CURSUL NR.

11

CONTRACTUL DE DEPOZIT

1. Introducere
Depozitul face parte din categoria contractelor reale, având un regim juridic propriu
care îi conferă autonomie.
Elementul care îl distinge constă în crearea acelui mecanism necesar pentru derularea
tuturor raporturilor juridice care au ca scop păstrarea, conservarea lucrului. De altfel,
importanţa depozitului a fost remarcată încă din antichitate de când datează şi unele din
varietăţile contractului.

2. Conţinut
2.1. Noţiune, caractere juridice, delimitarea de alte contracte
2.1.1. Noţiune
Conform art. 2103 alin (1) Cod civil: „Depozitul este contractul prin care depozitarul
primeşte de la deponent un bun mobil cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi
de a-l restitui în natură”. Cum arătam deja, prin intermediul contractului de depozit nu se
transmite decât paza bunului1.
Contractul se încheie valabil prin acordul de voinţă al părţilor şi predarea efectivă a
bunului spre păstrare. În cazul în care bunul se află deja la depozitar, este suficient acordul de
voinţă al părţilor [art. 2103 alin. (2)].

2.1.2. Caractere juridice

Contractul de depozit prezintă următoarele caractere juridice:
- este un contract unilateral, întrucât dă naştere la obligaţii numai pentru depozitar.
Când depozitul este constituit cu titlu oneros, deponentul are obligația de remunerare,
contractul fiind sinalagmatic;
- prin natura sa, depozitul este un contract cu titlu gratuit. Dacă depozitarul este un
profesionist, contractul este prezumat a fi cu titlu oneros [art. 2106 alin. (1)]. În acest caz,
dacă părţile nu au prevăzut remuneraţia în contract, instanţa judecătorească o va stabili în
raport cu valoarea serviciilor prestate [art. 2106 alin. (2)];
- este un contract real, ceea ce înseamnă că, pe lângă consimțământul părţilor este
necesară şi predarea bunului depozitarului. În acest sens, art. 2103 alin. (2) Cod civil este
categoric: “Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de
depozit”. Sunt şi situaţii în care predarea bunului nu se produce efectiv, deoarece el se află
deja în posesia depozitarului. În acest caz este suficient consimţământul părţilor, contractul de
împrumut transformându-se în unul de depozit2. Ca şi alte contracte reale, contractul de
depozit poate fi precedat de un antecontract, ce se poate perfecta prin simplul consimţământ
al părţilor, fără a fi necesară tradiţiunea bunului3 ;
- este un contract netranslativ de proprietate, deoarece prin încheierea lui nu se
transmite dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea bunului către depozitar, acesta fiind
un simplu detentor precar;

1
Etimologic, cuvântul depositum înseamnă depunerea bunului într-un loc.
2
Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile, vol. 2, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 68.
3
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 318; Eugeniu
Safta-Romano, op.cit., p. 68; Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, Dreptul contractelor civile şi comerciale,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.405.
 - este un contract intuitu personae, în ceea ce priveşte persoana depozitarului. Prin
excepţie însă, legea permite subcontractarea cu acordul deponentului, sau în cazul în care se
impune predarea bunului altei persoane (art.2112).

