare, în cadrul acestora fiind permisă divulgarea secretului
bancar, cu respectarea condiţiilor:
a. schimbul de informaţii să fie integrat exercitării funcţiilor aferente BNR, în
special, de supraveghere;

34
Codul de procedură fiscală – OG. nr. 92/2003, republicat, M. Of., Partea I, nr. 863 din 26
septembrie 2005.

51
 b. informaţiile primite să fie utilizate exclusiv în scopul pentru care au fost
solicitate;
c. informaţiile primite să fie supuse, în continuare, cerinţelor privind secretul
bancar; informaţiile primite pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorităţii de
la care au fost obţinute şi numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obţinut.
BNR va comunica Comisiei Europene şi statelor membre numele autorităţilor din
România care pot primi informaţii în acest context.

12.2. Gestionarea prudenţială a activităţii bancare. Indicatorii de

prudenţă bancară.
Indicatorii de
prudenţă Băncile se supun reglementărilor şi ordinelor BNR şi trebuie să îşi organizeze
bancară activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase. Ele
trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi de
sisteme adecvate de control intern.
Indicatorii de prudenţă bancară sunt reglementaţi în legea specială sub
denumirea generală de “cerinţele prudenţiale”, elementele de ordin tehnic şi
conţinutul acestora fiind rezervate autorităţii competente în domeniu (BNR). Sunt
elemente minime, Banca Naţională a României putând să stabilească şi altele.
Băncile sunt obligate să respecte normele de gestiune, garantând realizarea
indicatorilor de prudenţă bancară, la nivel individual sau consolidat, după caz; ele
trebuie să respecte, să urmărească acoperirea riscurilor, cât şi dispersarea lor.
În concret, banca trebuie să respecte, fără a fi limitative:
a) riscul de lichiditate;
b) operaţiunile instituţiei de credit cu persoanele aflate în relaţii speciale cu
aceasta;
c) externalizarea activităţilor instituţiei de credit:
d) calitatea activelor şi provizioane;
e) modificările operate la nivelul instituţiei de credit fata de condiţiile care au
stat la baza autorizării acesteia.
f) expunerea maximă a băncii faţă de un singur debitor şi expunerea maximă
agregată.

12.3. Responsabilitatea băncii cu privire la exerciţiul profesiunii bancare.

Răspunderea Banca va răspunde administrativ, civil sau penal pentru încălcarea obligaţiilor
băncii sale în cadrul exerciţiului profesiunii de bancă.
În OUG. nr. 99/2006 sunt stabilite abaterile de la disciplina bancară
(încălcarea cerinţelor profesiunii de bancă) şi sancţiunile pentru săvârşirea acestora,
BNR putând să dispună oricare dintre sancţiunile prevăzute in acest act normativ, de
la mustrare, până la retragerea autorizaţiei băncii.
Răspunderea civilă a băncii este supusă regulilor de drept comun.
Responsabilitatea este angajată justificat de culpa băncii care nu s-a comportat ca un
profesionist, uşor de reţinut. Uneori culpa rezultă din circumstanţe şi nu poate fi
veritabil demonstrată, ex. în cazul unui credit acordat imediat de la deschiderea
procedurii de faliment. Responsabilitatea băncii va fi angajată şi pentru fapta
prepuşilor săi, dacă aceştia comit o faptă prejudiciabilă în funcţiile încredinţate.

52
 Răspunderea băncii poate fi contractuală sau delictuală. Cum cele mai multe
operaţiuni sunt realizate de o manieră orală, proba existenţei unui contract este greu
de făcut. Asistăm în domeniu la numeroase clauze de non responsabilitate pe care,
frecvent, băncile le inserează în contractele lor, prin acestea eliminând consecinţele
greşelilor lor. Potrivit principiilor generale, acestea nu produc efecte în caz de dol sau
abatere gravă a băncii sau dacă afectează o obligaţie fundamentală.
Faţă de terţi, banca va răspunde delictual pentru faptele sale prejudiciabile,
ex. în cazul creditării unei societăţi comerciale a cărei situaţie financiară este
iremediabil compromisă, aşa numitul concurs financiar nefăcând decât să agraveze
pasivul acesteia, în felul acesta prejudiciindu-i pe creditorii clientului care nu îşi mai
vor vedea recuperate creanţele lor.
Persoanele care desfăşoară obişnuit operaţiuni de bancă pentru care nu nu sunt
autorizate sunt sancţionate penal. Directorii acestor bănci vor răspunde penal, potrivit
dreptului comun. Trebuie menţionată apariţia unui drept penal bancar – infracţiunile
în legătură cu cecul, cărţile bancare, creditul imobiliar, creditul de consumaţie,
reorganizarea şi lichidarea judiciară.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Reguli si categorii de activitati permise in obiectul de activitate bancara

2. Etapele si documentatia necesara constituirii unei banci.
3. Obligatii generale ale bancilor

TEME DE REFLECŢIE

 «Limitarea monopolului activitatii bancare».

 «Concurenta in domeniul bancar si limite ale acesteia».
 « Raspunderea juridica a bancii, o noua perspectiva ».

ÎNTREBĂRI
1. Mentionati care sunt institutiile de credit.
2. Notiunea de banca universala.
3. Libera circulatie a persoanelor din perspectiva domeniului bancar.
4. Autorizarea unica. Efecte

53
5. Principiul supravegherii institutiei de credit de catre banca centrala din
statul de origine
6. Entitati supuse supravegherii de catre Banca Nationala a Romaniei
7. Autoriazarea de constituire a bancii. Documentatie
8. Respinegerea cererii de autorizare. Cazuri
9. Retragerea cererii de autorizare. Cazuri. Efecte
10. Cerinte privind publicitatea institutiilor de credit
11.Organele reprezentative ale bancilor
12. Libera circulatie a serviciilor din perspectiva domeniului bancar
13. Reguli privind obiectul de activitate a unei banci
14. Operatiuni restrictionate in activitatea unei banci
15. Limitari in activitatea bancilor
16. Obligatia de informare a clientilor de catre banca
17. Obligatia de consiliere a clientilor
18. Obligatia de vigilenta a bancii
19. Confidentialitatea in domeniul bancar, particularizare
20. Durata in timp a secretului bancar
21. Dezvaluirea secretului bancar. Cazuri
22. Beneficiarii obliagtiei de secret bancar
23. Capitalul social, reguli particulare de constituire
24. Fondurile de rezerva
25. Fondurile proprii
26. Accesul la calitaea de actionar semnificativ al unei banci
27. Indicatorii de prudenta bancara

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, manuale şi monografii

Postolache Rada, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012

54
 Manea Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar, de la teorie la
practică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
Turcu Ion, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. 1 şi 2,
ediţia a V-a, actualizată şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008
Piedelièvre Stephan, Droit bancaire, PUF, 2003
Gavalda Christian, Stoufflet Jean, Droit Bancaire-Institutions-Comptes,
Opérations-Services, 4e édition, Litec, 2000
Carpenaru Stanciu, Drept comercial roman, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008
Motica Radu, Drept comercial si bancar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002

II. Acte normative

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 cu privire la instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului
Codul civil roman
Normele BNR in domeniul creditului bancar
Legea nr. 31/1990 privind societatile

MODULUL IV. OPERAŢIUNI ŞI CONTRACTE

BANCARE

Cuprins
 Caracterizarea generala a contractelor bancare
 Contul, instrument juridic si de tehnica bancara
 Contractul de operaţiuni în contul curent de disponibilităţi
 Contractul de depunere de fonduri in banca
 Contractul de credit bancar

55
  Obiectiv general: cunoaşterea obiectului activitatii bancare,
concretizata prin incheierea de contracte - sub aspectul diversitatii,
varietatii si continutului acestora; realizarea unei unitati in diversitate.

 Obiective operaţionale:
 Particularizarea contractelor bancare, prin stabilirea
elementelor lor caracteristice
 Particularizarea contului, ca instrument juridic in domeniul
bancar
 Abordarea contractelor care sustin insasi ratiunea de a fi a
unei banci si raportarea lor la cele similare din dreptul comun

= 8 ore

U.I.13. Caracterizarea generală a contractelor

bancare

Băncile sunt, de regulă, universale, putând realiza toată gama de operaţiuni şi

servicii reglementate în legea specială, spre deosebire de societăţile comerciale,
Trasaturi
specializate pentru anumite activităţi. Asistăm la conturarea unui drept al serviciilor
specifice ale
bancare, o teorie generală a contractelor bancare fiind însă dificil de susţinut.
contractelor
Contractele bancare au trăsături care le particularizează în categoria
bancare contractelor comerciale. Ele nu au o reglementare specială în dreptul nostru, cele mai
multe reglementări fiind de factură administrativă; diversitatea operaţiunilor bancare
şi interferenţa cu alte domenii fac imposibilă o reglementare comună şi unitară a
acestora. În sens larg, ansamblul operaţiunilor efectuate de bănci este reglementat de
condiţiile generale, oferite de bancă clientului său.
De cele mai multe ori, raportul de drept bancar se suprapune altor raporturi
juridice – dintre clientul băncii şi partenerii acestuia, prin contractul bancar, în

56
 special, convenţia de cont bancar, asigurându-se executarea obligaţiilor derivând din
acestea, fiind dificil de realizat o „unitate în diversitate”.
Sunt încheiate sub imperiul prudenţei bancare care, pe de o parte, impune
garantarea executării lor, pe de altă parte, limitează, restricţionează sau interzice
anumite operaţiuni, stabilind inclusiv limite şi obligaţii de raportare a unora autorităţii
din domeniu.
Sunt contracte şi operaţiuni extrem de diferite, ca şi operaţiunile pentru a căror
executare sunt încheiate; în timp ce unele sunt des întâlnite şi în alte domenii, ex.
contractul de credit, altele sunt specifice domeniului bancar, ex. contractul de card
bancar, contractul de operaţiuni în contul curent de disponibilităţi.
Caracterul repetitiv al celor mai multe operaţiuni bancare şi, de aici, nevoia de
celeritate, au condus la implementarea celor mai moderne tehnici informatice de
încheiere şi de executare a lor. Derularea lor nu necesită eforturi materiale şi nici forţă
de muncă deosebită.
Cele mai multe au afinităţi cu contractele de adeziune, posibilitatea clientului
de a negocia fiind limitată. De regulă, banca oferă formulare de contracte,
„standardizate şi tehnicizate”, pe care clientul le semnează, aderând inclusiv la uzurile
bancare.
În domeniu, operează, adiacent obligaţiilor asumate de bancă, obligaţia de
asistenţă a clientului – prin informarea clientului şi consilierea acestuia, de
confidenţialitate, de prudenţă bancară, pentru a-l proteja, fiind partea „slabă” a
contractului.

U.I.14. Conturile, suportul operatiunilor

clientelei bancare

Cele mai multe operaţiuni bancare necesită pentru desfăşurare un suport –

contul, operaţiunile care se realizează prin casierie fiind rare. Conturile bancare sunt
suportul indispensabil al activităţii economice. Comercianţii sunt obligaţi să aibă un
Contul,
instrument cont bancar iar particularii sunt tot mai interesaţi pentru derularea operaţiunilor lor
de tehnica băneşti prin conturi bancare.
bancara La prima vedere, contul este un instrument al tehnicii contabile. El conţine
trei coloane: prima, de credit, a doua, de debit şi a treia, soldul. El enumără şi
recapitulează un ansamblu de operaţiuni efectuate în relaţia sa cu banca. Contul
bancar este, înainte de orice, un instrument de reglare; banca primeşte şi deţine
fondurile clientului său, pe care i le va restitui acestuia sau la ordinul său.
Juridiceşte, avem o convenţie, de deschidere a unui cont şi punere a acestuia
la dispoziţia clientului, particularizată pentru fiecare client în parte şi în raport cu
operaţiunile convenite a se derula prin intermediul acestuia (de cont curent, de
depozit etc.). Prin această convenţie, banca oferă clientului serviciile sale (bancare)
având ca obiect gestionarea materială a contului pus la dispoziţia sa, în care sunt
inscripţionate operaţiunile convenite, de la cele mai simple, la cele mai numeroase şi
complexe.

14.1. Clasificare
În raport cu calitatea clientului şi funcţionarea contului, distingem între
Clasificare
contul curent şi contul de depozit, aceasta fiind cea mai importantă clasificare; se
57
 consideră că, fără a fi absolute, în practică, diferenţierea între ele este mai greu de
făcut, cu atât mai mult, cu cât nu există o reglementare generală pentru ele. Se
consideră că, de regulă, titularii contului curent sunt comercianţi, în timp ce ai
contului de depozit sunt particulari35.
Contul curent înregistrează numeroase operaţiuni (de plată, de credit, în toate
variantele acestora), remiterile provenind de la client, dar şi de la alte persoane, în
timp ce în cazul depozitului, sunt înregistrate, frecvent, operaţiuni de depuneri şi de
retrageri prin titularul acestuia (operaţiuni care măresc sau diminuează depozitul
iniţial, unilaterale). Importanţa diferenţierii acestora trebuie căutată în regimul lor
juridic diferit, având la bază reguli juridice diferite.
Conturile pot fi clasificate şi prin raportarea acestora la alte criterii, astfel:
- conturi la vedere, cele în baza cărora clientul poate retrage oricând sume de
bani, şi conturi pe termen, sumele fiind blocate până la expirarea duratei fixate la
momentul depozitului;
- conturi pasagere sau de aşteptare, deschise pentru operaţiuni izolate (una sau
mai multe) şi conturi pe durată nedeterminată, pentru operaţiuni care durează în timp;
- conturi individuale, ce au un singur titular şi conturi colective, funcţionarea
acestora fiind supusă regulilor Codului civil.
- conturi remunerate, ex. conturile pentru acoperirea cecurilor, şi conturi
neremunerate, ex. conturile de depozit la vedere, în anumite condiţii.

