CONTRACTUL DE DEPOZIT

1. Introducere
Depozitul face parte din categoria contractelor civile reale şi este un contract cu reguli
proprii, specifice, care îi conferă autonomie. Elementul care îl distinge constă în crearea
acelui mecanism necesar pentru derularea tuturor raporturilor juridice care au ca scop
păstrarea, conservarea lucrului. De altfel, importanţa depozitului a fost remarcată încă din
antichitate de când datează şi unele din varietăţile contractului.

2. Conţinut
2.1. Noţiune, caractere juridice, delimitarea de alte contracte
2.1.1. Noţiune
Conform art. 2103 alin (1) din noul Cod civil: „Depozitul este contractul prin care
depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă
de timp şi de a-l restitui în natură”. Cum arătam deja, prin intermediul contractului de depozit
nu se transmite decât paza bunului1.
Contractul se încheie valabil prin acordul de voinţă al părţilor şi predarea efectivă a
bunului spre păstrare. În cazul în care bunul se află deja la depozitar, este suficient acordul de
voinţă al părţilor [art. 2103 alin. (2)].
2.1.2. Caractere juridice
Contractul de depozit prezintă următoarele caractere juridice:
- este un contract unilateral, întrucât dă naştere la obligaţii numai pentru depozitar;
- prin natura sa, depozitul este un contract cu titlu gratuit. Dacă depozitarul este un
profesionist, contractul este prezumat a fi cu titlu oneros [art. 2106 alin. (1)]. În acest caz,
dacă părţile nu au prevăzut remuneraţia în contract, instanţa judecătorească o va stabili în
raport cu valoarea serviciilor prestate [art. 2106 alin. (2)];
- este un contract real, ceea ce înseamnă că, pe lângă consimțământul părţilor este
necesară şi predarea bunului depozitarului. În acest sens, art. 2103 alin. (2) din noul Cod civil
este categoric: “Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de
depozit” . Sunt şi situaţii în care predarea bunului nu se produce efectiv, deoarece el se află
deja în posesia depozitarului. În acest caz este suficient consimţământul părţilor, contractul de
împrumut transformându-se în unul de depozit2. Ca şi alte contracte reale, contractul de
depozit poate fi precedat de un antecontract, care se poate perfecta prin simplul consimţământ
al părţilor, fără a fi necesară tradiţiunea bunului3 ;
- este un contract netranslativ de proprietate, deoarece prin încheierea lui nu se
transmite dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea bunului către depozitar, acesta fiind
un simplu detentor precar;
- este un contract intuitu personae, în ceea ce priveşte persoana depozitarului. Prin
excepţie însă, legea permite subcontractarea cu acordul deponentului, sau în cazul în care se
impune predarea bunului altei persoane (art.2112).

2.1.3. Delimitarea de alte contracte4

1
Etimologic, cuvântul depositum înseamnă depunerea bunului într-un loc.
2
Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile, vol. 2, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 68.
3
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 318; Eugeniu
Safta-Romano, op.cit., p. 68; Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, Dreptul contractelor civile şi comerciale,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.405.
4
Pe larg, a se vedea, Francisc Deak, op.cit., pp. 322 – 323.
 Prin caracteristicile sale contractul de depozit este un contract autonom care se
deosebeşte de alte contracte, precum împrumutul de consumaţie, comodatul sau mandatul.
Astfel, depozitul se distinge de contractul de împrumut de consumaţie (mutuum) căci, deşi la
ambele contracte întâlnim remiterea bunului, în cazul depozitului bunul se restituie, în vreme
ce în cazul împrumutului de consumaţie, bunul se foloseşte. În acest sens, noul Cod civil,
dispune că, în situaţia în care depozitul are ca obiect bunuri fungibile şi consumptibile,
depozitul se aseamănă cu împrumutul de consumaţie, fiind aplicabile aceleaşi reguli cu
excepţia cazului prevăzut expres de lege, în care intenţia părţilor a fost ca bunul păstrat să fie
în interesul deponentului [art. 2105 alin. (2)].