2.1.3. Delimitarea de alte contracte4

Prin caracteristicile sale contractul de depozit este un contract autonom care se
deosebeşte de alte contracte, precum împrumutul de consumaţie, comodatul sau mandatul.
Astfel, depozitul se distinge de contractul de împrumut de consumaţie (mutuum) căci, deşi la
ambele contracte întâlnim remiterea bunului, în cazul depozitului bunul se restituie, în vreme
ce în cazul împrumutului de consumaţie, bunul se foloseşte. În acest sens, Codul civil dispune
că, în situaţia în care depozitul are ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile, depozitul se
aseamănă cu împrumutul de consumaţie, fiind aplicabile aceleaşi reguli cu excepţia cazului
prevăzut expres de lege în care intenţia părţilor a fost ca bunul păstrat să fie în interesul
deponentului [art. 2105 alin. (2)].
Faţă de împrumutul de folosinţă în care comodatarul poate folosi bunul, depozitul se
deosebeşte întrucât depozitarului îi este interzis acest lucru.
Totodată, în vreme ce comodatarul nu poate cere restituirea bunului decât la termenul
stabilit, deponentul îl poate cere şi mai înainte.
O altă deosebire constă în aceea că, dacă comodatul este prin esenţa lui un contract cu
titlu gratuit, depozitul poate fi şi cu titlu oneros.
Raportat la contractul de mandat, depozitul se deosebeşte prin aceea că în timp ce
depozitarul păstrează un lucru, mandatarul este obligat să facă ceva.

2.1.4. Felurile contractului

Ca şi reglementarea anterioară, Codul civil distinge două feluri de depozit: depozitul
propriu-zis şi sechestrul.
Depozitul propriu-zis este în toate cazurile convenţional şi are ca obiect bunuri mobile
nelitigioase. El cunoaşte următoarele variante: depozitul obişnuit (voluntar şi regulat),
depozitul necesar, depozitul neregulat şi depozitul hotelier.
Întrucât regulile aplicabile depozitului obişnuit reprezintă şi dreptul comun în materie
de depozit, putem considera depozitul necesar, depozitul neregulat şi depozitul hotelier ca
fiind numai varietăţi ale acestuia5.
Depozitul sechestru se deosebeşte de depozitul propriu-zis prin aceea că are ca obiect
bunuri litigioase, mobile sau imobile, şi poate fi atât convenţional cât şi judiciar.

2.2. Depozitul obişnuit (voluntar)

2.2.1. Condiţii de validitate
Ca şi în reglementarea anterioară, depozitul obişnuit nu poate avea ca obiect decât
bunuri mobile corporale care „sunt încredințate depozitarului pentru a fi puse la adăpost de
riscurile pierderii, stricării sau furtuluiˮ și individual determinate, dat fiind faptul că
depozitarul are obligaţia să restituie însuşi bunul depozitat. Cu titlu de excepţie, când
restituirea nu mai este posibilă, ea se poate realiza prin echivalent [art. 2109 şi art. 2116 alin.
(3)].
Pentru validitatea contractului legea cere ca deponentul să aibă capacitatea de a face
acte de administrare, iar depozitarul capacitatea de a face acte de păstrare și conservare. În
situaţia în care depozitarul este o persoană incapabilă, deponentul poate cere restituirea
bunului sau, în lipsa acestuia, contravaloarea lui (art. 2109).
De regulă, deponentul este şi proprietarul bunului dar, întrucât contractul nu este
translativ de proprietate, poate constitui obiect al contractului de depozit şi bunul altuia.
Astfel, calitatea de deponent o poate avea uzufructuarul, locatarul, creditorul gajist.
4
Pe larg, a se vedea, Francisc Deak, op.cit., pp. 322 – 323.
5
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, op.cit., p. 407.
 În ceea ce priveşte dovada contractului, depozitul trebuie încheiat în scris. Doctrina şi
practica judiciară au reţinut unanim că forma scrisă este cerută de lege ad probationem, pentru
a dovedi existenţa contractului, iar nu ad validitatem. Dovada remiterii bunului, fiind un fapt
juridic stricto sensu, se va putea realiza cu orice mijloc de probă.

