LUCRARE INTEGRALA - Dobanda

Cuprins:
INTRODUCERE..................................................................................................................3
Capitolul I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND EFECTELE ȘI
STINGEREA OBLIGAȚIILOR.........................................................................................6
1.1 Aspecte generale privind efectele obligațiilor.........................................................6
1.2 Executarea directă a obligațiilor..............................................................................7
1.3 Executarea prin echivalent (executarea indirectă). Răspunderea contractuală
14
Capitolul II. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA DOBÂNZII......24
2.1. Aspecte generale..........................................................................................................24
2.2 Noțiunea dobânzii.........................................................................................................29
2.3 Formele dobânzii..........................................................................................................30
Capitolul III. EFECTELE OBLIGAȚIILOR: CONSIDERAȚII SUPLIMENTARE
PRIVIND INSTITUȚIA DOBÂNZII...............................................................................41
3.1 Regimul juridic al dobânzii legale..............................................................................41
3.2 Limitări ale libertăți contractuale în materie de dobânzi aduse prin prevederile
Ordonanței de Urgență nr. 13/2011..................................................................................46
Legii nr. 72/2013.................................................................................................................48
Concluzii și propuneri de lege ferenda.............................................................................53
Bibliografie...........................................................................................................................58
INTRODUCERE
În general, dobânda reprezintă prețul banilor împrumutați, plasați ori datorați în

virtutea unei convenții, a legii sau a unei hotărâri judecătorești1.
În dicționarele de specialitate, dobânda este definită ca reprezentând „1. suma de
bani stabilită în contractul de împrumut cu dobândă, pe care debitorul împrumutat o
datorează creditorului împrumutător pentru folosința temporară a sumei de bani
împrumutate; 2. suma de bani ce reprezintă daunele-interese moratorii pe care le datorează
debitorul pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului prin simpla întârziere în
executarea obligației sale având ca obiect plata unei sume de bani”2.
Din perspectivă istorică, cea dintâi reglementare în materia dobânzii legale privind
neexecutarea obligațiilor bănești este aceea din Codul civil de la 1864, în cuprinsul art.
1088-1089, art. 1589 C. civ. 1864 stabilind o dobândă legală de 10%, care din anul 1882 a
devenit 5% în materie civilă, respectiv 6% în materie comercială. Mai târziu, prin Legea
din 19 mai 1925, rata dobânzii legale a fost stabilită la 4% peste scontul B.N.R. în materie
civilă, iar în materie comercială de 6% peste acest scont. Prin Legea contra cametei nr. 61
din 2 aprilie 1931, ca și prin Decretul-lege nr. 1700/1938 pentru stabilirea dobânzilor și
înlăturarea cametei, dobânda legală anuală se stabilește la 1% în afaceri civile și 2% în
afaceri comerciale, socotite peste scontul B.N.R., pentru dobânda convențională
prevăzându-se un plafon de 4% peste taxa scontului Băncii Naționale a României3.
În conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii
legale, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, o
obligație este producătoare de dobânzi, fără să se arate cuantumul acestora, se va plăti
dobânda legală, care se stabilește la 6%, iar dobânda convențională nu putea să depășească
dobânda legală.
Obligația de a plăti o dobândă mai mare era nulă de drept și creditorul care
pretindea o asemenea dobândă pierdea și dreptul la dobânda legală, deosebit de aplicarea
sancțiunilor prevăzute de legea penală.
1
Ion Băcanu., Regimul juridic al dobânzii, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 15.
2
M.N Costin ., Costin C.M., Dicționar de drept civil de la A la Z, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, București,
2007, p. 331.
3
Maria Dumitru , Regimul juridic al dobânzii legale, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 59.
3
După anul 1989, având în vedere modificările economice apărute și inflația, în
literatura de specialitate și practica judecătorească s-a apreciat că nivelul dobânzii legale
reglementat prin dispozițiile Decretului nr. 311/1954 este căzut în desuetudine. Prin
urmare, au început să fie folosite alte criterii pentru determinarea prețului folosinței unei
sume de bani. Astfel, până la apariția O.G. nr.9/2000, în practică au fost luate în
considerare: nivelul mediu al dobânzilor practicate pe piața bancară pentru depozitele în lei
ale persoanei fizice, respectiv taxa de scont a Băncii Naționale a României4.
Prin O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești,
dobânda legală a fost stabilită în mod diferit în raporturile juridice civile, față de cele
comerciale. Astfel, dobânda legală se stabilea, în materie comercială, la nivelul taxei de
scont a Băncii Naționale a României, iar din anul 2002, potrivit Legii nr. 356/2002, la
nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României. În toate celelalte cazuri
dobânda legală se stabilea la nivelul taxei de scont/ dobânzii de referință a Băncii
Naționale a României, diminuat cu 20%.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, s-a redefinit regimul juridic al
dobânzilor prin adoptarea unor reglementări ce diferă ca substanță de prevederile
anterioare în materie.
Aceste prevederi privesc aspecte, precum noțiunea de dobândă, momentul de la
curg dobânzile, dobânda legală, corelația dintre dobânzi și daune interese, luând în
considerea faptul că noul Cod Civil4, în forma în vigoare, folosește cuvântul dobândă, dar
și cuvântul interes, acestea fiinte considerate sinonime.
Regimul juridic actual al dobânzilor este reglementat de Codul Civil și de
Ordonanța de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare
pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar – fiscale în
domeniul bancar5.
Așa cum vom observa pe parcursul lucrării, și cum rezultă și din denumirea
Ordonanței de Guvern nr. 13/2011, acest act normativ prevede două categorii principale de
dobândă, și anume dobânda legală remuneratorie și dobânda penalizatoare pentru obligații
bănești.
4
Noul Cod Civil (Legea 287/2009), actualizat 2017, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil
din 1 octombrie 2011.
5
Ordonanța de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații
bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar – fiscale în domeniul bancar, publicată în
Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august 2011
4
În primul capitol al prezentei lucrării vom prezenta câteva noțiuni introductive
privind efectele obligațiilor și stingerea obligațiilor, punând accentul pe executarea prin
echivalent și răspunderea contractuală.
Cel de-a doilea capitol al lucrării analizează conceptul de dobândă și formele
dobânzii.
În cadrul ultimului capitol al lucrării vom analiza pe noțiunea de dobândă legală,
precum și prevederile cuprinse în O.G. nr. 13/2011 și în Legea nr. 72/2013 privind
măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de
bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități
contractante6.
6
Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor
sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante,
publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013
5
Capitolul I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND EFECTELE
ȘI STINGEREA OBLIGAȚIILOR
1.1 Aspecte generale privind efectele obligațiilor
Codul Civil definește obligația ca o legătură de drept în virtutea căreia debitorul

este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația
datorată. În schimb, doctrina definește noțiunea de oligație mai cuprinzător, pornind de la
creditor la debitor: obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are
dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la
care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat7.
În consecință: obligația este o legătură de drept (iuris vinculum), adică obligația
este obiectul sancțiunii statale, creditorul putând recurge la forța coercitivă a statului pentru
realizarea dreptului său; obligația este un raport juridic; obligația presupune întotdeauna
existența a (cel puțin) două persoane – debitorul și creditorul, aceste persoane fiind
determinate (subiectele obligației); în conținutul acestui raport juridic intră dreptul de
creanță al creditorului (dreptul la executarea prestației sau a prestațiilor) cât și datoria
corelativă a debitorului (procurarea prestației datorate).
Obligaţia civilă desemnează o categorie juridică aparte, permiţând delimitarea ei de
alte obligaţii sau îndatoriri juridice, dar şi de simplele datorii izvorâte din forul interior sau
din simplele convenţii sociale8. Obligaţia civilă este un raport de drept, o legătură stabilită
între (cel puţin) doi subiecţi de drept distincţi în virtutea căreia unul dintre subiecţi
datorează ceva concret celuilalt.
Doctrina juridică românească, şi străină, a adoptat clasificarea generică a izvoarelor
obligaţiilor în două mari categorii, astfel9: actele juridice civile sunt acorduri de voinţă ori
manifestări unilateral de voinţă ale diferitelor persoane făcute cu respectarea ori în
7
Liviu Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod Civil, Editura Universul Juridic,
București , 2012, p. 12
8
Ştefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligaţiilor. Garantarea obligaţiilor, Editura.
C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pp.70 - 99
9
Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 90 - 99
6
executarea prevederilor legale, cu intenţia de a produce efecte juridice, care altfel nu s-ar
putea produce. Aceste se subclasifică în contracte şi acte juridice unilaterale.
Indiferent de izvorul ei, obligația dă naștere unor efecte comune. Astfel se naște
dreptul creditorului:
- la executarea obligației în natură;
- de a recurge la forța de constrângere a statului în cazul în care obligația nu este
executată în natură în mod voluntar, creditorul având dreptul de a obține
executarea obligației în mod silit;
- de a solicita despăgubiri în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare ori
cu întârziere a obligației de către debitor;
- de a lua anumite măsuri conservatorii în legătură cu patrimoniul debitorului său.
Scopul obligației este executarea acesteia. Prin realizarea drepturilor de creanță și
executarea obligațiilor corelative se ating scopurile urmărite de părțile raportului juridic
obligațional. Executarea în natură are loc prin plată, care, în sens larg, este sinonimă cu
executarea în natură, și cuprinde nu numai acele modalități care sting obligația prin
remiterea unei sume de bani, ci toate prestațiile voluntare care constituie obiectul însuși al
obligației. Fără acordul creditorului, executarea nu poate fi înlocuită cu o altă prestație sau
despăgubiri bănești. În consecințăm executarea în natură reprezintă un veritabil principiu
al efectelor obligațiilor10.
În cazul în care executarea în natură ori nu mai este posibilă, ori nu mai prezintă
interes pentru creditor, intervine executarea indirectă sau prin echivalent, ceea ce
presupune plata unor despăgubiri pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu
întârziere.
1.2 Executarea directă a obligațiilor
În accepțiunea tradițională, obligația, ca și raport juridic obligațional, indiferent de

izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu
facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancțiunea
constrângerii sale. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație negativă
sau pozitivă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor are
10
Emod Veress, Drept Civil. Teoria general a obligațiilor, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2016, p.
147
7
ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și, implicit,
stingerea raportului juridic de obligație.
Executarea obligațiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea
voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură voluntară) și executarea
silită (sau plata silită care poate fi o executare directă în natură sau indirectă, adică prin
echivalent).
Principiul executării întocmai a obligaţiilor11. Executarea în natură a obligaţiilor
semnifică executarea în totalitate a prestaţiilor însăşi, la care este îndatorat debitorul,
obligaţie care nu poate să fie înlocuită cu altă prestaţie ori cu despăgubiri băneşti, fără
acordul creditorului.
Principiul executării întocmai a obligațiilor este consacrat de art. 1516 alin. (1) C.
Civ. conform căruia „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a
obligației”. Pentru a corespunde principiului citat, executarea obligațiilor debitorului
trebuie să satisfacă trei criterii și reguli, în același timp:
a) obligațiile trebuie să fie executate în întregime, astfel cum rezultă acestea din
actul sau faptul juridic care le-a dat naștere (expresia cantitativă a principiului);
b) obligațiile trebuie executate exact cum acestea rezultă din actul sau faptul
juridic ce constituie izvorul lor (expresia calitativă a principiului);
c) obligațiile trebuie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic
ce a dat naștere obligației (expresia temporală a principiului).
Principiul executării în natură a obligațiilor stabilește o ierarhie în cadrul
modalităților de stingere a obligațiilor. Are prioritate executarea exactă și voluntară în
natură (plata) iar, mai departe, creditorul (nu și debitorul) are un drept de opțiune între a
cere executarea silită în natură (plata silită) sau executarea silită prin echivalent (o altă
formă de plată silită) sau a utiliza o altă modalitate legală pusă la dispoziție ca mijloc de
satisfacere a creanței sale (poate utiliza în materie contractuală, dreptul de a solicita
rezoluțiunea, rezilierea sau reducerea prestațiilor).
Plata. Executarea directă sau în natură a obligațiilor are loc, de cele mai multe ori,
de bunăvoie, adică prin plată. Totuși în cazul în care debitorul a refuzat executarea de
bunăvoie, creditorul poate să ceară și să obțină executarea în natură prin intermediul forței
de constrângere publice. Așadar, executarea directă sau în natură a obligațiilor poate avea
loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a prestației,
11
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Noul Cod Civil - Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, vol. 1,
Bucureşti, 2012, p. 1072 şi urm
8
împotriva voinței debitorului, prin constrângere. Prin plată, debitorul este liberat din
raportul juridic obligațional (liberatio).
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei
alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației (prestatio vera rei debitae).
Noțiunea de plată în sens juridic se folosește în sens larg, de a da sau de a face, nu se referă
numai la executarea obligației de a plăti o sumă de bani12.
Noțiunea de plată a suscitat discuții îndelungate sub imperiul vechiului Cod Civil
legate de natura juridică a acestei instituții. Noua reglementare nu soluționează conflictul
teoretic existent (și nici nu intenționează se pare, să tranșeze o chestiune atât de delicată)13.
Din punct de vedere practic, noțiunea de plată are două înțelesuri: mijloc de
executare voluntară a unei obligații și în accepțiunea tradițională a acestui mecanism
juridic, de act juridic.
Orice plată presupune o datorie. Restituirea nu este admisă în privința obligațiilor
naturale care au fost executate de bunăvoie. Plata este un act juridic, o convenție între cel
care o execută (solvens) și cel care o primește (accipiens) sau, într-o altă opinie, o
succesiune a două acte juridice unilaterale, actul unilateral al debitorului de efectuare a
plății și actul unilateral al creditorului de acceptare, având rolul de confirmare a plății14.
Subiectele plății. Terminologic, cel care face plata (chiar dacă nu este debitorul) se
numeşte solvens, iar cel care primeşte plata (creditorul ori altul indreptăţit) se numeşte
accipiens, şi aceasta indiferent de obiectul concret al prestaţiei plătite15.
Plata poate să fie făcută de orice persoană 16 (solvens), chiar dacă este un terț în
raport cu acea obligație (poate fi efectuată de debitor, de un codebitor solidar, de un
fideiusor, de un mandatar, de gestionarul unei afaceri, de un donator care face o donație
indirectă, o liberalitate în favoarea debitorului). În cazul obligațiilor intuitu personae, plata
poate fi făcută numai de către debitor.
Dacă plata este făcută de un incapabil, debitorul care a executat prestația datorată
nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.
De la regula conform căreia creditorul nu are dreptul să refuze plata chiar dacă este
făcută de un terț, există excepțiile17:
12
A se vedea Art. 1469 alin. (2) Cod Civil
13
L. Pop, I-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 707
14
Emod Veress, op.cit, p. 148
15
Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 70
16
A se vedea art. 1472 Cod Civil
17
Ş. Scurtu, op.cit., pp.70 - 99
9
a) în situația în care natura obligației impune ca plata să fie făcută numai de către
debitorul acelei obligații, în afară de situația când creditorul își da acordul;
b) în situația în care s-a stipulat în convenția părților că executarea poate fi făcută
numai de către debitor;
c) în cazul obligațiilor de a da un lucru cert, conform art. 1482 alin. (1) și (2) Cod
Civil, plată poate fi făcută nummai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o
persoană cu capacitate deplină de exercițiu;
d) creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terț dacă debitorul
l-a încunoștințat în prealabil că se opune la această, cu excepția cazului în care un
asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
Plata efectuată de un terț, dacă nu se află în unul din cazurile de excepție, atrage
stingerea obligației debitorului față de creditor dacă este făcută pe seama debitorului. Dacă
plată a fost efectuată de terț fără intenția de a face o liberalitate, aceasta nu va avea ca efect
o subrogație de drept a terțului în drepturile vechiului creditor. Există, însă, cazuri
prevăzute de lege când odată făcută plata de către terț pe seama debitorului18 :
a) subrogatia se produce de drept în cazurile subrogației legale prevăzută de
art. 1596 Cod Civil;
b) se produce pe cale convențională dacă sunt respectate condițiile prevăzute
de art. 1594 Cod Civil (pentru subrogația consimțită de creditor), respectiv de art.
1595 Cod Civil (pentru subrogația consimțită de debitor);
c) subrogația nu se produce dacă nu sunt respectate condițiile legale ale
subrogației.
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convențional,
persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanță să o primească. După
decesul creditorului, plata trebuie făcută moștenitorilor.
Plata făcută unui terț este totuși valabilă în trei situații19:
a) dacă plata este ratificată de creditor;
b) dacă cel care a primt plata devine ulterior titularul cranței;
c) dacă plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii
semnate de creditor.
Plata făcută în alte condiții stinge obligația numai în măsura în care profită
creditorului.
18
P.Vasilescu, op.cit., pp. 90 - 99
19
Emod Veress, op.cit., p. 149
10
Obiectul plății. Înainte de toate, pentru executarea obligației trebuie să existe
identitate între plată și obligație 20. Identitatea trebuie să se manifeste atât sub aspect
cantitativ cât și sub aspect calitativ. Expresia „aproximativ” conferă conform uzului
vânzătorului dreptul de a livra cu 5% mai mult sau mai puțin, altceva nu21.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă
valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la
aceasta. Această operațiune poartă denumirea de dare în plată. Prin darea în plată se
schimbă obiectul plății22. În acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua
prestație este efectuată.
Noul Cod civil consacră mai multe articole modului specific în care se face plata în
funcţie de caracteristica prestaţiei concrete care urmează să fie executată.
Pentru obligaţiile de a (dare) ar trebui să facem distincţie după dreptul şi bunurile
care sunt supuse translaţiei juridice de la debitor la creditor 23. Astfel, pentru bunurile certe,
debitorul trebuie să fie, în principiu, proprietarul acestora şi să aibă capacitatea de a le
înstrăina.
Dacă datornicul nu e proprietar al bunului promis, el se consideră ţinut să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către creditor, debitorul fiind astfel
obligat să le procure „si le transmit creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului” .
Soluţia noului Cod civil nu ţine cont că bunul poate fi revendicat cu succes de un terţ, caz
în care creditorul va trebui să îi restituie bunul .
Locul plății. Acesta este stabilit de părţile raportului obligaţional, dispoziţiile legale
aplicându-se doar în ipoteza în care acestea au tăcut.
Noul Cod civil stabileşte un şir de reguli de determinare a locului plăţii, care ţine
seama în special de natura prestaţiei. Astfel24:
- obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii;
- obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în
care bunul se afla la data încheierii contractului;
20
Paul Malaurie, Drept Civil. Obligațiile. Traducere a ediției a 3-a din limba franceză, Editura Wolters
Kluwer, București
21
I.I.Predoviciu, P. Ney,Codul comercial din Transilvania. Adnotat, Oradea Mare, Tipografia Adolf
Sonnenfeld Societate Anonimă, 1925
22
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p.306
23
Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil - Comentariu pe
articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012, p. 1072 şi urm
24
L. Pop, S.I.Vidu, op.cit., pp. 699 şi urm
11
- celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la
data încheierii contractului”.
Partea care, după încheierea contractului, își schimbă domiciliul sau, după caz,
sediul determinat, ca loc al plății, suportă cheltuielile suplimentare pe care această
schimbare le cauzează25.
Data plății. În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie
executată de îndată. Instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul
unde urmează să se facă plata o impune26.
Noul Cod civil reglementează şi plata anticipată potrivit prevederilor art. 1496 Cod
civil. Dacă din natura contractului sau a obiectului prestaţiei nu reiese contrariul, debitorul
poate să renunţe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, şi să execute
obligaţia înainte de scadenţă. Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un
interes legitim ca aceasta să fie făcută la termen.
Cheltuielile plății. Acestea sunt în sarcinile debitorului, în lipsă de stipulație
contrară.
Dovada plăţii. Sugerând că ar fi vorba despre un principiu, datorită faptului că e
plasat în capul unei secțiuni distincte, Codul Civil dispune ca dacă „ prin lege nu se
prevede altfel, dovadă plății se face cu orice mijloc de proba”27.
Imputația plății. Pot exista situații în care un debitor are mai multe datorii față de
același creditor și care au același obiect. În aceste situații, în cazul unei plăți efectuate de
debitor care nu stinge toate datoriile, se ridică problema imputației plății. Prin regulile de
imputație se determină care dintre datorii se va stinge prin plata efectuată.
Imputația plății este de două feluri28: convențională, unilaterală (efectuată prin
acordul părților, făcută de debitor sau de creditor) și legală (în lipsa imputației
convenționale).
Imputația are patru seturi de reguli29. Dacă potrivit unui set de reguli nu se ajunge la
un rezultat, se va trece la următoarea grupei de norme. Astfel:
a) imputația plății poate fi făcută în primul rând prin acordul părților,
25
A se vedea art. 1494 alin. (2) Cod Civil
26
E. Veress, op.cit., p.157
27
A se vedea art. 1499 Cod Civil și urm
28
Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op.cit., p. 1072 şi urm; L. Pop,
S.I.Vidu, op.cit., pp. 699 şi urm
29
E. Veress, op.cit., p.158
12
b) dacă nu există un acord, de către debitor,
c) dacă debitorul omite să facă imputația, imputația poate fi efectuată de către
debitor,
d) în ultimul rând, dacă nici creditorul nu face imputația, atunci imputația se va
determina potrivit legii.
Punerea în întârziere a creditorului. Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când
refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa obligația.
Punerea în întârziere a creditorului are loc printr-o somație, prin care creditorul este invitat
să primească prestația datorată, cu indicarea locului, datei și orei când suma sau obiectul
oferit spre plată urmează să fie predat creditorului30.
Efectul esenţial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează
de obligaţie, care se considera stinsă la data consemnării plăţii, iar riscurile bunului trec la
creditor31.
Executarea silită în natură. Articolul 1516 alin. (1) Cod civil consacră principiul
executării în natură (directe) a obligaţiei, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea
integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
Executarea în natură a obligaţiei „presupune îndeplinirea prestaţiei la care s-a
obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent bănesc”32.
Articolul 1516 alin. (2) Cod civil nu instituie o ordine de exercitare a mijloacelor
juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcţie de
circumstanţe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.
Cu toate acestea, din interpretarea altor texte ale noului Cod civil, precum art.
1527 alin. (1) şi art. 1549 alin. (1), rezultă prioritatea executării silite în natură a
obligaţiilor faţă de celelalte mijloace de satisfacere a dreptului creditorului. Pentru a putea
recurge la mijloacele amintite, este necesară îndeplinirea a două condiţii generale:
 neexecutarea obligaţiei să nu aibă justificare legală, în sensul că debitorul nu poate
dovedi existenţa uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligaţiei sale
(ordinea executării prestaţiilor, excepţia de neexecutare a contractului sinalagmatic,
imposibilitatea de executare datorată forţei majore, cazului fortuit sau unui
30
P.Vasilescu, op. cit., p. 73
31
A se vedea art. 1512 Cod civil
32
Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
p. 310
13
eveniment asimilat acestora, neexecutarea imputabilă creditorului sau unui terţ
pentru care debitorul nu este ţinut să răspundă)33
 debitorul să fie în întârziere (art. 1521-1526 Cod civil) 34.
1.3 Executarea prin echivalent (executarea indirectă). Răspunderea contractuală
Ca regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la