Faţă de împrumutul de folosinţă în care comodatarul poate folosi bunul, depozitul se
deosebeşte întrucât depozitarului îi este interzis acest lucru. Totodată, în vreme ce
comodatarul nu poate cere restituirea bunului decât la termenul stabilit, deponentul îl poate
cere şi mai înainte. O altă deosebire constă în aceea că, dacă comodatul este prin esenţa lui un
contract cu titlu gratuit, depozitul poate fi şi cu titlu oneros.
Raportat la contractul de mandat, depozitul se deosebeşte prin aceea că în timp ce
depozitarul păstrează un lucru, mandatarul este obligat să facă ceva.
2.1.4. Felurile contractului
Ca şi reglementarea anterioară, noul Cod civil distinge două feluri de depozit:
depozitul propriu-zis şi sechestrul. Acesta din urmă se deosebeşte de depozitul propriu-zis
prin aceea că are ca obiect bunuri litigioase, mobile sau imobile, şi poate fi atât convenţional
cât şi judiciar.
Depozitul propriu-zis este în toate cazurile convenţional şi are ca obiect bunuri mobile
nelitigioase. El cunoaşte următoarele variante: depozitul obişnuit (voluntar şi regulat),
depozitul necesar, depozitul neregulat şi depozitul hotelier. Întrucât regulile aplicabile
depozitului obişnuit reprezintă şi dreptul comun în materie de depozit, putem considera
depozitul necesar, depozitul neregulat şi depozitul hotelier ca fiind numai varietăţi ale
acestuia5.
2.2. Depozitul obişnuit (voluntar)
2.2.1. Condiţii de validitate
Ca şi în reglementarea anterioară, depozitul obişnuit nu poate avea ca obiect decât
bunuri mobile (fungibile şi consumptibile) individual determinate, dat fiind faptul că
depozitarul are obligaţia să restituie însuşi bunul depozitat. Cu titlu de excepţie, când
restituirea nu mai este posibilă, ea se poate realiza prin echivalent [art. 2109 şi art. 2116 alin.
(3)].
Pentru validitatea contractului legea cere ca deponentul să aibă capacitatea de a face
acte de administrare fiind însă mai preocupată de depozitar, care trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu deplină, deoarece în sarcina lui există principala obligaţie. În situaţia în care
depozitarul este o persoană incapabilă, deponentul poate cere restituirea bunului sau, în lipsa
acestuia, contravaloarea lui (art. 2109).
De regulă, deponentul este şi proprietarul bunului dar întrucât contractul nu este
translativ de proprietate, poate constitui obiect al contractului de depozit şi bunul altuia.
Astfel, calitatea de deponent o poate avea uzufructuarul, locatarul, creditorul gajist. În ceea ce
priveşte dovada contractului, şi noul Cod civil dispune că pentru a putea fi dovedit, contractul
de depozit trebuie încheiat în scris. Doctrina şi practica judiciară au reţinut unanim că forma
scrisă este cerută de lege ad probationem, pentru a dovedi existenţa contractului, iar nu ad
validitatem. Dovada remiterii bunului, fiind un fapt juridic stricto sensu, se va putea realiza cu
orice mijloc de probă.

2.2.2. Efectele contractului

I. Obligaţiile depozitarului
5
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, op.cit., p. 407.
 a) Obligaţia de păstrare. Responsabilitatea depozitarului.
Potrivit art. 2107 alin. (1) din noul Cod civil, depozitarului i se cere să se îngrijească
de bunul depozitat, cu aceeaşi grijă ca de propriul său bun. În consecinţă, culpa acestuia este
interpretată in concreto, astfel că răspunderea depozitarului este mai redusă decât a
debitorului în general. Explicaţia rezidă în faptul că depozitul fiind gratuit, depozitarul nu
trage nici-un folos din contract6.
Cu mai multă rigoare, însă, este apreciată culpa depozitarului atunci când depozitul
este oneros, depozitarul este un profesionist sau când i s-a permis folosirea bunului [art. 2107
alin. (2)]. În aceste cazuri depozitarul răspunde după tipul abstract al omului prudent şi
diligent, aplicându-se regula generală în materia răspunderii contractuale – culpa levis in
abstracto.