14.2. Deschiderea şi funcţionarea conturilor

14.2.1. Condiţii de fond
Avem în vedere conturile deschise clienţilor, ce se diferenţiază de cele ţinute
de instituţia de credit, ca orice întreprindere. Conturile destinate clienţilor sunt, în

special, instrumente de reglare, ele servind la efectuarea de numeroase servicii –
Conditii plăţi, încasări, chiar creditare, unele conturi fiind şi ocazionale. Funcţionează
pentru principiul libertăţii deschiderii de conturi, acestea putând fi puse la dispoziţia
deschidere oricărei persoane, fizice sau juridice, comerciant ori necomerciant, care are capacitate
de exerciţiu, aceştia putând alege instituţia de credit.
Cu unele excepţii, nu există obligaţia deschiderii unui cont bancar.
Având şi o natură contractuală, deschiderea conturilor are la bază regulile
generale din dreptul comun, uneori particularizate, datorită specificului domeniului.
Deschiderea este marcată de momentul încheierii convenţiei de cont bancar.
Individualizarea contului se face prin numele persoanei şi printr-un număr oferit de
bancă, ce trebuie să figureze în toate documentele de natură bancară pe care banca le
remite clientului său, însă modalitatea de identificare a conturilor este liberă (ex.
pseudonim, parola).
În raport cu tipul de cont, deschiderea contului poate fi însoţită de: punerea la
dispoziţia clientului de mijloace de plată, ex. cecuri, cărţi de credit; depunerea de
fonduri de către client; încheierea unor contracte specifice, ex. pentru operaţiuni
bursiere; punerea la dispoziţie de sume de bani, atunci când banca a consimţit şi o
operaţiune de creditare sau chiar direct de debitarea acestuia, atunci când i-au fost

35
Se poate constatata că, în mod sistematic, se compară contul curent reglementat de art. 370-
373 C. com., specific comercial, cu contul de depozit, care este specific bancar, o comparaţie nereuşită,
dacă avem în vedere că ele sunt instrumente juridice cu o funcţionalitate diferită.

58
 aprobate operaţiuni pe descoperit de cont; alimentarea contului prin virament;
scontarea de către bancă a unui efect de comerţ; alte operaţiuni, de specialitatea
acestui cont.
Banca solicitată trebuie să îl informeze pe client asupra utilizării contului,
asupra costurilor, serviciilor pe care poate să i le ofere prin acest contract.
Contul este cel în raport cu care se va face domicilierea sau localizarea
plăţilor şi încasărilor clientului.
Contul funcţionează pe principiul libertăţii contractuale (exprimat şi prin
sintagmele „liberul acces la un cont”, „libertatea de a deschide un cont”, „dreptul la
un cont”), cu respectarea intereselor de ordin general ce obligă adesea la deschiderea
unui cont bancar. În dreptul român problema aceasta este actuală, chiar dacă avem
doar reglementări administrative. Banca Naţională a României a instituit obligaţia
oricărei entităţi, subiect colectiv, de a efectua plăţile depăşind un anumit plafon zilnic
numai prin instrumentul de tehnică bancară – contul, folosind oricare din
instrumentele de plată – cecul, viramentul, cardul, ordinul de plată etc. În plus, pentru
angajaţii din anumite domenii de activitate, ex. învăţământ, a fost reglementată
obligaţia deschiderii unui cont bancar pentru primirea şi ridicarea drepturilor băneşti
salariale, prin mijlocirea cardului bancar, fără limită de sumă.
Contractul este consensual. Din raţiuni probatorii, băncile procedează la
încheierea acestuia în scris, pe un formular pus la dispoziţia clientului, pentru a se
putea prevala de clauzele acestuia în situaţii contencioase. Se constată tendinţa
formalizării acestui contract, mai ales în cazul celui de depozit şi sub impactul
dreptului consumatorului, obligaţia de informare a clientului fiind şi aici
precumpănitoare, vizând, prioritar, operaţiunile derulate şi costul acestora.
Convenţia de cont este analizată ca un contract de adeziune, clientul acceptând
sau nu clauzele acestuia.
Consimţământul

Exprimarea consimţământului de către bancă necesită realizarea unor operaţiuni
prealabile de verificare. În primul rând, banca trebuie să verifice identitatea şi
capacitatea clientului solicitant. În cazul persoanei juridice, verifică denumirea, forma
de organizare, sediul social, limitele împuternicirii persoanelor care o reprezintă, pe
baza documentelor prezentate acesteia, solicitând inclusiv specimene de semnătură ale
acestora. Pentru persoana fizică trebuie verificat actul de identitate, inclusiv adresa; de
asemenea, i se solicită specimenul de semnătură.
În al doilea rând, pentru orice situaţie, în special, în cazul contului pentru cecuri,
banca trebuie să consulte fişierul incidentelor de plăţi sau al riscului de credit, ţinut de
BNR (CIP, CRB). Verificările au în vedere şi liceitatea operaţiunilor efectuate sau
intenţionate de clientul solicitant, care să nu afecteze interesele băncii, ale terţilor sau
interesul general. De regulă, aceste obligaţii sunt reglementate juridic, ex. în cazul
deschiderii conturilor pentru cecuri, pentru depozite de sume, a căror provenienţă este
îndoielnică (spălare de bani). Interesează mai puţin moralitatea sau profesiunea
clientului. Banca nu poate restricţiona deschiderea unui cont decât daca are suficiente
elemente să o îndreptăţească la o asemenea conduită.
Mai mult, potrivit Codului de procedură fiscală, există obligaţia băncilor de a
notifica Ministerului Finanţelor orice deschidere de conturi de către persoanele fizice

59
 sau juridice. Obligaţia de informare a clientului, în această etapă şi după, trebuie
exercitată în integralitatea ei, prin mijloacele alese de bancă. Băncile nu ar trebui să
acţioneze de o manieră unilaterală, întrucât avem un domeniu al tehnicii şi informaticii
bancare la care cei mai mulţi nu au acces. Clientul trebuie să înţeleagă atât conţinutul
însuşi al convenţiei de cont, cât şi condiţiile de operare în contul solicitat, cele mai
multe fiind stabilite în „condiţii generale de bancă” (ex. condiţia de utilizare a contului,
documente, termene, costuri, sancţiuni.
Întrucât în legislaţia noastră nu este reglementat dreptul la deschiderea unui cont
bancar, care s-o oblige pe bancă să acţioneze într-un anumit fel, refuzul bancii de a
deschide un cont ar putea fi calificat ca un abuz de drept.
Clientul poate deschide unul sau mai multe conturi de acelaşi tip sau diferite, la
una sau la bănci diferite. Independenţa şi identitatea conturilor pun problema
compensaţiei şi a fuziunii lor, posibile numai în baza convenţiei existente a părţilor.

Capacitatea
Pentru bancă se pune problema principiului specialităţii capacităţii de folosinţă,
deschiderea de conturi fiind o operaţiune permisă de Legea privind activitatea bancară,
art. 18.
Persoana juridică. Pot solicita deschiderea şi funcţionarea de conturi bancare
toate persoanele juridice, de la constituire, până la încetarea existenţei lor. Persoanele
juridice în curs de constituire au dreptul de a li se deschide un cont, la cererea
membrilor fondatori, în baza capacităţii juridice anticipate, verificările băncii vizând
calitatea şi capacitatea acestora. Dezmembrămintele acestora – sucursalele – sunt, de
asemenea, titulare de conturi bancare, în care sunt inscripţionate operaţiunile lor
financiare, în limita mandatului dat de societatea constituentă.
Uneori deschiderea unui cont pentru client este „forţată”, ex. în situaţia
lichidării judiciare, reglementarea specială impunând deschiderea de conturi speciale,
denumite generic cont client în lichidare, necesar pentru realizarea operaţiunilor de
lichidare, în final, satisfacerea creanţelor acţionarilor şi ale creditorilor societăţii în
cauză. Sub rezerva verificărilor necesare şi oportune, în această etapă, banca poate
deschide orice alt cont, dacă este necesar clientului aflat în această situaţie.
Persoana fizică. Se aplică regulile dreptului comun cu privire la încheierea
actului juridic. În acest sens, trebuie observate regulile aplicabile minorului şi ale
majorului incapabil, actele juridice ale acestora fiind încheiate de reprezentanţii lor
legali.
Majorul capabil poate solicita şi fi titularul oricărui cont bancar.
Soţii pot fi titularii oricăror conturi, banca interesându-se de regimul
matrimonial doar în cazul creditului prin descoperit de cont.

Obiectul
Banca deschide, pune la dispoziţia clientului contul solicitat şi se angajează să îi
asigure gestionarea sa materială. Altfel spus, operaţiunile pe care banca consimte să le
efectueze pot fi: deschiderea, ţinerea, operarea în acesta, prin inscripţionare, a
operaţiunilor dispuse de client sau de terţi, după caz, autorizate potrivit legii (ex.
domicilierea viramentelor bancare, operaţiuni de casă, încasarea cecurilor, depozite,
retragerea de sume, plăţi, emitere şi operarea prin cărţile de plată, alte operaţiuni) şi

60
 închiderea contului, operarea datelor cu privire la modificările în identitatea clientului.
Banca poate însă limita serviciile preste clientului acceptat la cele de bază.
Cauza

Cauza trebuie să aibă în vedere, pentru client, avantajele pe care le oferă
derularea prin sistemul bancar a operaţiunilor băneşti, ex. certitudine, securitate,
rapiditate, costuri reduse şi nu posibilitatea denaturării acestora, ex. spălarea de
capitaluri.

14.2.2. Funcţionarea contului bancar

Efectele propriu-zise ale contului bancar încep numai când prin acesta se
derulează operaţiunile convenite, altfel, convenţia nereprezentând mai mult decât un
contract cadru.
Titularul are un drept exclusiv cu privire la funcţionarea contului. El este cel
care poate decide operaţiunile care să îi debiteze contul, cu unele excepţii. În schimb,
creditarea acestuia poate fi şi la îndemâna altor persoane, ex. pe calea vărsămintelor,
fără ca acestea să îşi justifice calitatea. Banca prin care ei operează are doar obligaţia de
a-i identifica, pentru a se da posibilitatea informării clientului creditat, nefiind
interesată de cauza sau scopul operaţiunii.
Contul este pus la dispoziţia clientului, dar gestiunea materială a acestuia este
asigurată de bancă. Cu unele excepţii, ex. depunerea de sume în cont, deci creditarea
contului, banca nu acceptă ordine verbale ale clientului, iar dacă le-a acceptat, acestea
trebuie confirmate ulterior şi în scris. Dacă primeşte ordine de plată sau viramente pe
cale telematică, banca trebuie să se asigure că acestea emană de la clientul său, în
condiţiile stabilite cu clientul său.
Banca trebuie să urmărească şi să verifice cu maximă diligenţă orice document,
ordin - regularitatea aparentă, ea nefiind un expert în domeniu, şi paternitatea acestora
prin prisma specimenului de semnătură; trebuie să indice corect natura operaţiunii
inscripţionate, suma, data şi soldul contului.
În raport cu tipul şi varietatea de cont, sunt înregistrate operaţiunile dispuse de
titularul contului sau de împuternicitul acestuia sau de terţi, autorităţi publice, după caz.
În cazul conturilor colective trebuie consimţământul tuturor titularilor, fiind permisă
gestionarea acestuia şi în baza unei procure. Funcţionarea conturilor fiecăruia dintre
soţi nu poate avea la bază prezumţia mandatului tacit reciproc, iar dacă aceştia au un
cont comun, solidaritatea activă reglementată de Codul civil poate funcţiona, dacă este
expres stipulată, ea neprezumându-se. În aceste condiţii, fiecare dintre soţi poate
dispune orice operaţiune, fiecare fiind titularul dreptului de restituire a sumelor chiar în
integralitatea lor, orice divergenţe între cei doi soţi soluţionându-se potrivit dreptului
comun.
Banca poartă răspunderea pentru orice întârziere sau eroare în inscripţionarea
operaţiunilor.
Informatica face posibilă o executare rapidă, promptă şi o informare a clientului
băncii, titularul de cont.

61
 TEST DE AUTOEVALUARE

Particularitatile contractelor bancare.

Identitatea contului, ca instrument de tehnica bancara.

TEME DE REFLECŢIE

 « Contractele bancare – contracte de adeziune».

 « Dreptul de a deschide un cont bancar, un drept nelegiferat».

ÎNTREBĂRI
1. Analizati sintagma: “Vointa limitata a clientului in contractele bancare”
2. Informatizarea contractelor bancar - necesitate si efecte.
3. Contractul de deschidere a contului bancar.
4. Functionarea contului bancar
5. Dreptul exclusiv al atitularului cu privire la functionarea contului.

U.I.15. Contractul pentru operaţiuni în contul curent

de disponibilităţi

15.1. Noţiune

Pentru realizarea contractului, banca lucrează cu instrumentul de tehnică

Contractul bancară numit cont.
pentru Contractul pentru operaţiuni în contul curent de disponibilităţi este un contract
operat. in complex, derulat prin inscriptionarea in contul curent a unor operaţiuni multiple
contul curent dispuse de client sau chiar de terte persoane. In cadrul acestuia, se reflectă
de disp. operaţiunile financiare ale clientului, pe care banca le inscripţionează la ordinul şi în
baza documentaţiei ce emană de la client, întocmite conform prescripţiilor normative
şi condiţiilor tehnice proprii.

62
 Contractul de operaţiuni în contul curent de disponibil nu se confundă cu
contractul de cont curent reglementat de Codul civil, convenţia prin care părţile,
numite curentişti, se înţeleg ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să fuzioneze
într-un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt, ca debitor sau
creditor sau contractul prin care părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat
creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea
să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi
debitoare. Înscrierea în cont are semnificaţia plăţii, o plată specială, deoarece avem
doar o modificare a soldului provizoriu (rodul compensaţiei).
Altfel spus, este contractul prin care doi parteneri de afaceri desemnează o
persoană, nu neapărat o bancă, care să evidenţieze într-un cont toate plăţile pe care
aceştia le fac în relaţiile lor comerciale, pe o perioadă de timp limitată, la sfârşitul
căreia se va determina soldul contului, pentru a stabili care dintre ele este datoare
celeilalte, plata efectivă făcându-se din soldul activ.
Voinţa părţilor de a lucra în cont curent trebuie să existe în acest sens, expresă
ori tacită, în absenţa acesteia, nu vom avea decât o înscriere contabilă a creanţelor
reciproce, ce nu poate avea ca efect decât, cel mult, compensaţia . Nu are relevanţă
denumirea dată acestuia de către părţi, semnificativă fiind voinţa juridică a părţilor.