executarea obligaţiei în natura sa specifică. Prin excepţie, dacă executarea în natură nu
(mai) este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natură, acesta poate
obţine executarea prin echivalent (indirectă) a obligaţiei35.
Executarea prin echivalent poate prezenta interes în trei situații: dacă obligația
asumată are caracter intuitu personae și nu este executată de către debitor, dacă executarea
obligației în natură nu mai prezintă interes pentru creditor, termenul esențial de executare
fiind depășit; dacă debitorul încalcă obligația de a nu face, efectuând faptul negativ
interzis.
Se consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că
prejudiciul trebuie reparat integral prin echivalent bănesc 36. Dreptul creditorului la daune-
interese, în locul prestației în natură, este în viziunea noului Cod civil, echivalentul
executării silite indirecte37. Cu alte cuvinte noul Cod civil pare 38 să identifice executarea
prin echivalent cu repararea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea unei obligații. Astfel
răspunderea civilă a debitorului, chiar dacă e generată de neîndeplinirea obligațiilor, nu se
angajează decât dacă această neîndeplinire cauzează un prejudiciu distinct de neplata
obligației.
Creditorul are dreptul la daune – interese pentru repararea preudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără ustificare
sau, după caz, culpabile a obligației.
33
A se vedea art. 1351, art. 1352, art. 1517, art. 1555-1557 şi art. 1634 Cod civil
34
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 – 1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, pp. 856 şi urm,
35
A se vedea art. 1527 şi art. 1530-1548 Cod civil
36
A se vedea art. 1531 Cod Civil
37
A se vedea art. 1530 Cod civil; Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 –
1649, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 856 şi urm.
38
Reglementarea este confuză, dar art. 1537 ne permite să conchidem că redactorii noului Cod civil fac
diferența între răspunderea contractuala și executarea în general prin echivalent a obligațiilor. Ovidiu – Sorin
Nour, Teodor Bodoaşcă, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 323 - 333
14
asumată are caracter intuitu persoane și nu este executată de către debitor; dacă executarea
interzis.
În caz de executare indirectă, obligația inițială suportă o transformare, dreptul de
creanță inițial este înlocuită cu o altă creanță, dreptul la despăgubiri (daune interese).
Daunele interese pot fi de două feluri:
a. Daunele moratorii reprezintă echivalentul preudiciului suferit de creditor din cauza
executării cu întârziere a obligației. Daunele moratorii pot fi cumulate cu executarea
în natură (voluntară sau silită) sau cu daunele compensatorii;
b. Daunele compensatorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl
suferă din cauza neeexecutării toale sau parțiale a obligației. Prin acordarea
daunelor compensatorii, are loc înlocuirea totală ori parțială a prestației datorate
inițial de către debitor cu un alt drept de creanță, cel referitor la plata unor
despăgubiri. S-a arătat în mod just că daunele compensatorii „nu semnifică o
novație a obligației anterioare pe care instanța ar consacra-o fără voia părților;
despăgubirile sunt datorate în virtutea însăși a obligației inițiale, ele constituie
obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune, al executării obligației respective”39.
Alături de instituția răspunderi extracontractuale, constituie obiect de studiu al
dreptului civil al obligațiilor și răspunderea contractuală40, adică „dreptul creditorului
contractual la daune – interese (despăgubiri) în cazul în care debitorul lui nu execută
contractul sau execută într-un mod deficitar (cu întârziere sau necorespunzător calitativ)” 41.
Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, ceea ce decurge din
principiul forței obligatorii a contractului. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește
această îndatorire, ea este răspunzătorare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este
obligată să repare aceste prejudiciu, în condițiile legii42.
Așa cum putem observa răspunderea extracontractuală este un izvor al obligației, în
schimb, în cazul răspunderii contractuale, contractul este izvorul obligației. Practic, între
39
Popescu T.R., Anca P., Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968
40
Sediul materiei răspunderi contractuale îl reprezintă art. 1350 – 1356, art. 1530 – 1548 noul Cod Civil
41
Iosif R. Urs, Petruța – Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2015,
pp.325 - 326
42
Constituie cauze justificative ale neexcutării contractului forța maoră, cazul fortuit, fapta victimei înseși
sau a terțului, exercitarea dreptului care nu are caracter abuziv. A se vedea pentru detalii art. 1351 – 1354
noul Cod Civil, aplicabile și în materia răspunderii contractuale.
15
cele două forme ale răspunderii civile există diferențe esențiale. Dar cu titlu exemplificativ
menționăm următoarele: în materie delictuală preudiciul se repară integral, cât timp în
cazul răspunderii contractuale, se repară în general numai preudiciul previzibil; problema
limitării răspunderii se ridică în general în domeniul răspunderii contractuale; punerea în
întârziere operează de drept în cazul răspunderii delictuale, însă în domeniul răspunderii
contractuale este necesar de un act formal de punere în întârziere (notificarea debitorului)
etc.43.
Forma răspunderii civile este mai dificilă de clarificat în cazul contractului nul sau
anulabil: dat fiind faptul că actul juridic civil lovit de nulitate nu a existat niciodată în mod
valabil, răspunderea pentru preudiciile cauzate în cadrul unui astfel de contract va avea
caracter delictual.
Răspunderea contractuală „presupune un contract valabil încheiat”44. Debitorul care
nu respectă propriile îndatoriri care s-au născut în mod legal va fi tras la răspundere acestor
reguli aplicabile răspunderii contractuale.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna din părți nu poate înlătura aplicarea
regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile (non – cumulul răspunderii civile).
Pentru atragerea răspunderii civile contractuale, este necesară îndeplinirea
următoarelor patru condiții generale:
- Fapta ilicită a debitorului (nerespectarea contractului);
- Prejudiciul;
- Raportul de cauzalitate întra fapta ilicită și prejudiciu;
- Vinovăția debitorului.
Sub aspectul acestor condiții, există o identitate de structură între răspunderea civilă
delictuală și răspunderea contractuală45. La aceste condiții generale se adaugă două condiții
speciale: punerea în întârziere a debitorului și inexistența unei convenții de nerăspundere.
Dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din
culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale. Este vorba
despre răspunderea contractuală pentru fapta altuia46, care trebuie distinsă de răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului, care se atrage în cazzul săvârșirii unei fapte
43
Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic,
București, 2015, pp.535 - 540
44
Adrian Stoica, Drept civil. Obligațiile, Editura Pro Universitaria, București, 2015, pp.230 - 231
45
Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., pp.535 - 540
46
16
extracontractuale cauzatoare de prejudicii de către prepus, și nu pentru încălcarea
obligațiilor contractuale, ca în cazul analizat.
În materia răspunderii contractuale, creditorul are dreptul la repararea prejudiciului
pe care l-a suferit din faptul neexcutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de
creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține
seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut întro limită rezonabilă, pentru evitarea
ori limitarea prejudiciului. Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului
nepatrimonial.
De exemplu, în practica judiciară, „Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că
pentru stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului ca urmare a rezilierii
unilaterale a contractului, trebuie avut în vedere ca acesta să cuprindă pierderea efectiv
suferită și câștigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul previzibil la momentul
încheierii contractului, respectiv privind numai prejudiciul previzibil la momentul
încheierii contractului, respectiv prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care l-a
generat. Câștigul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert atât în cea ce privește
existența sa, cât și în ceea ce privește posibilitatea de evaluare a acestuia, condițiile care, în
speță, ICCJ a reținut că nu a fost realizată, întrucât recurenta – reclamanta s-a limitat la o
simplă indicare a sumei pretinse și a unei modalități proprii de calcul a acesteia, fără a se
raporta la elemente obiective care să permită determinarea în concret a unor daune produse
în patrimoniul său. De asemenea, în speță, ÎCCJ a reținut că recurenta – reclamanta nu a
dovedit că a suportat printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de către intimatul – pârât
un alt prejudiiciu decât cel rezultat din întârzierea plăților, care a fost reparat integral în
condițiile stipulate în contract, prin achitarea penalităților de întârziere, astfel că ÎCCJ a
statuat că nu există temei pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru
beneficiul nerealizat47.
Prejudiciul trebuie să aibă caracter cert. La stabilirea daunelor – interese se ține
seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. Prejudiciul ce ar fi cauzat
prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu
probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a
creditorului. Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de
instanța de judecată.
47
Decizia civilă nr. 141 din 21 ianuarie 2015 pronunțată în recurs de Secția de contencioas administrativ și
fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție, având ca obiect despăgubiri, disponibilă online la
www.juridice.ro, accesat la 14 iunie 2017
17
Foarte important, în materia răspunderii contractuale, există o condiție specifică
privitoare la prejudiciu: previzibilitatea prejudiciului. Debitorul răspunde numai pentru
prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexcutării la
momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori
se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele – interese nu
cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexcutării obligației. În
consecință, debitorul va răspunde pentru preudiciile imprevizibile în două situații:
a. Dacă neexecutarea este intenționată din partea debitorului;
b. Dacă neexecutarea se datorează culpei grave a debitorului;
Regimul juridic al prevzibilității prejudiciului se conturează pe baza interpretării
normelor juridice incidente.
- Previzibilitatea prejudiciului se apreciază în mod obiectiv, și nu în funcție de
persoana concretă a debitorului.
De exemplu, se ridică problema previzibilității prejudiciului în situația în care,
datorită întârzieii debitorului, creditorul este pus în situația să suspende activitatea de
producție. Astfel dacă nu se livrează la timp materia primă sau piesele necesare producției
și activitatea fabricii trebuie suspendată. Dacă debitorul trebuia să prevadă acestă
consecință, atunci va răspunde pentru prejudiciul cauzat de suspendarea activității de
producție. În general, se consideră că au un caracter previzibil daunele moratorii pe care
creditorul trebuie să le plătească propriilor creditori, dacă nu poate executa la timp
contractele încheiate, cu aceștia din cauza întârzierii debitorului său.
Mult mai complicată este stabilirea caracterului previzibil al prejudiciilor aduse
bunei reputații a creditorului. De exemplu, din cauza întârzierii debitorului, creditorul nu
poate executa propriile obligații și pierde o parte din clientelă. Se consideră că acest
prejudiciu în principiu este neprevizibil, cu excepția situației în care creditorul a indicat
expres acest risc, debitorului îi era cunoscut sensibilitatea pieții sau dacă acest prejudiciu
rezultă din natura activității creditorului, care se bazează în mod accentuat pe încredere48.
- Previzibilitatea prejudiciului nu presupune ca debitorul să prevadă foarte precis
cuantumul acestui prejudiciu. Este suficient să cunoască natura prejudiciului și
valoarea posibilă a acestuia.
De exemplu, societatea A se angajează către societatea B să livreze și să monteze
un siloz pentru depozitarea furajului pentru animale, conform contractului încheiat. Cu
48
Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu. Culegere de studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
225-226.
18
ocazia montării silozului au săvârșit o greșeală, și clapa de aerisire a silozului a rămas
blocată. Furaele depozitate s-au stricat, și animalele care au mâncat din furaele depozitate
s-au îmbolnăvit și au decedat. În concluzie A, răspunde pentru prejudiciul cauzat49.
- Regula privind caracterul previzibil al prejudiciului are caracter dispozitiv: părțile
pot insera în contract clauze de agravare a răspunderii, care să extindă răspunderea
debitorului și pentru prejudiciile cu un caracter imprevizibil.
- Pot să existe situații în care prejudiciul produs era previzibil doar în parte: în această
situație, creditorul trebuie despăgubit pentru această parte previzibilă a
prejudiciului.
De exemplu, societatea A a făcut o comandă pentru mașinile necesare unei
spălătorii de la societatea B.
Societatea B a efectuat livrarea cu 5 luni întârziere, și în consecință societatea A a
trebuit să suspende activitatea uzuală, dar a pierdut și o comandă importantă de la
ministerul care răspunde de achizițiile armatei. Instanța a stabilit că societatea B răspunde
în limita profitului nerealizat în condițiile normale ale afacerii, fiindcă pierderea comenzii
de la ministerul în cauză era un elemente neprevizibil, asupra căruia societatea A ar fi
trebuit să informeze pe societatea B50.
- Momentul de referință pentru stabilirea caracterului previzibil este cel al încheierii
contractului.
Potrivit Codului Civil „debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție
sau din culpă. Culpa debitorul unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării”51.
Dacă debitorul nu respectă un termen de executare, în fapt, el se află în întârziere.
Însă, pentru a se afla în întârziere și în sens juridic, debitorul trebuie să fie pus în întârziere.
Punerea în întârziere a debitorului semnifică momentul din care debitorul se ală în
întârziere și din punct de vedere juridic cu executarea obligației, moment care poate fi
determinat de lege, sau prin manifestarea de voință a creditorului, care solicită printr-o
notificare executarea atenționând debitorul că nu a respectat termenul de executare. Legea
leagă anumite efecte specifice de acest moment52.
49
Pentru detaliile speței, a se vedea Cauza H.Parsons (Livestock) Ltd v. Uttley Ingham & Co. Ltd, Casebox
on Contract Law, 12th, editura Oxford University Press, 2014, pp. 410 - 412
50
Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, op.cit., p. 225-226.
51
A se vedea art. 1547 – 1548 Cod civil
52
Cristina Zamsa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H.Beck, București, 2016, pp.174 - 181
19
Este posibil ca înaintea producerii prejudiciului, să se încheie convenții prin care
răspunderea debitorului este exclusă, debitorul fiind exonerat de la plata unor despăgubiri.
Atare clauză contractuală este valabilă doar dacă se are în vedere neexecutarea contractului
din culpă ușoară. Dacă debitorul este exonerat de răspundere pentru o neexecutare
intenționată sau din culpă gravă, atunci clauza respectivă este lovită de nulitate absolută.
Este posibilă de asemenea limitarea răspunderii debitorului, dar respectând aceleași
limite. În acest sens, Codul civil prevede că nu se poate exclude ori limita, prin convenții
ori acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă
săvârșită cu intenție sau din culpă gravă53.
Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o
simplă imprudență sau neglijență, bunurile victimei. Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată în
condițiile legii. Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie,
prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.
În privința anunțurilor privitoare la răspundere, un anunț care exclude ori limitează
răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are
niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea
existența anunțului la momentul încheierii contractului54.
Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata
penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea
obligațiilor în timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât
executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă
nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.
În practica judiciară, „natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a
actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii
pentru neexecutarea obligației de plată) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației
bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), ceea ce conduce la concluzia că este
admisibil cumulul acestora și deci nu se ajunge la o dublă reparație, ceea ce are constitui o
îmbogățire fără justă cauză a creditorului”55.
53
54
Cristina Zamsa, op.cit,., pp.174 - 181
55
Înalta Curtea de Casație și Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 304 din 4 februarie 2009, disponibilă
online pe www.legalis.ro, accesat la 14 iunie 2017
20
Daunele – interese se pot determina (evalua) pe cale legală, juridicară și
convențională.
Evaluarea legală a daunelor – interese o putem întâlni în primul rând în cazul în
care obiectul obligației este de a da o sumă de bani. În cazul obligației de a da o sumă de
bani, aceasta poate fi întotdeauna executată în natură, astfel problemele daunelor – interese
se ridică dacă debitorul întârzie cu plata56.
Evaluarea judiciară a daunelor – interese este făcută de către judecător. Regulile
evaluării judiciare sunt următoarele:
a. Prejudiciul trebuie reparat integral, și cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât
și beneficiul nerealizat;
b. Se reparară și prejudiciul nepatrimonial;
c. Debitorul răspunde doar de daunele – interese previzibile, afară de cazul în care
neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia;
d. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi
putut evita cu o minimă diligență.
Evaluarea convențională a daunelor – interese este posibilă înainte de producerea
prejudiciului prin intermediul clauzei penale, iar ulterior producerii prejudiciului, prin
convenția realizată în acest sens între părțile raportului juridic obligațional57.
Clauza penală este „aceea convenție prin care părțile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale și în locul
acesteia”58. Clauza penală în general se prezintă ca o clauză accesorie dintr-un contract, și
este supusă tuturor cerințelor de validitate ale convențiilor 59. Clauza penală îndeplinește și
o funcție de garanție: perspectiva de a plăti penalități în caz de încălcare a îndatoririlor îl
determină pe debitor să - și execute obligațiile sale60.
De exemplu, o actriță a refuzat executarea contractului făcut cu teatrul pe motivul
că bărbatul ei nu a fost de acord. Actriția este obligată să plătească suma stipulată prin
clauza penală61.
56
Emod Veress, op.cit.,p.174
57
Cristina Zamsa, op.cit., pp.174 - 181
58
Emod Veress, p. 175
59
ÎCCJ, Secția Comercială, Decizia nr, 1143 din 18 februarie 2005, disponibilă online la www.scj.ro, accesat
la 14 iunie 2017
60
Cristina Zamsa, op.cit., pp.174 - 181
61
Florin Ciutacu, Teoria generală a obligațiilor civile și comerciale. Culegere de spețe. Editura Themis Cart,
2009, p. 333
21
Dreptul prestatorului de a solicita aplicarea sancțiunilor contractuale, prevăzute în
clauza penală, nu se poate naște înainte de scadența plății prețului convenit, pentru că
numai atunci se poate constata dacă beneficiarul și-a îndeplinit62.
În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a
obligației principale, fie clauza penală. Debitorul, în schimb, nu se poate libera oferind
despăgubirea convenită.
În practica judiciară s-a statuat că „stipularea în contractul de împrumut a clauzei
privind transmiterea către creditor a proprietății unui imobil de către debitor, în cazul
neachitării la scadență a sumei împrumutate, nu constituie o convenție legal făcută, fiind
bazată pe o clauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. O asemenea stipulație este nulă
absolut. Stipulația cuprinsă în contractul de împrumut privind transferul dreptului de
proprietate asupra unui bun imobil, de la împrumutat la împrumutător, în caz de
nerestituire la scadență a sumei împrumutate, contravine naturii juridice a acestui contract.
În cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă oarecare, daunele – interese pentru
neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală sau dobânda convențională determinată
în condițiile legii. Ca atare, principiul libertății contractuale ca și cel al forței obligatorii a
contractului nu pot justifica validitatea unei astfel de clauze penale în contractul de
împrumut”63.
De asemenea în practica judiciară, s-a statuat că „creditorul poate solicita
executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu. Avantajul clauzei
penale constă în faptul că părțile anticipează daunele provocate de debitor, și creditorul nu
trebuie să probeze separat întinderea prejudiciului suferit. Acceptarea în contract a unei
clauze penale de către debitor semnifică o declarație de onestitate: el va executa obligația,
fiindcă acceptă în caz de neexecutare să plătească clauza penală”64.
Considerăm că în general nici creditorul nu poate pretinde o despăgubire mai mare
decât cel stabilit prin clauza penală. Face excepție situația în care debitorul răspunde pentru
prejudiciile imprevizibile, adică când neexecutarea este intenționată sau se datorează culpei
grave.
62
ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 3001 din 8 octombrie 2007, disponibilă online la www.legalis.ro,
accesat la 14 iunie 2017
63
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235 din 10 aprilie 2014, disponibilă online la www.legalis.ro, accesat la
14 iunie 2017
64
Florin Ciutacu, op.cit., p. 321
22
Potrivit jurisprudenței „în condițile existenței clauzei penale, părțile nu sunt ținute
să dovedească prejudicul, iar actualizarea cu indicele de inflație aduce cuantumul
penalităților la valoare apreciată de cocontractanți la momentul încheierii contractului.
Actualizarea penalităților de întârziere cu rata inflației, pentru o perioadă ulterioară
celei în care penalitățile au curs, nu presupune o dublă reparație a prejudiciului și nu
contravine efectelor clauzei penale, pentru că aceasta reprezintă echilibrarea prestațiilor
prin aducerea la zi a cuantumului penalităților pe baza indicelui de inflație stabilit de
Institutul Național de Statistică”65.
O instituție juridică similară clauzei penale este arvuna (arha). Și arvuna este o
convenție accesorie, care trebuie să respecte cerințele de validitate ale contractelor. Arvuna
este de două feluri: confirmatorie și penalizatoare.
Suntem în prezentța arvunei confirmatorii, potrivit literaturii de specialitate, dacă
„la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de
bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestației
datorate, ori după caz, restituită”66.
În practica judiciară, s-a observată că „clauza cu privire la nerestituirea avansului în
caz de neexecutare, inclusă întrun contract de vânzare – cumpărare, are autonomia unei
clauze de arvună, accesorie vânzării, convenită de ambele părți și ea trebuie să își producă
efectele în sensul neechivoc stabilit de acestea”67.
Potrivit literaturii de specialitate, arvuna penalizatoare este „acea clauză în care este
stipulat expres dreptul uneia din părți ori dreptul ambelor părți de a se dezice de contract,
cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul
celei primite”68.
Practic, diferența dintre arvuna confirmatorie și cea penalizatoare constă în faptul că
în cazul din urmă dreptul de dezicere face parte din înțelegerea părților, și nu există
opțiunea creditorului de a opta pentru executare în natură.
65
ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 3252 din 8 decembrie 2009, disponibilă online la www.legalis.ro,
66
Emod Veress, op.cit. , p. 178
67
ICCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759 din 23 aprilie 2013, disponibilă online la www.legalis.ro,
68
23
Capitolul II. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA
DOBÂNZII
2.1. Aspecte generale
Dobânda, ca fenomen social, a dat naștere în permanență unor dezbateri