Ca şi în reglementarea anterioară, depozitarului i se permite să se folosească de bunul
primit spre păstrare numai cu acordul expres al deponentului (art. 2108).
Astfel cum nu se poate folosi de bunul primit spre păstrare, depozitarul nici nu îl poate
încredinţa unei alte persoane, decât cu acceptul deponentului sau dacă este silit de împrejurări
să procedeze astfel. În aceste situaţii, cu condiţia să fi adus subdepozitul la cunoştinţa
deponentului, depozitarul va răspunde numai pentru alegerea subdepozitarului sau pentru
instrucţiunile date acestuia [art. 2113 alin. (1)]. Dacă nu se respectă condiţia de mai-sus,
depozitarul răspunde de fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie [art. 2113 alin. (2)].
În toate cazurile, deponentul dispune de acţiune directă împotriva subdepozitarului [art. 2113
alin. (3)]
Ca o consecinţă a obligaţiei de diligenţă a depozitarului cu privire la păstrarea bunului
legea prevede că acesta este obligat să schimbe locul şi felul păstrării stabilite în contract,
dacă această schimbare este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau
stricăciune şi este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat
(art. 2111).
În art. 2114 noul Cod civil reglementează expres răspunderea depozitarului şi pentru
caz fortuit, atunci când el nu a respectat obligaţia de schimbare a locului sau felul păstrării, s-a
folosit de bun fără acordul deponentului sau a încheiat un subdepozit. În acest caz depozitarul
va fi exonerat de răspundere dacă probează că bunul ar fi pierit chiar şi în condiţiile
respectării acestor obligaţii.
b) Obligaţia de restituire a bunului depozitat
Depozitarul trebuie să înapoieze bunul primit spre păstrare, obligaţie ce se execută, de
regulă, la expirarea contractului. În ceea ce priveşte termenul restituirii, art. 2115 alin.(1) din
noul Cod civil prevede că deponentul va putea să ceară oricând restituirea bunului depozitat,
chiar înăuntrul termenului convenit. De asemenea, şi depozitarul îl va putea cosntrânge pe
deponent să reia bunul, chiar înainte de termen, pentru motive grave [art. 2115 alin. (3)]. Dacă
în contract nu este prevăzut un termen pentru restituire, depozitarul poate restitui oricând
bunul, dar numai pentru motive întemeiate [art. 2115 alin. (4)]. Conform art. 2116 din noul
Cod civil, dacă părţile nu au convenit altfel, depozitarul este obligat să restituie bunul la locul
unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile legate de restituire cad în sarcina deponentului. Cu
titlu de excepţie, atunci când depozitarul a schimbat unilateral locul păstrării bunului,
deponentul poate cere fie aducerea bunului în acel loc în vederea restituirii, fie să suporte
diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi făcut în lipsa acestei
schimbări. Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul restituirii iar
deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului cade în sarcina deponentului [art.
2116 alin. (2)]. În alineatul final al art. 2116 este reglementată obligaţia depozitarului de a-l
despăgubi pe deponent în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de restituire a bunului, la
valoarea actualizată a bunului.

6
Francisc Deak, op.cit., p. 325; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 70; C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al
Băicoianu .... p. 627.
 Când deponentul moare, bunul se restituie moştenitorului, la cererea acestuia, chiar
dacă în contract era desemnată o altă persoană în acest scop. Dacă sunt mai mulţi moştenitori,
restituirea făcută unuia sau unora dintre aceştia nu le conferă alte drepturi decât cele rezultate
din prevederile legale referitoare la moştenire. Aceste reguli se aplică şi pentru cazul
deponentului persoană juridică (art. 2117).
Odată cu restituirea bunului, depozitarul este obligat să remită şi fructele bunului
depozitat, fiind vorba numai de fructele culese, întrucât el nu poate să folosească bunul.De
asemenea, pentru fondurile băneşti depozitate, dobânda se datorează din ziua în care
depozitarul a fost pus în întârziere (art. 2118).