2.2.2. Efectele contractului

I. Obligaţiile depozitarului
a) Obligaţia de păstrare. Responsabilitatea depozitarului.
Potrivit art. 2107 alin. (1) Cod civil, depozitarului i se cere să se îngrijească de bunul
depozitat, cu aceeaşi grijă ca de propriul său bun.
În consecinţă, culpa acestuia este interpretată in concreto, astfel că răspunderea
depozitarului este mai redusă decât a debitorului în general. Explicaţia rezidă în faptul că
depozitul fiind gratuit, depozitarul nu trage nici-un folos din contract6.
Cu mai multă rigoare, însă, este apreciată culpa depozitarului atunci când depozitul
este oneros, depozitarul este un profesionist sau când i s-a permis folosirea bunului [art. 2107
alin. (2)]. În aceste cazuri depozitarul răspunde după tipul abstract al omului prudent şi
diligent, aplicându-se regula generală în materia răspunderii contractuale – culpa levis in
abstracto.
Ca şi în reglementarea anterioară, depozitarului i se permite să se folosească de bunul
primit spre păstrare numai cu acordul expres al deponentului (art. 2108).
Astfel cum nu se poate folosi de bunul primit spre păstrare, depozitarul nici nu îl poate
încredinţa unei alte persoane, decât cu acceptul deponentului sau dacă este silit de împrejurări
să procedeze astfel. În aceste situaţii, cu condiţia să fi adus subdepozitul la cunoştinţa
deponentului, depozitarul va răspunde numai pentru alegerea subdepozitarului sau pentru
instrucţiunile date acestuia [art. 2113 alin. (1)]. Dacă nu se respectă condiţia de mai-sus,
depozitarul răspunde de fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie [art. 2113 alin. (2)].
În toate cazurile, deponentul dispune de acţiune directă împotriva subdepozitarului [art. 2113
alin. (3)]
Ca o consecinţă a obligaţiei de diligenţă a depozitarului cu privire la păstrarea bunului
legea prevede că acesta este obligat să schimbe locul şi felul păstrării stabilite în contract,
dacă această schimbare este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau
stricăciune şi este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat
(art. 2111).
În art. 2114 Cod civil se reglementează expres răspunderea depozitarului şi pentru caz
fortuit, atunci când el nu a respectat obligaţia de schimbare a locului sau felul păstrării, s-a
folosit de bun fără acordul deponentului sau a încheiat un subdepozit. În acest caz depozitarul
va fi exonerat de răspundere dacă probează că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu și-ar fi depășit
drepturile.

b) Obligaţia de restituire a bunului depozitat

Depozitarul trebuie să înapoieze bunul primit spre păstrare, obligaţie ce se execută, de
regulă, la expirarea contractului.
În ceea ce priveşte termenul restituirii, art. 2115 alin.(1) Cod civil prevede că
deponentul va putea să ceară oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului
convenit. De asemenea, şi depozitarul îl va putea constrânge pe deponent să reia bunul, chiar
înainte de termen, pentru motive grave [art. 2115 alin. (3)].
Dacă în contract nu este prevăzut un termen pentru restituire, depozitarul poate
restitui oricând bunul, dar numai pentru motive întemeiate [art. 2115 alin. (4)].
6
Francisc Deak, op.cit., p. 325; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 70; C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al
Băicoianu .... p. 627.
 Conform art. 2116 Cod civil, dacă părţile nu au convenit altfel, depozitarul este
obligat să restituie bunul la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile legate de restituire
cad în sarcina deponentului. Cu titlu de excepţie, atunci când depozitarul a schimbat unilateral
locul păstrării bunului, deponentul poate cere fie aducerea bunului în acel loc în vederea
restituirii, fie să suporte diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi
făcut în lipsa acestei schimbări.
Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul restituirii iar deteriorarea
ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului cade în sarcina deponentului [art. 2116 alin. (2)].
În alineatul final al art. 2116 este reglementată obligaţia depozitarului de a-l despăgubi pe
deponent în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de restituire a bunului, la valoarea
actualizată a bunului.
Când deponentul moare, bunul se restituie moştenitorului, la cererea acestuia, chiar
dacă în contract era desemnată o altă persoană în acest scop. Dacă sunt mai mulţi moştenitori,
restituirea făcută unuia sau unora dintre aceştia nu le conferă alte drepturi decât cele rezultate
din prevederile legale referitoare la moştenire. Aceste reguli se aplică şi pentru cazul
deponentului persoană juridică (art. 2117).
Odată cu restituirea bunului, depozitarul este obligat să remită şi fructele bunului
depozitat, fiind vorba numai de fructele culese, întrucât el nu poate să folosească bunul.De
asemenea, pentru fondurile băneşti depozitate, dobânda se datorează din ziua în care
depozitarul a fost pus în întârziere (art. 2118).
Articolul 2119 Cod civil reglementează situaţia restituirii bunului în cazul pluralităţii
de deponenţi, caz în care, faţă de depozitar, se aplică efectele obligaţiei solidare.
Pentru situaţia pluralităţii de depozitari, obligația de restituire incumbă aceluia sau
acelora care deţine/deţin bunul.
Cu titlu de excepţie de la obligaţia depozitarului de a restitui bunul primit, Codul civil
prevede expres cazurile în care acesta este îndreptăţit să refuze restituirea şi anume:
- când bunul a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită;
- când bunul a fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost ridicat în alt
mod;
- când bunul depozitat a pierit prin caz fortuit.
În aceste situaţii, depozitarul este obligat să îl informeze pe deponent despre modul în
care a restituit bunul sau i-a fost ridicat, în caz contrar fiind obligat la despăgubiri (art. 2120).
În cazul în care, fără temei, depozitarul refuză să restituie lucrul depozitat, deponentul
poate promova fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar al bunului, fie o acţiune
personală. rezultată din contractul de depozit.

