1.
         Noţiuni generale Primele două rapoarte sunt
Dreptul bancar este privit ca fiind
drept public şi privat. Ca drept public
constă în supravegherea de către
stat asupra activităţii şi organizării
bancare, iar ca drept privat, este
dreptul contractelor şi tranzacţiilor
bancare.
Dreptul bancar este ramura de drept
constituită din totalitatea normelor
juridice de ordin public şi privat, care
au ca obiect de reglementare
organizarea şi funcţionarea
sistemului bancar, statutul juridic al
băncilor şi regulile juridice aplicabile
operaţiunilor bancare.
Sistemul bancar al Republicii
Moldova s-a creat în baza Legii cu 
privire la bănci şi activitate bancară
din 16.06.1991, care, ulterior, a fost
abrogată. În prezent, dreptul bancar
include în sine o totalitate de norme
cum ar fi:
a)      Norme de drept civil;
b)      Norme de drept comercial;
c)      Norme de drept financiar, etc.
2.         Subiectele şi obiectul
dreptului bancarSubiecţii dreptului
bancar sunt principalele elemente
ale rapoartelor bancare şi aceştia
pot fi:
1. Persoane fizice şi juridice –
clienţi;
2. Băncile, instituţiile financiare
şi formaţiunile colective ale
acestora;
3. BNM;
4. Organele puterii de stat.
 legea asociaţiilor de economii
Obiectul dreptului bancar în sens
larg, presupune întreaga activitate 
bancară, iar în sens restrîns, este
activitatea băncilor comerciale şi a 
BNM, organizarea sistemului de
creditare şi acordare de către bănci
a serviciilor clienţilor săi.
Raporturile juridice care se stabilesc
între diverşi subiecţi ai dreptului
bancar sunt:
1. Între clienţi şi băncile
comerciale;
2. Băncile comerciale între ele;
3. Băncile comerciale şi BNM.
 Geneva din 1930 cu privire la
întotdeauna de drept privat, iar cel
de-al III raport este atît de drept
privat (creditare de la BNM), cît şi de
drept public (necesitatea de
licenţiere, supraveghere a activităţii); 
1. BNM şi Parlament (rapoartele
anuale privind situaţia monetară a
statului) sau relaţiile dintre Guvern şi
BNM.
1. 3.         Izvoarele
dreptului bancar
 regulile şi uzanţele uniforme
Izvoarele dreptului bancar prezintă
următoarele particularităţi:
 ponderea înaltă a actelor
normative subordonate legii;
dinamismul înalt al dezvoltării 
legislaţiei bancare.
 directiva UE 2006/48/CE
Izvoarele pot fi:
a)      interne (art. 130 Constituţie)
 directiva 2001/24 privind
legi generale:
 legea cu privire la SA
02.04.1997,
 legea cu privire la leasing
28.04. 2005,
 legea cu privire la gaj 2001,
 legea cu privire secretul
comercial,
 codul civil
legi speciale:
 legea BNM,
 legea instituţiilor financiare,
 legea cambiei 21.07.1993,
 legea cu privire la bani
15.12.1992,
şi împrumut 2007,
legea cu privire la
organizaţiile de microfinanţare 2004,
actele normative emise de
BNM – regulamentul BNM cu privire
la licenţierea băncilor 15.08.1996,
regulamentul privind deschiderea,
modificarea şi închiderea conturilor
la băncile licenţiate din RM din
25.11.2004, instrucţiunea BNM cu
privire la deschiderea conturilor în
străinătate din 13.11.2003
b)      internaţionale
convenţiile internaţionale:
cambie,
 legea uniformă a cambiei şi
taxa de timbru în operaţiunile
cambiale;
convenţia de la Geneva cu
privire cec, legea uniformă a cecului
şi taxa de timbru în operaţiunile cu
cecuri;
uzanţele comerciale internaţionale
standardizate
cu privire la acreditivul documentar
elaborate de către Camera de
Comerţ de la Paris cunoscute sub
denumirea de 600 a Camerei
Naţionale 01.07.2007;
publicaţia 522 a Camerei de
comerţ internaţional de la Paris
01.01.2008;
Parlamentului şi Consiliului UE
14.06.2006;
dizolvarea şi lichidarea instituţiilor de
credit;
 standardele internaţionale
elaborate sub egida organizaţiei
internaţionale de standardizare si
uniformizare.
4.         Băncile şi funcţiile băncilor
Legea instituţiilor financiare
defineşte banca ca o instituţie
financiară care acceptă de la
persoane fizice sau juridice depozite
sau echivalente ale acestora
transferabile prin diferite instrumente
de plată şi care utilizează aceste
mijloace total sau parţial pentru a
acorda credite sau a face investiţii
pe propriul cont şi risc.
Directiva 2006/48 a Parlamentului
european şi a Consiliului privind
iniţierea şi exercitarea activităţii
instituţiilor de credit defineşte
băncile în felul următor:
a)      Instituţie de credit e o
întreprindere a cărei activitate
constă în a primi de la public
depozite sau alte fonduri
rambursabile şi de a acorda credite
pe cont propriu.
b)      Instituţia financiară e alta decît
instituţia de credit a cărei activitate
constă în atragerea de participanţi
sau în desfăşurarea unei sau mai
multor activităţi:
 Acordarea creditelor,
 Leasing financiar,
 Servicii de plată.
Funcţiile băncilor sunt de 2 tipuri:
a)      Evidente:
 Evoluţia de la funcţia de agent
de schimb la cea de bancher care
acordă credite;
 Evoluţia de la funcţia de
bancher la cea de financiar, care-şi
asumă un rol esenţial în iniţierea şi
finanţarea afacerilor.
b)      Implicite:
 Evoluţia de la funcţia de
organizator a diverselor plăţi între
agenţii economici, la cea de
 În calitate de casier al
compensator în spaţiu al activelor
monetare şi de compensator în timp
a ofertelor şi cererilor de fonduri;
 Evoluţia de la funcţia de
compensator la cea de creator de
monedă, oferind cu titlu de credit
celor care solicită mai mult decît ar
putea să-i fie cerut de depunători cu
titlu de restituire a depozitelor,
precum şi creator de afaceri, prin
care contribuie direct la dezvoltarea
economică a statului.
 5.         Exercitarea funcţiilor băncii
 Funcţia compensatoare în
spaţiu – organizarea plăţilor între
comercianţi, efectuarea transferurilor
băneşti în conturi, transferul de
fonduri dintr-un loc în altul. Toate
acestea reprezintă compensarea
creanţelor şi a datoriilor apărute în
relaţiile economice interne şi
internaţionale;
 Funcţia compensatoare în
timp – finanţînd atît
producătorii/distribuitorii cît şi
consumatorii, băncile se implică în
întregul ciclu economic. Unii agenţi
economici produc mai mult decît
consumă generînd astfel capacităţi
de finanţare, alţii consumă mai mult
decît produc generînd o cerere de
finanţare.
 Funcţia de creaţie
monetară – fiecărei economii
naţionale îi corespunde la un
moment dat un anumit stoc monetar
apărut în principal din capacitatea
de creaţie monetară a băncilor (ex.
Creditul în cont).
 Funcţia de creaţie
economică – presupune
participarea băncilor la formarea
capitalului financiar al diferitelor
societăţi comerciale, cît şi de
acordare a creditelor acestora. Pe
plan tehnic funcţia de creaţie
economică se manifestă în
următoarele forme:
ü  acestea joacă rolul de consilier
financiar al agenţilor economici care
sunt în căutarea de resurse
financiare ori de mijloace de
investire a resurselor;
ü  băncile acordă asistenţă
societăţilor comerciale în cazurile de
majorare a capitalurilor acestor
societăţi.
clientului său, banca colectează
resurse în depunerilor bancare şi
execută ordinile acestuia de încasări
şi plăţi. Depozitele pot fi:
–          La vedere, atunci cînd
titularul poate efectua retrageri
oricînd, fără preaviz;
–          La termen, cînd sumele sunt
blocate pentru o perioadă
determinată;
Din depozite la vedere, banca
execută transferuri de fonduri de la
un agent economic la altul (exemplu:
achitarea unei sume băneşti de
către un întreprinzător către celălalt
prin intermediul băncii), utilizînd
instrumente tradiţionale. Exemplu:
cecul, cambia, biletul de ordin sau
tehnici mai moderne, cum sunt:
avizele de prelevare, cardul bancar,
transferurile electronice de fonduri,
etc.
 În relaţiile economice
internaţionale, banca efectuează
operaţiuni de schimb valutar şi
transferuri de fonduri de la un spaţiu
monetar la altul. Aceste operaţiuni
se pot efectua cu plata imediată sau
cu plată la termen. În cazul plăţii
imediate, importatorul sau
exportatorul de mărfuri cu plata într-
o anumită monedă, trebuie să
cumpere sau să vîndă această
monedă prin banca sa. Băncile, la
rîndul lor, trebuie să vîndă sau să
cumpere altor bănci moneda cerută,
ca apoi să le-o ofere clienţilor lor.
Aceste vînzări şi cumpărări de
monedă dă naştere la piaţa valutară,
moneda, în acest sens, fiind
numită deviză.
Băncile sunt obligate să intervină
pentru a permite desfăşurarea
tranzacţiilor internaţionale a
clientelei. Instrumentele utilizate
sunt de la schimbul manual de
devize la cecul de călătorie, de la
cardul bancar pînă la înregistrarea
în cont a schimbării dintr-o monedă
în alta.
În cazul plăţii la termen, apare riscul
variaţiei în timp a cotităţii devizei.
Importatorul comandă o marfă
livrabilă peste 4 luni, la un preţ în
valută stabilită la data comenzii, fără
să ştie care va fi cotaţia acelei valute
în ziua plăţii preţului. De aceea,
preţul trebuie să se fixeze chiar în
ziua comandării preţului de
cumpărare a valutei, din ziua plăţii
preţului. În acest sens, se recurge la
sprijinul băncii sale, care, în calitate
de agent de schimb şi trezorerier,
banca procedează ea însăşi la
cumpărarea sau vînzarea valutei, o
păstrează ca trezorerier al clientului
său pentru a fi în măsură să i-o
ofere în ziua plăţii.
6. Operaţiunile bancare
După natura lor juridică, sunt acte
de comerţ, îndreptate spre naşterea,
modificarea şi stingerea obligaţiilor.
Scopul fiecărei operaţiuni este
obţinerea de beneficii în dependenţă
pe seama cui sunt efectuate
operaţiunile bancare. Operaţiunile
bancare se împart în:
a)    Operaţiuni pe cont propriu –
cele prin care se atrag mijloacele
sau depozitele de acordare de
credite;
b)    Operaţiuni pe seama clientului –
aici se includ cele de efectuare a
transferurilor, efectuarea şi
încasarea plăţilor, cît şi gestionarea
mijloacelor financiare a clientului.
Operaţiunile bancare se împart în 4
clase:
1.    Pasive – sunt cele de atragere a
mijloacelor financiare de la clienţi,
prin deschiderea de conturi, în urma
acesteia, banca plătind dobînda
pasivă clientului său.
2.    Active – sunt cele de acordare a
creditelor aici primindu-se de la
clienţii creditaţi dobînda bancară
activă. Diferenţa dintre veniturile
obţinute de la operaţiunile active şi
cheltuielile suportate de la
operaţiunile pasive se numesc
marje, şi constituie venitul băncii.
3.    De intermediere – exemplu:
plăţile, încasările din obligaţiile
clienţilor săi, pentru care banca
percepe un comision.
4.    Facultative (accesorii sau
conexe) – aici intră serviciile de
consulting, operaţiuni cu metale
preţioase, cu titlu de valoare, de
leasing, factoring, etc.
În funcţie de conţinutul raporturilor
juridice, avem:
a)    Operaţiuni patrimoniale –
include extragerea şi plasarea
mijloacelor băneşti în instituţiile
bancare;
b)    Operaţiuni nepatrimoniale.
Exemplu: secretul, protecţia
secretului bancar (totalitatea
obligaţiilor care revin angajaţilor
băncii).
7.      Tipurile instituţiilor bancare
1.    În funcţie de capital:
    Bănci cu capital de stat.
Exemplu: BNM;
    Bănci cu capital privat – care
pot fi cu investiţii străine cît şi
naţionale.