contradictorii în istorie. Dacă ne raportăm la regulile juridico-morale din Vechiul
Testament, regăsim numeroase texte care cuprind diferite interdicții în materie de dobânzi.
De exemplu, profilul moral al credinciosului este conturat în modul următor: „pe
sărac nu asuprește, nu ia nici camătă, nici dobândă; poruncile Mele le păzește și se partă
după legile Mele; acest om nu va muri pentru nedreptățile părintelui său, ci în veci va
trăi”69. Invers: acela care „banii și-i dă cu dobândă și ia camătă; unul ca acesta va trăi oare?
Nu! De va face asemenea ticăloșii nu va trăi, ci sigur va muri și sângele lui va fi asupra
lui”70.
Interdicția este însă și mai categorică în Deuteronomul - a cincea carte a lui Moise,
în care se spune „să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte
se poate da cu camătă”.
Este permisă însă perceperea de dobânzii (ribbis) celor de alt neam. Datorită
interdicției practicării dobânzii pe baze moral – religioase, sistemul bancar din Israel are o
bază ideologică aparte și în prezent. Astfe, între bancă și client se realizează o asociere, iar
în cazul depozitului, banca plătește nu dobânda, ci o parte din beneficiile realizate. Similar,
în cazul creditului bancar, debitorul plătește în loc de dobânzi o parte din beneficiile
realizate prin intermediul banilor împrumutați de către instituția de credit. De altfel, aceeași
bază ideologică regăsim și în cazul sistemului bancar din țările musulmane, desigur
concepută în termeni diferiți.
Împrumutul cu dobândă a fost practicat din epoca foarte veche și a avut urmări
foarte grave,
determinând adânci schimbări sociale care au accentuat și mai mult deosebirile dintre
bogați și săraci.
Inițial dobânda produsă de o sumă de bani era desemnată prin utilizarea termenului
de foenul sau, mai des, usura. Dreptul roman nu distingea în mod formal între dobânzi:
69
Calina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2017,
pp.213 - 215
70
Calina Jugastru, op.cit., pp.213 - 215
24
orice sumă plătită peste capital, calculată sub forma unei rate și proporțională cu timpul,
consituia usura. Cuvântul are aceeași rădăcină cu termenul qu’usus, ceea ce sugerează
ideea de folosire, de utilizare a banilor. În perioada romană, termenul era destinat să
acopere dobânda creanțelor bănești la termen, stipulată în operațiunile de credit drept
contraprestație a fondurilor puse la dispoziție (ceea ce noi numim dobânda renumeratorie),
dar și dobânda creanțelor exigibile datorate de debitor pentru întârzierea la plată, adică
dobânda moratorie71.
La origine, foenus a îmbrăcat forma stipulațiunii. Astfel debitorul primea 200 de
sesterți, dar promitea să restituie 300 de sesterți. Cei 100 de sesterți diferență erau plătiți de
debitor cu toate că nu primise acești bani la încheierea stipulațiunii.
După apariția lui mutuum, foenus a îmbrăcat fie forma stipulațiunii, fie forma lui
mutuum care era însoțit de o stipulațiune a dobânzilor. În acest ultim caz, se încheiau două
acte distincte: mutuum, care avea ca obiect și stipulațiunea, care avea ca obiect dobânzile
(stipulatio sortiset usurarum).
Împrumutul cu dobândă sub forma lui stipulatio sortiset usurarum se realiza cu
forme simple și mai rapide și din această cauză era preferat de romani.
Deoarece dobânzile luaseră amploare la Roma, s-a încercat limitarea acestora. O
dispoziție în acest sens a fost cuprinsă în Legea celor XII Table, potrivit căreia dobânda nu
putea depăși a 12-a parte din capital, ceea ce însemna 8,33 % din suma împrumutată. Însă
dobânda era lunară și nu anuală și putea duce la dublarea capitalului în termen de 1 an.
Legea Liciniae Sextia a conținut dispoziții favorabile debitorilor. Potrivit acesteia
dobânzile plătite urmau să fie scăzute din capital. La sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n.,
practicarea împrumutului cu dobândă a fost interzis. Mutuum era sancționat prin acțiuni
care permiteau creditorului să impună debitorului anumite stipulațiuni, prin care debitorul
se obliga să plătească, pe lângă suma datorată, încă o treime, dacă se dovedea că acțiunea
intentată de creditor era întemeiată. Astfel, creditorii împrumutau sume mari de bani pe
care debitorii nu le puteau plăti la termen și recurgând la stipulațiuni pretoriene îi sileau pe
datornici să plătească suma datorată plus o treime din aceasta, în cazul în care pierdeau
procesul.
Dispozițiile Legii Genucia mai puteau fi ocolite și prin substituirea unui latin
deoarece interdicția de a percepe dobânzi se aplica numai cetățenilor. În practică,
71
V. Ciucă, Lecții de drept roman, vol. III, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 712
25
cetățeanul roman recurgea la serviciile unui latin care percepea dobânzi foarte mari la
sumele împrumutate. Mai târziu Legea Genucia s-a aplicat și latinilor.
Dobânda, dacă este stabilită în limite rezonabile, în prezent apare ca un fenomen
social și economic normal și acceptat, în schimb, dobânda excesivă este prohibită.
Legiuirea Caragea definea dobânda ca „un atât ce după tocmeală dă datornicul
împrumutătorului său pentru datoria sa”.
Noțiunea de dobândă actualmente însă acoperă realități juridice mult mai diverse,
pe care le vom analiza mai jos.
În prezent, în dreptul privat român există o reglementare dispersată, fragmentată și
cu suprapuneri a instituției dobânzii:
a) avem pe de o parte reglementarea din noul Cod Civil72;
b) există reglementarea din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie
și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor
măsuri financiar- fiscale în domeniul bancar73;
c) cel mai recent, prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din
contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, s-
au adoptat reglementări și în domeniul dobânzilor74.
La nivel teoretic, o astfel de abordare a unei instituții juridice unitare este contrară
principiului securității juridice, fiindcă face anevoioasă identificarea normei juridice
aplicabile la un caz concret. Atât de importantă în alte sisteme de drept, noțiunea de
securitate juridică în România s-a creat doar recent, artificial, din lipsă de tradiții.
Principiul securității juridice încă nu a pătruns în gândirea juridică și în
jurisprudență la nivelul importanței lui reale. De asemenea, caracterul de „cod” al Codului
Civil ar presupune ca cel puțin reglementările fundamentale, cu caracter general al
instituțiilor de drept privat, cum este și dobânda, să fie regăsite în acest cod, și nu
răspândite în diferite acte normative.
În ceea ce privește Legea nr. 72/2013, aceasta constituie, o transpunere a unei
directive europene, respectiv a Directivei nr. 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în
efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale75. Directiva este un act normativ unional
72
Legea nr. 287/2009, republicată (M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011)
73
M.Of. nr. 607 din 29 august 2011
74
M.Of. nr. 182 din 2 aprilie 2013
75
JO L 48 din 23 februarie 2011
26
obligatoriu pentru fiecare stat membru destinatar în privința rezultatului preconizat, dar
care lasă autorităților naționale libertatea de a alege forma și mijloacele 76. În acest caz însă,
legiuitorul a ales calea cea mai ușoară de conformare față de cerințele impuse printr-o
directivă: preluarea textului acesteia printr-un act normativ intern distinct. Astfel, există
doar un efort redus de corelare, de integrare a normei europene în dreptul intern, pe când,
dacă s-ar fi ales calea integrării relae a normei europene în cuprinsul Codului Civil și a
Codului de procedură civilă, ar fi fost nevoie de o muncă mult mai laborioasă și
minuțioasă, de înglobare reală și organică a directivei în dreptul intern. În realitate suntem
în prezența unui transplant legal cu o insuficientă corelare cu dreptul român.
În practică trebuie să aplicăm aceste norme paralele, dispersate, și trebuie să
stabilim pe baza acestor reguli un regim juridic omogen al instituției dobânzii. Nu face
obiectul acestui demers științific analiza dobânzilor percepute sau plătite de Banca
Națională a României, de instituțiile de credit, de instituțiile financiare nebancare și de
Ministerul Finanțelor Publice, și nici reglementările specifice privind contractele de
consum.
Articolul 1 alin. (1) din O.G. nr. 13.2011, la o primă vedere ar consacra o libertate
contractuală deplină în materie de dobânzi: „părțile sunt libere să stabilească, în convenții,
rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru
întârzierea la plata unei obligații bănești”. Acest text este în deplină concordanță cu
prevederile art. 1169 Cod Civil privind libertatea contractuală: „părțile sunt libere să
încheie orice contracte și să determine conținutul acestora”. Art. 1489 Cod Civil prevede,
de asemenea, că dobânda este cea convenită de părți, sau în lipsă, cea stabilită de lege. Însă
art. 1169 Cod Civil, determină totodată și limitele generale ale libertății contractuale,
aplicabile și în materie de dobânzi: libertatea de a contracta se poate manifesta în limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
Libertatea de a stabili rata dobânzii enunțată în art. (1) alin. (1) din O.G. nr.
13/2011 este în fapt relativizată și limitată în mod imperativ, din rațiuni de eliminare a
arbitrarului și abuzului. Dacă limitarea acestei libertăți este justificată moral, având în
vedere considerentele justificate de protecție al debitorului, modalitatea în care aceste
limitări sunt realizate în dreptul privat actual ridică probleme însemnate77.
În noul Cod Civil legiuitorul a introdus dispoziții cu caracter general și dispoziții cu
caracter special, corespunzător anumitor tipuri de contracte sau unui gen de răspundere.
76
Gy. Fábián, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 123
77
E. Veress, op.cit., Ed. C.H. Beck, București 2016, p. 182
27
În art. 1535-1536, sunt reglementate daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşi şi în
cazul obligaţiilor de a face, iar în art. 1489 NCC, dobânzile sumelor de bani. Dreptul
comun în materia obligaţiilor băneşi purtătoare de dobânzi este reprezentat de dispoziţiile
art. 1489 Noul Cod Civil şi art. 1535 Noul Cod Civil78 .
Articolul 1535 este intitulat „Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti” şi este
situat în subsecţiunea „Prejudiciul” din cadrul secţiunii rezervate de legiuitor executării
prin echivalent. Aşadar, prin această dispoziţie legiuitorul fixează cadrul legal în ceea ce
priveşte daunele-interese pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti. În ipoteza obligaţiilor
băneşti, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă”, daunele moratorii sunt
datorate de debitor de la scadenţă la data plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă,
în cel prevăzut de lege. Câteva reguli derivă din dispoziţiile art. 1535, asfel:
a) după scadenţa obligaţiei băneşi sunt datorate daune moratorii79;
b) dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală,
daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă80 ;
c) dacă părţile nu au stabilit daune moratorii convenţionale superioare dobânzii legale,
atunci dobânzile legale pot i cumulate cu alte daune-interese în scopul reparării
integrale a prejudiciului81.
În literatura de specialitate s-a arătat că „dispoziţiile legii privind stabilirea
cuantumului daunelor-interese moratorii au un caracter ambiguu. Răspunderea sub forma
daunelor-interese funcţionează în temeiul legii, fără a fi necesare stipulaţii contractuale ale
părţilor privind cuantumul daunelor-interese. Daunele-interese moratorii convenite de părţi
sunt fie dobânzi convenţionale, fie penalităţi, iar cele stabilite de lege reprezintă dobânda
legală. Din dispoziţiile art. 1535 alin. (2) şi (3) rezultă că legea are în vedere cuantumul
dobânzii convenţionale, respeciv cuantumul dobânzii legale82.
Aricolul 1489 Noul Cod Civil este initulat „Dobânzile sumelor de bani” şi este
situat în secţiunea „Condiţiile plăţii” din cadrul capitolului „Plata”. Această dispoziţie
stabileşte, pe de o parte, ipurile de dobânzi, iar, pe de altă parte, condiţiile în care este
posibilă perceperea dobânzilor la dobânzile scadente. Asfel, este impusă condiţia legalităţii
prin trimiterea la condiţiile permise de lege, precum şi posibilitatea perceperii dobânzilor la
78
D.M. Gavriş, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşi,
2012, p. 78
79
80
81
82
St.D. Cărpenaru, Drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşi, 2012, p. 441
28
dobânzile scadente, de la data cererii de chemare în judecată, în absenţa prevederilor
contractuale sau legale.
2.2 Noțiunea dobânzii
Termenul dobândă provine din verbul a dobândi care, la rânsul său, își are originea
în vechiul cuvânt de origine slavă dobyti, az dobada, care semnifică a primi, a obține83.
Inițial, dobânda produsă de o sumă de bani era desemnată prin utilizarea termenului
de foenus sau mai des, usura. Dreptul roman nu distingea în mod formal între dobânzi:
orice sumă plătită peste capital, calculată sub forma unei rate și proporțională cu timpul,
constituia usura.
Cuvântul are aceeași rădăcină cu termenul qu′usus, „ceea ce sugerează ideea de
folosire, de utilizarea a banilor”84.
În perioada romană termenul era destinat să acopere dobânda creanțelor bănești la
termen, stipulată în operațiunile de credit drept contraprestație a fondurilor puse la
dispoziție – ceea ce noi numim dobândă remuneratorie - , dar și dobânda creanțelor
exigibile datorate de debitor pentru întârzierea la plată, adică dobânda moratorie85.
În prezent, în doctrina juridică, noțiunea de dobândă are cel puțin două accepțiuni:
a. prima este dobânda remuneratorie, adică dobânda percepută „pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani”86. Mai precis, în situația aceasta dobânda este un
preț al împrumutului, un preț contractual, un fruct civil, similar prețului în materie
de vânzare, chiriei în caz de locațiune etc. Dobânda apare ca o denumire specifică a
prețului, adaptat unui contract special, împrumutului de consumație cu titlu oneros.
b. Ceea de-a doua accepțiune a noțiunii de dobândă este dobânda penalizatoare,
dobânda stabilită pentru cazul întârzierii la plata unei obligații bănești. Și în această
situație avem o definiție legală: „dobânda datorată de debitorul obligației bănești
83
T. Klimokowski, Rolul stilistic al slavismelor în limba română contemporană, în Annales Univerasitatis
Apulensis. Series Psihologica. Limba Română, 2006, p. 226, disponibilă online la www.uab.ro, accesat la 14
iunie 2017; Al. Ciorănescu, Dicționarul Etimologic al limbi române, Editura Saeculum, București, 2002, p.
162
84
Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Editura Universul Juridic, București, 2010, pp.34 -
35
85
V. Ciucă, Lecții de drept roman, volumul III, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 712
86
29
pentru neîndeplinirea obligației respecitve la scadență este denumită
penalizatoare”87.
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, dobânda reprezintă „suma de bani
ce se plătește (de obicei în procente) pentru un împrumut bănesc”88.
Din punct de vedere economic, dobânda, indiferent care i-ar fi cauza, este „un preț -
echivalentul folosirii temporare a capitalului altuia sau, mai bine spus, prețul specific plătit
pentru capitalul cedat momentan cu obligația de rambursare”89. Deci, dobânda este în mod
firesc comună cu conceptul de capital şi cu elementele timp şi risc. Aceste concepte şi
elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii.
Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care
capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului)
sau pentru capitalul încredinţat altor persoane spre utilizare (dobânda împrumutului) pe o
durată dată, pentru o folosire oarecare.
În sens restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine
proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosiri capitalului şi totodată
remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
2.3 Formele dobânzii
Cu titlu novator, în O.G. nr. 13/2011 se introduc noţiunile de „dobândă