II. Obligaţiile deponentului

Depozitul fiind un contract unilateral nu generează obligaţii faţă de deponent. Numai
depozitarul are obligaţii. Cu toate acestea, pot apare situaţii în care să se nască obligaţii în
sarcina deponentului pe care Codul civil le reglementează în art. 2122 - 2123.
Astfel, legea prevede obligaţia deponentului de a rambursa depozitarului cheltuielile
ocazionate de păstrarea bunului, de a-l despăgubi pe acesta de toate pierderile suferite, ca
urmare a depozitării, precum şi de plată a remuneraţiei în cazul depozitului oneros.
Dacă restituirea se produce înainte de termen, deponentul va fi obligat la plata
remuneraţiei numai pentru perioada depozitării.
Toate acestea sunt obligaţii extracontractuale, care nu izvorăsc din contractul de
depozit ci din fapte posterioare încheierii contractului7.

2.3. Depozitul necesar

7
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, op.cit., p. 410.
 În art. 2124-2126 Cod civil este reglementat depozitul necesar. Considerat o varietate
a depozitului voluntar8, depozitul necesar este acel depozit care se face sub ameninţarea unor
împrejurări neprevăzute, ce reprezintă un real pericol, deponentul fiind constrâns să
încredinţeze bunul unei alte persoane, fără a avea posibilitatea de a-l alege pe depozitar sau să
întocmească un contract (înscris doveditor) [art. 2124 alin. (1)]. Având în vedere împrejurările
încheierii acestui contract, depozitul necesar va putea fi probat cu martori şi prin orice alt
mijloc de probă, indiferent de valoarea lui [art. 2124 alin. (2)].
Conform art. 2125 Cod civil, depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în
cazul în care are un motiv serios pentru aceasta. Textul reglementează expres obligaţia de
acceptare a bunului de către depozitar văzută ca o consecinţă a acordului de voinţă dat în
prealabil deponentului. Această obligaţie reprezintă un beneficiu al deponentului, ca o
garanţie cu privire la un eventual refuz de primire a bunului de către depozitar. Existenţa
acestei obligaţii este justificată de necesitatea încheierii depozitului necesar căci altfel art.
2125 ar fi în contradicţie cu principiul acordului de voinţă ce guvernează orice contract.
Exceptând dispoziţiile speciale, depozitul necesar va avea acelaşi regim juridic cu depozitul
voluntar [art. 2126 alin. (1)]. Culpa depozitarului va fi apreciată in concreto, în funcţie de
grija avută în conservarea bunurilor proprii [art. 2126 alin. (2)].