Articolul 2119 din noul Cod civil reglementează situaţia restituirii bunului în cazul
pluralităţii de deponenţi, caz în care, faţă de depozitar se aplică efectele obligaţiei solidare, cît
şi situaţia pluralităţii de depozitari, caz în care obligaîia de restituire incumbă aceluia sau
acelora care deţine/deţin bunul.
Cu titlu de excepţie de la obligaţia depozitarului de a restitui bunul primit, noul Cod
civil prevede expres cazurile în care acesta este îndreptăţit să refuze restituirea şi anume: cînd
bunul a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită; când bunul a fost
rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost ridicat în alt mod; cînd bunul depozitat a
pierit prin caz fortuit. În aceste situaţii, depozitarul este obligat să îl informeze pe deponent
despre modul în care a restituit bunul sau i-a fost ridicat, în caz contrar fiind obligat la
despăgubiri (art. 2120).
În cazul în care, fără temei, depozitarul refuză să restituie lucrul depozitat, deponentul
poate promova fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar al bunului, fie o acţiune
personală. rezultată din contractul de depozit.
II. Obligaţiile deponentului
Depozitul fiind un contract unilateral nu generează obligaţii faţă de deponent. Numai
depozitarul are obligaţii. Cu toate acestea, pot apare situaţii în care să se nască obligaţii în
sarcina deponentului pe care noul Cod civil le reglementează în art. 2122 - 2123. Astfel, în
cadrul acestor articole sunt prevăzute obligaţiile deponentului de a rambursa depozitarului
cheltuielile ocazionate de păstrarea bunului, de a-l despăgubi pe acesta de toate pierderile
suferite, ca urmare a depozitării, precum şi de plată a remuneraţiei în cazul depozitului oneros.
Dacă restituirea se produce înainte de termen, deponentul va fi obligat la plata remuneraţiei
numai pentru perioada depozitării. Toate acestea sunt obligaţii extracontractuale, care nu
izvorăsc din contractul de depozit ci din fapte posterioare încheierii contractului7.
2.3. Depozitul necesar
În art. 2124-2126 din noul Cod civil este reglementat depozitul necesar. Considerat o
varietate a depozitului voluntar8, depozitul necesar este acel depozit care se face sub
ameninţarea unor împrejurări neprevăzute, ce reprezintă un real pericol, deponentul fiind
constrâns să încredinţeze bunul unei alte persoane, fără a avea posibilitatea de a-l alege pe
depozitar sau să întocmească un contract (înscris doveditor) [art. 2124 alin. (1)]. Având în
vedere împrejurările încheierii acestui contract, depozitul necesar va putea fi probat cu martori
şi prin orice alt mijloc de probă, indiferent de valoarea lui [art. 2124 alin. (2)].
Conform art. 2125 din noul Cod civil, depozitarul nu poate refuza primirea bunului
decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta. Textul reglementează expres
obligaţia de acceptare a bunului de către depozitar văzută ca o consecinţă a acordului de
voinţă dat în prealabil deponentului. Această obligaţie reprezintă un beneficiu al deponentului,
ca o garanţie cu privire la un eventual refuz de primire a bunului de către depozitar. Existenţa
acestei obligaţii este justificată de necesitatea încheierii depozitului necesar căci altfel art.
2125 ar fi în contradicţie cu principiul acordului de voinţă ce guvernează orice contract.
Exceptând dispoziţiile speciale, depozitul necesar va avea acelaşi regim juridic cu depozitul

7
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, op.cit., p. 410.
8
Francisc Deak, op.cit., p. 332; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 74.
voluntar [art. 2126 alin. (1)]. Culpa depozitarului va fi apreciată in concreto, în funcţie de
grija avută în conservarea bunurilor proprii [art. 2126 alin. (2)].