15.2. Particularităţi

Putem menţiona, cel puţin, următoarele elemente care separă aceste contracte:
Caracteristici
particulare a. contractul de operaţiuni în contul curent de disponibilităţi este un contract
special bancar, spre deosebire de contractul de cont curent reglementat de Codul
comercial, care este un contract special comercial, chiar şi atunci când este încheiat
între două bănci sau când este ţinut de o bancă, deoarece nu îşi pierde specificitatea
prin aceasta;
b. contul curent reglementat de Codul comercial poate să fie ţinut şi de o
altă persoană decât o bancă pentru că este un cont de evidenţă (remiterile
reciproce). În el se inscripţionează, în baza contractului de cont curent, debitele şi
creditele, sumele datorate între cei doi comercianţi în baza contractelor puse în
executare;
c. contractele au un obiect diferit. Contractul comercial de cont curent pune
în executare o convenţie a doi parteneri, fiind limitat la evidenţierea plăţilor şi
încasărilor rezultând din afacerile lor. Din contul curent comercial nu se fac plăţi
curente efective, ca în cazul contului curent de disponibilităţi, care reflectă executarea
operaţiunilor de plată şi încasări rezultând din cele mai diverse fapte juridice, la care
participă clientul băncii (plata contravalorii unui bun, plata impozitelor, plata unor
servicii curente –ex. telefonie, furnizarea apei potabile-, executarea unei popriri
asupra sumelor din acest cont, poate intra aici inclusiv creditarea de către o bancă a
contului, tragerea de cecuri pentru a fi acoperite din disponibilul acestui cont, virarea
salariilor, etc.).
În cazul contractului bancar, banca execută ordinele clientului titular al
contului curent cu privire la disponibilităţile sale din cont, în timp ce la contractul
comercial, persoana desemnată evidenţiază în cont remiterile reciproce ale celor doi
parteneri contractuali, toate, deoarece părţile legate contractual nu pot evita,

63
 unilateral, neevidenţierea în contul curent a unora dintre remiterile pe care şi le fac
(prestaţiile pe care şi le fac una alteia - remiteri sau rimese);
d. părţile în contractul comercial de cont curent sunt legate contractual
până la închiderea acestuia, în timp ce în cazul contractului de operaţiuni în contul
curent de disponibilităţi pot oricând solicita încetarea acestuia şi, implicit,
restituirea sumelor reprezentând disponibilităţi;
e. compensaţia, modalitate de stingere a unei obligaţii, operează diferit în
cazul celor două contracte; în cazul contractului de operaţiuni în contul curent de
disponibilităţi, plăţile efectuate de bancă pentru executarea ordinelor date de clientul
său diminuează imediat şi succesiv soldul creditor al contului, până la epuizarea
disponibilului (o compensaţie mecanică), în timp ce la contractul comercial de cont
curent sumele (remiterile evidenţiate) se contopesc într-un tot indivizibil, îşi pierd
individualitatea iar până la data încheierii (închiderii) contului între părţi nu există
nici creanţe, nici datorii; numai la sfârşitul perioadei se va stabili soldul şi care dintre
cei doi parteneri are calitatea de creditor sau de debitor („compensaţiunea reciprocă
între părţi până la concurenţa debitului şi a creditului respectiv se va face la
încheierea socotelii, cu rezerva plăţii diferenţei”, art. 370 pct. 2); este o caracteristică
ce pune în evidenţă scopul încheierii acestui contract, de creditare;
f. novaţia operează numai în cazul contractului comercial de cont curent,
„între cel care a trimis valorile şi primitorul lor”; obligaţia iniţială se stinge şi este
înlocuită cu o nouă obligaţie, al cărei temei este contractul de cont curent, de
exemplu, obligaţia iniţială de plată a preţului, prin inscripţionarea sa în contul curent
se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie, care apare în cont sub formă de credit şi
de debit (art. 370 pct. 1 C. com.); prin inscripţionarea în contul curent de
disponibilităţi, obligaţia iniţială nici nu se stinge, nici nu-şi pierde individualitatea,
putând fi urmărită de creditorul contractual în condiţiile dreptului comun, situaţie
exclusă la contractul comercial de cont curent, unde problema plăţii preţului se va
încheia numai la încheierea contului, când se va stabili situaţia de creditor sau de
debitor a fiecărei părţi contractante şi se va putea cere executarea; până atunci, nu se
va putea cere plata decât pe temeiul noului contract, care, prin ipoteză, o exclude;
g. dobânda, ca accesoriu al valorilor vehiculate, cât şi datorită cauzei diferite
pe care o au contractele, are un regim diferit în cele două contracte. Având în vedere
că în contractul de cont curent, prin inscripţionarea remiterilor reciproce şi prin
pierderea individualităţii lor, părţile sunt în situaţia de a-şi acorda un credit reciproc,
pentru sumele trecute în contul curent va curge dobânda, de la data înscrierii acestora
(art. 370 pct. 3 C. com.); în contractul de operaţiuni în contul curent de disponibilităţi
nu curg dobânzi decât dacă banca şi-a asumat această obligaţie, atunci când
disponibilul este de o anumită consistenţă şi stabilitate sau când banca este pusă în
întârziere cu privire la restituirea disponibilului.

15.3. Caractere juridice

Dat fiind obiectul contractului – inscripţionarea operaţiunilor multiple
financiare dispuse de clientul titular, prin care va fi debitat sau creditat contul, acesta

poate fi calificat ca un contract de servicii (ex. depunerea de fonduri în acest cont,
Caractere acceptarea unui descoperit de cont de către bancă, încasarea plăţilor dintr-un contract
juridice de vânzare-cumpărare, plata unor furnituri).
64
 Contractul de operaţiuni în contul curent de disponibilităţi se caracterizează,
în principal, prin: este un contract consensual, bilateral, oneros, cu executare
succesiva, caracter deschis, numit, accesoriu (prin el sunt puse in executare alte
contracte).

15.4. Conţinutul contractului

15.4.1. Drepturile şi obligaţiile băncii
Continut 15.4.1.1. Dreptul băncii la plata unui comision, variabil de la o bancă la
alta, de la un gen de operaţiuni la altul; pentru bancă acesta reprezintă scopul pentru
care consimte la încheierea unui astfel de contract, cu atât mai mult, cu cât cele mai
multe operaţiuni sunt repetitive.
15.4.1.2. Obligaţia de a inscripţiona în cont toate plăţile şi încasările
pentru care are documente autorizate sau emise de client sau titluri executorii,
conform legii.
15.4.1.2.1. Operaţiunile susceptibile de inscripţionare în cont. Pot fi
trecute în cont numai creanţele lichide, certe şi exigibile.
Creanţele nescadente, nu şi eventuale, se vor înscrie într-o rubrică specială a
contului şi nu vor fi disponibile, înscrierea ca atare producând însă efecte juridice, ex.
în cazul reorganizării şi lichidării judiciare, ele intrând în calculul sumei pentru
satisfacerea masei credale.
Cele exprimate în altă monedă decât cea de cont vot fi convertite în moneda
acestuia.
Prevalează în cadrul acestei obligaţii:
- executarea ordinelor de plată36 emise de clientul său;
- executarea avizelor de prelevare;
- executarea cecurilor;
- executarea cardurilor.

a. Viramentul
Este analizat ca procedeu tehnic bancar şi ca instrument de plată.
Cu timpul, viramentul a devenit predominant ca procedeu al plăţilor, „un act
elementar al serviciilor prestate de bănci”, oricare ar fi instrumentele de plată folosite.
Viramentul este un procedeu de tehnică bancară rezervat circulaţiei monedei
scripturale, cu excluderea oricărei mişcări de monedă fiduciară. Este o operaţiune
abstractă, are un mecanism propriu prin care se realizează acte juridice diferite:
stingerea unei obligaţii prin plată, acordarea unui împrumut, efectuarea unei donaţii.
Ca procedeu de plată, poate fi:

36
Ordinele de plată sunt dispoziţii necondiţionate şi irevocabile date de un emitent unei bănci
receptoare de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani, în lei, fără să existe o cerere scrisă
a beneficiarului.

65
 - virament de credit (credit transfer), în cazul acestuia titularul de cont
consimţând şi ordonând efectuarea plăţii; este procedeul folosit în cazul plăţii
cambiilor, cecurilor, biletelor la ordin;
- viramentul de debit (debit transfer), aici iniţiativa plăţii porneşte de la
creditorii titularului de cont, dreptul acestuia de a dispune discreţionar de resursele
sale nefiindu-i încălcat, deoarece banca îi debitează contul pe baza consimţământului
său general prealabil dat cu privire la astfel de operaţiuni; sunt frecvente viramentele
pentru executarea avizelor de prelevare pentru plata facturilor atestând prestarea
serviciilor de furnizare a apei menajere, telefonie, gaz etc.
Viramentul poate fi intern, atunci când executarea sa nu necesită concursul a
două sau mai multe bănci; banca titularului ordinului de virament debitează contul
acestuia şi creditează în mod corespunzător contul beneficiarului. Data viramentului
este ziua creditării contului beneficiarului.
Viramentul poate fi extern, atunci când realizarea sa necesită parcurgerea mai
multor etape, prin concursul a două sau mai multe bănci diferite:
- emiterea ordinului de virament de către plătitor;
- debitarea contului titularului şi punerea sumei la dispoziţia băncii
benficiarului;
- creditarea contului beneficiarului; numai la această dată are loc stingerea
obligaţiei de plată al cărei titular este clientul care a ordoant viramentul;
- reglarea conturilor între cele două bănci prin casa de compensaţii
interbancare sau prin modalităţile de compensare convenite.

Ca instrument de plată, viramentul este prezent sub forma unui ordin de
transfer adresat de titularul de cont băncii sale. Se consideră că banca are, pe de o
parte, calitatea de depozitară pentru sumele din contul clientului, până la primirea
ordinului de virament, pe de altă parte, de mandatară (un mandat special şi limitat),
pentru executarea ordinului de virament, prin ordinul şi pe contul clientului.
În raport cu alte instrumente de plată, se particularizează prin:
- simpla recepţie a viramentului nu conferă nici un drept beneficiarului; el nu
se înmânează beneficiarului, ca în cazul altor instrumenete de plată. Numai după
operarea sa există certitudinea plăţii;
- este revocabil, dacă operaţiunea dispusă nu a fost executată de către bancă,
titularul putând reveni asupra acestuia şi da prioritate altor plăţi;
- în concurenţă cu alte instrumente de plată, de exemplu cecul, are o ordine de
preferinţă secundară.

b. Avizul de prelevare

Este un derivat al viramentului, utilizat tot mai mult şi în domeniul bancar,
din nevoia de simplificare a raporturilor juridice de plată dintre prestatorii de servicii
şi beneficiarii acestora. Persoanele interesate sunt debitorul, banca acestuia, creditorul
(prestatorul de servicii), mecanismul realizării avizului de prelevare fiind următorul:

66
 - debitorul, titularul contului bancar, dă ordin băncii sale de a plăti sumele
solicitate de creditorii săi specificaţi, reprezentând contravaloarea prestaţiilor realizate
de aceştia, de asemenea, strict individualizate (furnizare apă, energie, telefonie,
impozite, taxe etc); este un consimţământ general, ce stă la baza executării avizelor de
prelevare şi asupra căruia clientul poate reveni, printr-o manifestare de voinţă inversă,
prin închiderea conturilor sau prin absenţa disponibilităţilor acestuia;
- debitorul îl autorizează pe creditorul său de a prelua sumele din cont,
condiţionat de comunicarea, periodică şi anticipată prelevării, a avizelor atestând
efectuarea prestaţiilor, pentru a putea să-şi organizeze plăţile, eventual, să-şi exprime
dezacordul cu privire la sumele datorat; de regulă, plăţile sunt legate de data
aprovizionării conturilor, de regulă, cu drepturile băneşti salariale sau din pensii;
- creditorul înaintează băncii sale borderourile conţinând creanţele asupra
debitorului pe care le prezintă caselor de compensaţii interbancare. Banca debitorului
debitează contul acestuia în baza consimţământului prealabil dat şi păstrează avizele
primite ca documente justificative (debit direct).
Ca alternativă a acestora, există titlul universal de plată, potrivit căruia
debitorul îşi exprimă consimţământul pentru fiecare plată, suplinind astfel neajunsurile
generate de iniţirea plăţii de către creditor.

c. Ordinul de plată

Este reglementat prin Regulamentul nr. 8/1994 privind ordinul de plată,
Normele-cadru nr. 15/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie, Normele tehnice
nr. 16/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie37, pentru plăţile în lei efectuate pe
teritoriul României, întrebuinţat cu regularitate în practica bancară românească.
Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată şi irevocabilă dată de
emitent unei bănci receptoare de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani
(monedă scripturală din fondurile proprii sau prin transfer-credit sau numerar), fără a
se pune condiţia existenţei cererii creditorului.
Spre deosebire de virament, ordinul de plată are un conţinut reglementat, cu
un minim de elemente obligatorii, regularitatea completării formularelor condiţionând
punerea acestora în executare de către bancă38:
- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani;
- identificarea beneficiarului şi a contului său;
- identificarea plătitorului şi contului său;
- denumirea băncii iniţiatoare;
- denumirea băncii receptoare;
- autentificarea identităţii clientului de către banca iniţiatoare.
Pentru executare, ordinului de plată parcurge un traseu asemănător celui
aparţinând celorlalte instrumente de plată, în care se vor intersecta şi vor opera, în
37
M. Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 mai 1994, modificate prin Circulara BNR nr. 33/2002,
M. Of., Partea I, nr. 701 din 25 septembrie 2002.
38
Anexele nr. 1 şi 2 la Normele – cadru nr. 15/1994.

67
 limitele şi în condiţiile legii, entităţile sus menţionate. Executarea este condiţionată de
acceptarea acestuia de către banca receptoare sau destinatară, după distincţiile
prevăzute de lege, refuzul trebuind să fie expres şi comunicat emitentului.
Sub aspect strict juridic, prezintă importanţă data la care se consideră
executată plata de către emitentul ordinului de plată, în raport cu care poate fi stabilită
răspunderea sa juridică.

d. Cecul ca instrument de plată şi implicaţiile băncii în executarea

acestuia.
Vom reţine aici decât aspectele care le vizează direct pe bănci, prioritar, plata
acestuia, mai puţin elementele de drept comun, amplu analizate în cadrul disciplinelor
de specialitate.
Este, esenţialmente, un instrument de plată prin circuit bancar, intern sau
internaţional, aplicându-i-se şi unele principii guvernând cambia şi biletul la ordin.
Cecul conferă unei persoane deţinătoare de fonduri la o instituţie de credit posibilitatea
de a face plăţile sale prin intermediul acesteia, evitând plăţile în numerar.
În dreptul internaţional este reglementat de Legea uniformă adoptată de
Conferinţa de la Geneva din anul 1931, la care România nu a aderat, principiile
acesteia regăsindu-se în dreptul intern, Legea nr. 59/193439, cu unele completări
inspirate de legea italiană a cecului. În virtutea prerogativelor sale de aprobare a
instrumentelor de plată, Banca Naţională a României a reglementat şi aici, încât să
prevină sau să combată riscurile generate de întrebuinţarea cecului: Norme-cadru nr.
7/1994 privind comerţul efectuat de societăţile bancare şi de celelalte societăţi de
credit cu cecuri, pe baza Legii nr. 59/1934 asupra cecului40 şi Norme tehnice nr.
9/1994 privind cecul (standardele tehnice şi de conţinut ale acestuia)41.
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă un ordin
necondiţionat unei persoane la care are un disponibil bănesc, numită tras, să
plătească, la vedere, o sumă de bani unei persoane, numită beneficiar, în alţi termeni,
„o instrucţiune scrisă către o bancă de a plăti, din contul celui ce ordonă plata, o
anumită sumă de bani unei persoane specificate”.
În mecanismul de realizare a cecului sunt implicate trei persoane:
- trăgătorul, client al băncii, persoana fizică sau juridică ce deţine
disponibilităţi băneşti la banca trasă – cumpărător, beneficiar al unei prestaţii, în
termeni generali – debitor într-un raport juridic, prin emiterea cecului urmărind
stingerea obligaţiei sale; el poate trage un cec numai în baza unei convenţii cu banca şi
dacă are proviziunea sau acoperirea necesară42 în cont (un depozit sau chiar o
descoperire acceptată de către bancă), o sumă certă, lichidă şi exigibilă de care
trăgătorul poate să dispună prin cec; prin convenţie, act separat sau o clauză integrată

39
M. Of., Partea I, nr. 100 din 1 mai 1934, modificată prin Legea nr. 83/1994, M. Of., Partea
I, nr. 292 din 14 octombrie 1994.
40
M. Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 iunie 19995.
41
Idem.
42
Provizionul poate fi blocat în cazul în care se solicită certificarea cecului, nu şi atunci când
se solicită vizarea cecului, banca certificând existenţa depozitului, fără a-l bloca însă.