    Bănci cu capital mixt, adică
parţial este privat, parţial este de
stat.
2.    După forma organizaţional –
juridică:
    Sub formă de societăţi – care
sunt societăţi de persoane şi
acestea ar fi societăţi în nume
colectiv, întreprindere în comandită,
societăţi de capital, etc.
    Individuale, aşa numitele case
bancare, care nu colectează
depozite, ci doar acordă servicii de
consiliere financiară, acordă credite,
puterea acestora bazîndu-se pe
averea personală.
În Republica Moldova, din anul
1995, în baza Legii privind instituţiile
financiare, toate băncile se
constituie sub formă de societăţi pe
acţiuni.
3.    După genul de activitate:
    Bănci comerciale universale –
care exercită toate tipurile de
activităţi bancare;
    Bănci comerciale specializate –
care se limitează la una sau la
cîteva activităţi bancare. Exemplu:
bănci ipotecare care garantează sub
garanţia gajului imobiliar, bănci de
lombard.
    Bănci investiţionale – sunt
specializate pe acordarea de credite
investiţionale. Exemplu: Banca
pentru Dezvoltare şi Investiţii a
Republicii Moldova din 98, creată de
Guvern, care nu intră în sistemul
bancar al RM, deci nu se
subordonează BNM. Aceasta
practică diverse activităţi de investiţii
în anumite domenii, cum ar fi în
agricultură. Banca respectivă se
subordonează doar Guvernului.
1.      Banca Naţională a Republicii
Moldova
BNM este persoană juridică de
drept public, autonomă reponsabilă
faţă de Parlament. Ea este formată
din departamente, direcţii şi alte
subdiviziuni.
Banca Naţională a Moldovei (BNM)
a fost înfiinţată prin Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova la
4 iunie 1991, cu desemnarea
guvernatorului – Leonid Talmaci.
Obiectivul fundamental al Băncii
Naţionale a Moldovei este
asigurarea şi menţinerea stabilităţii
preţurilor.
BNM are următoarele atribuţii de
bază:
 stabilirea şi implementarea
politicii monetare şi valutare în
stat;
 activitatea de bancher şi
agent fiscal al statului;
 licenţierea, supravegherea
şi reglementarea activităţii
instituţiilor financiare;
 supravegherea sistemului
de plăţi în Republica Moldova
şi facilitarea funcţionării
eficiente a sistemului de plăţi
interbancare; etc.
Banca Naţională a Moldovei are un
rol important în procesul de tranziţie
la economia de piaţă a Republicii
Moldova. Din 1991 şi până în
prezent au fost elaborate şi
implementate un şir de măsuri
eficiente în vederea stabilizării
mediului monetar şi de credit. Cel
mai important pas în acest sens a
constituit introducerea în circulaţie la
29 noiembrie 1993 a monedei
naţionale – leul moldovenesc – cu
promovarea ulterioară a unei politici
monetare şi de credit
antiinflaţioniste. Astfel s-a reuşit
stoparea inflaţiei galopante de la
începutul anilor 90.
GUVERNATORUL BNM
Guvernatorul este preşedintele
consiliului de administraţie al BNM,
este responsabil de formularea
iniţiativelor în domeniul politicii
monetare, valutare, pentru a fi
prezentate Consiliului de
Administrare şi de Executare a lor.
Guvernatorul reprezintă BNM în
relaţiile cu alte instituţii interne şi
internaţionale şi în caz de lipsă,
poate fi substituit în funcţie de către
unul din vice-guvernatori.
Conform prevederilor legii cu privire
la BNM, guvernarea corporativă a
BNM include 2 niveluri de control:
a)      Controlul extern, realizat
prin:
 auditul extern;
 controlul FMI al siguranţei
BNM;
 auditul Curţii de Conturi al
R.M.
b)     Controlul intern, realizat
prin:
 Auditul intern;
 Controlul operaţional la nivel
de subdiviziune, aplicîndu-
se Codul de Conduită al
salariatului BNM, Politica anti-
fraudă a BNM şi Planul de
acţiuni al BNM pentru
prevenirea şi combaterea
fraudei şi corupţei.
2.      Structura şi competenţa
BNM
Banca Naţională a Moldovei este
condusă, conform Legii nr. 548-XIII
din 21.07.1995, de un Consiliu de
administraţie format din cinci
membri şi reprezentat actualmente
de:
a)      Guvernatorul BNM –
preşedintele Consiliului de
administraţie: Dorin Drăguţanu;
b)      Prim-viceguvernatorul BNM –
vicepreşedintele Consiliului de
administraţie: Marin Moloşag;
c)      Viceguvernator al
BNM: Emma Tăbîrţă;
d)     Viceguvernator al
BNM: Aureliu Cincilei;
e)      Viceguvernator al BNM: Ion
Sturzu.
Conform Legii cu privire la Banca
Naţională a Republicii Moldova,
BNM are următoarea competenţă:
a)      încheierea contractelor şi
emiterea obligaţiilor;
b)      achiziţionarea şi dispunerea
de bunuri mobile şi imobile în scopul
exercitării atribuţiilor sale;
c)      intentarea acţiunilor în instanţa
de judecată şi participarea la proces
în calitate de subiect.
ATRIBUŢIILE BNM:
 Emisiunea
monetară (moneda naţională
a statului). Emisiunea
bănească are înţelesul doar
de bani în cont. Emisiunea
monetară trebuie să includă 4
elemente:
v  Crearea semnelor băneşti;
v  Stocarea semnelor băneşti;
v  Punerea lor în circulaţie;
v  Retragerea lor din circulaţie.
BNM are drept:
v  Monopolul de emitere, prin Legea
cu privire la bani (15.12.1992);
v  De a stabili valoarea nominală,
dimensiunea, greutatea, design-ul
monedei;
v  Să anuleze, să retragă din
circulaţie orice bancnotă sau
monedă şi să pună în circulaţie
altele.
Obligaţiile BNM:
v  Să administreze direct rezerva de
bancnote şi monede;
v  Să asigure tipărirea, păstrarea în
siguranţă a bancnotelor şi
monedelor ce nu sînt puse în
circulaţie;
v  Păstrarea sau distrugerea
matriţelor;
v  Schimbarea la cerere, fără taxe şi
comisioane a bancnotelor emise, cu
excepţia celor care prezintă
deformări, perforări;
v  Informează publicul privind masa
monetară aflată în circulaţie şi
privind tendinţele din domeniul
micro şi macroeconomic;
v  Politica monetară
Cantitatea de monedă aflată în
circulaţie reprezintă, conform teoriei
monetariste, principala cauză de
creştere a preţurilor şi, respectiv, a
inflaţiei.
Doctrina defineşte politica monetară
ca acele acţiuni întreprinse de
banca centrală, în sensul influenţării
masei monetare sau a ratelor
dobînzilor, în încercarea de
stabilizare a economiei. Cît de mare
are autoritatea BNM în influenţarea
politicilor monetare, depinde şi de
gradul de independenţă a ei, faţă de
puterea executivă. De facto, BNM
este considerată a fi o autoritate
relativ independentă. Politica
monetară este stabilită şi condusă
în cadrul politicii economice şi
financiare a statului,
responsabilitatea căreia cade şi
asupra Guvernului.
În cadrul BNM
funcţionează Departamentul de
Politici Monetare. Astfel, obiectivul
principal este asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor
exprimat prin menţinerea ratei
inflaţiei la un nivel redus şi stabil,
care trebui să contribuie la creşterea
economică a statului.
Instrumentele prin care BNM
acţionează în conducerea politicii
monetare sînt:
1. Operaţiuni pe piaţa
monetară, prin care BNM
promovează regimul de flotare
gestionată a cursului de
schimb, fără a avea o ţintă
prestabilită a cursului de
schimb valutar a leului;
2. Cumpără, păstrează şi vinde
valorile imobiliare ale statului
(hîrtii de valoare);
3. Facilităţile permanente,
facilităţi pe care BNM le pune
la dispoziţia băncilor
comerciale la iniţiativa
acestora, cum ar fi:
 Facilităţi de credit (over
night) – credite peste noapte
acordate băncilor comerciale
pentru asigurarea efectuării
plăţilor acestora şi pentru
menţinerea rezervelor
obligatorii, sau pentru o zi, în
lei sau în baza garanţiilor în
hîrtii de valoare de stat
disponibile în portofoliile
băncilor. În acest caz,
creditele durează de la 1 la 10
zile. Creditele respective se
înregistrează în
conturile lawro, pe care
băncile le au la BNM.
 Depozitele overnight  –
depunerea banilor pentru o
noapte la BNM.
 Facilităţi de lombard  – cînd
BNM cumpără activele
eligibile vîndute de o bancă
(activele emise de către
Ministerul Finanţelor), la un
preţ determinat, urmat mai
apoi de răscumpărarea lor de
aceleaşi bănci, la un preţ
determinat (maximum 5 zile).
1. Rezervele obligatorii. Toate
băncile licenţiate în RM deţin
rezerve obligatorii la BNM,
pentru a influenţa asupra
cererii de bani de scurtă
durată şi asupra ratei de
dobîndă pe termen scurt
menţinute în conturile lawro.
2. Supravegherea bancară.
Aceasta este determinată de
faptul că băncile:
 Deţin cea mai mare parte a
masei monetare din stat;
  Ele sînt principala sursă de
fonduri pentru persoanele
fizice şi juridice;
 Desfăşoară sistemul
naţional de plăţi;
 Asigură intermedierea
financiară între economii şi
investiţii;
 BNM urmăreşte menţinerea
încrederii publicului în sistemul
bancar naţional;
 Protejarea fondurilor de
deponenţilor şi protecţia
consumatorilor;
 Realizarea unui sistem
bancar eficient care să asigure
servicii financiare de înaltă
calitate la un cost rezonabil;
 Asigură respectarea
legislaţiei financiare. Pentru
aceasta BNM emite
reglementări ce se referă la
condiţiile de autorizaţie a
băncilor comerciale, fixîndu-le
restricţiile privind activităţile
acestora;
 Poate să retragă autorizaţiile
băncilor;
 Indică criteriile de
solvabilitate şi lichiditate pe
care băncile trebuie să le
respecte;
 Asigurarea sistemului de
plăţi.
 Obligaţia BNM de a
deschide conturi curente
pentru băncile autorizate,
pentru băncile centrale ale
statelor stăine şi pentru
instituţiile financiare
internaţionale;
 Acordă asistenţă băncilor
prin organizarea serviciilor de
clearing interbancar şi de plăţi
interbancare, dar şi plăţi prin
diverse instrumente de plată
(cecuri, cambii, bilete la
ordine, etc);
 3.      Băncile comerciale
Activitatea instituţiilor bancare este
reglementată de Legea instituţiilor
financiare din 21.07.1995. BNM are
dreptul exclusiv de eliberarea
autorizaţiilor, de stabilire şi de
schimbare a capitalului mimin
pentru băncile care se înfiinţează
(actual, după ultimile revizuiri,
capitalul minim care-l au este de
100 de milioane).
BNM ţine registrul băncilor licenţiate
care este deschis publicului. Pentru
obţinerea licenţei de activitate
bancară trebuie să se îndeplinească
nişte condiţii:
1. Să se respecte condiţiile de
capital minim de 100 milioane.
Acţiunile se achită integral, din
mijloace băneşti.
2. La cererea de obţinere a
licenţei se anexează:
 Datele biografice precum şi
date privind experienţa şi
calificarea administratorilor
viitoarei bănci şi activitatea
profesională în ultimii 10 ani;
 Date privind capitalul
viitoarei bănci care se prevede
a fi plătit;
 Bussines – planul viitoarei
bănci, care cuprinde: structura
băncii, tipurile de activităţi ce
urmează să le desfăşoare şi
pronosticul rezultatelor
financiare pentru următorii 3
ani;
 Informaţii privind numele
sau denumirea, domiciliul sau
sediul, activitatea comercială
în ultimii 10 ani şi cota de
participare a fiecărei persoane
care intenţionează să deţină
5% şi mai mult din acţiunile cu
drept de vot, precum şi orice
altă informaţie cerută de
regulamentele BNM.