remuneratorie” şi „dobândă penalizatoare”. Dobânda, atât cea convenţională, cât şi cea
legală, poate fi remuneratorie sau penalizatoare.
Elementul esenţial care deosebeşte cele două tipuri de dobândă este scopul pentru
care sunt edictate sau convenite, aşadar, natura lor juridică. Anterior acestei reglementări,
în practică şi doctrină se făcea distincţia între dobânda remuneratorie, „cu regim de fruct
civil, în sensul art. 523 C. civ. [1864, n.n.], de produs al banilor, care vine să se adauge
activului patrimonial al creditorului, sporind averea acestuia, şi care se întâlneşte în materia
împrumutului cu dobândă”, şi dobânda „care are caracter reparatoriu, de despăgubire, de
daună menită să reîntregească patrimoniul creditorului diminuat prin fapta culpabilă a
debitorului”90 .
87
A se vedea art. 1 alin. (3) din O.G nr. 13/2011
88
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Universul Enciclopedic, București, 1998, p.
312
89
Emil Dinga, Microeconomie, ediția a III-a, Editura Pro Universitaria, București, 2014, p. 25
90
Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2017, pp.97-100
30
De asemenea, s-a arătat că „din punct de vedere juridic, noţiunea de dobândă este
primitoare de cel puţin două înţelesuri: dobândă remuneratorie, ca remuneraţie a
capitalului, având natura juridică de fruct civil şi [...] dobândă moratorie, având natura
juridică de daună-interes pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti (dobânda
sancţionatorie)”91.
Astfel, din perspectiva dreptului obligațiilor și a dreptului contractelor, ipostazele în
care se poate datora dobândă sunt diverse, ceea ce generează denumiri, naturi și regimuri
juridice diferite pentru datoria de dobândă.
Un prim caz este acela în care dobânda reprezintă „suma de bani pe care debitorul
trebuie să o plătească creditorului, pentru că, în mod temporar, i-a utilizat capitalul”92.
Este independentă de orice idee de întârziere, vizând doare creanțele la termen;
fiind o remunerație pentru folosința capitalului creditorului, un fruct civil al bani; dobâna
remuneratorie reprezentând denumirea sa uzuală, însă uneori este indicată ca fiind
„dobânda – fruct civil”93.
Legea definește dobânda remuneratorie ca „dobânda datorată de debitorul obligației
de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară
îndeplinirii termenului scadenței obligației”94.
Este consacrată în materia contractului de împrumut, regăsindu-se în Codul civil în
cuprinsul Secțiuni a III-a, paragraful 2, cu denumirea „Împrumutul cu dobândă”, din
Capitolul al XII-lea – „Contractul de împrumut”.
O altă situație este aceea în care dobânda reprezintă „suma de bani pe care trebuie
să o plătească debitorul creditorului pentru acoperirea prejudiciului cauzat acestuia prin
întârzierea în executarea obligației pecuniare”95. Dobânda aceasta este indisolubil legată de
ideea de întârziere în executarea unei obligații exigibile, și, din acest motiv, poartă
denumirea de dobândă moratorie sau de întârziere.
Practica și doctrina o asimilează, în mod nefericit, dobânzii legale, utilizând ultima
expresie pentru a indica dobânda moratorie.
Are funcție reparatorie și natura daunelor – interese, fiind menită a diminua pasivul
patrimonial al creditorului reîntregind averea creditorului.
91
Monna – Lisa Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil, Editura Hamangiu,
București, 2017, pp.375 - 379
92
Maria Dumitru, op.cit., p. 64
93
Ibidem.
94
A se vedea art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011
95
Paul Vasilescu, op.cit., pp.97-100
31
Este destinată să acopere prejudiciul cauzat creditorului prin întârzierea în plata
sumei de bani datorată de către debitor și de aceea este cunoscută sub denumirea de
dobândă – daună. Aceasta fiind situația consacrată de prevederile art. 1535 Cod civil care
are denumirea marginală „Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești”96.
Conform Codului Civil, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență,
creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în
cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu. În acest caz debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
O altă formă a dobânzi o reprezintă dobânda restitutorie.
Diviziunea dobânzilor nu se limitează doar la creanțe exigibile și creanțe la termen,
doa la dobânzi remuneratorii și dobânzii reparatorii.
Diferite plăți pot fi determinate de normele pentru stabilirea masei succesorale, de
lichidările judiciare ale bunurilor aflate în indiviziune ori să fie justificate de repunerea în
situația anterioară determinată de desființarea unui act juridic sau a unei hotărâri
judecătorești. Datoria de dobândă nu vizează atunci nici întârzierea debitorului, nici
termenul acordat de creditor, ci obligația de restituire de operațiunile amintite. Dobânda
generată de datoria de restituire a unui capital este numită dobândă restitutorie.
Dobânda restitutorie s-a bucurat de mai puțină atenție din partea actorilor implicați
în actul de justiție. Legiuitorul,care oferă materia primă nu consacră o teorie a restituirilor
și a datoriei de restituire a fructelor și dobânzilor, impunând această obligație doar în
anumite situații, prin texte dispersate în Codul civil97.
Titulatura „dobândă compensatorie sau dobândă judiciară” 98 este acordată dobânzii
care cuvine creditorului pentru perioada cuprinsă între momentul săvârșirii faptului
generator și data pronunțării hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit existența și
cuantumul creanței.
Se întâlnește în sistemele de drept99 și în opinia100 celor care consideră că
judecătorul se plasează, atunci când evaluează prejudiciul, la data săvârșirii faptei, ci nu la
data pronunțării hotărârii.
96
97
Maria Dumitru, op.cit., p. 66
98
Monna – Lisa Belu Magdo, op.cit., pp.375 - 379
99
A fost situația Franței până în anul 1985, când art. 1153 Cod civil francez a fost modificat; a se vedea
pentru detalii: Maria Dumitru, op.cit., p. 68
100
Ion. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pp. 23-24
32
Denumirea sa reflectă scopul pe care îl are: „de a compensa prejudiciul survenit în
perioada necesară stabilirii și lichidării creanței de daune – interese”101.
Este vorba de dobânda produsă de creanțele judiciare, adică de cele a căror
existență și cuantum se stabilesc de către instanța de judecată, indiferent că izvorăsc din
delict, cvasidelict, cvasicontract sau din neexecutarea unei oblifații contractuale, alta decât
o sumă de bani. Este vorba de dobânda acordată pe cale judecătorească pentru perioada
cuprinsă între momentul neexecutării obligației, al săvârșirii delictului și cel al pronunțării
hotărârii102.
O altă parte a doctrinei consideră această dobândă „ca fiind moratorie, dar generată
de o întârziere obiectivă cauzată de existența unei proceduri care are drept scop tocmai
stabilirea existenței creanței și a determinării cuantumului acesteia”103.
Uneori, în cadrul procedurilor de executare silită, în vederea accelerării executării
obligațiilor stabilite prin titlul executoriu, se aplică o dobândă majorată, dobândă calificată
ca fiind fie dobândă moratorie, fie dobândă cominatorie.
În acest context, al tipurilor de dobândă, fac referire și la clauza penală care, la
rândul său, are două accepțiuni.
Aici nu ne interesează prima accepțiune, aceea de prestație la care se obligă
debitorul în cazul neexecutării obligației principale, fiindcă în acest caz clauza penală
reprezintă echivalentul obligației neexecutate104. Însă clauza penală poate fi stipulată și ca o
penalitate pentru neexecutarea la timp a obligațiilor 105. În această situație clauza penală este
de fapt o dobândă moratorie convențională, o metodă contractuală de predeterminare a
cuantumului prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a întârzierii.
Această calificare este deosebit de importantă, fiind face aplicabile regulile
privitoare la clauza penală dobânzilor moratorii determinate prin contract. De exemplu,
conform art. 1541 Cod civil, „instanța poate reduce penalitatea atunci când penalitatea este
vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului” 106.
101
Monna – Lisa Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil, Editura Hamangiu,
București, 2017, pp.375 - 379
102
Rareori, expresia, „dobândă compensatorie” mai este folosită pentru a desemna sumele datorate de
împrumutat creditorului în operațiunile de credit, pentru exercitarea opțiunii de rambursare anticipată a
împrumutului, pentru detalii a se vedea Maria Dumitru, op.cit., p. 69
103
Daniel Ghiță, Executarea obligațiilor prin mijloace indirect, Edtur C.H.Beck, București, 2016, pp. 121 -
132
104
105
106
A se vedea art. 1541 alin. (1) lit. b) Cod civil
33
Astfel este admisibilă acțiunea în reducțiunea dobânzii moratorii convenționale vădit
excesive.
Legea mai precizează că „prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în
bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se
obligă drept echivalent al folosinței capitalului”107.
Legiuitorul noului Cod civil a introdus dispoziţii cu caracter general şi dispoziţii cu
caracter special, corespunzător anumitor tipuri de contracte sau unui gen de răspundere.
Astfel:
a. Dobânda în cazul gestiunii de afaceri
În Codul civil din 1864 nu existau dispoziţii privind plata dobânzilor, dar în
literatura de specialitate s-a arătat că: „a şti dacă şi de când geratul datorează şi dobânzi la
aceste sume este o problemă controversată, existând opinia potrivit cărei geratul va datora
şi dobânzi, însă numai de la data cererii de chemare în judecată, conform art. 1088 alin. (2)
C. civ. [1864], şi nu din ziua efectuării plăţilor, deoarece art. 1550 C. civ. [1864], care arată
că aceste dobânzi curg fără punere în întârziere, este o derogare de la dreptul comun şi, în
consecinţă, nu se aplică la gesiunea de afaceri, precum şi opinia potrivit cărei dobânzile se
vor datora din ziua în care gerantul a făcut plata în temeiul articolului mai sus indicat.
În condiţiile în care gesiunea este raificată de către gerat, nu ar mai exista niciun
impediment pentru aplicarea art. 1550 C. civ. [1864], deoarece aceasta înseamnă
convertirea cu efect retroactiv a gestiunii de afaceri în mandat şi geratul va datora dobânda
legală la sumele avansate de gerant cu titlu de cheltuieli utile şi necesare din ziua în care
acesta le-a avansat.
În cazul în care nu a avut loc raificarea, credem că se impune aceeaşi departajare
ca în cazul delictelor: de la data rămânerii deinitive a hotărârii se va datora dobândă legală
la suma indicată în hotărâre, iar pentru perioada anterioară dezdăunările vor fi evaluate
judiciar şi vor reflecta şi lipsa de folosinţă a sumei avansate de gerant cu titlu de cheltuieli
necesare şi utile de la data la care acesta le-a avansat”108 .
Potrivit art. 1337 alin. (1) noul Cod civil, atunci când condiţiile gesiunii de afaceri
sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului
cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de
gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl despăgubească
pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. Aşadar,
107
108
Maria Dumitru, op.cit.,p.21
34
legiuitorul a tranşat controversa privind data curgerii dobânzilor, stabilind clar că acestea
curg de la data efectuării cheltuielilor.
b. Dobânda preţului datorat în temeiul contractului de vânzare
Articolul 1363 C. civ. 1864 prevedea obligaţia cumpărătorului de a plăti şi
dobânda preţului, arătând că aceasta este datorată până la plata capitalului în următoarele
trei cazuri:
– dacă aceasta s-a cuprins anume în contract;
– dacă lucrul vândut şi predat produce fructe sau alte venituri;
– dacă cumpărătorul a fost interpelat (pus în întârziere) să plătească109.
În materie comercială, aplicabilitatea art. 43 Cod comercial şi în materia plăţii
preţului a determinat practica şi doctrina să considere că dobânda este datorată din
momentul scadenţei şi până la data plăţii preţului.
Articolul 1721 Cod civil prevede că, în cazul în care nu s-a convenit alfel,
cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii,
dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce
fructe, însă îi procură alte foloase.
Aşadar, potrivit noii reglementări, obligaţia cumpărătorului de a plăti dobânzi
pentru preţul datorat se poate naşte în următoarele ipostaze:
– părţile au hotărât, prin contractul de vânzare, condiţiile în care este datorată
dobânda preţului;
– în lipsa reglementării contractuale a dobânzii preţului, atunci când bunul produce
fructe civile sau naturale, dobânda este datorată din ziua dobândirii proprietăţii;
– dacă bunul nu produce fructe, dar îi procură alte foloase, dobânda este datorată din
ziua predării bunului.
Remarcăm, faţă de reglementarea anterioară, că nu mai este prevăzută şi ipoteza
punerii în întârziere, pentru că, în sistemul noului Cod civil, regula insituită de art. 1535
este aceea a datorării daunelor-interese moratorii pentru obligaţiile băneşti, de la data
scadenţei, cu derogările expres stabilite de lege.
Dată fiind natura juridică a obligaţiei a cărei neexecutare determină plata
dobânzilor, scadenţa este legată de data predării bunului sau dobândirii proprietăţii, dar nu
în mod necircumstanţiat, ci în raport de capacitatea bunului de a produce fructe sau alte
foloase.
109
Pavel Ungureanu, Dobânda, Editura Risoprint, Cluj – Napoca, 1999, p. 71
35
Articolul 1692 Cod civil prevede că, în lipsa unei convenţii contrare („dacă nu s-a
convenit alfel”), fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii
proprietăţii.
De asemenea, capacitatea bunului de a produce fructe sau de a procura alte foloase
nu se stabileşte în mod abstract, ci în concret, prin raportare la situaţia bunului în litigiu,
deoarece se foloseşte timpul prezent în formularea art. 1721 Cod civil – „produce”, „îi
procură ”. „[...] este certă intenţia legiuitorului ca dobânzile să fie datorate din ziua predării
în situaţia în care bunul nu produce fructe – civile, naturale sau industriale”110 .
„Va reveni practicii judecătoreşti rolul stabilirii concrete a cazurilor în care un bun
care nu produce fructe poate procura alte foloase vânzătorului, în condiţiile în care prin
acestea nu se înţeleg productele care ar consuma sau diminua substanţa bunului şi, implicit,
ar împiedica executarea întocmai a obligaţiei de predare”111 .
În cazul neexecutării obligaţiei de plată a unei sume de bani asumate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) Cod civil, debitorul se află de
drept în întârziere.
Această reglementare cu caracter general este prevăzută în secţiunea „Punerea în
întârziere a debitorului”, dar art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile
pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între
profesionişti112 prevede că, în cazul obligaţiilor de plată rezultate din contracte încheiate
între profesionişi, „creanţa produce dobânzi după cum urmează: în cazul contractelor
încheiate între profesionişti, potrivit art. 1535 din Codul civil (…)”113 .
Dacă o creanţă produce dobânzi de la scadenţă înseamnă că debitorul se află de
drept în întârziere. Prin urmare, art. 1523 alin. (2) lit. d) Cod civil nu îşi găseşte o
justificare (cel puţin la prima vedere), dispoziţia din art. 1535 Cod civil fiind suficientă ca
regulă generală aplicabilă şi obligaţiilor de plată asumate în exerciţiul acivităţii unei
întreprinderi.
c. Dobânda fondurilor băneşti depozitate
110
Gabriel Boroi, (colectiv), Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, ediția a 2-a revăzută și
adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 667
111
Gabriel Boroi, (colectiv), op.cit., p. 667
112
O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată
rezultate din contracte între profesionişti , publicată în Monitorul Oficial nr. 738 din 31 octombrie 2007,
aprobată cu modiicări şi completări prin Legea nr. 118/2008. Potrivit art. 83 lit. i) din Legea nr. 76/2012, la
data intrării în vigoare a (noului) Cod de procedură civilă se abrogă O.U.G. nr. 119/2007.
113
I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşi, 1994, p. 241.
36
Potrivit art. 2118 alin. (2) Cod civil, depozitarul nu datorează dobândă pentru
fondurile băneşti depozitate decât din ziua în care a fost pus în întârziere să le restituie.
Aşadar, prin derogare de la dispoziţiile art. 1535 Cod civil, depozitarul trebuie pus
în întârziere în vederea curgerii dobânzilor, pentru executarea obligaţiei de a restitui
fondurile băneşti depozitate.
Procedura punerii în întârziere este reglementată de art. 1521- 1522 Cod civil.
Soluţia legiuitorului se fundamentează, pe de o parte, pe caracterul de regulă gratuit al
depozitului, iar, pe de altă parte, şi în considerarea faptului că, potrivit art. 2105 Cod civil,
depozitarul devine proprietarul fondurilor băneşti depozitate.
d. Dobânda contractului de împrumut
În sistemul Codului civil din 1864, în cazul împrumutului cu dobândă, reglementat
în art. 1587-1590, dobânda nu era datorată de drept. Conform art. 2169 Cod civil, „suma de
bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă
împrumutatului”.
De asemenea, art. 2159 alin. (2) Cod civil prevede că, până la proba contrară,
împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu itlu oneros.
Prezumţia legală insfituită de lege poate fi răsturnată, făcându-se dovada
caracterului gratuit al împrumutului.
e. Dobânda în contractul de cont curent
Articolul 2173 Cod civil prevede că, prin contractul de cont curent, proprietatea
remiterilor se transferă primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligaţiile născute
din remiterile anterioare se novează şi creanţele reciproce se compensează până la
concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor.
Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea
contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin alfel. Prin urmare, chiar dacă prin
înscrierea în cont creanţele trebuie considerate neexigibile, pentru fiecare sumă înscrisă
curge de drept dobânda de la data înscrierii până la încheierea contului114.
Articolul 370 alin. (2) Cod comercial prevedea că dobânzile datorate sunt cele
comerciale şi se socotesc pe zi dacă părţile nu s-au învoit altfel, iar în noul Cod civil se
prevede că dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la
încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin alfel.
114
Ana –Maria Mattescu, Dobânda legală pentru obligațiile bănești, Editura Hamangiu, 2012, pp. 7 - 17
37
Astfel, prin contract, părţile pot insera clauza conform căreia dobânzile nu se
socotesc pe zile. „Dobânda convenţională va curge însă numai dacă operaţiunile de cont
continuă. După lichidarea contului şi încetarea contractului curge numai dobânda
legală”115.
f. Dobânda în cazul unei fapte ilicite
În sistemul vechiului Cod civil, în literatură, s-a arătat că „pentru întârzierea în
plata obligaţiilor băneşti izvorâte din delicte se datorează daune-interese compensatorii de
la data cauzării prejudiciului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin
care se evaluează despăgubirile, iar ulterior, această sumă devenită certă şi lichidă produce
dobânzi cu titlu de daune moratorii în sensul art. 1088 C. civ. [1864]”116.
În cazul săvârşirii unei fapte ilicite, prejudiciul trebuie reparat integral, dacă prin
lege nu se prevede altfel117.
De asemenea, la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se
prevede alfel, data producerii prejudiciului118.
„Distinct de despăgubirile stabilite pentru repararea prejudiciului, instanţa va obliga
pe autorul faptei ilicite (cel chemat să răspundă) şi la plata dobânzilor legale aferente, care
urmează să curgă de la data rămânerii deiniive a hotărârii, iar în cazul în care fapta ilicită
constă în sustragerea unei sume de bani, dobânzile vor curge chiar de la data săvârşirii
faptei, deoarece, în acest din urmă caz, dobânzile au caracter de beneficiu nerealizat”119 .
g. Dobânzile în cesiunea de creanţă
Articolul 1576 Cod civil prevede că, atunci când nu s-a convenit alfel, dobânzile şi
orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se
cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.
Soluţia este întemeiată pe efectul principal al cesiunii, respeciv dobândirea de
cesionarul devenit creditor a tuturor drepturilor cedentului.
În Codul civil din 1864 nu au existat dispoziţii exprese în acest sens, dar logica
juridică impunea această soluţie. Bineînţeles că părţile pot deroga de la această dispoziţie,
iar cedentul îşi poate rezerva dobânzile scadente şi neîncasate la momentul transmiterii
creanţei.
115
Maria Dumitru, op.cit.,p.84
116
Ibidem
117
A se vedea art. 1385 alin. (1) Cod civil
118
A se vedea art. 1386 alin. (2) Cod civil
119
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşi, 2012,., p. 244.
38
Astfel cum am arătat, pe lângă prevederile legale din Codul civil referitoare la
cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligații pecuniare, există și norme
speciale în materie. Avem în vedere, în principal, Ordonanța Guvernului nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești 120. Acest
act normativ stabilește, în esență, următoarele reguli suplimentare:
a) evaluarea daunelor-interese în materie de obligații pecuniare trebuie să țină
seama de clasificarea legală a acestora în dobândă legală remuneratorie [dobânda datorată
de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru
perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației – art. 1 alin. (2) din O.G. nr.
13/2011121] și dobândă legală penalizatoare [dobânda datorată de debitorul obligației
bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență – art. 1 alin. (3) din O.G. nr.
13/201111122];
b) dobânda legală (dobânda aplicabilă în toate situațiile în care părțile nu au
prevăzut cuantumul dobânzii) este stabilită de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, astfel: - rata
dobânzii legale remuneratorii este egală cu nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României.
- rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4
puncte procentuale. În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile
contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă
plus 8 puncte procentuale.
În acest mod este protejat debitorul, având în vedere faptul că nici dobânda fruct
civil (remuneratorie), nici dobânda penalizatoare (clauză penală moratorie) nu pot depăși
limitele maximale, impuse de legiuitor prin norme imperative. În cazul dobânzilor
120
Reglementări privind instituția dobânzii mai regăsim în Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010,
republicată) și în Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor
de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități
contractante.
121
În această situație, dobânda este un preț al împrumutului, un preț contractual, un fruct civil, similar
prețului în materie de vânzare, chiriei în caz de locațiune etc., o denumire specifică a prețului, adaptat unui
contract special (împrumutului de consumație cu titlu oneros). A se vedea Emod Veress, Contractul de
fideiusiune, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 143.
122
Pentru denumirea acestei forme a dobânzii, Codul civil folosește termeni precum „daune moratorii” sau
„penalități”. Observăm însă că noțiunea de „daună moratorie” este mai cuprinzătoare întrucât acoperă și
prejudiciile cauzate prin întârzierea executării în materia tuturor obligațiilor, nu doar în privința celor care
au ca obiect îndatorirea de a da o sumă de bani.
39
penalizatoare, faptic se interzic clauzele penale moratorii cămătărești, fiindcă posibilitatea
evaluării convenționale a prejudiciului nu este îngrădită.
Din aceste incursiuni terminologice în materia dobânzii putem concluziona că
aveam de-a face cu o problematică complexă, dar de un deosebit interes teoretic și practic.
Capitolul III. EFECTELE OBLIGAȚIILOR: CONSIDERAȚII