68
 în alt contract, clientul este autorizat de către bancă să tragă cecuri asupra sa, aceasta
obligându-se să efectueze plăţile în baza cecului emis, din disponibilul existent în cont.
Valabilitatea cecului este condiţionată de respectarea cerinţelor impuse de
lege, vizând forma (obligatoriu scrisă) şi menţiunile obligatorii ale acestuia43, legea
oferind şi unele remedii pentru savgardarea valabilităţii acestuia, cecul fiind un act
excesiv de formal, ca şi cambia şi biletul la ordin;
- trasul, de regulă, numai o bancă. Potrivit art. 3 din Legea nr. 59/1934, cecul
tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec chiar dacă trasul nu este o bancă.
Potrivit legislaţiei noastre, pot efectua operaţiuni de plăţi şi încasări şi alte instituţii de
credit decât băncile (de exemplu, o organizaţie cooperatistă, ce are competenţa de a
emite şi gestiona instrumente de credit şi de plată), ca atare nu vedem de ce ar fi
scoase din competenţa acestora plata cecurilor. Trasul este cel care prezintă interes în
prezenta lucrare şi căruia îi revin obligaţii de mijloace, dar şi de rezultat în plata
cecului. Plata cecului este în sarcina trasului.
Competenţa de eliberare a formularelor cec aparţine, în exclusivitate, băncilor,
ele având obligaţia de a verifica în prealabil Fişierul incidentelor la plată şi de a stabili
dacă solicitantului i se pot elibera sau nu formulare;
- beneficiarul44, purtătorul cecului sau un beneficiar determinat (la cecul de
plată) sau chiar trăgătorul (la cecul de retragere), de regulă, prestatorul de servicii,
furnizorul bunurilor.

Etapele în circuitul cecului. Plata cecului. Poziţia juridică a trasului.

Circuitul cecului debutează cu eliberarea carnetului de cecuri de către bancă
Plata cecului (eliberarea însăşi necesită verificări din partea băncii, nefiind obligată să le elibereze
în orice condiţii, altfel asumându-şi responsabilitatea), continuă cu completarea unei
file din carnetul de cecuri pentru plata sumelor pe care trăgătorul le datorează
creditorului său dintr-un raport juridic fundamental şi înmânarea acesteia creditorului
său, prezentarea cecului de către beneficiar la banca sa pentru încasare (bancă
colectoare – creditează contul clientului cu valoarea cecului depus), prezentarea
cecului de către banca beneficiarului băncii trase pentru recuperarea sumei,
recuperarea sumei de la trăgător prin debitarea contului acestuia şi transferul
fondurilor către banca colectoare, stingerea obligaţiilor pe care acesta le exprimă,
arhivarea cecului de către banca plătitoare pentru perioada deferită de lege.
Utilizarea cecului presupune următoarele operaţiuni:
a. operaţiuni de gir; ca şi biletul la ordin şi cambia, cecul este transmisibil şi
prin gir; pot opera cu privire la acesta şi cesiunea şi tradiţiunea, în condiţiile legii;
b. operaţiuni de aval; plata cecului poate fi garantată printr-un aval, pentru
întreaga sumă sau pentru o parte a acesteia. Banca trasă nu poate fi avalist, întrucât
avalul are semnificaţia acceptării cecului, interzisă de lege (art. 43 din lege);

43
În condiţiile art. 1 şi 3 din legea specială.
44
Posibilitatea transmiterii cecului prin gir, cesiune, tradiţiune, după caz, permite ca
beneficiarul să fie şi o altă persoană decât creditorul trăgătorului, în favoarea căruia a fost emis cecul.

69
 c. operaţiuni de plată. Cecul nu este supus acceptării, ca în cazul cambiei, pe
acest motiv, trasul neavând calitatea de debitor faţă de posesorul cecului. El are numai
calitatea de plătitor pentru trăgător, fiind obligat să plătească posesorului din
proviziune sau din descoperit, după caz, suma exprimată în înscris. Poziţia sa nefiind a
unui debitor cambial, trasul nu răspunde pentru plata cecului (de exemplu, pentru
neexistenţa sau pentru insuficienţa proviziunii în cont), trăgătorul fiind cel căruia îi
revine răspunderea pentru plata cecului (art. 13 din lege); trasul ne se află în raporturi
juridice cu beneficiarul cecului şi nu poate fi chemat în judecată pentru a fi plătit din
proviziune.
Însă rolul băncii trase a evoluat în acest domeniu. De la un simplu „furnizor”
de formulare şi obligat al plăţii titlului prezentat, ea a devenit un actor inconturnabil al
luptei împotriva cecurilor fără acoperire.
Cecul este plătibil la vedere, orice stipulaţia contrară considerând-se nescrisă.
Plata cecului necesită prezentarea sa la plată, în termenul prevăzut de lege; sunt
termene scurte, dată fiind natura sa de instrument de plată: pentru plăţile în România -
8 sau 15 zile, după cum este plătibil sau nu în localitatea unde a fost emis; 30 de zile
pentru cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România; 70 de zile pentru cecul emis
într-o ţară din afara Europei; pentru cecurile emise în România şi plătibile în
străinătate, termenul de prezentare este cel prevăzut de legea din fiecare ţară.
Pentru a face o plată valabilă, banca este obligată să verifice regularitatea
formală a cecului prezentat, pentru protejarea plătitorului (trăgătorului) şi terţilor:
denumirea de cec trecută pe înscris (formular tipizat); ordinul necondiţionat de a plăti
o anumită sumă de bani (scrisă în cifre şi în litere cu specificarea monedei); numele
trasului – banca la care trăgătorul are contul deschis (de regulă, preimprimat pe
formularele pe care le vinde clienţilor lor); locul plăţii, respectiv localitatea şi adresa
băncii unde urmează a se face plata; data şi locul emiterii cecului – ziua, luna, anul,
numele localităţii, semnătura trăgătorului; identitatea beneficiarului cecului, mai
puţin în cazul unui cec la purtător; dacă este un cec care poate fi girat, trasul are
obligaţia de a verifica regularitatea succesiunii girurilor, dar nu şi autenticitatea
semnăturii giranţilor.
Trasul verifică, de asemenea, existenţa opoziţiilor la plată. Pot fi exercitate
de cei ale căror interese pot fi încălcate prin plata cecului, în special trăgătorul,
tradiţional, pentru cazurile: pierderea, sustragerea cecului, redresarea sau lichidarea
judiciară a purtătorului, întrebuinţarea frauduloasă a cecului. Cazurile sunt limitative,
fondarea opoziţiei pe un alt temei atrăgând răspunderea opozantului. Opoziţia are
drept efect imobilizarea sumelor la tras, implicit, neplata cecului.

Trasul şi cecul fără acoperire

Banca verifică, de fiecare dată, existenţa proviziunii. Aceasta nu are o limită
prin lege, trebuind să acopere, cel puţin, suma exprimată în înscris. Proviziunea este o

condiţie de bază pentru plata cecului, nu şi pentru validitatea acesteia. Proviziunea
Cecul fara trebuie să existe la momentul tragerii cecului, să fie suficientă, aceasta aprecindu-se în
acoperire raport cu contul asupra căruia a fost emis cecul (operează principiul independenţei
conturilor clientului) şi disponibilă pentru client. Provine din viramente, depozite,
efecte de comerţ etc. Este irevocabilă sau nu potrivit dreptului nostru? Dat fiind că
aceasta trebuie să fie păstrată numai până la data prezentării la plată a cecului, în
70
 termenul legal de prezentare (până la acestă dată nu poate fi blocată nici retrasă de
client), revocabilitatea se desprinde din natura acesteia.
Banca nu este ţinută să aprecieze oportunitatea emiterii cecului, însă pentru
orice situaţie legată de plata cecului trebuie să acţioneze cu diligenţa normală a unui
bun profesionist.
Banca nu poate refuza plata dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia; refuzul
nejustificat al plăţii îi dă purtătorului dreptul la o acţiune în justiţie împotriva trasului,
fundamentată pe existenţa provizionului; dacă trasul i-a prejudiciat pe trăgător sau pe
terţi, poate fi angajată responsabilitatea sa.
Plata poate să fie totală sau parţială, trăgătorul neputând refuza o plată
parţială.
Obligaţia de plată a cecului subzistă după expirarea termenului de prezentare
la plată, în limita termenului de prescripţie, însă încasarea cecului, dacă nu există
disponibilităţi, se poate realiza în condiţiile dreptului comun, fără ca banca să fie
implicată. Banca poate conveni plata cecului în baza unui descoperit de cont,
grevându-se aici şi o operaţiune de credit.
Absenţa proviziunii constituie incident de plată, monitorizat de Banca
Naţională a României, în Fişierul incidentelor de plată. Emiterea de cecuri fără
acoperire îl obligă pe trăgător să restituie formularele de cec neutilizate, iar trasul va fi
îndepreptăţit să refuze în viitor eliberarea altor cecuri (pentru un anumit termen, diferit
de la un stat la altul), mai puţin cele de retragere de fonduri şi cele certificate, în baza
cărora suma este blocată în contul trăgătorului, având drept destinaţie plata cecului, în
exclusivitate.
După anul 2001 a început să fie întrebuinţat şi „cecul imagine” sau cecul
informatizat. Banca, căreia beneficiarul i-a tramsmis cecul, îl înscrie pe un suport
informatic (banda magnetică pe care cecul o conţine permite citirea automată şi
obţinerea computerizată a elementelor conţinute de cec), după care îl prezintă
sistemului informatizat de compensare. Inconvenientul aici rezultă din faptul că trasul
nu poate verifica semnătura trăgătorului.
Prin plată, obligaţii cecului vor fi eliberaţi (trăgătorul, avalistul, girantul).
Neprezentarea cecului la plată în termenul prevăzut de lege are drept
consecinţă pierderea dreptului de regres împotriva giranţilor şi garanţilor, dacă trasul
nu a făcut plata, nu şi dreptul deţinătorului cecului de a cere trasului plata cecului (în
limita termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere plata). Termenul de
prezentare la plată are şi semnificaţia obligaţiei trăgătorului de a păstra proviziunea
sau acoperirea cecului în intervalul legal dat, după expirarea acestuia putând să
dispună liber de sume, fără a fi acuzat de lipsa acoperirii; desigur, obligaţia de plată a
cecului subzistă (termenul de prescripţie este de un an).
d. operaţiuni de regres şi de protest. Consecinţele neplăţii cecului. Dacă

banca refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiunea directă împotriva acesteia,
datorită calităţii ei de plătitor pentru trăgător (solvens). Refuzul de plată se poate
constata fie printr-un act autentic (protest), fie printr-o declaraţie a trasului, scrisă şi
datată pe cec, menţionând ziua în care a fost prezentat la plată, fie printr-o confirmare
oficială dată unei case de compensaţii (art. 43 din lege). Refuzul plăţii deschide calea

71
 acţiunii în regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi de regres (art.
43 din lege).
Tipuri de cec. Pot fi clasificate potrivit criteriilor:

a. din punctul de vedere al beneficiarului:
Varietati de
- cecul „nu la ordin” – conţine numele beneficiarului şi clauza „nu la ordin”,
cecuri
suma fiind plătibilă numai acestuia; sunt transmisibile în condiţiile dreptului comun,
prin cesiune;
- cecul „la ordin” - conţine numele beneficiarului şi clauza „la ordin”; sunt
transmisibile altor persoane prin gir şi au o mai largă utilizare;
- cecul la purtător; poate conţine clauza „la purtător” sau „plătiţi
purtătorului”; se poate transmite prin simpla tradiţiune şi poate fi plătit oricărei
persoane care îl prezintă;
b. după modul de încasare:
- simplu – se poate plăti în numerar sau în cont, nerestricţionat, potrivit
solicitării beneficiarului;
- barat (poartă două linii paralele verticale sau oblice)– utilizate numai pentru
plata într-un cont bancar, nu şi în numerar.
Concluzionând, toate tehnicile şi instrumentele de plată în sistemul bancar au
la bază principiul potrivit căruia titularul unui cont dispune liber de fondurile sale, ca
atare orice plată efectuată de bancă necesită exprimarea expresă a consimţământului
acestuia, pentru fiecare operaţiune în parte sau pentru categorii de operaţiuni (ex.
avizul de prelevare). Iniţiativa plăţii aparţine, de regulă, debitorului, clientul băncii.
Băncii îi revin obligaţii particularizate în raport cu fiecare instrument de plată sau de
tehnică bancară, acţionând nu ca un mandatar, aşa cum frecvent se opiniază, ci ca o
parte a unui contract încheiat cu clientul (de regulă, pentru operaţiuni în contul curent
de disponibilităţi sau orice alt contract), pentru executarea obligaţiei de operare şi
inscripţionare a operaţiunilor dispuse de titular şi pentru care are documente
autorizate. Obligaţia generală de vigilenţă însoţeşte orice obligaţie a băncii de
executare a plăţilor prin circuit bancar ordonate de titularii contului, prin folosirea
instrumentelor de plată.

15.4.1.2.2. Condiţii de inscripţionare.

Consimţământul. De regulă, consimţământul clientului nu trebuie exprimat
Conditii de pentru fiecare operaţiune în parte, considerându-se că acesta a fost dat la intrarea în
inscriptionar relaţia contractuală cu banca, când au fost stabilite toate condiţiile de lucru cu clientul.
e Sunt şi operaţiuni a căror înregistrare în cont necesită exprimarea consimţământului
clientului, de exemplu, naşterea creanţei în cazul intrării automate a sumelor în contul
clientului, necesită şi acordul părţilor.