În termen de 3 luni de la data
depunerii cererii, BNM o acceptă
preventiv sau o respinge, aducîndu-i
la cunoştinţa solicitantului. Refuzul
trebuie motivat. BNM poate să
refuze eliberarea licenţei dacă nu
este pe deplin convinsă de
seriozitatea  viitoarei bănci sau de
acţionarii viitoarei bănci, provenienţa
banilor, etc.
După aprobarea preliminară, BNM
stabileşte următoarele cerinţe de
acordare a licenţei:
1. Depunerea capitalului iniţial
minim necesar (nu mai mic de
100 milioane lei);
2. Angajare de specialişti;
3. Încheierea unui contract cu
o firmă de audit;
4. Închirierea sau cumpărarea
de echipament necesar pentru
activitatea bancară. Dacă în
decurs de 1 an nu
îndeplineşte aceste condiţii,
aprobarea preliminară se
anulează. Dacă cerinţele sunt
satisfăcute, BNM eliberează
licenţa de activitate, care este
emisă pe un termen
nedeterminat, şi nu este
transmisibilă.
Fiecare bancă poate să-şi deschidă
filiale şi reprezentanţe pe teritoriul
Republicii Moldova, şi în afara
teritoriului ţării, cu aprobarea BNM.
Filiala este o subdiviziune separată,
juridic dependentă de bancă. Poate
desfăşura toate tipurile de activităţi
financiare sau doar unele din ele, în
limita împuternicirilor băncii. La
rîndul său, filialele pot avea
subdiviziuni proprii, agenţii, puncte
de schimb valutar, care se află de
regulă, în afara sediului ei, nu au un
bilanţ contabil separat.
Reprezentanţele sunt subdiviziuni
separate care se află în afara
sediului, juridic dependente de
bancă, cu rol de informare, de
reprezentare şi apărare a intereselor
băncii. Nu are competenţa de
desfăşurare a activităţilor financiare.
Sucursala este o persoană juridică
în care o altă persoană juridică sau
un grup de persoane care
acţionează împreună, deţin jumătate
sau mai mult din acţiunile cu drept
de vot, ceea ce le permite acestora
să exercite un control asupra
managementului sucursalei şi a
activităţii ei.
Pentru obţinerea licenţei de băncile
străine, BNM cere suplimentar
prezentarea licenţei de atragere a
depozitelor sau altor fonduri
rambursabile, de la Banca Centrală
a ţării de origine a băncii, şi
aprobarea în scris din partea Băncii
Centrale, ca aceasta să-şi deschidă
filiale în străinătate, plus, să
demonstreze că este supravegheată
adecvat de autorităţile competente
din ţara de origine.
BNM poate să retragă autorizaţia
băncilor comerciale pe parcursul
activităţilor lor:
1. La solicitarea băncii;
2. În cazul în care banca a
comis încălcări grave a
legislaţiei în vigoare
(operaţiuni riscante care au
dus la micşorarea capitalului
minim, mai mic de 1/3 de
capitalul reglementat) sau
banca nu este capabilă să
execute cerinţele creditorilor.
Art. 38 din Legea instituţiilor
financiare stabileşte
modalitatea de lichidare a
instituţiilor financiare lovite de
insolvabilitate.
3. Cînd licenţa a fost obţinută
în baza unor informaţii
eronate, oferite de solicitant
sau referitoare la ele;
4. Banca nu a început
activitatea timp de 1 an de la
eliberarea licenţei sau a fost
incapabilă timp de 6 luni să
efectueze operaţiuni de
atragere a depozitelor sau a
altor fonduri rambursabile;
5. A fost retrasă licenţa unei
alte bănci care deţine o cotă
substanţială din activele băncii
respective;
6. A avut loc fuziunea băncilor
sau vinderea unor părţi
substanţiale din activele
băncii;
7. Banca este lichidată
conform hotărîrii luate de către
proprietari sau încetează să
existe ca comunitate juridică
independentă;
8. Activităţile financiare din
primii 3 ani se deosebesc
considerabil de cele
preconizate în cererea de
eliberare a licenţei;
9. Acţionarii băncii nu respectă
condiţiile prevăzute de lege
pentru asigurarea unei
gestiuni prudente a băncii sau
nu permit efectuarea unei
supravegheri eficiente;
10. În caz de insolvabilitate, iar
pentru băncile străine şi
filialele lor, atunci cînd pierd
licenţa în statul propriu de a
desfăşura activitităţi de
acceptare a depozitelor.
4.      Constituirea, activitatea şi
lichidarea băncilor comerciale.
Constituirea băncilor. Băncile
comerciale din Republica Moldova
sînt constituite în baza legislaţiei
bancare în vigoare, în special Legea
cu privire la instituţiile financiare.
Articolul 4 al legii menţionate, arată
expres că Banca Naţională este
învestită cu dreptul exclusiv de a
elibera licenţe băncilor. În baza
licenţei eliberate, banca intră în
legalitate şi poate desfăşura
activitate financiară.
Suma minimă subscrisă şi depusă
în capitalul băncii se stabileşte în
cuantum de 100 de milioane de lei.
Acţiunile se achită integral cu
mijloace băneşti.
Articolul 6 al aceleiaşi legi
reglementează modul de depunere
a cererii pentru licenţiere. Astfel,
cererea se depune la Banca
Naţională, o cerere scrisă privind
licenţierea băncii, la care se adaugă
şi diferite acte cerute de lege, cum
ar fi:
a)      acte care atestă existenţa sau
inexistenţa antecedentelor penale,
precum şi informaţii referitoare la
calificarea şi experienţa
administratorilor viitoarei instituţii
financiare, activitatea lor
profesională din ultimii 10 ani;
b)      date despre capitalul viitoarei
bănci care se prevede să fie plătit;
c)      business-planul viitoarei bănci
cuprinzînd structura organizatorică,
tipurile de activităţi financiare
preconizate, pronosticul rezultatelor
financiare pentru următorii 3 ani
etc.;
În termen de 3 luni de la data primirii
cererii, Banca Naţională aprobă
preliminar sau respinge cererea,
aducînd în scris la cunoştinţa
solicitantului decizia sa. Refuzul de
a elibera licenţă trebuie să fie
motivat.
Băncile pot desfăşura, în limita
licenţei acordate, următoarele
activităţi:
a)      acceptarea de depozite
(plătibile la vedere sau la termen
etc.) cu sau fără dobîndă;
b)      acordarea de credite (de
consum şi ipotecare, factoring cu
sau fără drept de regres, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, eliberarea
garanţiilor şi cauţiunilor etc.);
c)      împrumutarea de fonduri,
cumpărarea ori vînzarea, în cont
propriu sau în contul clienţilor (cu
excepţia subscrierii valorilor
mobiliare), de:
 instrumente ale pieţei
financiare (cecuri, cambii şi
certificate de depozit etc.);
 futures şi opţioane
financiare privind titlurile de
valoare şi ratele dobînzii;
 instrumente privind rata
dobînzii;
 titluri de valoare;
d)     acordarea de servicii de
decontări şi încasări;
e)      emiterea şi administrarea
instrumentelor de plată (cărţi de
credit sau de plată, cecuri de voiaj,
cambii bancare etc.);
f)       cumpărarea şi vînzarea
banilor (inclusiv a valutei străine);
g)      leasing financiar;
h)      acordarea de servicii aferente
la credit;
i)        acordarea de servicii ca agent
sau consultant financiar;
j)        ooeraţiuni în valută străină,
inclusiv contracte futures de vînzare
a valutei străine;
k)      acordarea de servicii fiduciare
(investirea şi gestionarea fondurilor
fiduciare), păstrarea şi
administrarea valorilor mobiliare şi
altor valori etc.;
l)        acordarea de servicii de
gestionare a portofoliului de investiţii
şi acordarea de consultaţii privind
investiţiile;
m)    subscrierea şi plasarea titlurilor
de valoare şi acţiunilor, operaţiunile
cu acţiuni;
n)      orice alte activităţi sau servicii,
în măsura în care acestea se
circumscriu domeniului financiar,
permise de Banca Naţională.
Lichidarea băncilor. Sînt 2
modalităţi de lichidare a băncilor
comerciale:
a)      lichidarea silită;
b)      lichidarea benevolă.
Lichidarea silită (art.38/3 Legea
instituţiilor financiare)
Banca Naţională retrage licenţa şi
iniţiază procesul de lichidare silită a
băncii în cazul în care se constată
că banca se află în una din
următoarele situaţii de
insolvabilitate:
a)      banca nu este capabilă să
execute cererile creditorilor privind
plata obligaţiilor pecuniare scadente
(incapacitate de plată);
b)      activele băncii nu mai acoperă
obligaţiile acesteia
(supraîndatorarea);
c)      capitalul băncii este mai mic
de 1/3 faţă de capitalul reglementat.
În cazul în care o bancă se află în
incapacitate de plată sau este
supraîndatorată, sau există pericolul
să intre în incapacitate de plată,
conducătorul organului executiv al
băncii este obligat să înştiinţeze
imediat Banca Naţională.
Lichidarea băncii în baza hotărîrii
luate de acţionari (lichidarea
benevolă) se efectuează în modul
prevăzut de actele legislative ce
reglementează lichidarea
societăţilor comerciale, ţinînd cont
de prevederile prezentei legi.
Hotărîrea privind lichidarea
benevolă a băncii poate fi luată de
către adunarea generală a
acţionarilor numai în cazul în care
banca nu se află în situaţie de
insolvabilitate. Hotărîrea adunării
generale a acţionarilor se adoptă cu
votul a cel puţin 2/3 din numărul
total de voturi ale acţionarilor
reprezentate la adunare.
În cazul adoptării hotărîrii privind
lichidarea benevolă, banca solicită
Băncii Naţionale, printr-o cerere,
retragerea licenţei şi eliberarea
permisiunii privind lichidarea
benevolă. Cererea se depune la
Banca Naţională în termen de 5 zile
de la data adoptării hotărîrii adunării
generale a acţionarilor. La cerere se
anexează hotărîrea privind
lichidarea benevolă, planul lichidării
aprobat de adunarea generală a
acţionarilor, care va cuprinde
etapele lichidării, modul şi termenele
de onorare a creanţelor creditorilor,
bilanţul ce confirmă suficienţa
mijloacelor necesare onorării
creanţelor, informaţia privind
componenţa comisiei de lichidare
(lichidatorul numit) şi alte date
necesare.
Banca Naţională examinează
cererea în termen de 2 luni de la
data depunerii corespunzătoare a
documentelor şi eliberează
permisiunea privind lichidarea
benevolă dacă constată că:
a)      hotărîrea privind lichidarea
benevolă a băncii a fost luată cu
respectarea legislaţiei;
b)      banca este solvabilă şi poate
executa fără amînare obligaţiile faţă
de creditori;
c)      documentele prezentate conţin
informaţie completă şi suficientă;
d)     planul propus de lichidare este
în interesul creditorilor băncii;
e)      banca a prezentat în termenul
stabilit documentele suplimentare
solicitate de Banca Naţională,
necesare pentru a constata dacă
sînt întrunite condiţiile de eliberare a
permisiunii.
 contului bancar;
2.    Varietăţile conturilor bancare;
3.    Noţiunea şi caracteristica
generală a contractului depozitului
bancar;
4.    Reglementarea juridică a
raporturilor legate de deschiderea,
gestionarea şi închiderea conturilor
în Republica Moldova.
1.    Noţiunea contului bancar
Operaţiunile bancare pasive –
acestea constau din operaţiuni de
strîngere a mijloacelor libere
disponibile de la persoanele fizice şi
juridice, cu scopul investirii lor
ulterioare. Acestea sunt atrase de
bănci prin deschiderea de conturi
persoanelor fizice şi juridice. 
Contul bancar este contul analitic
deschis de bancă persoanelor fizice
şi juridice, în baza unui contract sau
unei alte modalităţi convenite între
părţi, prin care titularul de cont,
plăteşte sau depozitează la bancă
mijloacele băneşti, avînd dreptul să
încaseze şi să emită documente de
plată fără numerar, în şi din contul
său.
Conturile bancare îndeplinesc 2
funcţii principale:
1.    Sunt instrumente de evidenţă
contabilă a mijloacelor băneşti aflate
în cont;
2.    Este un instrument de realizare
a operaţiunilor bancare.