2.4. Depozitul hotelier

Practica judiciară în această materie9 a determinat reglementarea distinctă de către
noul Cod civil a depozitului hotelier. Sediul materiei îl reprezintă art. 2127 – 2137.
Cum rezultă din dispoz. art. 2127 alin. (1) Cod civil, depozitul hotelier este contractul
încheiat între persoana care oferă servicii de cazare numită hotelier și client, având ca obiect
bunurile aduse de acesta din urmă în hotel.
Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:
- bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
- bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale
ori un prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pe perioada
cazării clientului;
- bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al
familiei sale ori un prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere
pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului [art.
2127 alin. (2)].
În art. 2127 – 2130, legiuitorul consacră răspunderea hotelierului pentru furtul,
distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.
Hotelierul răspunde și pentru vehiculele clienților lăsate în garajul sau în parcarea
hotelului, precum și pentru bunurile care, în mod obișnuit, se găsesc în acestea [art. 2127 alin.
(3)].
Dacă părțile nu prevăd altfel în contract, răspunderea hotelierului nu privește
animalele de companie [art. 2127 alin. (4)].
Întrucît acest depozit are un caracter oneros, răspunderea hotelierului este apreciată
după tipul abstract al omului prudent şi diligent (bonus pater familias).
Codul civil limitează răspunderea hotelierului până la concurenţa unei valori de o sută
de ori mai mare decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului
(art. 2128).

Răspunderea hotelierului este nelimitată în cazurile prevăzute de art. 2129 și anume:

- dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care
acesta răspunde;
- dacă bunurile au fost încredințate spre păstrare hotelierului;
8
Francisc Deak, op.cit., p. 332; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 74.
9
Francisc Deak, op.cit., p. 333; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 75.
 - dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit
legii, era obligat să le primească.
Hotelierul este exonerat de răspundere în caz de forţă majoră, sau în cazul în care se
dovedeşte că furtul, deteriorarea sau distrugerea au fost cauzate de client ori de natura bunului
(art. 2130).
Art. 2131 Cod civil prevede obligaţia hotelierului de a primi în depozit bunuri ce
aparţin clienţilor, cu excepţia cazurilor când acestea sunt excesiv de valoroase, incomode sau
periculoase, atât pentru hotelier, cât şi pentru locaţia de cazare. Hotelierul are și dreptul să
examineze bunurile, pentru a se asigura de păstrarea acestora în condiţii cât mai sigure.
O situaţie specială au în vedere dispoziţiile art. 2132 conform cărora răspunderea
hotelierului pentru bunurile depuse de client în casa de valori din camera de hotel este limitată
până la concurenţa unei valori de 100 de ori mai mare decât preţul pentru o zi de cazare afişat
pentru camera respectivă.
Pentru a face dovada introducerii bunurilor în hotel clientul poate utiliza proba cu
martori, indiferent de valoarea bunurilor (art. 2133).
În art. 2134 legiuitorul reglementează expres condiţiile în care clientul pierde dreptul
de a solicita despăgubiri hotelierului pentru furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor
aduse de el sau pentru el în hotel. Conform legii, clientul este decăzut din dreptul la repararea
prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el
însuși ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă:
- în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciul nu a înștiințat
administrația hotelului;
- nu a exercitat dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de
la data producerii acestuia.
Prin excepţie, în cazul în care bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului
sau dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii,
era obligat să le primească, clientul are dreptul la despăgubiri.
Pentru situaţia în care clientul nu plăteşte depozitul, legiuitorul prevede o garanţie,
stabilind pentru hotelier un drept de retenţie asupra bunurilor depozitate, cu excepţia
documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială (art. 2135). Hotelierul va putea
să execute silit bunurile din retenţie, cu aplicarea regulilor prevăzute în materia urmăririi silite
mobiliare.
În cadrul art. 2137 Cod civil, legiuitorul prevede expres localurile ce au acelaşi regim
juridic cu hotelurile. Este vorba despre sanatorii, spitale, pensiuni, vagoane de dormit şi altele
asemănătoare.