Regularitatea aparentă a operaţiunii de înscris în cont. Inscripţionarea se
poate face numai dacă se constată regularitatea formală sau aparentă a operaţiunii în
cauză - documentaţia este completată corespunzător (de exemplu, cecul, document
formal), este cea convenită cu clientul, semnăturile sunt autentice. Regularitatea
formală sau aparentă obligă şi la observarea sumei exprimate în documente, ex. în

72

 cazul popririi bancare, trebuie verificată calitatea titlului executoriu, dacă suma este
exigibilă, dacă este corect exprimată etc.
Neamestecul băncii în afacerile clientului. Obligaţia băncii trebuie realizată
cu respectarea obligaţiilor generale privind exerciţiul activităţii bancare: vigilenţă,
informare, consiliere, confidenţialitate. Specificitatea obiectului contractului, de
prestare de servicii, în care cele mai multe sunt repetitive, cât şi calitatea de terţ în
raport cu actele sau documentele juridice care stau la baza inscripţionării, justifică
prezenţa obligaţiei legale de non ingerinţă a băncii cu privire la operaţiunile derulate
prin acest cont, ea fiind interesată numai de anomaliile aparente şi de cenzurarea
operaţiunilor suspecte. Banca nu are dreptul să se ingereze în relaţiile de afaceri ale
clienţilor săi, să cerceteze sorgintea unor operaţiuni, scopul pentru care sunt efectuate.
Neamestecul băncii trebuie corelat cu obligaţia de vigilenţă a acesteia, banca
neavând dreptul să ignore activitatea ilicită sau frauduloasă a clientului pe care o
cunoaşte sau ar fi trebui să o cunoască. Vigilenţa capătă aspecte specifice, cu atât mai
mult, cu cât contul bancar este afectat inscripţionării unor multiple operaţiuni, unele
iniţiate chiar de terţi. În cazul unor operaţiuni, obligaţia de verificare depăşeşte limitele
regularităţii formale, băncii revenindu-i obligaţia legală de a le analiza pe cele
îndoielnice şi de a raporta existenţa acestora autorităţii în domeniu (ex. spălare de
bani, repatriere valută).
În cazul neregularităţilor aparente (sau ascunse, dacă le-a observat), banca
este obligată să refuze inscripţionarea operaţiunilor în cont şi poate chiar să rupă
relaţiile de afaceri cu clientul său.

15.4.1.2.3. Data inscripţionării

Data inscript. Inscripţionarea se face le termenele legale, din condiţiile proprii de lucru sau
la cele stabilite cu clientul. Potrivit practicii bancare, înregistrarea se face potrivit datei
de valoare. Termenul este înţeles şi aplicat diferit. În Europa, reprezentă un mod de
calcul al dobânzilor bancare, în timp ce în Statele Unite determină momentul în care
fondurile sunt utilizabile de către titularul contului. Există operaţiuni a căror
înregistrare în cont se face cu o anumită decalare faţă de data efectuării lor, de regulă,
o zi mai târziu, cele care creditează contul, ex. depozitele. Autorii au explicaţii diferite,
cei mai mulţi susţinând ideea de a da băncii posibilitatea de a suporta cât mai puţine
pierderi ca urmare a imposibilităţii de a plasa imediat aceste sume.
Din perspectiva titularului de cont, interesează data intrării în cont, mai puţin
data de valoare, în raport cu aceasta determinându-se poziţia debitoare sau creditoare
a contului acestuia. Data intrării este aceea la care creanţa îndeplineşte condiţiile
necesare pentru inscripţionare în cont, în baza documentelor aflate la dispoziţia băncii.
Determinarea acesteia are implicaţi juridice importante cu privire la disponibilităţile
existente în cont la data iniţierii unei proceduri de urmărire asupra contului, când
banca trebuie să confirme sau să infirme atât existenţa lor, cât şi un plafon determinat,
pentru a nu încălca interesele celor care au titluri executorii şi nici pe cele ale
clientului (de exemplu, o indisponibilizare a sumelor prin poprire sau determinarea
unui anumit cuantum sau pentru a verifica existenţa provizionului la data emiterii unui
cec).

73
 În dreptul şi în practica bancară românească, există o sincronizare a acestor
operaţiuni, fie că au ca efect debitarea sau creditarea contului clientului.

15.4.1.2.4. Efectul inscripţionării

Efecte
Prin inscripţionarea în cont, creanţele fuzionează într-un sold unic, care poate
fi creditor sau debitor, după caz. Creanţele însă nu îşi vor pierde individualitatea,
putând fi urmărite, dacă este cazul, în condiţiile dreptului comun. Sumele insesizabile
intrate în cont nu îşi vor pierde acest privilegiu prin inscripţionare.

15.4.3. Obligaţia de a elibera clientului un extras de cont

Eliberarea Are loc periodic, potrivit uzanţelor sau convenţiei părţilor; banca pune la
extrasului de dispoziţia clientului un extras de cont, la închiderea unei anumite perioade de
cont operaţiuni - o zi, o săptămână, o lună ori la orice moment în care acesta este solicitat.
Totodată, banca are şi obligaţia de a elibera, la închiderea contului, un extras din care
să rezulte soldarea contului.
Extrasul are o valoare informativă, reflectă doar operaţiunile efectuate în
contul curent de disponibilităţi şi raporturile de creanţă ale clientului faţă de bancă şi
exprimă un sold provizoriu, un drept de creanţă al clientului faţă de bancă.
Fiind emanaţia unei singure părţi, extrasul de cont are o valoare probatorie
limitată. Este limitat la funcţia sus menţionată şi nu poate proba alte operaţiuni, de
exemplu executarea obligaţiei de plată pe care clientul o are faţă de creditorul său,
deoarece executarea efectivă înseamnă inclusiv creditarea, în mod corespunzător, a
contului acestuia.
Se consideră că, în măsura în care clientul l-a aprobat, extrasul de cont nu va
mai putea fi contestat. Aprobarea este avută în vedere şi prin prisma tăcerii titularului,
rezultată din faptul de a nu-l contesta imediat sau într-un termen, de regulă, o lună.
Potrivit uzanţelor bancare, tăcerea totală are semnificaţia aprobării extrasului de cont,
deci şi a operaţiunii pe care o exprimă.
Considerăm că orice contestare a sumei după expirarea acestor termene se
poate face în condiţiile dreptului comun, cu respectarea regimului probelor în
domeniu, în caz contrar clientul rămânând definitiv păgubit. Caracterul definitiv al
operaţiunii este valabil numai în cadrul funcţionării contului bancar.
Extrasul de cont analizat aici nu se confundă cu confirmarea de sold,
operaţiune contabilă obligatorie reglementată de Ordinul ministrului finanţelor publice
nr. 1850/2004 privind registrele şi formularele financiar - contabile, care „serveşte la
comunicarea şi solicitarea de la debitor a sumelor pretinse, rămase neachitate,
provenite din relaţii economico-financiare şi ca instrument de conciliere prearbitrală”.
În această situaţie, legea atribuie efecte juridice extrasului de cont confirmat:
operaţiunea de confirmare nu are caracterul unui punctaj între societăţi cu privire la
înregistrarea facturilor, ci reprezintă o solicitare a creditorului de plată a sumei
facturate, precum şi o punere în întârziere cu privire la aceasta.

74
 Prin recunoaşterea soldului, creditorul are posibilitatea să îşi recupereze
creanţa pe calea necontencioasă a somaţiei de plată45, prin simpla depunere, spre
justificarea creanţelor, a extrasului de cont confirmat de debitor. În temeiul art. 1, O.G.
nr. 5/2001, extrasul de cont confirmat constituie o probă suficientă pentru
admisibilitatea cererii de emitere a ordonanţei de obligare la plată, fără a rezolva însă
fondul litigiului dintre părţi.
Se apreciază că efectele atribuite de lege sunt mult prea largi, creând o
posibilitate mult prea facilă unui „fals” creditor de a solicita şi obţine obligarea la plată
a debitorului contractual în materie necontencioasă. Documentul prezentat poate crea
instanţei convingerea admiterii cererii ndiferent de susţinerile părţii cu privire la
caracterul litigois al raportului contractual.

15.4.4. Obligaţia de a
corespunzătoare soldului creditor:
elibera la închiderea contului suma
Eliberarea
sumelor la - în numerar;
inchiderea - prin cecuri de retragere (trăgătorul este beneficiar);
contului
- alte modalităţi.
Restituirea poate fi refuzată, dacă banca opune compensarea legală.
15.4.5. Răspunderea băncii

Banca trebuie să execute obligaţiile sale cu punctualitate şi exactitate. Orice
Raspunderea omisiune, întârziere sau inscripţionare eronată au menirea de a-i atrage răspunderea,
bancii dacă l-au prejudiciat pe client.
Banca este, de asemenea, obligată să respecte destinaţia pe care clientul
doreşte să o acorde sumelor din cont.
Banca va răspunde pentru operaţiunile eronate, care creează un deficit în cont
(de exemplu, debitarea eronată a contului clientului sau decontarea unei sume mai
mari în baza unei erori materiale uşor sesizabile); în acest caz, banca va trebui să
remedieze operaţiunile greşite, prin readucerea sumei în cont; va trebui să solicite ea
însăşi suma de la terţul în cauză, şansele de readucere a sumei nefiind întotdeauna
sigure. Clientul nu poate să-l urmărească pe beneficiarul sumei nedatorate, invocând
ca temei îmbogăţirea fără justă cauză, lipsindu-i capacitatea procesuală activă.
Dacă urmare a acestei operaţiuni greşite clientul a suportat un prejudiciu, de
exemplu, neputând să îşi execute obligaţia de plată a unor bunuri, a fost obligat la
plata de dobânzi daune-interese, el se va îndrepta împotriva băncii pentru recuperarea
acestuia, deşi aici este discutabil raportul de cauzalitate dintre fapta băncii şi
prejudiciul clientului localizat la dobânda plătită pentru preţul neachitat.
Răspunderea băncii se va stabili potrivit regulilor dreptului comun, sub forma
daunelor-interese compensatorii, pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor
asumate prin contract. Acestea, de regulă, nu sunt evaluate la deschiderea contului. Nu

45
Reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată,
M. Of., Partea I, nr. 422 din 30 iulie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 292/2002, M. Of.,
Pareta I, nr. 380 din 5 iunie 2002.

75
 se va aplica nici dobânda legală, deoarece obligaţia încălcată este diferită de obligaţia
de restituire a sumei de bani reglementată de Codul civil (art. 1608 alin. 2).
Răspunderea băncii este partajabilă atunci când şi clientul a contribuit la
crearea prejudiciului.
15.4.2. Drepturile şi obligaţiile clientului

15.4.2.1. Dreptul la eliberarea extrasului de cont
Drepturile si
obligatiile 15.4.2.2. Dreptul la eliberarea soldului creditor şi urmărirea acestuia.
clientului Clientul are dreptul la eliberarea sumelor existente la momentul închiderii
contului, prin oricare din modalităţile sus menţionate şi fără nici un preaviz.
Deşi sumele existente fac obiectul confidenţialităţii, ele pot fi urmărite atât de
bancă, cât şi de şi de către creditorii titularului de cont, în condiţiile legii.
Banca poate invoca, şi îi stă la îndemână, compensaţia legală a creanţelor sale
contra debitorului cu sumele pe care acesta le deţine în cont.
Potrivit Codului de procedură civilă, creditorii titularului de cont pot cere
instituirea poprii asupra disponibilităţilor din cont; poate fi o poprire asiguratorie,
având drept scop doar conservarea şi indisponibilizarea sumelor până la data obţinerii
unui titlu de creanţă executoriu, sau o poprire judiciară, ce constituie o formă de
obţinere a sumelor exprimate în titlul executoriu deţinute de creditorul titularului de
cont, în fapt, o formă de executare silită a creanţelor datorate.
Pot fi urmărite toate conturile clientului. După virarea în contul bancar,
sumele insesizabile nu îşi pierd acest privilegiu, deşi ele fuzionează într-un sold unic,
care poate fi creditor sau debitor, putând fi urmărite numai în limita admisă de lege
(ex. sumele reprezentând drepturi salariale, pensii pentru munca depusă, sesizabile
parţial şi virate lunar în conturi bancare), titularul având dreptul la remiterea
diferenţei.
În cazul conturilor colective, unde câtimea creanţei fiecăruia nu este
cunoscută, indisponibilizarea sumelor se va face în integralitatea lor, cotitularii
urmând să intervină în cauză pentru reglarea creanţelor proprii.
Putem avea o urmărire a disponibilităţilor şi în condiţiile legii speciale, ex.
decontarea bancară executorie reglementată în Codul de procedură fiscală pentru
încasarea la bugetul general consolidat a sumelor provenind din impozite, taxe,
contribuţii, amenzi. Este o procedură specială, fără intervenţia instanţelor
judecătoreşti, pentru operativitatea realizării creanţelor fiscale, băncii revenindu-i
obligaţia legală de a veridica parcurgerea procedurii prevăzute de lege (existenţa
actelor procedurale premergătoare executării silite – ex. somaţii, înştiinţări de plată,
de înfiinţare a popririi, etc.).
15.4.2.3. Obligaţia de plată a comisioanelor


Obligatia de Clientul are obligaţia de a plăti un comision pentru prestaţiile băncii. Legea
plata a nu impune limite ale acestuia, în fapt, fiind stabilit de bancă, acceptat de client,
comisioanelo operaţiunile neremunerate fiind nesemnificative. Ca şi în cazul altor servicii, banca îşi
r reţine cu prilejul fiecărei operaţiuni sumele cuvenite drept comision, din disponibilul
existent în cont.

76
 Dacă soldul contului închis este debitor, clientul va datora băncii dobânda
aferentă sumei în deficit, până la recuperarea integrală a acesteia.

15.5. Inchiderea contului bancar

Ajungerea la termen are ca efect încetarea acestuia, putând opera şi tacita
Inchiderea relocaţiune (ex. clientul efectuează, în continuare, plăţi prin acest cont). Dacă este pe
contului durată nelimitată, se vor aplica dispoziţiile din dreptul comun, clientul putând să îl
denunţe oricând, expres sau tacit.
Banca poate face o denunţare unilaterală în situaţia în care clientul se face
vinovat de încălcarea gravă a obligaţiilor sale.
De la data închiderii încetează relaţia contractuală dintre bancă şi client, se
stabileşte soldul, nemaiputând fi efectuate, cu unele excepţii46, operaţiuni prin acest
cont. După această dată încetează obligaţia de remunerare a băncii. În situaţia unui
descoperit de cont, dată fiind natura de credit, dobânzile vor continua să curgă,
urmând regimul juridic al creditului astfel consimţit.
Închiderea contului, indiferent de motiv, nu împiedică pe cei doi de a încheia
o nouă convenţie pentru operaţiuni în cont curent.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Stabiliti si analizati elementele care diferentiaza contractul bancar de

operatiuni in contul curent de disponibilitati fata de contractul de cont curent
reglementat de Codul civil.
2. Obligatia bancii de a inscriptiona in cont operatiunile dispuse de client
sau pentru care are documente autorizate. Regim juridic.