2.    Varietăţile conturilor bancare
Tipurile de conturi bancare:
a)    Conturile curente, deschise
persoanelor fizice şi juridice, care
înregistrează în ordine cronologică,
în debit şi credit, a tuturor
operaţiunilor bancare, care intervin
în cadrul tranzacţiilor efectuate de
titularul contului. Astfel, contractul
de cont curent, presupune
îndeplinirea cumulativă a tuturor
funcţiilor specifice şi se deosebeşte
de contractul de depozit şi cel de
credit.
b)    Conturile de depozit, care pot fi:
    La vedere, adică contul în care
sunt depuse mijloacele băneşti, cu
scopul consumului sau economisirii,
fără fixarea termenului de păstrare.
Poate fi cu dobîndă dar şi fără
dobîndă. Deşi nu este obligată să
fixeze dobîndă, de regulă, ea este
mai mică decît dobînda la depozitul
la termen.
    La termen, unde se depun
mijloacele băneşti cu dobîndă
pentru o perioadă fixă de timp.
Dobînda este mai mare, pentru că
banca are certitudinea
plasamentului de fonduri pe o
perioadă de timp prestabilită. Astfel,
le poate fructifica, obţinînd mijloace
pentru plata unor dobînzi mai mari.
Eventualele retrageri înainte de
termen se supun unor penalizări
prin plata unor dobînzi. Depozitele
la termen sunt atrase si prin
emiterea de actre banci a unor
certificate de depozit negociabile
purtatoare de dobinzi mari si cu
scadenta foarte diferită. De redula el
sint prevazte pentru ontreprinderi.
    Depozitele de economii în baza
cărora se emit certificate de
economii care sunt instrumente
negociabile în care se specifică
dobînda şi scadentele.  operaţiunile în cont se pot efectua în
Conturile de depozit mai pot fi
impărţite în:
    Conturi nominative. Pentru
eliberarea mijloacelor din aceste
conturi, este necesară identificarea
titularului de cont;
    Cont la purtător. Mijloacele
băneşti se eliberează persoanei ce
deţine carnetul de depozit sau alt
document ce atestă depunerea.
    La împrumut, deschis pentru
înregistrarea creditelor, acestea
putînd fi:
    Împrumuturi de refinanţare de la
banca centrală;
    Împrumuturi contractate de la
alte instituţii financiare, aşa numitele
conturi LORO, deschide de o bancă
la o altă bancă respondentă;
    NOSTRO;
    Cont provizoriu, deschis de
bănci, cu un caracter provizoriu,
destinat pentru acumularea
mijloacelor băneşti, pentru formarea
sau majorarea capitalului. De regulă
se deschid de societăţile
comerciale, la etapa fondării lor sau
cînd S. A. sunt deja înregistrate,
pentru acumularea mijloacelor
pentru emiterea unei emisiuni
suplimentare de acţiuni.
c)    Contul pasant. Este destinat
tranzacţiilor care se compensează.
De regulă se deschid acelor
persoane care nu au un cont
deschis la acea bancă. Se utilizează
pentru operaţiuni izolate, cum ar fi:
    Emiterea unui acreditiv în
favoarea unui terţ, care va opera
restituiri din acest cont;
    Vînzarea/cumpărarea de aur;
    Subscrierea de acţiuni sau
obligaţiuni.
d)    Cont colectiv, care are ca
titulari mai multe persoane şi se
manifestă ca un cont conjuct (fără
cote prestabilite) sau în indiviziune,
cu cote – determinate la deschidere.
Este utilizat de regulă în investiţiile
care se execută de mai mulţi
antreprenori împreună, sau în cazul
unor operaţiuni bancare speciale,
care trebuie să fie realizate de mai
multe persoane împreună.
Cotitularii contului pot da mandat
reciproc pentru reprezentare, pentru
efectuare de operaţiuni în cadrul
contului, în lipsa mandatului,
baza ordinului semnat de toţi co-
titularii. De regulă, există un
contract, unde se indică
responsabilitatea ce va fi împărţită
în mod solidar, între titularii contului.
În cazul contului conjunct, fiecare
dintre titulari poate dispune singur
de fondurile comune, chiar şi după
decesul unuia sau celorlalţi co-
titulari.
În cadrul operaţiunilor pasive se mai
înscriu şi capitalul propriu al băncii,
şi aici poate fi:
a)    Capitalul social – mijloacele
acţionarilor acumulate ca urmare a
vînzării acţiunilor;
b)    Capitalul de rezervă – este
format din profitul băncii, cu scopul
de asigurare a lichidităţii şi
solvabilităţii (scopul de acoperire a
eventualelor pierderi băncii în urma
operaţiunilor desfăşurate);
c)    Fonduri speciale – pentru
anumite categorii de operaţiuni;
d)    Profitul nedistribuit timp de 1
an.
Operaţiunile bancare active –
reprezintă plasarea resurselor
mobilizate ale băncii, în scopul
obţinerii de profit şi de asigurare a
lichidităţii. Acestea, pot fi divizate în:
1.    Operaţiuni de creditare, în
rezutatul cărora se formează
portpfoliul de creditare al băncii şi
reprezintă baza activităţii bancare,
în plasarea resurselor, şi aduc cele
mai importante venituri ale băncii. 
Ele pot fi clasificate după mai multe
criterii.
a)    După debitor:
    Credite întreprinderilor, 
    Guvernului şi organelor APL;
    Populaţia;
    Băncile.
b)    După termenul de utilizare:
    Pe termen scurt, pînă la 1 an;
    Pe termen mediu (1 – 5 ani);
    Pe termen lung (peste 5 ani).
c)    În funcţie de sfera de
funcţionare:
    Credite pentru producţie;
    Credite pentru circulaţie.
d)    După ramura economiei în care
activează debitorul:
    Pentru industrie;
    Comerţ;
    Agricultură;
    Transport.
e)    După caracterul de asigurare:
    Credit ipotecar;
    Credit negarantat (în alb);
    Credite asigurate.
f)    După modul de rambursare:
    Rambursabile total;
    Rambursabile în tranşe.Băncile
oferă credite cu respectarea
următoarelor principii:
a)    Garanţia;
b)    Rambursare;
c)    Termen;
d)    Solvabilitate;
e)    Destinaţia.
2.    Operaţiuni de investiţii, ce
creează baza formării portofoliului
de investiţii;
3.    Operaţiuni de decontare şi de
casă, care sunt nişte servicii ale
băncii, oferite clienţilor săi. 
În grupa operaţiunilor active, se
includ operaţiunile de factoring şi de
leasing.
Factoringul reprezintă cesiunea în
contul băncii a creanţelor neplătite,
ce apar între agenţii economici, în
procesul de realizare a producţiei şi
reprezintă o variaţie a operaţiunilor
comerciale ce se combină cu
creditarea.
Certificatele de depozit se
eliberează numai persoanelor
juridice iar cele de economii, doar
celor fizice. Ele pot fi nominative sau
la purtător. Termele sunt foarte
variate. După expirarea termenului,
banca îşi asumă obligaţia de a plăti
suma indicată şi dobînda aferentă. 
Băncile pot să primească anticipat
certificatele de depozit şi economii
la termen, cu reţinerea unei taxe.
3.    Noţiunea şi caracteristica
generală a contractului
depozitului bancar
Prin contractul de depozit bancar,
banca sau o altă instituţie financiară
(banca), autorizata conform legii,
primeşte de la clientul său
(deponent) sau de la un terţ în
folosul deponentului o sumă de bani
pe care se obligă să o restituie
deponentului după un anumit
termen (depozit la termen) sau la
cerere (depozit la vedere).
Raporturilor dintre bancă şi
deponent li se aplică prevederile
referitoare la împrumut şi la contul
curent bancar dacă acestea nu
contravin naturii depozitului bancar.
Contractul de depozit bancar trebuie
să fie încheiat în scris. Forma scrisă
a contractului se consideră
respectată dacă banca eliberează
deponentului un libret de economii,
un certificat de depozit sau orice alt
document care atestă depunerea
banilor şi care corespunde cerinţelor
legii şi uzanţelor bancare.  băncile comerciale la BNM. Pot fi
Banca plăteşte deponentului o
dobîndă în mărimea şi în modul
prevăzut de contract, iar în cazul în
care contractul nu prevede mărimea
dobînzii aceasta se determină în
conformitate cu prevederile art.619.
Părţile pot conveni ca banca să nu
plătească deponentului dobîndă.
Banca nu poate reduce în mod
unilateral mărimea dobînzii decît în
cazurile prevăzute de lege sau de
contract, cu condiţia respectării unui
termen de preaviz de cel puţin 15
zile.
Dobînda pentru depozitul bancar se
calculează începînd cu ziua
următoare zilei efectuării
depozitului, pînă în ziua precedentă
zilei restituirii sumei depuse sau
decontării acesteia în baza unor alte
temeiuri legale.
Dacă contractul de depozit bancar
nu prevede altfel, dobînda pentru
suma depozitului bancar se plăteşte
deponentului, la cererea acestuia, la
expirarea fiecărui trimestru, iar
dobînzile neridicate în acest termen
se adaugă la suma depozitului
pentru care se calculează dobînda
în continuare. La restituirea sumei
depuse, se plăteşte întreaga
dobîndă calculată pînă la acel
moment.
Banca garantează secretul
informaţiei privind relaţiile de afaceri
cu clientul.
Informaţia care constituie secret
bancar poate fi furnizată numai la
cererea clientului sau a
reprezentantului acestuia.  juridice,
Banca poate furniza o astfel de
informaţie reprezentanţilor
autorităţilor publice numai în cazul şi
în modul prevăzute de lege. În cazul
în care banca divulgă informaţia ce
constituie secret bancar, deponentul
lezat astfel în drepturi poate cere
despăgubiri.
4.    Reglementarea juridică a
raporturilor legate de
deschiderea, gestionarea şi
închiderea conturilor în Republica
Moldova. Suspendarea acţiunilor
în cont. Modificarea şi închiderea
conturilor.
CONTURILE LORO
Deschiderea. Pot fi deschise de
deschise băncilor altor state la
băncile din R. M., de băncile
comerciale ale R. M. către alte bănci
din R. M., pot fi atît în lei
moldoveneşti cît şi în valută străină.  La închiderea contului, titularul de
Se prezintă următoarele documente:
a)    Cererea de deschidere a
contului;
b)    Copia autentificată notarial a
autorizaţiei de desfăşurare a
activităţii financiare;
c)    Dispoziţia BNM, numai pentru
deschiderea contului la BNM;
d)    Pentru băncile străine,
autorizaţia eliberată în ţara de
reşedinţă sau extrasul din Registrul
Bancar al ţării de reşedinţă, precum
şi permisiunea băncii centrale din
ţara de reşedinţă;
e)    Copia autorizaţiei de
desfăşurare a activităţii profesionale
cu hîrtii de valoare, pentru băncile
care desfăşoare un anumit gen de
activităţi financiare;
f)    Copia certificatului de atribuire a
codului fiscal (numai pentru băncile
din R. M.), precum şi certificatul de
înregistrare fiscală (tot pentru
băncile din R. M.) şi fişa cu
specimenele de semnături.
Suspendarea. Operaţiunile în cont
pot fi suspendate prin hotărîrea
instanţei judecătoreşti, prin
dispoziţiile inspectoratului fiscal de
stat şi prin dispoziţia altei autorităţi
împuternicite prin lege. 
Modificarea contului se efectuează
în caz de:
a)    reorganizare a persoanei
b)    cînd se modifică denumirea,
dar care nu este provocată de
reorganizare,
c)    modificarea subordonării,
d)    modificarea esenţei
administraţiei,
e)    lichidarea persoanei juridice.
Închiderea conturilor:
a)    În baza cererii titularului de
cont. 
b)    Dacă este persoană juridică –
la cererea findatorilor sau
proprietarilor. 
c)    În baza hotărîrii instanţei
judecătoreşti.
d)    În baza actelor normative emise
de BNM şi a legislaţiei R. M.
Conturile nu pot fi închise pînă la
achitarea completă a documentelor
percepute şi conţinute în Registrul
de Documente de Decontare,
percepute în mod incontestabil, ţinut
de bancă. 
cont restituie carnetul de cecuri de
numerar neutilizate. Numerele
conturilor închise nu se pot atribui
altor conturi o perioadă nu mai mică
decît termenele generale de
prescripţie, iar documentele juridice
privind perfectarea contului se
păstrează în arhiva băncii. 