2.5. Depozitul neregulat

O formă a depozitului voluntar o reprezintă depozitul neregulat, care are ca obiect
bunuri fungibile şi consumptibile. În acest caz, depozitarul poate folosi bunurile şi le poate
consuma, inclusiv fructele acestora, deoarece este considerat proprietarul lor10. La încetarea
contractului, depozitarul va restitui alte bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate cu cele
primite. Întrucât depozitul neregulat este translativ de proprietate, deponentul trebuie să fie
proprietarul bunurilor depozitate.
Când obiectul depozitului este o sumă de bani, depozitul neregulat poate fi confundat
cu contractul de împrumut (mutuum). În esenţă, pentru o corectă delimitare a celor două
contracte, este necesar să se determine voinţa reală a părţilor căci, dacă acestea au decis ca
suma să fie păstrată în interesul deponentului, ne aflăm în prezenţa contractului de depozit iar
dacă au intenţionat ca predarea să se facă pentru ca suma să fie utilizată în scopul satisfacerii
unei nevoi a primitorului, contractul va fi de împrumut.

2.6. Sechestrul convenţional

10
Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 77.
 Este reglementat de Codul civil în art. 2138 - 2142.
Sechestrul convenţional, împreună cu cel judiciar, este o varietate a depozitului, având
ca obiect păstrarea unui bun aflat în litigiu până la soluţionarea acestuia.
Specific acestui depozit este că bunurile – mobile sau imobile – sunt păstrate de către
o persoană denumită administrator-sechestru şi fac obiectul unui litigiu.
Sechestrul convenţional are la bază voinţa părţilor spre deosebire de cel judiciar care
este dispus de instanţă.
Astfel, părţile, în mod suveran, stabilesc administratorul-sechestru, obligaţiile,
drepturile cât şi puterile acestuia, în caz contrar, fiind aplicabile prevederile Codului civil.
Asemeni depozitarului, administratorul-sechestru este obligat să păstreze bunurile ce fac
obiectul sechestrului cu diligenţa şi prudenţa unui bun gospodar [art. 2140 alin. (1)]. Atunci
când natura bunului o cere, administratorul-sechestru este obligat să încheie acte de
administrare, pe seama deponenţilor, fiind aplicabile regulile de la mandat [art. 2140 alin.
(2)]. Întrucât bunurile date spre păstrare administratorului-sechestru fac obiectul unui litigiu,
este necesară autorizarea instanţei pentru vânzarea acestora. Astfel, cu autorizarea instanței,
administratorul – sechestru poate să înstrăineze bunul, dar numai în două cazuri:
- dacă bunul nu poate fi conservat;
- dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară [art. 2140 alin.
(3)].
Dată fiind raţiunea instituirii acestui depozit, bunurile nu vor putea fi restituite decât
la finalizarea litigiului, restituirea mai devreme fiind posibilă numai cu acordul tuturor părţilor
sau prin hotărâre judecătorească (art. 2141).
Sechestrul convenţional are caracter oneros, administratorul-sechestru având dreptul
la remuneraţie pentru păstrarea bunului. În toate cazurile, el este în drept să ceară plata
cheltuielilor ocazionate de conservarea şi administrarea bunului sechestrat şi să fie despăgubit
pentru pierderile suferite în legătură cu acesta (art. 2142).
Conform art. 2143 Cod civil, sechestrul judiciar este dispus de către instanță şi este
reglementat de Codul de procedură civilă.