TEME DE REFLECŢIE

 «Neingerinta bancii in afacerile clientului, intre necesitate si

realitate».
 « Interesul bancii de a tine un cont curent, ca aplicabilitate a
dispozitiilor art. 2171-2183 C.civ.».

46
De exemplu, cecurile emise anterior trebuie plătite, dacă există un provizion suficient sau
cambiile scontate şi neplătite.

77
 ÎNTREBĂRI
1. Definiti contractul de bancar de operatiuni in contul curent de disponibilitati.
2. Particularizati cele doua contracte prn obiect.
3. Operatiuni inscriptionate in contul curent de disponibilitati.
4. Trasul si cecul fara acoperire
5. Regularitatea aparenta a documentelor/operatiunilor supuse inscriptionarii.
6. Extrasul de cont – valente juridice

U.I.16. Contractul de depunere de fonduri în

banca

16.1. Contul de depozit

Banca lucrează cu instrumentul de tehnică bancară – contul, aici de depozit.
A cunoscut o evoluţie legală în ultimul timp, este mult mai simplu decât
contul curent de disponibilităţi, faţă de care se deosebeşte.
16.2. Definiţia depozitului

Au relevanţă fondurile atrase de la public, în accepţiunea legii privind
Notiune
activitatea bancară, activitatea de atragere de depozite nu trebuie realizată cu
intermitenţe, existând limite legale a căror depăşire conduce la retragerea autorizaţiei
de funcţionare a băncii şi nici în cazul în care banca este în încetare de plăţi.
Scopul depozitului îl constituie atragerea de resurse, pentru acordarea de
credite, de aici concluzia că operaţiunea analizată este o veritabilă operaţiune de
intermediere; bancherul împrumută banii altuia, ai celui care i-a încredinţat şi nu
propriile-i fonduri.
Contractul de depozit de fonduri în bancă nu trebuie confundat cu depozitul
de titluri, cu închirierea casetor de siguranţă, care, prin scop şi obiect, sunt veritabile
depozite clasice.
Legea specială nu mai conţine o definiţie a acestui contract.
Dispoziţiile alocate depozitului bancar, art. 2191-2192 C.civ., vizează,
rezumativ, obiectul (fonduri, respectiv titluri, pe cele două tipuri de depozit) şi efectul
translativ de proprietate al contractului supus analizei noastre, neconţinând o definiţie
a acestui contract.
Noi îl definim astfel: contractul prin care clientul încredinţează băncii spre
fructificare o sumă de bani pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul
obligaţiei de acordare a unei dobânzi şi de restituire a sumei la finele perioadei sau,
oricând, la cererea clientului deponent.

78
 16.3. Natura juridică a contractului
Are suficiente particularităţi care îl separă de depozitul din dreptul comun. ,
obiectul şi scopul sunt elementele care fac din depozitul bancar un depozit neregulat,
având afinităţi cu contractul de împrumut (mutuum).
16.4. Caracterele juridice ale contractului

Contractul analizat are o configuraţie specifică, decurgând din caracterul
Caractere neregulat al depozitului. Prezinta urmatoarele caractere juridice:
juridice a) în toate cazurile, contractul de depozit bancar este un contract real,
formarea sa valabilă fiind condiţionată de predarea sumei de bani;
b) este un contract oneros, fiecare dintre părţi urmărind obţinerea unor
avantaje patrimoniale –dreptul de a opera cu suma încredinţată, respectiv, dreptul de
primire a dobânzii, cost al folosirii sumei; c) este un contract unilateral, întrucât dă
naştere la obligaţii numai pentru bancă, clientului nerevenindu-i, de regulă, nici o
obligaţie;
d) este un contract cu executare unică sau succesivă, după felul depozitului
încheiat; de regulă, depozitul este repetitiv, orice remitere fiind transformată într-un
articol de cont;
e) este un contract numit chiar şi în Legea bancară;
f) se formează fără considerarea calităţilor deponentului, banca fiind
interesată de acceptarea a cât mai multor depozite.

16.5. Conţinutul contractului

În principiu, oferta băncii este permanentă şi poate fi valorificată fără
Continutul dificultate. Contractul se consideră format prin simpla cerere de deschidere a contului
contractului cu această afectaţiune şi prin remiterea reală sau dematerializată a sumei
corespunzătoare.
16.5.1. Drepturile şi obligaţiile băncii
16.5.1.1. Dreptul de utilizare a sumelor încredinţate

Întrucât obiectul depozitului este format din bunuri fungibile şi consumptibile
Dreptul după natura lor, bunurile depozitate – banii – nu pot fi restituite în individualitatea lor,
deutilizare a având loc astfel transferul proprietăţii lor de la deponent la depozitar o dată cu
sumelor încheierea contractului şi invers, transferul proprietăţii bunurilor de acelaşi gen, aceeaşi
cantitate şi calitate de la depozitar la deponent, banca suportând şi riscul pieirii fortuite
a acestora; deponentul rămâne titularul unui drept de creanţă cu privire la sumele din
depozit, „banca devenind imediat proprietara bunurilor”.
Banca va putea să opereze cu suma în depozit, gestionarea sumelor trebuind să
se situeze în limitele prudenţei bancare; banca le poate utiliza conform politicilor sale
manageriale, fără a putea fi acuzată de săvârşirea unui abuz de încredere.
Depozitul analizat aici nu se confundă cu depozitul constituit cu titlu de
provizion, de garanţie pentru anumite obligaţii ale clientului sau pentru alte destinaţii
speciale, în cazul acestora banca putându-se obliga să plătească o dobândă, în raport de
valoarea şi perioada depozitului.

79
 16.5.1.2. Dreptul la plata comisioanelor, dacă a fost stipulat în contract,
variabil de la o bancă la alta, de la o operaţiune la alta.
16.5.1.3. Obligaţia de restituire a sumelor încredinţate

Banca are obligaţia de a satisface oricând o cerere a clientului de restituire a
Obligatia de sumelor încredinţate. Restituirea este necondiţionată, trebuie să fie integrală, banca
restituire a neputând invoca nici un motiv de reţinere a sumei date în depozit, nici cel puţin
sumelor nerespectarea termenului de depozit. Rambursarea în totalitate semnifică natura de
incredintate împrumut acordat băncii (ca şi acesta, trebuie restituit în integralitatea sa) şi nu
insesizabilitatea sumelor date în depozit. Nefiind un veritabil depozit, dreptul de
retenţie nu este caracteristic acestuia, ca în cazul depozitului clasic. S-a exprimat
posibilitatea paralizării restituirii depozitelor la termen prin invocarea compensaţiei
sumei din depozit cu o creanţă a băncii faţă de clientul său.
Restituirea se face titularului sau mandatarului acestuia. Atunci când
beneficiarul se află în lichidare judiciară, restituirea urmează regimul juridic al legii
speciale, care indisponibilizează orice depozite până la soluţionarea masei credale. În
cazul soţilor, deşi funcţionează prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în
timpul căsătoriei, operaţiunile în acest cont, deci şi retragerile, vor putea fi dispuse
numai de titularul contului sau de către persoana împuternicită.
Restituirea necesită existenţa lichidităţilor sau disponibilităţilor necesare.
16.5.1.4. Obligaţia de a plată a dobânzii

Decurge din dreptul de întrebuinţare a sumelor. Avem în vedere dobânda cost al
Obligatia de folosinţei sumei încredinţate, remuneraţie a clientului pentru suma depozitată. Poate fi
plata fixă sau variabilă. Se practică o dobândă variabilă, contractele de depozit conţinând
dobanzii clauza de indexare (creştere, diminuare), pentru a ţine pasul cu schimbările intervenite
pe piaţa financiar – bancară. Potrivit practicii noastre bancare, sunt remunerate toate
depozitele le termen, chiar şi cele la vedere, dobânda nemaifiind atractivă ca în
perioada anterioară anilor 2000.
16.5.1.5. Garantarea executării obligaţiei de restituire şi responsabilitatea

băncii.
Garantarea Situaţiile financiare precare în care au ajuns unele bănci datorită crizei
restituirii creditului au determinat autorităţile legislative şi autorităţile bancare să conceapă un
sumelor sistem de garantare a depozitelor bancare îndeosebi pentru persoanele fizice, care nu
depuse îşi asumă riscul în cazul unor plasamante de afaceri. Obligaţia de restituire a sumei,
inclusiv a dobânzii aferente, este o obligaţie de rezultat, banca fiind obligată să o
execute aşa cum şi-a asumat-o. Fondul de garantare a depozitelor în sistem bancar,
instituţie de drept privat, înfiinţată în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 39/199647,
garantează, în limita unui plafon, modificabil periodic, restituirea depozitelor, în sensul
acestei reglementări ele însemnând – “orice sold creditor, inclusiv dobânda datorată,
aflate într-un cont bancar de orice tip, inclusiv cont comun, ori rezultat din situaţii
tranzitorii provenind din operaţiuni bancare şi pe care o instituţie de credit îl datorează
titularului de cont, în conformitate cu condiţiile legale şi contractuale aplicabile,

47
Republicată, M. Of., Partea I, nr. 141 din 25 februarie 2002, modificată prin Legea nr.
178/2004, M. Of., Partea I, nr. 489 din 1 iunie 2004 şi prin Legea nr. 238/2005, M. Of., Partea I, nr.
672 din 27 iulie 2005.

80
 precum şi orice datorie a instituţiei de credit evidenţiată într-un certificat emis de
aceasta, cu excepţia obligaţiunilor cumpărate de organismele de plasament colectiv.”
Pe plan european, depozitele sunt garantate potrivit Directivei 94/30 mai
1994/CE, ce impune: adeziunea obligatorie la un sistem de garantare a depozitelor
pentru orice bancă autorizată să funcţioneze în cadrul spaţiului comunitar; acoperirea
depozitelor tuturor sucursalelor unei bănci prin sistemul de garanţie din statul de
origine. Legislaţia bancară armonizată se referă la cuantumul garanţiei, întinderea
acesteia, natura depozitelor garantate, condiţiile funcţionării garanţiei, termenul de plată
a garanţiei, informarea deponenţilor şi publicitatea sistemelor de garanţie.
Efortul colectiv al sistemului bancar nu scuteşte banca de o răspundere
personală. Poate fi obligată banca, pe lângă dobânda remuneratorie, să plătească şi o
dobândă penalizatoare, pentru deprecierea valorii depozitului ca efect al întârzierii
restituirii, aşa cum avem în cazul creditelor? Deprecierea depozitelor ca efect al
inflaţiei (ex. pe fondul unei instabilităţi), nu şi al întârzierii, poate ridica, de asemenea,
problema acoperirii scăderii valorii lor. În virtutea nominalismului monetar, banca este
ţinută de a restitui suma numerică depozitată, indiferent de deprecierea monetară.

16.5.2. Drepturile şi obligaţiile clientului

16.5.2.1. Dreptul la restituirea în totalitate a sumelor încredinţate în
Dreptul la depozit.
restituirea Clientul poate, oricând, să ceară restituirea sumelor încredinţate băncii, în baza
sumelor dreptului de dispoziţie decurgând din creanţa pe care o dobândeşte asupra bănci în baza
incredintate depozitului constituit, indiferent de tipul contului şi de convenţia încheiată.
Restituirea se poate face direct, în monedă fiduciară, dar şi prin întrebuinţarea
unor mijloace - cecul, viramentul, avizul de prelevare, cardul bancar.
În perioada de depozit, clientul nu are dreptul de a solicita informaţii privind
gestionarea sumelor încredinţate; are însă posibilitatea să denunţe depozitul oricând,
chiar înainte de termen.
Soldul contului de depozit este sesizabil, este la dispoziţia clientului care poate
emite cecuri asupra acestuia, produce dobânzi.
16.5.2.2. Dreptul la încasarea dobânzii aferente


Dreptul la Dobânda este de natura, nu de esenţa acestui contract. Dobânda este negociată
incasarea la încheierea contractului, poate fi sau nu capitalizată, după cum părţile au convenit.
dobanzii Reprezintă remuneraţia clientului, de aici şi afinitatea acestui contract cu împrumutul
civil şi separarea lui de de depozitul civil, unde depozitarul este cel remunerat, în
schimbul executării obligaţiei de păstrare şi de conservare a bunului depozitat.
16.5.2.3. Obligaţii. Clientul nu are aparent nici o obligaţie. El plăteşte, de

regulă, un comision la deschiderea contului de depozit.

81
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Stabiliti si analizati care sunt drepturile si obligatiile bancii in cadrul

contractului de depunere de fonduri in banca.

TEME DE REFLECŢIE

 «Dreptul bancii de a utiliza sumele incredinta, fara a putea fi

acuzata de abuz de incredere».
 „Prin obiect si scop, depozitul bancar este un depozit neregulat,
având afinităţi cu contractul de împrumut (mutuum)”.

ÎNTREBĂRI
1. Definiti contractul de depunere de fonduri in banca.
2. Depozitul bancar, un contract real.
3. Obligatia bancii de a restiui sumele incredintate in totalitatea lor.
4. Regimiul juridic al dobanzii aferente sumelor incredintate.
5. Garantarea fondurilor in sistemul bancar.
6. Raspunderea bancii pentru nerambursarea la termen a sumelor incredintate

U.I.17. Contractul de credit bancar

17.1. Definiţia creditului

Notiune Conceptul creditului este unitar; modalitatea de creditare, însă, poate îmbrăca
o diversitate de forme, determinate în literatura de specialitate potrivit unor criterii
diferite.
În Codul civil, creditul bancar este reglementează cu denumirea de facilitate
de credit. Aceasta, cunoscută şi ca avans de fonduri sau deschidere de credit,

82
 reprezintă forma comună, aflată la baza activităţii de creditare, în varietatea speciilor
acesteia.
De altfel, doctrina franceză pune în evidenţă, ca principală modalitate de
creditare, avansul de fonduri, în sensul legii, autorii apreciind că interesează mai
puţin forma juridică şi financiară pe care acesta o poate lua – împrumutul de sume de
bani, descoperitul de cont, operaţiunile de mobilizare de creanţe, precum scontarea,
creditul prin mobilizarea creanţelor comerciale, factoringul, mobilizarea prin
intermediul borderoului de creanţe, deschiderea de credit. Avansului de fonduri îi
sunt asimilate creditul prin semnătură şi leasingul (definit, de o manieră generală, ca
orice operaţiune de închiriere asociată unei opţiuni de cumpărare)48.
Dreptul special substanţial pentru acest contract se rezumă la câteva norme
juridice în OUG. nr. 99/2006. Celelalte reglementări sunt rezervate, mai ales, cerinţelor
de prudenţă bancară.
Potrivit doctrinei, creditul bancar este actul prin care o persoană pune sau
promite să pună fonduri la dispoziţia altei persoane sau îşi ia un angajament prin
semnătură (de exemplu, avalul, cauţiunea), ataşând creditului şi operaţiunile asimilate,
de exemplu leasingul.