Închiderea convenţională a contului.
În scopul limitării prejudicierii
intereselor titularului de cont, şi
dacă aceasta nu contravine
contractului, conturile în care timp
îndelungat (care depăşeşte 2 ani)
nu efectuează mişcarea mijloacelor
de cont, pot fi închise în mod
unilateral, convenţional de bancă. 
Soldurile din aceste conturi se
consolidează într-un cont
centralizat. Numerele de conturi nu
se mai atribuie altor conturi, iar
eliberarea mijloacelor băneşti din
conturile închise convenţional, se
efectuează numai cu permisiunea
persoanelor împuternicite ale băncii,
după o verificare minuţioasă. Dacă
titularul de conturi doreşte să reia
raporturile cu banca, poate încheia
un contract cu aceasta.
1.    Noţiunea şi caracteristica
generală a decontărilor în
practica internaţională
    Operaţiunile de decontări –
plăţile dintr-un cont bancar într-un
alt cont bancar.
În practica comercială, decontările
se desfăşoară în cele mai multe
cazuri prin virament sau decontări
fără numerar. Este orice plată prin
intermediul documentelor fără
utilizarea monedei în forma sa
concretă.
La efectuarea decontărilor fără
numerar, o importanţă majoră o are
mecanismul decontărilor
interbancare, care este diversificat,
şi anume – clearing-ul interbancar,
care constă în stingerea drepturilor
şi obligaţiilor reciproce a băncilor
comerciale, prin intermediul
centrului de decontări existent, de
regulă, pe lîngă banca centrală a
statului. Un asemenea mecanism se
aplică şi în Republica Moldova.
În cadrul decontărilor internaţionale,
asemenea centre nu există, iar
decontările interbancare se
efectuează prin intermediul
conturilor de corespondent. Este
contul unei bănci din străinătate,
unde de regulă, îşi păstrează
mijloacele valutare. Relaţiile de
corespondenţă sunt stabilite prin
acorduri de corespondenţă, numite
şi de parteneriat.
Mecanismele de decontare
interbancare s-au dezvoltat odată cu
tehnologiile.
1.    Transferul letric (prin scrisoare).
Era o informaţie care se transmitea
fizic de la o bancă la altă bancă.
2.    Transferul telegrafic, utilizat prin
telex, fax. În sistemul bancar, mai
este cunoscut sub denumirea de
TT.
3.    Sistemul SWIFT – o tehnică
computerizată (societatea pentru
comunicaţii interbancare, mondiale).
Constituită în 1973 dar funcţionează
din 1977. Transferul poate fi unul;
    normal,
    urgent,
    foarte urgent.
2.    Decontările prin ordin de
plată sau dispoziţie de plată
Ordinul de plată (dispoziţia de plată)
Este dispoziţia plătitorului către
banca care-l deserveşte, să
transfere beneficiarului o anumită
sumă, pe contul acestuia. Plătitorul
este denumit ordinator. El iniţiază
operaţiunea, plăteşte, stabileşte
condiţiile plăţii, constituie depozitul
bancar şi chiar poate revoca
dispoziţia de plată în orice moment,
pînă la executarea plăţii.
Beneficiarul este destinatarul plăţii,
care trebuie să se conformeze
condiţiilor prevăzute de dispoziţia de
plată. Fiind posibilă revocarea, el
are certitudinea plăţii doar în
momentul efectiv al plăţii. Banca
intervine doar ca prestator de
servicii.
Există banca ordonatoare, prin care
plătitorul dă dispoziţia efectuării
plăţii prin ordin de plată şi la care l-a
constituit depozitul bancar şi banca
plătitoare, cea care achită
beneficiarului plata, şi care, fie
solicită anticipat sau ulterior, de la
banca ordonatoare, suma ce a
plătit-o sau urmează să o plătească.
Derularea operaţiunii de dispoziţie
de plată, presupune existenţa unui
document, unui formular, de regulă
tipizat, numit dispoziţie de plată, pus
la dispoziţia clientului de căre bănci,
care trebuie să cuprindă:
–    Numele şi adresa ordonatorului
plăţii;
–    Numele şi adresa beneficiarului
plăţii;
–    Data emiterii;
–    Ordinul de plată (formularea de
a ordona: „Plătiţi”);
–    Suma, în cifre şi litere, cu
indicarea valutei în care se va face
plata;
–    Motivul plăţii;
–    Modul de decontare/plată.
În cazul în care părţile co-
contractante, au domiciliul în ţări
diferite, decontările respective sunt
guvernate de un act de drept
uniform, şi anume: Legea model cu
privire la transferurile internaţionale
de credit, elaborată de Comisia
Naţiunilor Unite pentru dreptul
comerţului internaţional, datînd din
22 mai 1992.
3.    Cecul, varietăţile cecului
Cecul – este un instrument de plată
şi nu un instrument de credit. Este
un titlu de valoare, supus unor reguli
de formă, prin care o parte, numită
trăgător, dă un ordin necondiţionat
băncii sale, numită bancă trasă, să
elibereze o anumită sumă persoanei
indicate în cec, sau deţinătorului
cecului, numit beneficiar.
În 1931, s-a adoptat Convenţia de la
Geneva privind legea uniformă a
cecului. Conform acestei convenţii,
elementele obligatorii ale cecului
sunt:
a)    Denumirea de cec, înscrisă pe
document, în limba în care este
redactat întregul document;
b)    Ordinul simplu şi necondiţionat
de a plăti o anumită sumă (raportul
juridic de cec este un raport
independent de raportul juridic ce a
servit temei pentru eliberarea
cecului);
c)    Denumirea băncii trase;
d)    Adresa locului plăţii;
e)    Locul şi data emiterii cecului;
f)    Semnătura trăgătorului.
Există următoarele concepţii
doctrinare, referitoare la cec. Potrivit
doctrinei franceze, la baza cecului
stă cesiunea de creanţă, adică
trgătorul cecului, cedează
beneficarului, dreptul de a primi o
sumă de bani de la banca trasă.
Conform doctrinei germane, la baza
cecului stă raportul juridic de
mandat, unde mandant este
trăgătorul, iar banca trasă –
mandatar. Viziunea engleză
opinează faptul că cecul este privit
ca o cambie plătibilă la vedere.
Convenţia stabileşte anumite
termene limită, în care cecul poate fi
prezentat către plată pentru
achitare. Un prim termen este de 8
zile, dacă cecul este emis şi plătit în
aceeaşi ţară.
A II-a categorie de termene este de
20 zile dacă este emis într-o ţară şi
plata se face într-o altă ţară, dar pe
acelaşi continent. 70 zile se
stabileşte în cazul dacă emiterea şi
plata sunt pe continente diferite.
Termenul începe să curgă de la
data menţionată în cec, ca dată de
emitere. În general, cecul poate fi
plătit şi peste termen, cu acordul
trăgătorului. În cazul expirării
termenelor indicate, beneficiarul
poate pierde dreptul de regres şi
trăgătorul poate da ordin băncii
trase să nu plătească cecul. Cecul
este un titlu de valoare negociabil,
poate participa la circuitul comercial.
După modul de transmitere a
cecului, avem girarea cecului, adică
transmiterea de la un benefiar la
altul.
a)    În dependenţă de transmiterea
cecului de la un beneficiar la altul,
deosebim:
    Cecuri la purtător – în cec,
trăgătorul nu indică numele
beneficiarului. Transmiterea sau
girul drepturilor asupra cecului se
face prin transmiterea cecului de la
un beneficiar la altul, şi apoi băncii
pentru a fi platit.
    Cecurile la ordin – în el
trăgătorul instituie formula: plătiţi la
ordinul…numele, prenumele,
beneficiarul. Girul unui asemenea
cec se face prin întocmirea unui nou
ordin în folosul altui beneficiar.
La rîndul său, girul poate fi de 2
feluri:
    girul în alb, cînd numele
beneficiarului şi data întocmirii
girului nu se indică, figurînd doar
semnătura girantului.
    girul complet, în care se indică
numele noului beneficiar şi data
întocmirii girului.
    Cecuri nominative, în ele se
indică expres numele beneficiarului.
De regulă nu sunt destinate girului,
dar pentru a fi girate sau andosate,
se întocmeşte o declaraţie de
cesiune autentificată notarial. Plata
unui cec poate fi garantată prin aval
pentru întreaga sumă sau doar
pentru o parte.
Avalul e garanţia dată de un terţ sau
chiar de unul din semnatarii cecului,
dar niciodată din banca trasă.
b)    Dupa modul de încasare, avem:
    Cecuri nebarate, care pot fi
plătite în numerar sau în cont fără
nici o restricţie, la dorinţa
beneficiarului. Acestea se mai
numesc cecuri albe, deschise.
    Cecuri barate, care au un semn
de demarcaţie specific pe faţa
titlului, ce constau în 2 linii paralele
ce se inserează de trăgător sau de
tras. Acestea sunt utilizate pentru
plata dintr-un cont bancar în altul.
    Cecul circular, este un titlu la
ordin, emis de o bancă sau alta
instituţie creditară, pentru sumele pe
care le au la dispoziţie de la
emitentul cecului, la data semnării
acestuia. Acesta este plătibil la
oricare din locurile arătate de
emitent. Temenul de plată a cecului
dat nu este mai mare de 30 de zile.
Girul cecului circular în favoarea
emitentului stinge cecul circular.
    Cecul de călătorie sau de voiaj,
care are o valoare fixă imprimată pe
el odată cu tipărirea lui. Se emit de
bănci şi se vînd clienţilor săi pentru
înlocuirea banilor lichizi şi
efectuarea cheltuielilor de călătorie,
dar şi pentru protejarea clienţilor
pentru eventualele sustrageri în
timpul calatoriei. La data emiterii
cecului de calatorie, beneficiarul
semnează pe fiecare exemplar în
faţa emitentului, iar la data
prezentării către plată, semnează
încă odată în faţa trasului. Prin
compararea celor 2 semnăaturi se
stabileşte identitatea beneficiarului.
Acest tip de cec poate fi acceptat
către plată si de alţi corespondenţi
ai băncii, cum sunt hoteluri,
restaurante, magazine, etc. Aceşti
corespondenţi vor prezenta ulterior
cecurile băncii emitente pentru
creditarea contului cu sumele
corespunzătoare.
    Cecul poştal, este un serviciu
bancar dar prestat de poştă.
Utilitatea acestuia apare în
localităţile în care bancile nu sînt
interesate să-şi deschidă sucursale,
filiale.
4.    Cambia
Este un titlu de credit, care
reprezintă o creanţă scrisă, este un
titlu de valoare, care conţine o
obligaţie necondiţionată prin care
trasul se obligă să plătească la
scadenţă o anumită sumă de bani –
beneficiarului.
În 1930, Convenţia de la Geneva a
adoptat Legea Unitară a Cambiei. În
raportul juridic de cambie participă:
a)    Trăgătorul, care este şi creditor;
b)    Trasul sau debitorul;
c)    Beneficiarul, care poate fi şi
trăgătorul sau o terţă pesoană.
Creanţa trăgătorului către tras
reprezintă proviziunea, adică
acoperirea cambiei.
Cambia este un titlu de credit, avînd
mai multe utilităţi:
1.    Credit comercial – utilizat de
regulă, de producător în raporturile
cu comercianţii engro-sişti, care
cumpără produsele sale. În
momentul vînzării, pentru a-i acorda
cumpărătorului un credit de cîteva
luni, producătorul emite o cambie, al
cărei tras este cumpărătorul, plata
urmînd să fie efectuată de către
acceptantul cambiei la termenul
menţionat.
2.    Creditul bancar – acest credit
comercial poate fi valorificat de
către producător înainte de
scadenţă, prin scontarea cambiei la
o bancă. În acest mod, cambia
devine proprietatea băncii. Banca o
poate accepta ca o garanţie pentru
acordarea unui credit bancar, pentru
rambursarea unui credit acordat
altei persoane, decît beneficiarul
cambiei.
Cambia este un instrument de plată.