SUPLIMENTARE PRIVIND INSTITUȚIA DOBÂNZII
3.1 Regimul juridic al dobânzii legale
Articolul 1 alin. (1) din O.G. nr. 13.2011, la o primă vedere ar consacra o libertate
contractuală deplină în materie de dobânzi: „părțile sunt libere să stabilească, în convenții,
40
rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru
întârzierea la plata unei obligații bănești”. Acest text este în deplină concordanță cu
prevederile art. 1169 Cod Civil privind libertatea contractuală: „părțile sunt libere să
încheie orice contracte și să determine conținutul acestora”. Art. 1489 Cod Civil prevede,
de asemenea, că dobânda este cea convenită de părți, sau în lipsă, cea stabilită de lege. Însă
art. 1169 Cod Civil, determină totodată și limitele generale ale libertății contractuale,
aplicabile și în materie de dobânzi: libertatea de a contracta se poate manifesta în limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
Din regimul juridic al instituției dobânzii rezultă că libertatea contractuală în
realitate se manifestă doar în mod limitat, mărginit atât de prevederile legale imperative
exprese, care caracterizează reglementarea dobânzii, cât și de bunele moravuri.
Libertatea de a stabili rata dobânzii enunțată în art. (1) alin. (1) din O.G. nr.
13/2011 este în fapt relativizată și limitată în mod imperativ, din rațiuni de eliminare a
arbitrarului și abuzului. Dacă limitarea acestei libertăți este justificată moral, având în
vedere considerentele justificate de protecție al debitorului, modalitatea în care aceste
limitări sunt realizate în dreptul privat actual ridică probleme însemnate123.
În literatura de specialitate, dobânda legală a fost caracterizată ca fiind „o cotă
procentuală stabilită de lege, al cărei cuantum depinde de un parametru variabil şi care se
aplică la un capital dat, fie ca preţ al folosirii sale, fie ca daune pentru neexecutarea unei
obligaţii”124 .
De asemenea, s-a arătat că „dobânda legală nu este altceva decât un echivalent
predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea
plăţii, echivalent care poate fi înlăturat prin norme speciale în materie de comerţ,
ideiusiune şi societate, ie prin clauză contractuală expresă (părţile putând sipula, de
exemplu, penalităţi mai mici decât dobânda legală)”125 .
Recent, s-a afirmat că „faţă de dispoziţiile contradictorii (menţinute) ale noului
Cod civil (...), legiuitorul din 2009 ar fi fost mai inspirat dacă ar fi recunoscut dobânzii
semnificaţia deja consacrată (...). Aceasta este şi opinia majoritară a doctrinei şi
jurisprudenţei, potrivit căreia, prin dobândă în general se înţelege preţul contractului de
împrumut oneros”126 .
123
E. Veress, op.cit., Ed. C.H. Beck, București 2016, p. 182
124
Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii legale cu titlu de daune, în R.D.C nr. 1/2007, p. 63
125
Gh. Piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşi, 2011, p. 211
126
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Insituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşi, 2012, p. 510.
41
În practică, termenul de „dobândă” a fost uzitat atât pentru a desemna echivalentul
folosinţei unei sume de bani împrumutate, cât şi pentru a numi reparaţia prejudiciului
suferit ca urmare a neexecutării unei obligaţii băneşti.
Ulimul alineat al art. 1 din O.G. nr. 13/2011 relevă elementele definitorii ale
dobânzii, iar pentru a reda în mod concis definiţia dobânzii ar fi suficient să spunem:
dobânda este „preţul” folosinţei capitalului datorat de către debitor.
Articolul 2168 Cod civil precizează că dobânda se poate stabili în bani ori în alte
prestaţii sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al
folosinţei capitalului.
În ceea ce priveşte istoricul reglementării dobânzii, trebuie punctate următoarele
coordonate normative:
a) Codul civil din 1864;
b) Decretul nr. 311/1954 prin care dobânda legală a fost stabilită la 6% pe an;
c) O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale;
d) O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru
obligaţii băneşti. 6
„Prima reglementare în materia dobânzii legale privind neexecutarea obligaţiilor
băneşti este aceea din Codul civil [din 1864, n.n.], în cuprinsul art. 1088-1089, art. 1589 C.
civ. [1864, n.n.] stabilind o dobândă legală de 10%, care, din anul 1882, a devenit 5% în
materie civilă, respectiv 6% în materie comercială.
Ulterior, prin Legea din 19 mai 1925, rata dobânzii legale a fost stabilită la 4%
peste scontul Băncii Naţionale a României în materie civilă, iar în materie comercială de
6% peste acest scont, iar prin Legea contra cametei nr. 61 din 2 aprilie 1931, ca şi prin
Decretul-lege nr. 1700/1938127 pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, dobânda
legală anuală se stabileşte la 1%, în afaceri civile şi 2% în afaceri comerciale socotite peste
scontul Băncii Naţionale a României, pentru dobânda convenţională prevăzându-se un
plafon de 4% peste taxa scontului Băncii Naţionale a României”128.
Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale a fost publicat în Buletinul
Oficial nr. 38/1954 şi a intrat în vigoare la 9 august 1954, abrogând Decretul-lege pentru
stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, publicat în Monitorul Oficial nr. 102/1938.
127
Abrogat de art. 7 din Decretul nr. 311/1954 (B. Of. nr. 38 din 9 august 1954), abrogat, la rândul său, de
subpct. II pct. 14 din anexa 1 din Legea nr. 7/1998 (Monitorul Oficial nr. 9 din 13 ianuarie 1998)
128
Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii legale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 75
42
Potrivit acestui act normativ, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau
prevederilor contractuale, o obligaţie este producătoare de dobânzi, fără să se arate
cuantumul acestora, se va plăti dobânda legală, care se stabileşte la 6% (şase la sută) pe an.
Dobânda stabilită în convenţii nu poate depăşi dobânda legală prevăzută de art. 1.
Obligaţia de a plăti o dobândă mai mare era nulă de drept şi creditorul care pretindea o
asemenea dobândă pierdea şi dreptul la dobânda legală, deosebit de aplicarea sancţiunilor
prevăzute de legea penală.
După anul 1989, având în vedere modificările economice apărute şi inflaţia, în
literatura şi practica judecătorească s-a apreciat că nivelul dobânzii legale prevăzut de
Decretul nr. 311/1954 este căzut în desuetudine. Prin urmare, au început să fie folosite alte
criterii pentru determinarea preţului folosinţei unei sume de bani.
Astfel, până la apariţia O.G. nr. 9/2000, în practică au fost luate în considerare:
nivelul mediu al dobânzilor practicate pe piaţa bancară pentru depozitele în lei ale
persoanei fizice, respeciv taxa de scont a Băncii Naţionale a României.
O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti a fost
publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 25 ianuarie 2000 şi, prin intermediul acestui act
normativ, dobânda legală a fost stabilită în mod diferit în raporturile juridice civile, faţă de
cele comerciale.
Astfel, dobânda legală se stabilea, în materie comercială, la nivelul taxei de scont a
Băncii Naţionale a României, iar din anul 2002, potrivit Legii nr. 356/2002 129 la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilea la nivelul taxei de scont sau
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 20%.
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru
obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar a fost publicată în Monitorul Oicial nr. 607 din 29 august 2011 şi a abrogat în mod
expres O.G. nr. 9/2000.
Acest act normativ stabileşte dobânda legală la nivelul ratei dobânzii de referinţă,
dar se raportează la rata dobânzii de politică monetară. În nota de fundamentare a acestui
act normativ se arată că dispoziţiile cu privire la dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a
României se impun a fi abrogate, atât din perspectiva apariţiei celor două categorii de
dobânzi, distinct definite, dar mai ales ca urmare a obligaţiei de transpunere, până la data
129
Abrogată prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 607 din 29 august 2011
43
de 16 martie 2013, a dispoziţiilor Directivei 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în
efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale130.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil se impunea alinierea actelor
normative conexe noilor reglementări civile, precum şi instituirea unui act normaiv care să
cuprindă şi dobânzile remuneratorii.
Totodată, a fost eliminată noţiunea de „raporturi juridice comerciale” , observăm
din din reglementarea noului Cod civil şi a legii de punere în aplicare, că legiuitorul
urmăreşte eliminarea noţiunilor de „comercial” şi „comerciant”, deşi dreptul comercial
reprezintă o ramură extrem de bine conturată a dreptului privat, şi introduce noţiunea de
„dobândă aplicabilă în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ”131.
Pentru determinarea ratei dobânzii legale, trebuie să ne raportăm la încă o noțiune:
la cea de dobândă de referință a Băncii Naționale a României 132. Nivelul ratei dobânzii de
referință a Băncii Naționale a României este publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, prin grija Băncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de
politică monetară se modifică. Prevederile legale determină rata dobânzii legale.
Pentru o sistematizare atentă a prevederilor legale, trebuie să facem distincție între
dobânda legală remuneratorie și cea penalizatoare, pe de o parte, respectiv între situațiile în
care dobânda se aplică unui raport juridic care decurge din exploatarea unei întreprinderi în
scop lucrative sau unui raport juridic de drept comun.
Astfel, dobânda legală remuneratorie este egală cu133:
- Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României redusă cu 20% de
procente, dacă nu este vorba despre raporturi juridice care decurge din exploatarea
unei întreprinderi cu scop lucrativ;
- Nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, dacă este vorba
despre raporturi juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
În privința ratei dobânzii legale penalizatoare avem o situație mai special. Să
pornim de la reglementare inițială din O.G nr. 13/2011:
130
Direciva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea
întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale – Text cu relevanţă pentru SEE, JO L 48,
23.02.2011.
131
Ana –Maria Mattescu, op.cit., pp. 7 - 17
132
Daniel Ghiță, op.cit., pp. 121 - 132
133
Emod Veress, op.cit., pp. 185 - 186
44
a. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de
referință plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20% dacă raporturile juridice
nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrative;
b. Iar în situația în care raporturile juridice decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrative, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la
nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
Recent prin prevederile Legii nr. 72/2013134 (prin transpunerea Directivei nr.
2011/17/UE), se intervine în acest text în sensul completării normei legale cu un nou
alineat, care prevede următoarele: „în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și
autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii
de referință plus 8 puncte procentuale”135.
Adică se introduce o nouă categorie de dobândă legală penalizatoare, fără a
intervene asupra vechii reglementării.
Problema este următoarea: trebuie să se facă teoretic o distincție între rapoturile
juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrative , pentru care se
aplică o dobândă legală penalizatoare prevăzută de Legea nr. 72/2013, respective între
raporturi juridice dintre profesioniști, pentru care se aplică o dobândă legală prevăzută de
O.G. nr. 13/2011136. În condițiile dreptului privat monist, o astfel de distincție, în lipsa unor
criteria legale clare, este foarte greu de făcut, chiar imposibilă.
134
Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor
sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante,
publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 3 aprilie 2013
135
136
Este mai facilp identificarea contractelor încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, pentru
care se aplică dobânda legală penalizatoare prevăzută de Legea nr. 72/2013, astfel cum prevede art. 3 din
Legea nr. 72/2013 „(1) În raporturile dintre profesionişti, creanţa constând în preţul bunurilor livrate sau
tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare în cazul în care: a) creditorul, inclusiv
subcontractaţii acestuia, şiau îndeplinit obligaţiile contractuale; b) creditorul nu a primit suma datorată la
scadenţă, cu excepţia cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea. (2) Dobânda penalizatoare
curge de la scadenţă până la momentul plă ţii, în condiţiile dispoziţiilor art. 1.535 din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil, republicată, cu modiicările ulterioare. (3) Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în
contract, dobânda penalizatoare curge de la următoarele termene: a) după 30 de zile calendaristice de la data
primirii de către debitor a facturii sau a oricărei altei asemenea cereri echivalente de plată; b) dacă data
primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau prestării
serviciilor, după 30 de zile calendaristice de la recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor; c) dacă legea sau
contractul stabileşte o procedură de recepţie ori de veriicare, permiţând certiicarea conformităţii mărfurilor
sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepţiei sau veriicării ori
anterior acestei date, după 30 de zile calendaristice de la această dată. (4) Procedura de recepţie sau veriicare
prevăzută la alin. (3) lit. c) nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data recepţiei bunurilor sau prestării
serviciilor. Prin excepţie, părţile pot stipula în contract un termen mai mare de 30 de zile calendaristice, sub
rezerva ca această clauză să nu ie abuzivă, potrivit art. 12”
45
O interpretare alternativă este susținerea abrogării implicite a dobânzii penalizatoare
prevăzute de O.G nr. 13/2011 în privința raporturilor juridice dintre profesioniști.
Modalitatea aleasă voit de către legiuitor prin prevederile Legii nr. 72/2013 este
însă completarea prevederilor O.G nr. 13/2011 și nu modificarea acestei ordonanțe sau
abrogarea unor prevederi, adică, la o primă prevedere, se menține și vechiul text, la care se
adaugă noile prevederi. Este vorba despre o intervenție ulterioară asupra unui text
legislative fără o corelare suficientă, ceea ce, din păcate deschide calea unei interpretări
contradictorii137.
În rapoturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este
aplicabilă și când s-a stipulate plata în monedă străină, dobânda legală, indifferent dacă
este vorba de dobândă remuneratorie sau penalizatoare, este de 6% pe an.
Așa cum am arătat, aceste rate de dobândă determinate de lege au character
supletiv, aplicându-se pentru cazurile în care contractual sau o normă legală special nu
determină un alt cuantum al dobânzii.
Ordonanței de Urgență nr. 13/2011
Legiuitorul intervine în raporturile juridice în materie de dobânzi nu numai prin