Clasificare 17.2. Clasificarea creditului bancar
Clasificarea se poate face prin prisma mai multor criterii, cele mai
semnificative fiind:
17.2.1. tehnicile juridice utilizate. Avem o diversitate de tehnici –
împrumutul, deschiderea de credit, scontul, acceptarea, avalul, garanţiile autonome,
cauţiunea, operaţiunile de factoring, forfetare, inclusiv leasing financiar, ce pot fi
grupate în trei mari categorii:
a. creditarea prin punerea de fonduri la dispoziţie, pentru care se folosesc

frecvent expresiile avans de fonduri, deschidere de credit, decoperit de cont,
Creditarea menţionată în prima parte a definiţiei - o avansare de fonduri imediată sau o
prin punerea promisiune de punere de fonduri la dispoziţie, viitoare, pe care clientul trebuie să le
de fonduri la restituie la scadenţa şi în condiţiile stabilite. Diferenţiem aici: împrumutul sau
disp. client. deschiderea de credit simplă şi linia de credit sau deschiderea de credit în cont curent,
în ambele cazuri, banca deschizând şi un cont curent, accesoriu contractului de credit.
Împrumutul. Este convenţia prin care banca îşi asumă obligaţia de a acorda

clientului un credit determinat, cât şi de a-i deschide un cont corespunzător.
Beneficiarul poate încasa suma deodată, fie treptat, cu obligaţia de restituire, fără ca
rambursarea, chiar integrală, să-i dea, deopotrivă, dreptul de a obţine noi prelevări din
bancă. Obligaţia băncii de a furniza suma de bani este imediată, remiterea având ca
efect executarea obligaţiei sale. Se consideră că împrumutul poate lua mai multe
forme: avansul de fonduri (împrumut pe termen scurt); facilităţi de casierie (creditul
de ordinul a câteva zile); descoperirile (împrumuturi pentru câteva luni).
Linia de credit (deschiderea de credit în cont curent). Este convenţia prin

care banca promite să pună la dispoziţia clientului fonduri de o valoare determinată,
acesta fiind îndreptăţit să facă noi prelevări, cât şi remiteri succesive, în limita
plafonului maxim prestabilit, vărsămintele (remiterile) reîntregind fondul, care poate
servi astfel la alte trageri; de regulă, părţile stipulează că deschiderea este automat
48
Ch. Gavalda, J. Stoufflet, op. cit., p. 17-18.

83
 reînnoită, fără acordul expres al băncii, lucrând pe sistemul „revolving”. Deschiderea
de credit constituie o punere de fonduri la dispoziţie, viitoare.
Raporturile dintre părţi se concretizează în funcţie de destinaţia creditului
(finanţarea stocurilor, achiziţionarea unor bunuri etc.);
b. creditarea prin transferarea unei creanţe; aici, bancherul avansează



(transferă) clientului său imediat suma, care îi este ulterior transferată printr-un mijloc
Creditarea juridic oarecare (cesiunea de creanţă, delegaţia, subrogarea); clientul poate beneficia
prin de o sumă care, altfel, i-ar fi plătită mai târziu, rambursarea acesteia făcându-se atunci
transferarea când debitorul său (debitorul cedat) îi plăteşte bancherului suma datorată (creanţele
unei creante cesionate). Includem aici, cel puţin: factoringul, forfetarea, scontarea, inclusiv
leasingul financiar, deşi acesta din urmă este menţionat ca operaţiune separată de
credit în obiectul de activitate a unei bănci (art. 1 lit. c OUG nr. 99/2006).
Şi aici se pun fonduri la dispoziţie, ceea ce le separă fiind tehnicile juridice de
creditare – cesiunea, delegaţia, subrogarea.
Factoringul. Prin funcţia sa, factoringul este integrat creditului şi poate fi

realizat de orice entitate, nu numai de către o bancă; băncile, prin poziţia, tradiţia şi
practica lor îndelungată au posibilitatea să-i cunoască îndeaproape pe clienţii
(debitori, în contractul de bază) clienţilor lor, sub aspect financiar, preferând astfel de
operaţiuni. Se realizează în scopul creditării clientului, în limita sumelor pe care
acesta le are de încasat de la un beneficiar al său, dintr-un contract fundamental; aici,
ca suport juridic, avem borderoul creanţelor profesionale ale clientului (banca
plăteşte la scadenţa facturilor sau înainte, după cum a convenit şi îşi asumă riscul
insolvabilităţii debitorului din raportul juridic fundamental).
Scontarea efectelor de comerţ. Creditul prin scontul cambiei sau al biletului

la ordin se realizează prin girul acestora în favoarea băncii care le plăteşte imediat sau
la termenul convenit, creditând contul curent al girantului cu o sumă inferioară celui
înscrise pe efectul de comerţ, diferenţa reprezentând profitul băncii, alcătuit din
dobânda aferentă sumei şi timpului rămas până la scadenţa efectului de comerţ, plus
comisionul băncii. Creditarea contului se face sub condiţia rezolutorie a încasării
creanţei la scadenţă de către bancă, de la tras sau de la emitent.
Banca giratară va evalua bonitatea trasului şi riscul creditului de scont,
consultând inclusiv Fişierul Naţional al Incidentelor de Plăţi. După scontarea
efectului, banca giratară îl va remite băncii trasului, prin circuit bancar, pentru a fi
încasat la scadenţă. De regulă, sunt scontate efectele de comerţ ai căror giranţi sunt
clienţi statornici ai acesteia; pentru alte situaţii, banca solicită ca efectul de comerţ să
fie avalizat pentru tras de o altă bancă agreată de banca scontatoare, de la care va
recupera suma în cazul neplăţii de către tras.

Forfetarea. Numit şi scont forfetar, reprezintă operaţiunea extrem de riscantă
pentru bancă şi se deosebeşte de scontul simplu prin faptul că banca renunţă la orice
recurs contra girantului remitent în cazul insolvabilităţii debitorului tras sau emitent.
Contractul de forfetare este analizat în doctrină ca un contract bancar, ce se
încheie un exportator şi banca sa, prin care acesta vinde acesteia cambiile sau biletele
la ordin (titluri de credit) trase asupra importatorului şi în prealabil garantate prin
aval, fie printr-o scrisoare de garanţie bancară, garanţii pe care trebuie să le procure
obligatoriu importatorul debitor.
Băncii i se cuvine o taxă de forfetare, determinată în raport cu creanţa
cesionată şi de perioada cuprinsă între data forfetării şi scadenţa de plată a titlului de

84
 credit acceptat la forfetare, plus o marjă globală de risc, la care se poate adăuga
comisionul de opţiune şi comisionul de angajament.
Leasingul financiar. Este o formă specială de creditare, constând nu în

mijloace financiare, ci în bunuri în natură specifică -maşini, unelte, instalaţii.
Leasingul financiar este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing49. Se caracterizează prin faptul că
locatorul se limitează să finanţeze echipamentul, în timp ce utilizatorul plăteşte toate
celelalte costuri, având opţiunea fermă şi irevocabilă de a cumpăra bunul la finele
contractului, la un preţ determinat.
c. creditul prin semnătură. Reprezintă o modalitate de creditare în plină

ascensiune, care stimulează încheierea şi derularea de afaceri de anvergură, în special,
cu caracter internaţional, cu atât mai mult, cu cât creditorul este o bancă. Aici banca
nu procură sume de bani ca la deschiderea de credit, dar se angajează să le
ramburseze celui care le avansează, în situaţia în care debitorul său nu o va face.
Potrivit unei opinii, acestea sunt alternativa creditelor în fonduri băneşti. Includem,
fără a fi limitative: avalul, scrisoarea de garanţie bancară;

17.2.2. după caracterul mobilizabil:
Creditul, a. credite mobilizabile. Mobilizarea este definită, în mod obişnuit, ca
dupa „operaţiunea prin care creditorul regăseşte pe lângă un organism mobilizator
caracterul disponibilităţile băneşti pe care el le-a împrumutat debitorului său”; creditele
mobilizabil mobilizabile permit băncii refinanţarea sa de la alt organ bancar, să împrumute ea
însăşi sumele avansate, de exemplu, creditul prin scont, mobilizabil prin posibilitatea
de rescontare (permite refinanţarea băncii).
Refinanţarea este posibilă în măsura în care există instrumente juridice care
permit transferul către banca refinanţatoare a drepturilor care asigură rambursarea
creditului de către clientul băncii care solicită refinanţarea. Refinanţarea se practică
pe piaţa interbancară; este de preferat transformarea unui credit nemobilizabil într-
unul mobilizabil, de exemplu, deschiderea de credit, în măsura în care debitorul
subscrie un bilet la ordin în favoarea băncii creditoare;
b. credite nemobilizabile, de exemplu, împrumutul, deschiderea de credit;

17.2.3. destinaţia creditului:

a. credite legate de o operaţiune determinată (credites lies), de exemplu,
Creditul, creditul pentru achiziţionarea unui bun, însoţite, de regulă de o garanţie reală asupra
dupa acestui bun;
destinatia sa b. credite pentru finanţarea unor nevoi generale (credites non lies), de
exemplu, creditele globale de exploatare, creditele pentru finanţarea stocurilor
temporare sau sezoniere;
c. credite pentru finanţarea unor posturi ale bilanţului, de exemplu,
creditele pentru acoperirea nevoilor de trezorerie;
d. credite specifice, de exemplu, pentru finanţarea cumpărăturilor;

49
M. Of., Partea I, nr. 224 din 30 august 1997, aprobată prin Legea nr. 90/1998, M. Of.,
Partea I, nr. 170 din 30 aprilie 1998, republicată, M. Of., Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000,
modificată prin Legea nr. 533/2004, M. Of., Partea I, nr. 1135 din 1 decembrie 2004.

85
 17.2.4. riscul de nerambursare, rezultat din aplicarea criteriilor50 prevăzute

de lege, avem:
Creditul, - credite standard;
dupa riscul - credite substandard;
de - credite în observaţie;
neramburs. - credite îndoielnice;
- credite pierdere, în funcţie de încadrarea lor fiind dimensionate şi
provizioanele de risc;

17.2.5. durata creditului

Dupa durata a. credite pe termen scurt, cu o durată de rambursare de cel mult 12 luni
acordarii (descoperirile, deschiderea de credit, scontarea efectelor de comerţ, factoringul);
b. credite pe termen mediu, cu durată de rambursare cuprinsă între 1 – 5 ani;
c. credite pe termen lung, cu durată de rambursare de peste 5 ani.
Acordarea acestora se face în funcţie de nevoile clientului şi de capacitatea de
rambursare a acestuia, banca apreciind de la caz la caz. În cadrul fiecărei categorii
avem un regim juridic corespunzător.

17.2.6. natura garanţiilor de rambursare:

Dupa a. credite însoţite de garanţii personale, numite şi credite „în alb”;
garantii b. credite însoţite de garanţii reale.

17.3. Caracterele juridice ale contractului

a. Caracter unilateral. Contractul de credit nu este sinalagmatic, lipsind

reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi; aici, obiectul
Caractere contractului nu este dublu, este format doar din obligaţia creditatului de a restitui
juridice sumele primite şi de a plăti dobânda stabilită.
Determinarea caracterului unilateral prezintă interes sub aspectul
aplicabilităţii efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice. În contractele de
credit, deşi unilaterale, sunt incluse frecvent clauze cu privire la reziliere, vizând
încălcarea obligaţiilor de către client. În realitate, este o denunţare a contractului de
către bancă, având la bază consinţământul exprimat de client prin semnarea
contractului în acest sens.
b. Caracter intuitu personae. Încheierea contractului este condiţionată de
calităţile persoanei creditate, demonstrate prin documentaţia de credit (inclusiv
garanţiile pe care clientul le poate aduce), constituită potrivit normelor BNR şi
normelor proprii de creditare.
c. Caracter oneros, fiecare parte urmărind realizarea unui avantaj patrimonial
(folosirea banilor, dobânda, comisioanele);
d. Caracter consensual, deoarece perfectarea contractului de credit nu
presupune condiţia predării efective a sumei şi nici alte condiţii pentru încheierea sa
valabilă. Creditarea poate fi imediată, viitoare, ex. deschiderea de credit, în care avem
o promisiune de a pune fonduri la dispoziţia clientului sau chiar eventuală, ex.

50
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 5/2002, precitat.

86
 leasingul, locatarul creditat devenind proprietar la termen, dacă aceasta este voinţa sa.
Forma scrisă este prevăzută de lege ad probationem, în spiritul prudenţei bancare.
e. Este un contract numit, printre puţinele contracte bancare numite, însă
având o reglementare legală incompletă;
f. Cu executare uno ictu sau succesivă, atunci când creditul se trage pe mai
multe tranşe.

17.4. Încheierea contractului

Incheierea 17.4.1. Riscul de credit
contractului Prin creditele acordate, băncile se expun faţă de clienţii lor, de aceea, la
încheierea contractului urmăresc securitatea acestora, determinată prin prisma
riscului de credit şi a măsurilor de acoperire a acestuia.
Riscurile ce pot fi suportate de clienţi şi de bănci au fost împărţite în patru
categorii:
a. riscurile cu privire la dobânda, legate de variaţia acesteia şi care îl pot
viza pe client atunci când acesta a împrumutat într-o perioadă în care dobânda era
ridicată, ulterior deschiderii suportând o modificare sau îl pot viza pe bancher, atunci
când a acordat credite cu dobânzi fixe finanţate din depozite cu dobânzi variabile;
b. riscul de nemobilizare a creditelor, decurgând din imposibilitatea băncii
de a se refinanţa de la un terţ;
c. riscul de insolvabilitate, legat de situaţia debitorului, atunci când are
dificultăţi financiare, ce conduc la imposibilitatea de restituire a capitalului
împrumutat şi de plată a dobânzii datorate (apreciat şi prin tehnica „credit - scoring”);
d. riscurile din creanţele externe (asupra străinilor). Sunt riscuri
suplimentare în raport cu cele generate de creanţele interne, decurg din raporturile de
comerţ internaţional, dar pot fi şi riscuri politice, naturale.