Poate fi folosit în locul banilor,
pentru stingerea unor obligaţii. Ea
poate fi uşor transmisă prin gir de la
un beneficiar la altul, pînă la
termenul de scontare.
Cambia este un instrument de
schimb monetar, menit să evite
deplasarea banilor.
Deosebim 2 categorii de cambii.
Legea cambiei din R. M., scoate în
evidenţă aceste 2 forme:
a)    Cambia simplă (biletul la ordin).
Este un titlu de credit, emis de
debitor, prin care trăgătorul se
obligă să plătească o sumă
anumită, la scadenţă,
prezentatorului cambiei sau
persoanelor arătate în cambie, ori
aceluia pe care ea îl va arăta după o
perioadă stabilită. Un gen de
cambie simplă este cambia de
trezorerie, emisă de către Guvern,
în persoana Ministerului Finanţelor,
cu scopul de acumulare pe un
termen scurt a mijloacelor băneşti
temporar libere. Banca, la rîndul
său, poate emite o cambie bancară,
cu scop de acumulare a mijloacelor
băneşti temporar libere.
b)    Trată. Este un titlu de credit
întocmit de creditor, care cuprinde
ordinul necondiţionat dat de trăgător
trasului, de a plăti o sumă anumită
prezentatorului cambiei sau
persoanei arătate în cambie sau
aceluia pe carel va arăta după o
anumită perioadă de timp sau la
cerere.
Elementele obligatorii ale cambiei
(tratei)
1.    Denumirea de „cambie” trecută
în textul titlului, în limba în care este
întocmit;
2.    Ordinul simplu şi necondiţionat
de a plăti o sumă determinată;
3.    Denumirea sau numele, sediul
sau domiciliul, datele bancare ale
persoanei care urmează să facă
plata (a trasului);
4.    Scadenţa, adică termenul de
plată, care este determinat sau
determinabil;
5.    Locul plăţii;
6.    Numele celui căruia sau la
ordinul căruia plata trebuie făcută,
indicînd numele/denumirea,
sediul/domiciliul, datele bancare;
7.    Data emiterii cambiei;
8.    Semnătura emitentului, iar
pentru persoanele juridice,
semnătura şefului şi contabilului –
şef, autentificate cu ştampila unităţii,
iar semnătura persoanei fizice –
autentificată notarial.
Pentru ca trasul să devină persoană
obligată în baza cambiei, ea trebuie
să fie acceptată de tras. Din acel
moment, el se transformă în debitor
cambiat. Acceptarea se poate face
numai pînă la scadenţă. Cambia
poate fi garantată prin aval, pentru
întreaga sumă, sau pentru o parte
numai. Avalul poate fi dat de un terţ
sau de unul din semnatari, şi chiar
de trasul care nu a acceptat cambia.
În practică, avalul este dat de bănci,
în special de banca debitorului,
adică a trasului care a acceptat
cambia.
Cambia poate fi transmisă de la un
beneficiar la altul, prin gir sau
andosare, care poate fi:
a)    Tradiţiune;
b)    Succesiune.
Girul reprezintă operaţiunea prin
care cambia circulă de la un
beneficiar la altul. Conform legii
cambiei a R. M., orice cambie poate
fi transmisă prin gir. Persoanele
obligate prin cambie sunt:
a)    Trasul;
b)    Avalul;
c)    Giranţii.
Toţi ei poartă răspundere deplină şi
solidară faţă de ultimul beneficiar.
Dacă unul din giranţi sau avalul,
execută la scadenţă plata faţă de
beneficiar, la el trec toate drepturile
care rezultă din cambie. Dacă
beneficiarul doreşte să primească
suma cambiei pînă la scadenţă, el
poate vinde cambia băncii sale.
Banca va achita suma cambială şi
va reţine un comision, numită
dobîndă de scont.
5.    Acreditivul documentar
Este un angajament prin care o
bancă, numită bancă emitentă, se
obligă din însărcinarea şi conform
instrucţiunilor clientului, numit
ordonator, să execute o plată sau să
autorizeze o altă bancă, numită
bancă notificatoare (avizatoare) să
efectueze o asemenea plată, în
folosul beneficiarului, contra
prezentări documentelor ce
corespund condiţiilor AD.
Este o modalitate de plată, folosită
în derularea plăţilor între
comercianţi aflaţi în state diferite,
acordă securitate plăţii, banca
asumîndu-şi o responsabilitate
mare.
Subiecţii operaţiunilor prin AD sunt:
a)    Ordonatorul (plătitorul);
b)    Banca emitentă a ordonatorului;
c)    Banca notificatoare (avizatoare)
a beneficiarului, de regulă;
d)    Beneficiarul banilor.
În 1993, Camera Internaţională de
Comerţ de la Paris, a stabilit regulile
şi uzanţele uniforme privind AD.
Mecanismul decontărilor cu ajutorul
AD
1.    Încheierea unui contract
comericial internaţional, care
stabileşte ca modalitate de plată
AD;
2.    Ordonatorul AD dă ordini băncii
sale să deschidă un AD în folosul
beneficiarului;
3.    Banca emitentă a ordonatorului,
transferă banii de pe contul
clientului său la banca notificatoare,
unde suma este depusă într-un cont
de bilanţ special;
4.    Banca notificatoare înştiinţează
beneficiarul despre deschiderea AD;
5.    Beneficiarul plăţii execută
obligaţiile contractuale, expediază
marfa, prestează serviciul şi
perfectează documentele în
conformitate cu condiţiile AD, pentru
a putea ridica contra-valoarea mărfii
sau a serviciului;;
6.    Beneficiarul prezintă
documentele de executare băncii
notificatoare pentru control;
7.    Numai după ce documentele
prezentate sunt verificate şi
corespund întocmai condiţiilor AD,
transferă banii pe contul
beneficiarului;
8.    Banca notificatoare remite
documentele de executare băncii
emitente, pentru a le prezenta
clientului său şi care va putea
recepţiona marfa numai contra
acestor documente.
AD este supus la 2 principii de bază:
a)    Principiul autonomiei AD – AD
este o tranzacţie individuală faţă de
contractul comercial, care a servit
doar bază pentru emiterea AD.
b)    Principiul strictei executări –
banca nu va primi spre executare
plăţile de la beneficiarul
documentar, care sunt aproximativ
conforme condiţiilor AD.
Clasificarea A.D.
1.    În dependenţă de caracterul
obligaţiei băncii emitente:
    AD revocabile, care pot fi
anulate în mod unilateral de
ordonator;
    AD irevocabile, atunci cînd
banca emitentă garantează că AD
nu va fi retras în mod unilateral de
ordonator. Asemenea AD poate fi
anulat doar prin acordul comun al
ordonatorului şi beneficiarului.
Caracterul irevocabil se indică în
contract.
2.    În dependenţă de caracterul
obligaţiilor băncii notificatoare:
    AD confirmate, cînd banca
notificatoare se obligă ea însăşi să
verifice documentele despre
executare de către beneficiar şi să
efectueze plata;
    AD neconfirmate, cînd banca
notificatoare nu-şi asumă o
asemenea obligaţie, documentele
despre executare fiind transmise
pentru control, băncii emitente;
    AD specializate, acestea rezultă
din anumite reglementări legale:
    AD stand-by, scrisoare de
credit, utilizată în special în SUA,
unde legislaţia interzice băncilor să
prezinte garanţii şi serviciul stand-by
este o formă ascunsă a garanţiilor
bancare.
    AD cu clauză roşie (clauză
verde). Acest AD permite băncii
notificatoare să elibereze un avans
benficiarului, pînă la prezentarea
documentelor de executare. De
regulă, se utilizează în cazul
intermedierii sau cînd beneficiarul
este un producător care nu dispune
de mijloace necesare pentru
producerea mărfurilor sau anumitor
componente ale ei, pentru a putea
să le livreze la termen.
Cererea de deschidere a AD trebuie
să conţină în mod obligatoriu,
următoarele date:
a)    Tipul AD;
b)    Datele despre ordonator;
c)    Date despre banca emitentă;
d)    Data deschiderii AD;
e)    Locul unde vor fi prezentate
documentele pentru control;
f)    Modalitatea de consumare a
AD;
g)    Modalitatea de notificare a
transferului AD;
h)    Valoarea AD;
i)    Condiţiile plăţii;
j)    Indicaţii cu privire la
admisibilitatea livrărilor parţiale a
obiectului contractului comercial;
k)    Termenul de expediere a
mărfurilor, produselor, serviciilor şi
descrierea acestora;
l)    Condiţiile livrării;
m)    Indicarea clară a documentelor
şi a termenelor de prezentare a lor;
n)    Semnătura ordonatorului.
6.    Incasoul documentar
Este o modalitate de plată, prin care
banca vînzătorului, a exportatorului,
este însărcinată să încaseze o
sumă anumită de bani de la
cumpărător, contra prezentării unor
documente. În 1995, s-au stabilit
regulile şi uzanţele uniforme pentru
INCASO, de către Camera
Internaţională de Comerţ de la
Paris.
Mecanismul decontărilor prin
INCASO documentar (ID):
1.    Încheierea unui contract
comercial care stabileşte ca
modalitate de plată ID;
2.    Executarea obligaţiilor
contractuale;
3.    Vînzătorul remite băncii sale
documentele despre executare
stipulate în contract, împreună cu
dispoziţia de a încasa o anumită
sumă de bani de la banca
cumpărătorului;
4.    Banca vînzătorului remite
documentele băncii cumpărătorului,
care le verifică, şi, după ce le
transmite cumpărătorului, debitează
contul cumpărătorului cu suma
indicată.
5.    Cumpărătorul, avînd
documentele despre executare,
poate primi marfa de la
transportator;
6.    Banca cumpărătorului transferă
suma băncii vînzătorului, care
creditează contul vînzătorului.
Deosebirea dintre AD şi ID
a)    Iniţiativa deschiderii ID revine
vînzătorului, exportatorului, iar în
cazul AD, de la plătitor, de la
importator.
b)    În cazul AD, banca acţionează
în calitate de garant al clientului său,
iar în cazul ID, ca un simplu
prestator de servicii.
c)    În cazul AD, beneficiarul plăţii
are garanţia solvabilităţii
partenerului său, iar în cazul ID,
beneficiarul plăţii nu dispune de o
asemenea garanţie, de aceea ID se
utilizează doar atunci cînd
posibilităţile şi dorinţa de a plăti a
cumpărătorului, nu se pun la
îndoială.
Dispoziţia de INCASO trezorerial
(general)
Este dispoziţai beneficiarului privind
livrarea incontestabilă a unei
anumite sume de bani, din contul
plătitorului, fără acordul acestuia, în
baza documentelor executorii sau
altor acte, care stabilesc dreptul
virării incontestabile. Ca de
exemplu:
a)    titlurile executorii eliberate de
instanţele judecătoreşti;
b)    înscripţiile executorii ale
notarului;
c)    documentele executorii
eliberate de organele de executare;
d)    documentele echivalente la
perceperea restanţelor în bugetul de
stat, fondul social, etc.;
e)    deciziile organelor în a căror
competenţă intră examinarea
cauzelor contravenţionale,
administrative, aplicarea sancţiunilor
financiare.
Dispoziţiile de INCASO se
întocmesc de către beneficiar în 4
exemplare, şi se prezintă băncii
beneficiare, împreună cu
documentele executorii sau
echivalentele acestora. Primul
exemplar serveşte drept bază
pentru trecerea de la scăderea din
contul plătitorului a sumei şi se
păstrează de banca plătitoare, în
mapa cu documentele zilei.
Al II-lea şi al III-lea exemplar, banca
plătitoare le remite băncii
beneficiare, prin intermediul B.N.M.,
unde, exemplarul II serveşte ca
bază pentru înregistrarea sumei în
contul beneficiarului şi se păstrează
de bancă în mapa cu documentele
zilei.
Exemplarul III, împreună cu extrasul
din cont, se înmînează
beneficiarului, iar exemplarul IV, cu
menţiunea băncii plătitoare,
împreună cu extrasul din cont, se
remite plătitorului.
    Cardurile bancare
Efectuarea operaţiunile prin
intermediul cardurilor bancare este
reglementat prin regulamentele
BNM. Cardul bancar este un suport
de informaţie, standartizat, protejat
şi individualizat, utilizat de deţinător
în modul prevăzut în obligaţiile
reciproce cu emiterea cardurilor, şi
acceptat de comerciant, în calitate
de instrument de plată, la
procurarea de bunuri, servicii,
obţinerea de numerar, etc.