norme supletive, ci și prin norme imperative. Această intervenție energică se justifică prin
intenția legiuitorului de a proteja pe partea mai vulnerabilă economic.
Astfel, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ (raporturile juridice de drept comun), dobânda convențională nu poate depăși
dobânda legală cu mai multe de 50% pe an, indiferent dacă este vorba despre dobândă
remuneratorie, sau dobândă penalizatoare. Astfel, libertatea contractuală este limitată la
nivelul maxim în prezent al dobânzii remuneratorii ce decurge din prevederile O.G. nr.
13/2011138.
În cazul în care aceste norme imperative sunt încălcate, se aplică o sancțiune dublă:
a. Pe de o parte, nulitatea clauzei care stipulează o dobândă mai mare decât
dobânda maximă admisă de lege;
137
Emod Veress, op.cit.,p.186
138
Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la
data stipulării
46
b. Pe de altă parte, decăderea creditorului de a pretinde în locul dobânzii
convenționale nule măcar dobânda legală.
În acest mod, este protejat debitorul, fiindcă nici dobânda ca fruct civil, nici
dobânda penalizatoare (clauza penală moratorie) nu pot să depășească limitele maximale,
impuse de lege.
În cazul dobânzilor penalizatoare, faptic se interzic clauzele penale moratorii
cămătărești, fiindcă posibilitatea evaluării convenționale a prejudiciului nu este
neîngrădită.
Nu există însă o astfel de limitare în cazul raporturilor juridice care decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
Între profesioniști, prevederile O.G nr. 13/2011 nu impun limite, aici se manifestă
libertatea contractuală pe deplin, însă în concordanță cu limitele ce decurg din normele
generale de drept civil, cum sunt bunacredință, ordinea publică, cauza licită și morală etc.,
care se apreciază de la caz la caz139.
Astfel, se poate stabili validitatea unei dobânzi penalizatoare, al cărui cuantum final
solicitat de creditor depășește de mai multe ori cuantumul creanței de bază, dacă
prejudiciul cauzat și previzibil justifică o astfel de abordare. În cazul dobânzii
penalizatoare, însă, sunt aplicabile și prevederile legale referitoare la reducerea
cuantumului clauzei penale vădit excesive de către instanță140.
Întro speță, „instanța de fond a concluzionat că o astfel de penalitate conduce la o
certă disproporție între prejudiciul cauzat pentru neîndeplinirea corespunzătoare a
obligațiilor de plată de către reclamantă și reparația solicitată de pârâtă (penalitate de peste
200.000 lei pentru întârzierea unei plăți de 13.600 lei), situație care nu poate fi acceptată
întrucât dezechilibrul raportului comercial între părți este vădit, de cămătărie.
Clauzele penale cămătărești sunt interzise prin norma legală, astfel că obligația fără
cauză sau fondată pe o cauză falsă ori ilicită, nu poate avea niciun efect. Clauza penală de
6% pe zi echivalează cu o dobândă enormă, de peste 15 ori obligația de plată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, însă, a considerat că este nejustificată critica
reclamantei potrivit căreia clauza penală inclusă în contract, aceea de a plăti o penalitate de
întârziere de 6% pe zi, este o clauză penală, cu caracter abuziv, ilicit, care încalcă
exigențele echității și bunelor moravuri. În materie comercială operează principiul
executării cu bună credință a contractelor și a libertății părților de a stabili în convenții rata
139
140
47
dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, toate acestea fiind guvernate de
prevederile legale privind forța obligatorie a contractului”141.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai
dobânda legală142.
În consecință, valabilitatea dobânzii este condiționată de forma scrisă a
contractului, în caz contrar datorându-se, în temeiul normei supleative, doar dobânda
legală.
Legii nr. 72/2013
Ultimul act inovator care întoarce pe dos reglementările dobânzilor este deja
amintita Lege nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
Directiva 2011/17/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în
tranzacțiile comerciale se bazează pe rațiuni multiple.
Întârzierile în efectuarea plăților afectează lichiditățile întreprinderilor și complică
situația financiară a acestor. Întârzierile afectează, de asemenea, competitivitatea și
rentabilitatea întreprinderilor, odată ce creditorul trebuie să obțină finanțări externe din
cauza efectuării cu întârziere a plăților. Riscul apariției acestor efecte negative crește în
mod considerabil în perioadele de încetinire a creșterii economice, când accesul la
finanțare este mai dificil143.
În concepția legiuitorului European, întârzierea în efectuarea plăților constituie o
încălcare a contractului care, în majoritatea statelor membre, a devenit atractivă din punct
de vedere financiar pentru debitori, datorită dobânzilor mici ori inexistente aplicate pentru
întârzierea în efectuarea plăților și/sau a procedurilor greoaie de acțiune.
141
ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 671/2006, în R.D.C nr. 12/2006, pp. 157 - 162
142
Potrivit art. 6 din O.G. nr. 13/2011, „Dobânda trebuie sa fie stabilita prin act scris. În lipsa acestuia se
datoreaza numai dobânda legală”.
143
A se vedea pct. (3) din preambului Directivei 2011/17/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea
plăților în tranzacțiile comerciale
48
Pentru a inversa această tendință și pentru a descuraja întârzierile în efectuarea
plăților, se impune o schimbare decisivă în direcția creării unei culturi a efectuării prompte
a plăților144.
Cultura efectuării prompte a plăților trebuie impusă și statului, ceea ce este de
asemenea în vizorul acestei directive. În general, autoritățile publice beneficiază de
venituri mai sigure, mai previzibile și mai continue decât întreprinderile. În plus multe
autorități publice pot obține finanțare în condiții mai avantajoase decât întreprinderile. În
același timp, în comparație cu întreprinderile, autoritățile publice depind mai puțin de
edificarea unor relații comerciale stabile pentru a își realiza obiectivele. Termenele de plată
lungi și efectuarea cu întârziere a plăților de către autoritățile publice pentru bunuri și
servicii generează costuri nejustificate pentru întreprinderi 145. În general, directiva, chiar
dacă intervine în domeniul libertății contractuale, face această intervenție în mod
argumentat, în scopul prevenirii și descurajării prin costuri ridicate a întârzierii plăților.
Legea nr. 72/2013 însă creează un nou regim juridic al dobânzilor, aplicabil
contractelor încheiate între profesioniști și celor încheiate între profesioniști și autorități
contractante146. În condiții de monism asumat și declarat al dreptului privat, ne confruntăm
din nou cu o reînviere a comercialității. Recunoașterea caracteristicilor specifice a
raporturilor juridice poate fi recunoscut și în condițiile monismului dreptului privat, dacă
abordăm un monism pragmatic.
Legea nr. 72/2013 stabilește termene de plată și de curgere a dobânzilor. De
exemplu, în cazul contractelor încheiate între profesioniști 147 , dacă termenul de plată nu a
fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge de la următoarele termene:
 După 30 zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii ori a
oricărei altei asemenea cereri echivalente de plată;
 Dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă ori
anterioară primirii bunurilor ori prestării serviciilor, după 30 zile calendarisitice de
la recepția mărfurilor ori prestarea serviciilor;
144
145
146
Nu sunt inclșuse în sfera de aplicare a legii creanțele înscrise la masa credală în cadrul preventive ori al
unei înțelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăți și
nici contractele încheiate între profesioniști și consumatori
147
A se vedea art. 3-5 din Legea nr. 72/2013
49
 Dacă legea ori contractul stabilește o procedură de recepție ori de verificare,
permițân certificarea conformității mărfurilor ori serviciilor, iar debitorul a primit
factura ori cererea echivalentă de plată la data recepției ori verificării ori anterior
acestei date, după 30 zile calendaristice de la această dată.
De asemenea, conform acestei lei, în raporturile dintre profesioniști, termenul de
plată nu poate fi mai mare de 60 zile calendaristice. Prin excepție, părțile pot stipula în
contract un termen de plată mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă.
Părțile pot conveni efectuarea plății în mod eșalonat, în acest caz, dobânzile penalizatoare
și celelalte despăgubiri prevăzute de prezenta lege se calculează prin raportare la suma
scadentă.
Legea interzice convențiile prin care părțile ar conveni cu privire la data emiterii ori
primirii facturii. Orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a
facturii este lovită de nulitate absolută148. Această lege stabilește termene similare și în
cazul contractelor încheiate între profesioniști și autorități contractante149.
Inovația însă nu constă în stabilirea anumitor termene de plată și determinarea
legală a momentului din care trebuie calculate dobânzile penalizatoare. Noutatea este
reprezentată prin prevederile art. 12 din Legea nr. 72/2013, care stabilește că practica sau
clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul,
termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor – interese
suplimentare este considerată abuzivă. Astfel noțiunea de clauză abuzivă se extinde
dincolo de domeniul dreptului consumației150, legea calificând anumite clauze contractuale
din contracte profesionale ca și abuzive.
Este vorba despre o măsură specifică de protecție a creditorului. Dacă preocuparea
centrală a legiuitorului a fost și este protejarea debitorului, mai ales în condițiile de criză
economică și criză morală, în final printr-un act normativ având origine europeană, intervin
și considerente de protejare a intereselor creditorilor. În determinarea caracterului abuziv al
unei clauze sau practici, conform legii, instanța ține cont de toate circumstanțele cauzei, în
special de:
a. Abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele
conforme ordinii publice ori bunelor moravuri,
148
149
A se vedea art. 6-8 din Legea nr. 72/2013
150
A se vedea Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și
consumatori, republicată în Monitorul Oficial nr. 543 din 3 august 2012
50
b. Nerespectarea principiului bunei – credințe și a principiilor de diligență în
executarea obligațiilor;
c. Natura bunurilor ori serviciilor;
d. Neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată ori de la
rata dibânzii, potrivit prezentei legi,
e. Poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică ori
mijlocie151;
În consecință, abaterea de la termenele de plată ori de la rata dobânzii necesită
motive obiective de derogare, care, mai mult, trebuie prevăzute expres și explicate în
contract.
Intervenția legiuitorului în aceste contracte este și mai energică prin prevederile art.
14 din Legea nr. 72/2013, text care califică expres anumite clauze ca având caracter
abuziv, introducând o prezumție irefragrabilă, absolută în acest sens.
Conform legii, sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenței
circumstanțelor expuse mai sus sau a altor circumstanțe specifice cauzei, clauzele
contractuale care:
a. Exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare ori stabilesc dobânzi
penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;
b. Fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
c. Prevăd un termen mai mare de la care creanța produce dobânzi decât cel
prevăzut de lege;
d. Elimină posibilitatea plății de daune – interese suplimentare;
e. Stabilesc un termen pentru emiterea ori primirea facturii.
Prin art. 14 lit. a) din Legea nr. 72/2013 se impune faptic obligativitatea dobânzii
penalizatoare convenționale, la un nivel cel puțin egal cu dobânda legală penalizatoare.
Art. 14 lit. b) din Legea nr. 72/2013 exclude posibilitatea de a condiționa curgerea
dobânzii penalizatoare de punerea în întârziere a debitorului. În această situație,
prevederile art. 1523 alin. (2) lit. d) Cod civil, care stabilesc că debitorul se află de drept în
întârziere atunci când nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în
exercițiul activității unei întreprinderi, nomă cu caracter dispozitiv, se transformă practic în
normă imperativă. Regula are o sferă de cuprindere bine determinată, fiind aplicabilă
151
A se vedea art. 13 din Legea nr. 72/2013
51
tuturor contractelor încheiate între profesioniști și celor încheiate între profesioniști și
autorități contractante.
Art. 14 lit. c) din Legea nr. 72/2013 elimină posibilitatea părților contractante de a
stabili data de la care începe să curgă dobânda, dacă astfel s-ar amâna începutul curgerii
dobânzii.
Sancțiunea aplicabilă în cazul acesteo clauze abuzive este prevăzută expres de lege:
nulitatea absolută152, protecția creditorilor fiind transformată întrun scop de interes public.
Concluzii și propuneri de lege ferenda
Codul Civil definește obligația ca o legătură de drept în virtutea căreia debitorul