17.4.2. Acoperirea riscurilor

Riscurile fac obiectul acoperirii (frecvent legiferată) - anterioară,
Acoperire concomitentă sau ulterioară încheierii contractului. Băncile trebuie să prevină apariţia
risc de credit riscurilor şi să deţină mijloace pentru atenuarea sau contracararea efectelor acestora,
anumite „montaje financiare”.
Documentaţia de credit (dosarul de credit - evaluarea potenţialului financiar
al clientului, a capacităţii acestuia de rambursare, proiecţia fluxurilor financiare pe
perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor), bonitatea creditatului,
inclusiv perspectivele de dezvoltare a acestuia, informarea la Centrala Riscurilor
Bancare sunt mijloace care pot preveni riscurile decurgând din încheierea
contractului şi care trebuie constituite anterior încheierii contractului.
Provizioanele de risc constituie o cerinţă prudenţială în activitatea băncilor şi
au un regim juridic legal; volumul de provizioane constituite de o bancă pentru
portofolilul său de credite reprezintă o măsură a riscului asumat de aceasta.
Garanţiile de acoperire. La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca
solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenţă. În acest
scop, băncile cer solicitanţilor, prioritar, garantarea creditelor în condiţiile stabilite
prin normele lor de creditare”. In plus, toate operaţiunile de credit şi garanţie ale
băncilor trebuie să fie consemnate în documente contractuale, din care să rezulte clar
toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Este o cerinţă operaţională, de
prudenţă bancară, care permite totodată controlul Băncii Naţionale a României.
87
 Băncile cer clienţilor lor si asigurarea creditului, mai ales la export, precum şi
asigurarea bunurilor care constituie obiectul garanţiilor aduse, sporind astfel şansele
de contracarare a riscului de credit. Garanţiile şi asigurarea sunt tehnici concomitente
încheierii contractului de credit.
În doctrina bancară sunt menţionate şi mijloace acoperitoare ulterioare,
împrumuturile substitutive – cele contractate pentru înlocuirea celor anterior
contractate, prin care se urmăreşte fie schimbarea sarcinilor financiare excesiv de
oneroase (dobânda), fie prelungirea termenului de împrumut.
Contractul de credit se încheie la momentul acordului de voinţă, executarea
din partea băncii fiind condiţionată de efectivitatea garanţiilor aduse de client pentru
rambursarea creditelor la scadenţă.

17.4.3. Restricţii legale la încheierea contractului

La acordarea creditului, banca trebuie să respecte restricţiile instituite de lege:
Restrictii - necondiţionarea creditului cu vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;
normative - neacceptarea garantării creditelor cu acţiunile emise de bancă;
- respectarea regimului special pentru creditele acordate debitorilor aflaţi în
relaţii speciale cu banca.

17.5. Conţinutul contractului

17.5.1. Drepturile şi obligaţiile băncii
15.5.1.1. Dreptul la rambursarea sumei împrumutate

La linia de credit (deschiderea de credit în cont curent) rambursarea se face în
Dreptul la funcţie de performanţele financiare şi de serviciul datoriei clienţilor, la sfârşitul
rambursarea perioadei creditul trebuind să fie restituit integral, altfel executându-se garanţiile.
sumei Acesta funcţionează după sistemul revolving: se pot efectua trageri şi rambursări pe
imprumutate toată durata de valabilitate a liniei de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al
angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit aprobat. Pentru creditul
simplu sau împrumutul, rambursarea se face, de regulă, în rate, în condiţiile stabilite
în contractul de credit.
Rambursarea este asigurată de garanţiile pe care clientul trebuie să le aducă,
obligatoriu, în special, în cazul creditării în fonduri băneşti, pentru care banca nu
dispune de alte mijloace de garanţie. În funcţie de persoana creditată şi de modalitatea
de creditare, garanţiile pot fi: personale – fidejusiunea şi garanţia independentă, reale
– gajul, ipoteca. De cele mai multe ori, în special în cazul creditelor pentru export,
banca solicită şi asigurarea creditului, ea fiind, în baza cesiunii consimţite de client,
beneficiara sumelor obţinute din despăgubirea acordată ca urmare a intervenirii
riscului asigurat.
În plus, băncile au la îndemână şi provizioanele specifice de risc, constituite în
baza Regulamentului BNR nr. 5/2002, pe categorii de credite.
Pe lângă acestea, banca are la îndemână şi celelalte mijloace juridice, inclusiv
cele din dreptul comun.

17.5.1.2. Dreptul la plata dobânzii

Costul creditului variază în funcţie de instituţia de credit, dar şi de dobânda
Dreptul la practicată pe piaţa monetară, concurenţa având un rol determinant, neexistând
plata restricţii cu privire la stabilirea ei. Dobânda se calculează la suma acordată, pentru
dobanzii perioada stabilită. Se negociază la încheierea contractului, contractul conţinând, de
regulă, clauza de indexare a acesteia.
88
 Reprezintă remuneraţia băncii şi are două componente:
- dobânda nominală, ce cuprinde şi rata inflaţiei;
- dobânda reală, componenta remuneraţiei nete a băncii sau folosul său real.
Dobânda nominală poate fi mai mare sau mai mică decât dobânda reală, în
funcţie de rata inflaţiei, de aceea, la stabilirea ei, părţile trebuie să o fixeze încât să
asigure şi un câştig pentru bancă, de cel puţin 10 puncte procentuale, pentru ca
activitatea acesteia să fie profitabilă.
În situaţia omisiunii clauzei dobânzii sau a existenţei doar a unei clauze
generale (ex. „clientul datorează dobândă”), clientul va datora o dobândă, la nivelul
celei legale, conform Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii
legale pentru obligaţiile băneşti51.
Dacă nu a fost prevăzută în contract, clientul va datora numai dobânda legală,
ca remuneraţie a băncii şi ca dobândă penalizatoare.
Dobânda poate fi fixă pentru întreaga perioadă de rambursare sau variabilă.
De regulă, banca îşi rezervă dreptul de a modifica nivelul dobânzii, prin includerea
unei clauze în contract, acceptată de către client la încheierea contractului. Atunci
când procentul de modificare depăşeşte un anumit prag, se impune renegocierea
dobânzii cu clientul, pentru a i se da posibilitatea menţinerii sau denunţării
contractului pe acest motiv, situaţie rară în practică.
De la data iniţierii unei proceduri judiciare faţă de debitor, inclusiv în cazul
solicitării de către bancă a investirii cu formula executorie a contractului de credit
sau, după caz, a iniţierii de către aceasta a unei alte proceduri de executare silită
prevăzută de lege, dobânda stabilită conform contractului sau, după caz, dobânda
legală, se va calcula în continuare, dacă prin lege nu se prevede faptul că de la data
iniţierii procedurii nu se mai datorează dobânzi; dobânda şi creditele respective se
evidenţiază de către bancă în afara bilanţului contabil (banca nu va datora impozitul
pe profitul aferent până la data încasării lor efective, fiind creanţe neîncasate).

Comisionul. Nu întotdeauna este stipulat în contractele de credit; de regulă
apare în contractele de credit pe termen mediu sau lung. Comisionul poate fi clasificat
astfel:
a) comisionul pentru confirmarea creditului, procentual sau în sumă fixă,
datorat în cazul în care creditul acordat nu a fost utilizat, total sau parţial, numit şi
comision de neutilizare a creditului; se calculează în procente anuale şi se raportează
la suma şi la perioada de neutilizare. Poate fi exprimat şi printr-o sumă forfetară;
b) comisionul pentru serviciile în legătură cu utilizarea creditului, cu
variantele:
- comisionul de mişcare, calculat pe baza valorii totale a remiterilor, şi
comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială, aplicabile în
cazul contractelor de deschidere de credit în cont curent;
- comisionul pentru încasarea titlurilor de credit scontate;
- comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea
creditului (viramente, ordine de plată, cecuri, cambii etc.).

17.5.1.3. Dreptul de a controla utilizarea creditului

În cazul contractelor de anvergură, destinaţia creditului, însoţită de o
Dreptul de a documentaţie convingătoare, constituie unul dintre motivele care determină banca să
controla acorde sau nu creditul, clientul asumându-şi expres obligaţia de informare a acesteia
intrebuintare
a sumelor 51
Aprobată prin Legea nr. 356/2002, M. Of., Partea I, nr. 425 din 18 iunie 2002.

89
 şi de justificare a sumelor întrebuinţate, în condiţiile şi modalităţile convenite. Dacă,
în principiu, banca nu este interesată de afacerile clienţilor săi, aici posibilitatea de a
obţine alte alocări este direct condiţionată de respectarea destinaţiei declarate a
creditului obţinut.
Pentru încălcarea obligaţiilor de către client, banca poate întrerupe tragerea,
sumele deja încasate devenind scadente şi fiind supuse restituirii, în baza clauzelor
contractuale asumate în acest sens; rezilierea (aici, denunţare) contractului pune aici
problema protejării terţilor, deşi banca nu este în culpă. În doctrina franceză se
enunţă aici o obligaţie de discernământ a băncii, de mijloace. Controlul ca atare este
complementar dreptului la informare din partea clientului asupra situaţiei lui
economice şi financiare, inclusiv asupra întrebuinţării sumelor, eventual probarea
acesteia cu documente.

17.5.1.4. Obligaţii
Chiar dacă banca primeşte o dobândă, creditul rămâne un contract unilateral,
Obligatii obligaţiile căzând doar în sarcina împrumutatului. Obligaţia băncii de a pune sau de a
ţine la dispoziţia clientului, după caz, sumele de bani pentru care s-a angajat, în
modalităţile convenite nu poate susţine caracterul sinalagmatic al contractului de
credit.

17.5.2. Drepturile şi obligaţiile clientului

17.5.2.1. Dreptul de a primi sau de a i se pune la dispoziţie, după caz,
Drepturile si suma prevăzută în contract
obligatiile Se face în modalităţile convenite: emiterea unui ordin de plată, un transfer,
clientului tragerea unei cambii asupra băncii sau un cec, deschiderea unui acreditiv etc. Se
consideră că din acest punct de vedere clientul beneficiază de o securitate, care este
un serviciu prestat de bancher;
17.5.2.2. Obligaţia de rambursare a creditului la termenele convenite.

Rambursarea o face clientul, întrebuinţând tehnicile moderne sau clasice de
Obligatia de restituire, restituirea însă putând fi făcută şi de un terţ, în condiţiile legii. Potrivit art.
rambursare a 1578 C. civ., clientul „va restitui aceeaşi sumă numerică arătată în contract”,
creditului indiferent de sporirea sau scăderea valorii acesteia.
Întârzierea dă dreptul băncii la solicitarea dobânzii penalizatoare convenite, de
regulă mai mare decât componenta remuneratoare, aici putându-se pune şi problema
recuperării deprecierii sumelor datorate după scadenţa acestora.
Rambursarea anticipată a creditului. Banca nu poate cere o rambursare

anticipată decât ca sancţiune, pentru ipoteza în care clientul şi-a încălcat obligaţiile
asumate, altfel ar însemna o modificare unilaterală a contractului.
Întrucât termenele din contract sunt stipulate în favoarea ambelor părţi,
executarea anticipată a rambursării de către client necesită acordul băncii fie printr-o
clauză generală la încheierea contractului, fie separat, la momentul rambursării şi are
ca efect reducerea costului datoriei contractate. O rambursare anticipată fără acceptul
băncii nu va avea ca efect recalcularea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data
rambursării anticipate şi data scadenţei creditului.
17.5.2.3. Obligaţia de plată a dobânzii remuneratorii

Dobânda este o prestaţie a creditatului care trebuie executată în schimbul
Plata transferării de către creditor a dreptului de proprietate52 asupra sumelor de bani.
dobanzii
remuneratori 52
În condiţiile art. 1577 din Codul civil.
i
90
 Dobânda remuneratorie este datorată de la data acordării creditului şi până la
împlinirea scadenţei rambursării. Dacă se întârzie executarea obligaţiei de restituire,
dobânda curge în continuare, până la rambursarea efectivă a sumei împrumutate. De
la data scadenţei obligaţiei de restituire (neexecutate), curge şi dobânda penalizatoare,
ce se percepe pentru întreaga sumă datorată de client: capitalul împrumutat +
contraprestaţia datorată (suma reprezentând dobânda remuneratorie).
După scadenţă, dobânzile şi penalităţile de întârziere se contabilizează în afara
bilanţului, până la data încasării efective. Sumele insuficiente pentru a stinge întreaga
datorie, se vor imputa, în condiţiile art. 1110 şi urm. C. civ.

17.6. Contractul de credit, titlu executoriu

Conform OUG nr. 99/2006, „contractele de credit bancar, precum şi garanţiile
Caracterul
reale şi personale constituite în scopul garantării creditului bancar, constituie titluri
executoriu al
executorii”.
contractului
Punerea în executare a contractului necesită investirea sa cu formula
executorie prevăzută de Codul de procedură civilă, competenţa aparţinând primei
instanţe (judecătoria), banca fiind dispensată de parcurgerea jurisdicţiei pentru
stabilirea creanţei împotriva debitorului printr-un titlu executoriu – o hotărâre
judecătorească.
Clientul debitor poate exercita însă, în afara căilor de atac împotriva
încheierii de investire cu formula executorie a contractului de credit, contestaţia la
executare, în condiţiile C.pr.civ., „privind înţelesul, întinderea şi aplicarea
dispozitivului hotărârii” ce se execută (aici, contractul de credit, titlu executoriu),
competenţa de executare aparţinând instanţei care a încuviinţat titlul executor (cea
care l-a investit cu formula executorie). Nefiind o hotărâre judecătorească, acest titlu
executor nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, ca atare, „înţelesul, întinderea şi
aplicarea” contractului pot fi schimbate pe calea acestei căi de atac, iar termenul de
exercitare este dat de „timpul cât va ţine executarea” (hotărârea dată este atacabilă, în
condiţiile dreptului comun: apel, recurs).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, manuale şi monografii

Postolache Rada, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
Manea Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar, de la teorie la
practică, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
Turcu Ion, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. 1 şi 2,
ediţia a V-a, actualizată şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008
Piedelièvre Stephan, Droit bancaire, PUF, 2003
Gavalda Christian, Stoufflet Jean, Droit Bancaire-Institutions-Comptes,
Opérations-Services, 4e édition, Litec, 2000
Carpenaru Stanciu, Drept comercial roman, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008

91
 Motica Radu, Drept comercial si bancar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002

II. Acte normative

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 cu privire la instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului
Codul civil roman
Normele BNR in domeniul creditului bancar
Legea nr. 31/1990 cu privire la societatile comerciale

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Clasificarea creditului
2. Continutul contractului de credit

TEMĂ DE REFLECŢIE

1. Bancile, veritabili intermediari in domeniul bancar.

2. Concurenta in domeniul creditului bancar

92
 ÎNTREBĂRI
1. Caracterul unilateral al creditului si implicatiile acestuia
3. Rambursarea anticipata a creditului
4. Raspunderea clientului pentru nerambursarea la termen a sumelor
imprumutate
5. Creditul prin transferarea unei creante
6. Creditul prin semnatura
7. Garantiile in alb
8. Tehnici de acoperire a riscului de credit
9. Creditarea prin punerea de fonduri la dispozitie
10. Implicatii procedurale decurgand din caracterul executoriu al
contractului de credit
11. Regimul juridic al dobanzii si comisioanelor bancare.

93