Acestea pot fi atît cartele de credit,
cît şi debit. Între emitenţii şi
utilizatorii cardurilor bancare, se
încheie un contract de carte
bancară.
CAMBIA
Denumirea de cambie vine de la
locul unde a inceput utilizarea ei
semnificativa, in Italia medievala, si
este inspirata de expresia „lettra di
cambiare” (scrisoare de schimb. Si
frantuzescul lettre de change evoca
schimbul.
Scrisoarea de schimb insemna la
epoca la care instrumentul a capatat
audienta, ordinul dat de beneficiarul
unei furnituri unei persoane (nu
neaparat banca) la care avea un
depozit sau care ii era debitor, sa
plateasca unei alte persoane care
era furnizor si, deci, creditor, o suma
de bani la locul unde se afla
depozitul corespunzator sau cel
desemnat sa plateasca.
Se evitau, astfel, circuitele
geografice fiind nesigure si
deplasarea numerarului riscanta,
remuneratia furniturii prin remiterea
sumei de bani corespunzatoare la
data contractarii ei.
Potrivit acestei scheme traditionale
de creatie a cambiei, astazi aceasta
este un titlu la ordin abstract,
complet, format, constituit de o
persoana numita tragator, care intr-
un inscris purtand aceasta
denumire, de cambie, da ordin unei
persoane, numita tras, sa plateasca
o suma de bani unei alte persoane,
numita beneficiar.
Este un titlu la ordin pentru ca in
absenta unei mentiuni speciale,
anume aceea „nu la ordin”, ea
circula intr-o modalitate specifica
care se realizeaza printr-o simpla
mentiune facuta in cuprinsul ei
despre intentia de transmitere,
numita gir.
Este un titlu complet pentru ca
potrivit literalitatii care
caracterizeaza titlurile comerciale de
valoare, are valoare numai pentru
mentiunile facute in cuprinsul lui si
numai in masura in care aceste
mentiuni sunt cele obligatorii, ceea
ce inseamna ca absenta uneia
dintre ele atrage invaliditatea titlului.
Este un titlu abstract pentru ca
validitatea lui nu depinde de
mentiunea cauzei platii sau a cauzei
ordinului de plata. Chiar daca
formularele editate de BNR au
mentiunea privind cauza platii, daca
aceasta nu este completata sau
este completata deliberat contra
realitatii raportului dintre tragator si
tras, cambia este valida.
 Confectionarea cambiei
Miracolul cambiei este ca odata ce
este emisa beneficiarului si mai ales
dupa ce acesta o pune in circulatie,
folosind primul gir, acel inscris
devine o valoare comerciala, pentru
ca el angajeaza deplin si irevocabil.
Dupa ce a fost girata cambia nu mai
poate fi revocata, indiferent in ce
conditii a fost emisa.
Regularitatea confectionarii este
data de mentiunile obligatorii care
trebuie facute si subscrise de catre
emitent (tragator).
Pentru cec, regulile comune sunt
mai putine, dar atat pentru biletul la
ordin cat si pentru cec, in chestiunile
unde nu exista norme speciala se
aplica normele de la cambie.
 Mentiunile obligatorii
1. Denumirea de cambie. Poate
figura distinct ca un titlu distinct
suprapus unui text sau poate fi
cuprinsa in ordinul dat de catre
tragator si care in formula standard
suna: „veti plati contra acestei
cambii…”, urmat de mentiunile „la
ordinul lui…”, numarul exemplarelor
si altele.
In cazul lipsei denumirii de „cambie”,
inscrisul nu va functiona ca o
cambie, nu va beneficia de
avantajele cambiei, nu va avea
valoarea de titlu executoriu, nu va
putea fi avalizata, nu va putea
circula prin gir, nu va fi instrument
de plata a unei prestatii.
Este, insa, acest inscris lipsit de
orice valoarea juridica?
Plecand de la faptul ca
angajamentul juridic exista, ori de
cate ori are forma prevazuta de
lege, ordinul dat de tragator pentru
tras in favoarea beneficiarului
confirma o datorie, oricat de
abstracta ar fi aceasta.
Nu are importanta ca datoria pentru
suma pentru care este trasa cambia
e viitoare, sub conditie sau raportata
la un termen.
Acel inscris va avea valoarea
confirmarii obligatiei de plata a
tragatorului pentru suma prevazuta
in el. intr-un singur caz nu are
aceasta valoare, atunci cand este
trasa la ordinul chiar al tragatorului:
„veti plati contra acestei cambii la
ordinul meu”. In aceasta situatie
trasul nu e obligat sa plateasca, ci
doar daca a acceptat, cambia
…………………………………………
…………………………………………
………………………. Daca trasul a
acceptat, cambia devine executabila
contra trasului.
2. Ordinul neconditionat de plata a
unei sume de bani. Acest ordin este
o expresie literala imperativa. Nu
este de factura administrativa,
militara: „veti plati la ordinul…”.
El trebuie sa fie neconditionat, nu
trebuie alterat, gradat, modulat in
vreun fel. El trebuie sa fie o expresie
clara, directa, nu trebuie sa se
raporteze la elemente care sa-l faca
dependent in continutul, in expresia
sa.
Suma trebuie sa fie determinata. Ea
poate fi exprimata in orice moneda,
dar neaparat intr-o moneda. Este
adevarat ca regulamentele valutare
interzic plata in alta moneda decat
cea nationala, dar asta nu inseamna
ca nu se poate trage o cambie in
euro, plata facandu-se in
echivalentul in moneda nationala
(ROL – roumanien leu).
Se poate stipula si dobanda, dar
numai pentru o cambie platibila „la
vedere” sau „la un anumit termen de
la vedere”.
Pentru cambia „la vedere” aceasta
va fi scadenta. Cambia la vedere
este un instrument de plata, ca si
cecul, care este prin definitie platibil
„la vedere”.
Suma trebuie trecuta in litere si
cifre. In caz de neconcordanta va
prevala cea in litere. Daca sunt
mentiuni diferite atat in cifre, cat si in
litere, va prevala suma mai mica.
Deci, nu functioneaza regula „in
dubio contra stipulatione”.
3. Numele trasului. Trasul este cel
caruia i se da ordinul originar de a
plati. Ordinul, desigur, este in
beneficiul primului posesor
(beneficiarul), dar legea permite ca
o cambie sa fie trasa chiar asupra
tragatorului: „voi plati contra acestei
cambii, la ordinul lui ……, suma de
……”. Aceasta cambie se apropie
de biletul la ordin, in al carui caz
lipseste trasul.
Trasul trebuie indicat prin nume. El
nu trebuie decat sa fie explicit, iar
daca nu sunt date alte elemente de
identificare expresa, trebuie ca din
cuprinsul celorlalte mentiuni, sa
rezulte posibilitatea identificarii fara
dubii.
Alte mentiuni ajutatoare sunt:
domiciliul trasului; locul platii, ce
poate coincide cu domiciliul trasului.
Tragatorul poate sa indice si o alta
persoana care sa plateasca la
nevoie. Aceasta persoana este
numita de lege „indicatul la nevoie”;
este un tras de rezerva, pentru
ipoteza ca trasul principal nu
plateste. Si girantul si avalistul pot
mentiona un indicat la nevoie.
Cambia poate fi trasa la ordinul
tragatorului insusi (el este si
beneficiar), asupra tragatorului
insusi (tragatorul este si tras);
cambia mai poate fi trasa „pentru
contul unui tert”. Tertul apare ca un
beneficiar de rezerva.
4. Scadenta. Este o mentiune care
poate lipsi. Va fi socotita, in acest
caz, platibila la vedere. Dar daca
este asa, cambia trebuie prezentata
la plata in termen de un an de la
data sa (data redactarii). Aceasta
data poate fi prelungita de tragator.
Tragatorul, ca si girantul, poate
reduce acest termen de un an.
Specii de scadenta:
(a) la o zi fixa;
(b) la un anumit termen de la
vedere.
Daca scadenta este la una sau mai
multe luni de la data emisiunii sau
de la vedere, data concreta este
ziua corespunzatoare din luna in
care trebuie facuta plata.
De exemplu: daca 8 aprilie este
data emisiunii, iar scadenta
prevazuta in cambie este „5 luni de
la emisiune, atunci 8 septembrie
este data scadentei; daca data
emiterii este 8 aprilie 2003 si
scadenta „5 luni de la vedere”,
cambia trebuie prezentata la plata
cel mai tarziu la 8 aprilie 2004, data
scadentei fiind 8 septembrie 2003.
…………………………………………
…………………………………………
…………………………………………
………
(c) Un alt gen de scadenta este „la
un anumit termen de la data
emisiunii. Calendarul care decide
este cel al locului platii. Cambia care
are scadente succesive sau alte
scadente decat cele prevazute de
lege este nula.
5. Locul platii. Daca nu este
mentionat anume, se socoteste cel
aratat langa numele trasului. Daca
nu exista nici aceasta mentiune, se
socoteste a fi domiciliul trasului.
Daca sunt mentionate mai multe
locuri, el este la alegerea
posesorului. Daca este domiciliul
unui tert, deci o persoana care nu
este implicata in raportul cambial, el
poate fi si domiciliul acestuia si alt
loc din acea localitate.
6. Numele beneficiarului. Ca si
trasul, beneficiarul trebuie indicat
prin atatea elemente incat sa poata
fi identificat fara dubii.
7. Data si locul emiterii. Daca
lipseste locul, ea se socoteste
semnata in locul mentionat langa
numele tragatorului.
8. Semnatura emitentului. Emitentul
este, evident, tragatorul. El se poate
desemna cu numele de „tragator”,
de „emitent”, cu orice formula care
sa-i stabileasca fara echivoc
calitatea de emitent, de autor al
primului ordin de plata. Poate sa se
desemneze „autor”, „ordonator”.
Identitatea lui trebuie stabilita, daca
e persoana fizica, prin nume si
prenume, iar semnatura trebuie sa
cuprinda numele si prenumele.
Deci, in masura in care semnatura
urmeaza perfect numele si
prenumele, ele pot fi una si aceiasi
mentiune.
Daca insa numele si prenumele au
o redactare tehnica, deci nu apartin
tragatorului, semnatura trebuie sa
fie separata.
In cazul unei persoane juridice, cel
care se angajeaza pentru ea trebuie
sa urmeze aceleasi reguli de
semnatura. Deci, trebuie trecuta
firma (numele comercial, denumirea
persoanei juridice asa cum este ea
inregistrata). Se admite si numai
numele si initiala prenumelui.
Trebuie sa deosebim „semnatura
tragatorului” de „semnarea cambiei”.
Acest al doilea inteles are in vedere
angajamentul cambial al celorlalte
persoane care intervin in evolutia
cambiei: giranti, avalisti,
intervenienti, acceptanti.
Trasul care accepta cambia,
indiferent ca prezentarea la
acceptare este sau nu precizata in
cambie, devine un semnatar, adica
un obligat cambial
Deci, semnarea cambiei are
semnificatia de integrare in tabloul
celor care devin obligati celor care
devin obligati la plata cambiei.
In legatura cu aceasta consecinta a
semnarii cambiei, s-au format
expresiile de semnatar cambial,
obligat cambial sau cambialmente.
Astfel, simpla semnatura (nume si
prenume) aplicata pe fata (recto)
cambiei, valoreaza aval pentru
tragator.
CAMBIA IN ALB este cambia care
are ca mentiuni numele tragatorului,
data emiterii si semnatura
tragatorului. Ea trebuie completata
de un posesor legitim in trei ani de
la emitere. Posesorul legitim este
cel care o prezinta completata.
Exista mentiuni facultative si
mentiuni care, chiar daca ar fi
inserate, se considera inexistente.
Este admisa mentiunea privind
dobanda numai pentru cambia
platibila la vedere sau la un termen
de la vedere.
Se admite, si este uzuala,
mentiunea „fara protest” sau „fara
cheltuieli”. Aceasta mentiune
dispenseaza pe posesorul cambiei
de a face actul numit protest ca o
conditie a regresului cambial.