este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația
datorată. În schimb, doctrina definește noțiunea de oligație mai cuprinzător, pornind de la
creditor la debitor: obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are
dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la
care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat. Obligaţia civilă este un raport de
drept, o legătură stabilită între (cel puţin) doi subiecţi de drept distincţi în virtutea căreia
unul dintre subiecţi datorează ceva concret celuilalt.
152
A se vedea art. 15 din Legea nr. 72/2013
52
Scopul obligației este executarea acesteia. Prin realizarea drepturilor de creanță și
executarea obligațiilor corelative se ating scopurile urmărite de părțile raportului juridic
obligațional. Executarea în natură are loc prin plată, care, în sens larg, este sinonimă cu
executarea în natură, și cuprinde nu numai acele modalități care sting obligația prin
remiterea unei sume de bani, ci toate prestațiile voluntare care constituie obiectul însuși al
obligației. Fără acordul creditorului, executarea nu poate fi înlocuită cu o altă prestație sau
despăgubiri bănești. În consecințăm executarea în natură reprezintă un veritabil principiu
al efectelor obligațiilor.
Executarea obligațiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea
voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură voluntară) și executarea
silită (sau plata silită care poate fi o executare directă în natură sau indirectă, adică prin
echivalent).
Ca regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la
executarea obligaţiei în natura sa specifică. Prin excepţie, dacă executarea în natură nu
(mai) este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natură, acesta poate
obţine executarea prin echivalent (indirectă) a obligaţiei.
asumată are caracter intuitu personae și nu este executată de către debitor, dacă executarea
interzis.
Se consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că
prejudiciul trebuie reparat integral prin echivalent bănesc. Dreptul creditorului la daune-
interese, în locul prestației în natură, este în viziunea noului Cod civil, echivalentul
executării silite indirecte. Cu alte cuvinte noul Cod civil pare să identifice executarea prin
echivalent cu repararea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea unei obligații. Astfel
răspunderea civilă a debitorului, chiar dacă e generată de neîndeplinirea obligațiilor, nu se
angajează decât dacă această neîndeplinire cauzează un prejudiciu distinct de neplata
obligației.
Creditorul are dreptul la daune – interese pentru repararea preudiciului pe care
debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără ustificare
sau, după caz, culpabile a obligației.
53
În caz de executare indirectă, obligația inițială suportă o transformare, dreptul de
creanță inițial este înlocuită cu o altă creanță, dreptul la despăgubiri (daune interese).
Daunele interese pot fi de două feluri:
c. Daunele moratorii reprezintă echivalentul preudiciului suferit de creditor din cauza
executării cu întârziere a obligației. Daunele moratorii pot fi cumulate cu executarea
în natură (voluntară sau silită) sau cu daunele compensatorii;
d. Daunele compensatorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl
suferă din cauza neeexecutării toale sau parțiale a obligației. Prin acordarea
daunelor compensatorii, are loc înlocuirea totală ori parțială a prestației datorate
inițial de către debitor cu un alt drept de creanță, cel referitor la plata unor
despăgubiri. S-a arătat în mod just că daunele compensatorii „nu semnifică o
novație a obligației anterioare pe care instanța ar consacra-o fără voia părților;
despăgubirile sunt datorate în virtutea însăși a obligației inițiale, ele constituie
obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune, al executării obligației respective”.
Alături de instituția răspunderi extracontractuale, constituie obiect de studiu al
dreptului civil al obligațiilor și răspunderea contractuală, adică „dreptul creditorului
contractual la daune – interese (despăgubiri) în cazul în care debitorul lui nu execută
contractul sau execută într-un mod deficitar (cu întârziere sau necorespunzător calitativ)”.
Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, ceea ce decurge din
principiul forței obligatorii a contractului. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește
această îndatorire, ea este răspunzătorare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este
obligată să repare aceste prejudiciu, în condițiile legii.
Evaluarea legală a daunelor – interese o putem întâlni în primul rând în cazul în
care obiectul obligației este de a da o sumă de bani. În cazul obligației de a da o sumă de
bani, aceasta poate fi întotdeauna executată în natură, astfel problemele daunelor – interese
se ridică dacă debitorul întârzie cu plata.
Evaluarea judiciară a daunelor – interese este făcută de către judecător. Regulile
evaluării judiciare sunt următoarele:
e. Prejudiciul trebuie reparat integral, și cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât
și beneficiul nerealizat;
f. Se reparară și prejudiciul nepatrimonial;
g. Debitorul răspunde doar de daunele – interese previzibile, afară de cazul în care
neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia;
54
h. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi
putut evita cu o minimă diligență.
Evaluarea convențională a daunelor – interese este posibilă înainte de producerea
prejudiciului prin intermediul clauzei penale, iar ulterior producerii prejudiciului, prin
convenția realizată în acest sens între părțile raportului juridic obligațional.
Clauza penală este „aceea convenție prin care părțile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale și în locul acesteia”.
Clauza penală în general se prezintă ca o clauză accesorie dintr-un contract, și este supusă
tuturor cerințelor de validitate ale convențiilor. Clauza penală îndeplinește și o funcție de
garanție: perspectiva de a plăti penalități în caz de încălcare a îndatoririlor îl determină pe
debitor să - și execute obligațiile sale.
În prezent, în dreptul privat român există o reglementare dispersată, fragmentată și
cu suprapuneri a instituției dobânzii:
d) avem pe de o parte reglementarea din noul Cod Civil;
e) există reglementarea din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie
și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor
măsuri financiar- fiscale în domeniul bancar;
f) cel mai recent, prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din
contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, s-
au adoptat reglementări și în domeniul dobânzilor.
În prezent, în doctrina juridică, noțiunea de dobândă are cel puțin două accepțiuni:
c. prima este dobânda remuneratorie, adică dobânda percepută „pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani”. Mai precis, în situația aceasta dobânda este un preț
al împrumutului, un preț contractual, un fruct civil, similar prețului în materie de
vânzare, chiriei în caz de locațiune etc. Dobânda apare ca o denumire specifică a
prețului, adaptat unui contract special, împrumutului de consumație cu titlu oneros.
d. Ceea de-a doua accepțiune a noțiunii de dobândă este dobânda penalizatoare,
dobânda stabilită pentru cazul întârzierii la plata unei obligații bănești. Și în această
situație avem o definiție legală: „dobânda datorată de debitorul obligației bănești
pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită penalizatoare.
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, dobânda reprezintă „suma de bani
ce se plătește (de obicei în procente) pentru un împrumut bănesc”.
55
Cu titlu novator, în O.G. nr. 13/2011 se introduc noţiunile de „dobândă
remuneratorie” şi „dobândă penalizatoare”. Dobânda, atât cea convenţională, cât şi cea
legală, poate fi remuneratorie sau penalizatoare.
Elementul esenţial care deosebeşte cele două tipuri de dobândă este scopul pentru
care sunt edictate sau convenite, aşadar, natura lor juridică. Anterior acestei reglementări,
în practică şi doctrină se făcea distincţia între dobânda remuneratorie, „cu regim de fruct
civil, în sensul art. 523 C. civ. [1864] de produs al banilor, care vine să se adauge activului
patrimonial al creditorului, sporind averea acestuia, şi care se întâlneşte în materia
împrumutului cu dobândă”, şi dobânda „care are caracter reparatoriu, de despăgubire, de
daună menită să reîntregească patrimoniul creditorului diminuat prin fapta culpabilă a
debitorului” .
De asemenea, s-a arătat că „din punct de vedere juridic, noţiunea de dobândă este
primitoare de cel puţin două înţelesuri: dobândă remuneratorie, ca remuneraţie a
capitalului, având natura juridică de fruct civil şi [...] dobândă moratorie, având natura
juridică de daună-interes pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti (dobânda
sancţionatorie)”.
Astfel, din perspectiva dreptului obligațiilor și a dreptului contractelor, ipostazele în
care se poate datora dobândă sunt diverse, ceea ce generează denumiri, naturi și regimuri
juridice diferite pentru datoria de dobândă.
În concluzie, în prezent, în dreptul privat român, dobânda sumelor de bani este
reglementată fragmentar în mai multe acte normative succesive, care conturează un regim
juridic lipsit de coerență, dezordonat, dificil de aplicat și respectat în practică. În
consecință, este nevoie de o regândire unitară, omogenă a instituției dobânzii, o corelare
adecvată, unitate terminologică și de concepție, mai ales ca urmare a obligației de
transpunere a dispozițiilor Directivei 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în
efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, care aduce modificări semnificative în ceea ce
privește ansamblul reglementărilor în materia dobânzilor.
De lege ferenda, credem că în cazul răspunderii contractuale, cerința vinovăției
trebuie eliminată. Limitele răspunderii contractuale nu trebuie date de existența sau
inexistența vinovăției, ci textele la cauzele exoneratoare de răspundere sunt suficiente
pentru a crea un cadru legal just și echitabil.
56
Bibliografie
a. Literatură de specialitate
1. Adrian Stoica, Drept civil. Obligațiile, Editura Pro Universitaria, București, 2015
2. Al. Ciorănescu, Dicționarul Etimologic al limbi române, Editura Saeculum,
București, 2002
57
3. Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu. Culegere de studii, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
4. Ana –Maria Mattescu, Dobânda legală pentru obligațiile bănești, Editura
Hamangiu, 2012
5. Calina Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul
Juridic, București, 2017
6. Corneliu Bârsan, Ctin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008
7. Cristina Zamsa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H.Beck,
București, 2016
8. D.M. Gavriş, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. III, Ed.
Hamangiu, Bucureşi, 2012
9. Daniel Ghiță, Executarea obligațiilor prin mijloace indirect, Editura C.H.Beck,
București, 2016
10. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Universul
Enciclopedic, București, 1998
11. Emil Dinga, Microeconomie, ediția a III-a, Editura Pro Universitaria, București,
2014
12. Emod Veress, Drept Civil. Teoria general a obligațiilor, Ediția 2, Editura C.H.
Beck, București 2016
13. Emod Veress, Contractul de fideiusiune, Editura C.H. Beck, București, 2015, p.
143.
14. Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil
- Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012
15. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Noul Cod Civil - Comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, vol. 1, Bucureşti, 2012
16. Florin Ciutacu, Teoria generală a obligațiilor civile și comerciale. Culegere de
spețe. Editura Themis Cart, 2009
17. Gabriel Boroi, (colectiv), Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole,
ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016
18. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Insituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşi,
58
19. Gh. Piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşi, 2011
20. Gyula Fábián, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 123
I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşi,
1994
21. I.I.Predoviciu, P. Ney,Codul comercial din Transilvania. Adnotat, Oradea Mare,
Tipografia Adolf Sonnenfeld Societate Anonimă, 1925
22. Ion Băcanu., Regimul juridic al dobânzii, Editura Lumina Lex, București, 2000
23. Ion. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995
24. Iosif R. Urs, Petruța – Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura
Hamangiu, București, 2015
25. Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2015
26. Liviu Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod Civil,
Editura Universul Juridic, București , 2012
27. M.N Costin ., Costin C.M., Dicționar de drept civil de la A la Z, ed. a 2-a, Editura
Hamangiu, București, 2007
28. Maria Dumitru , Regimul juridic al dobânzii legale, Editura Hamangiu, București,
2008
29. Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii legale cu titlu de daune, în R.D.C nr.
1/2007
30. Maria Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Editura Universul Juridic,
București, 2010
31. Monna – Lisa Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil,
Editura Hamangiu, București, 2017
32. Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoaşcă, op.cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011
33. Paul Malaurie, Drept Civil. Obligațiile. Traducere a ediției a 3-a din limba franceză,
Editura Wolters Kluwer, București
34. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
35. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Editura Hamangiu, București, 2017
36. Pavel Ungureanu, Dobânda, Editura Risoprint, Cluj – Napoca, 1999
59
37. Popescu T.R., Anca P., Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București,
1968
38. St.D. Cărpenaru, Drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşi, 2012
39. Ştefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligaţiilor. Garantarea
obligaţiilor, Editura. C.H.Beck, Bucureşti, 2014
40. T. Klimokowski, Rolul stilistic al slavismelor în limba română contemporană, în
Annales Univerasitatis Apulensis. Series Psihologica. Limba Română, 2006, p.
226, disponibilă online la www.uab.ro, accesat la 14 iunie 2017
41. V. Ciucă, Lecții de drept roman, volumul III, Editura Polirom, Iași, 2000
b. Legslație și Jurisprudență
 Cauza H.Parsons (Livestock) Ltd v. Uttley Ingham & Co. Ltd, Casebox on Contract
Law, 12th, editura Oxford University Press, 2014, pp. 410 - 412
 Înalta Curtea de Casație și Justiție, Secția Comercială, decizia nr. 304 din 4
februarie 2009, disponibilă online pe www.legalis.ro, accesat la 14 iunie 2017
 Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesioniști și consumatori, republicată în Monitorul Oficial nr. 543 din 3 august
2012
 Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesioniști și între aceștia și autorități contractante, publicată în Monitorul Oficial
nr. 182 din 2 aprilie 2013
 Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în Monitorul Oficial
nr. 182 din 3 aprilie 2013
 Noul Cod Civil (Legea 287/2009), actualizat 2017, republicat în Monitorul Oficial
nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011.
 Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudenţă. Vol II., ART. 953 – 1649, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012
 O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării
obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti , publicată în
60
Monitorul Oficial nr. 738 din 31 octombrie 2007, aprobată cu modiicări şi
completări prin Legea nr. 118/2008. Potrivit art. 83 lit. i) din Legea nr. 76/2012, la
data intrării în vigoare a (noului) Cod de procedură civilă se abrogă O.U.G. nr.
119/2007.
 Ordonanța de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri
financiar – fiscale în domeniul bancar, publicată în Monitorul Oficial nr. 607 din 29
august 2011
 ÎCCJ, Secția Comercială, Decizia nr, 1143 din 18 februarie 2005, disponibilă online
la www.scj.ro, accesat la 14 iunie 2017
 ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 3001 din 8 octombrie 2007, disponibilă online
la www.legalis.ro, accesat la 14 iunie 2017
 ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 3252 din 8 decembrie 2009, disponibilă online
la www.legalis.ro, accesat la 14 iunie 2017
 Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie
2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale
– Text cu relevanţă pentru SEE, JO L 48, 23.02.2011.
 ICCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1759 din 23 aprilie 2013, disponibilă online la
www.legalis.ro, accesat la 14 iunie 2017
 ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235 din 10 aprilie 2014, disponibilă online la
www.legalis.ro, accesat la 14 iunie 2017
 Decizia civilă nr. 141 din 21 ianuarie 2015 pronunțată în recurs de Secția de
contencioas administrativ și fiscal a Înaltei Curții de Casație și Justiție, având ca
obiect despăgubiri, disponibilă online la www.juridice.ro, accesat la 14 iunie 2017
 ÎCCJ, Secția comercială, Decizia nr. 671/2006, în R.D.C nr. 12/2006, pp. 157 - 162
61

LUCRARE INTEGRALA - Dobanda

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE INTEGRALA - Dobanda

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins:

În general, dobânda reprezintă prețul banilor împrumutați, plasați ori datorați în

1.1 Aspecte generale privind efectele obligațiilor

Codul Civil definește obligația ca o legătură de drept în virtutea căreia debitorul

1.2 Executarea directă a obligațiilor

În accepțiunea tradițională, obligația, ca și raport juridic obligațional, indiferent de

1.3 Executarea prin echivalent (executarea indirectă). Răspunderea contractuală

Ca regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la

2.1. Aspecte generale

Dobânda, ca fenomen social, a dat naștere în permanență unor dezbateri

2.2 Noțiunea dobânzii

2.3 Formele dobânzii

Cu titlu novator, în O.G. nr. 13/2011 se introduc noţiunile de „dobândă

Capitolul III. EFECTELE OBLIGAȚIILOR: CONSIDERAȚII

3.1 Regimul juridic al dobânzii legale

Legiuitorul intervine în raporturile juridice în materie de dobânzi nu numai prin

Concluzii și propuneri de lege ferenda

Codul Civil definește obligația ca o legătură de drept în virtutea căreia debitorul

S-ar putea să vă placă și