Regresul este urmarirea celor
obligati cambialmente fata de
posesorul indreptatit sa execute, sa
valorifice cambia. In termeni
comuni, regresul inseamna o
indestulare din antecedenta
cambiala, deci de la obligatii
cambiali din spatele celui care
executa cambia.
Sunt si mentiuni care se socotesc
nescrise, desi sunt de domeniul
cambial, de exemplu, mentiunea de
descarcare pentru acceptare sau
pentru plata.
 Pluralitatea exemplarelor
cambiei
Aceasta posibilitate de a trage
cambii in mai multe exemplare
identice, nu trebuie confundata cu
facerea unor copii ale cambiei.
Aceasta tragere in mai multe
exemplare, are drept scop si poate
avea de efect, formarea si
functionarea a tot atatea titluri cate
exemplare s-au tras.
Daca exemplarele aceleiasi cambii
nu sunt numerotate, ele vor
functiona categoric drept cambii
distincte. Diferenta intre
exemplarele plurale si cambiile
distincte consta in imposibilitatea
recuperarii exemplarelor concurente
in cazul din urma.
Daca acelasi girant face pe mai
multe exemplare giruri catre
persoane diferite, el este obligat
cambialmente pentru fiecare dintre
giruri. Astfel, se intelege, doua sau
mai multe exemplare devin
susceptibile de o circulatie cambiala
diferita.
Oricum, trebuie inteles ca
mentiunile, semnaturile aplicate
numai pe unul dintre exemplare, se
socotesc scrise pe toate, daca
exemplarele sunt numerotate.
Cumularea exemplarelor poate fi
facuta de posesorul legitim al unui
exemplar cand alt exemplar a fost
trimis spre acceptare. Este logic ca
in acest caz posesorul unui
exemplar are un moment critic si sa
procedeze la cumularea
exemplarelor.
 Copiile cambiei
Sunt reproduceri pe care are dreptul
sa le obtina un posesor legitim. El
poate cumula copia cu titlul original
de la detinatorul acestuia.
Alterarea cambiei in orice mod ii
obliga pe semnatarii posteriori
alterarii, in limita textului rezultat din
alterare.
 Anularea si inlocuirea
cambiei
Legea ofera solutii pentru situatiile
in care cambia este pierduta,
sustrasa sau distrusa.
Trebuie observat aici ca in cazul
altor hartii, insemne de valoare, cum
ar fi moneda, emitentul nu este
obligat sa inlocuiasca titlul sustras,
pierdut, distrus.
Operatiunea de anulare este in
competenta tribunalului locului de
plata.
Daca totusi cambia reclamata ca
pierduta, sustrasa sau distrusa
apare la un detinator, acesta are
dreptul sa faca opozitie in 30 de zile
de la publicarea in Monitorul Oficial
a ordonantei de anulare a
tribunalului.
Ordonanta de anulare ramasa
irevocabila, da dreptul la plata
cambiei, deci, in puterea legii, cel
care a obtinut ordonanta va putea
sa o valorifice ca si cum ar fi obtinut
titlul cambiei.
Inlocuirea cambiei este prevazuta
pentru situatia in care ea a fost trasa
in alb (are mentiunile denumirii,
semnaturii tragatorului si data
emiterii). De asemenea, pentru
cambia neajunsa la scadenta, se
poate obtine un dupicat.
 Garantarea cambiei
Ca si alte inzestrari ale cambiei,
garantarea se realizeaza intr-un
mod foarte simplu.
Trebuie retinut ca garantiile juridice
ale unor obligatii, angajamente
contractuale, sunt, de regula, acte
distincte de contractele,
angajamentele juridice ale caroro
obligatii sunt garantate.
Aceste garantii pentru celelalte
angajamente juridice, chiar daca
sunt concepute, convenite in
corpusul contractului,
angajamentului, ele sunt totusi acte
juridice distincte, cu regim juridic
distinct (ex. gajul, alte garantii
mobiliare, fidejusiunea sau
cautiunea personala, ipoteca).
Oricum, trebuie retinut ca in dreptul
afacerilor termenul de girant nu
trebuie folosit cu sensul de garant;
girantul este cedentul, transmitatorul
cambiei facuta prin gir.
Garantia pentru obligatia cambiala
se numeste aval. Cel care o da se
numeste avalist, cel care
beneficiaza de ea se numeste
avalizat. Poate fi data de un tert sau
de un semnatar al cambiei.
Aceasta garantie se constituie
printr-o mentiune scrisa pe cambie,
care trebuie sa fie explicita in sensul
ca valoreaza garantie, si trebuie
semnata de autor.
Aceasta mentiune poate fi „pentru
aval” sau oricare alta mentiune care
exprima intentia de a garanta.
Avalul poate fi integral sau partial,
ceea ce nu este admis pentru gir.
Valoreaza aval si simpla semnatura
aplicata pe fata cambiei (recto).
Nu are valoarea de aval semnatura
tragatorului sau a trasului.
Avalul nenominalizat se considera
dat pentru tragator.
Efectele avalului opereaza si pentru
o obligatie nula, sub conditia ca
nulitatea sa nu fie atrasa de vicii de
fond.
Efectul principal al avalului este ca
avalistul poate fi urmarit ca orice
obligat cambial, desigur, fara
conditia de a fi urmarit mai intai
avalizatul.
Avalistul care a platit devine
creditorul cambial al avalizatului (al
celui pe care l-a garantat) si al
celorlalti obligati cambialmente fata
de acesta.
 Circulatia cambiei
Modul propriu este girul.
Transmisibilitatea prin gir este de
natura cambiei, chiar daca nu se
stipuleaza ca ea a fost trasa la
ordin.
Pentru a nu fi transmisibila prin gir,
trebuie facuta mentiunea „nu la
ordin”.
In cazul biletului la ordin, mentiunea
„nu la ordin” dupa denumirea de
bilet la ordin, nu este nici lipsita de
logica, nici o gafa de exprimare.
O asemenea mentiune face cambia
transmisibila numai prin cesiune de
creanta de drept comun.
Girul se face in favoarea unui tert.
Cel care face girul este girantul. Cel
care primeste girul este giratarul,
care este urmatorul posesor legitim
al cambiei.
Girul poate fi facut si in favoarea
tragatorului, a trasului sau in
favoarea oricaruia alt obligat
cambial.
Girul facut in favoarea unui girant
(anterior) il descarca pe acesta.
Giratarul poate sa faca gir in
favoarea celui care i-a facut girul.
Girul in favoarea tragatorului trebuie
facut de un alt posesor decat
acesta, altfel nu are efect. Si acest
gir este descarcator pentru tragator.
Neconditionarea si integralitatea
girului.
Girul nu poate fi facut sub o anumita
conditie. Daca s-a mentionat o
conditie, aceasta se socoteste
nescrisa si nu produce nici un efect.
Daca s-a facut un gir partial, acesta
este nul (spre deosebire de aval,
care poate fi si partial).
Confectionarea girului.
Girul se constituie printr-o mentiune
explicita aplicata pe cambie sau pe
o alonja.
De regula, el se aplica pe verso-ul
cambiei, de aceea operatiunea de
girare se mai numeste si andosare.
Girul cu mentiunea „la purtator” este
considerat un gir „in alb”.
Girul incomplet (acela care arata
numai beneficiarul sau acela care
rezulta numai din aplicarea
semnaturii) este valabil.
Mentiunea explicita trebuie
subscrisa (semnata).
Semnatura aplicata pe verso
valoreaza gir incomplet, tot asa cum
semnatura aplicata pe recto
valoreaza aval (garantie).
Girul incomplet este valabil pentru
ca posesorul cambiei cu un
asemenea gir o poate transmite fara
nici o problema printr-un alt gir.
Girul in alb care nu are numele
beneficiarului va fi completat de
posesor. El poate fi urmat chiar de
un alt gir in alb.
Cel care poseda cambia cu un gir in
alb, o poate transmite la ordinul altei
persoane sau, pur si simplu, o poate
preda asa cum se gaseste unei alte
persoane.
Efectul principal al girului este
raspunderea girantului pentru
acceptare si plata, la fel ca si
tragatorul.
Un girant poate interzice un alt gir.
Girurile pot fi stopate prin mentiunea
ultimului girant. Aceasta nu
inseamna ca girurile urmatoare sunt
nule (e nul pentru vicii de forma sau
daca este partial).
Consecinta interdictiei rezida in
neresponsabilitatea girantului care a
instituit interdictia fata de urmatorii
giratari.
Un giratar se considera posesor
legitim daca el urmeaza unui sir
neintrerupt de giruri.
Girurile sterse nu fac intrerupere.
Ele se considera nescrise.
Giratarul care a dobandit cu buna –
credinta si fara o greseala grava la
transmitere nu este obligat sa
predea cambia celui care a reclamat
pierderea ei.
Girurile speciale.
Exista in conceptia legii unele giruri
cu efecte particulare.
Astfel, exista un gir cu rolul de
simplu mandat. El serveste
giratarului numai pentru a executa
cambia. Un asemenea gir se face
cu o expresie explicita, precum
„pentru procura”, „pentru incasare”,
„valoare pentru acoperire”.
Giratarul (cel care primeste un
asemenea gir) va putea executa
cambia.
El nu va mai putea gira decat tot
pentru procura.
O alta specie este girul in garantie.
El se face cu mentiune explicita,
precum „valoarea in garantie” sau
„valoarea in gaj”.
Giratarul are toate drepturile din
cambie, dar girurile urmatoare nu
pot fi decat „pentru procura”.
Se socoteste, apoi, gir tardiv, cel dar si aceea de a face din tras un
posterior scadentei, cel posterior obligat cambialmente.
protestului de neplata, precum si cel
facut pe o cambie neprotestata la Trasul care a acceptat va fi tinut
timp. obligat ca si tragatorul, girantul sau
avalistul.
Un asemenea gir este un act juridic
valabil. El are semnificatie juridica si In fine, cand prezentarea la
nu e lipsit de orice consecinta, dar acceptare este stipulata in cambie,
daca este facut in cele doua situatii facerea ei are de efect posibilitatea
din urma, are efectul unei cesiuni executarii cambiei chiar mai inainte
ordinare (o transmitere valida a de scadenta.
titlului, dar nu ca gir; ea transmite A treia intrebuintare a termenului
numai drepturile cambiale ale este prezentarea la plata.
cedentului; acesta va suporta toate
exceptiile ce-i apartin, care-i sunt Dupa caz, acceptarea poate sa fie
proprii. precedata de prezentarea la vedere
sau de prezentarea la acceptare
Este gir, numai daca este posterior (poate fi precedata de ambele sau
scadentei. de nici una).
Girul nedatat este prezumat ca fiind Poate fi stipulata chiar in cuprinsul
facut inainte de epuizarea cambiei, cu sau fara termen de
termenului pentru protest. prezentare.
Acceptarea cambiei. Se admite interdictia prezentarii la
In principiu, prezentarea cambiei la acceptare (care este un drept) ca
acceptare este facultativa dar, in stipulatie in cambie, cu titlu de
acelasi timp, este un drept al exceptie, decat atunci cand cambia
posesorului legitim. este platibila la un tert, cand e
platibila intr-o alta localitate decat
Prezentarea la acceptare, care se aceea a domiciliului trasului si atunci
face trasului, nu poate fi stipulata. cand este platibila la un anumit
Daca nu sunt stipulatii particulare, termen de la vedere.
trasul este obligat sa se exprime
prin mentiune pe cambie daca o Se poate stipula si o interdictie
accepta sau nu. temporara de prezentare la
acceptare.
Refuzul de a exprima o pozitie,
trebuie urmat de un protest, daca s-
a stipulat prezentarea la acceptare.
Termenul de „acceptare” are trei
intrebuintari.
Prima este pentru prezentarea la
vedere, cand scadenta este
stipulata la un anumit termen de la
vedere. Cambia e prezentata nu
pentru a fi platita, ci pentru ca trasul
sa ia cunostinta despre ea.
Daca nu e stipulat termen de
prezentare la vedere, atunci
prezentarea trebuie facuta cel mai
tarziu la 1 an de la data emiterii.
A doua intrebuintare a termenului,
este prezentarea pentru acceptare.
Ea are menirea de a-l testa pe tras,
care este determinat sa se exprime,