2.4. Depozitul hotelier
Practica judiciară în această materie9 a determinat reglementarea distinctă de către
noul Cod civil a depozitului hotelier. Sediul materiei îl reprezintă art. 2127 – 2137 din noul
Cod civil. În art. 2127 – 2130, legiuitorul consacră răspunderea hotelierului pentru furtul,
distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse în hotel, bunuri prezentate detaliat în cuprinsul
art. 2127 alin. (2). Întrucît acest depozit are un caracter oneros, răspunderea hotelierului este
apreciată după tipul abstract al omului prudent şi diligent (bonus pater familias). Noul Cod
civil limitează răspunderea hotelierului până la concurenţa unei valori de o sută de ori mai
mare decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului (art. 2128).
Răspunderea hotelierului este nelimitată în cazurile prevăzute de art. 2129, având în vedere
culpa acestuia, refuzul de a primi bunurile în depozit cât şi încredinţarea expresă de a păstra
un bun. Hotelierul este exonerat de răspundere în caz de forţă majoră, sau în cazul în care se
dovedeşte că furtul, deteriorarea sau distrugerea au fost cauzate de client ori de natura bunului
(art. 2130).
Art. 2131 din noul Cod civil prevede obligaţia hotelierului de a primi în depozit bunuri
ce aparţin clienţilor, cu excepţia cazurilor când acestea sunt excesiv de valoroase, incomode
sau periculoase, atât pentru hotelier, cât şi pentru locaţia de cazare. Hotelierul are însă dreptul
să examineze bunurile, pentru a se asigura de păstrarea acestora în condiţii cât mai sigure.
O situaţie specială au în vedere dispoziţiile art. 2132 conform cărora răspunderea
hotelierului pentru bunurile depuse de client în casa de valori din camera de hotel este limitată
până la concurenţa unei valori de 100 de ori mai mare decât preţul pentru o zi de cazare afişat
pentru camera respectivă.
Pentru a face dovada introducerii bunurilor în hotel clientul poate utiliza proba cu
martori, indiferent de valoarea bunurilor (art. 2133).
În art. 2134 legiuitorul reglementează expres condiţiile în care clientul pierde dreptul
de a solicita despăgubiri hotelierului pentru furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor
aduse de el sau pentru el în hotel. Prin excepţie, în cazul în care bunurile au fost încredinţate
spre păstrare hotelierului sau dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor
clientului pe care, potrivit legii, era obligat să le primească, clientul are dreptul la despăgubiri.
Pentru situaţia în care clientul nu plăteşte depozitul, legiuitorul prevede o garanţie,
stabilind pentru hotelier un drept de retenţie asupra bunurilor depozitate, cu excepţia
documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială (art. 2135). Hotelierul va putea
să execute silit bunurile din retenţie, cu aplicarea regulilor prevăzute în materia urmăririi silite
mobiliare.
În cadrul art. 2137 din noul Cod civil, legiuitorul prevede expres localurile ce au
acelaşi regim juridic cu hotelurile. Este vorba despre sanatorii, spitale, pensiuni, vagoane de
dormit şi altele asemănătoare.
2.5. Depozitul neregulat
O formă a depozitului voluntar o reprezintă depozitul neregulat, care are ca obiect
bunuri fungibile şi consumptibile. În acest caz, depozitarul poate folosi bunurile şi le poate
consuma, inclusiv fructele acestora, deoarece este considerat proprietarul lor10. La încetarea
contractului, depozitarul va restitui alte bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate cu cele
primite. Când obiectul depozitului este o sumă de bani, depozitul neregulat poate fi confundat
cu contractul de împrumut (mutuum). În esenţă, pentru o corectă delimitare a celor două
contracte, este necesar să se determine voinţa reală a părţilor căci, dacă acestea au decis ca
suma să fie păstrată în interesul deponentului, ne aflăm în prezenţa contractului de depozit iar
dacă au intenţionat ca predarea să se facă pentru ca suma să fie utilizată în scopul satisfacerii
unei nevoi a primitorului, contractul va fi de împrumut.
9
Francisc Deak, op.cit., p. 333; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 75.
10
Eugeniu Safta-Romano, op.cit., p. 77.
 2.6. Sechestrul convenţional
Este reglementat de noul Cod civil în art. 2138-2142. Sechestrul convenţional este o
varietate a depozitului, având ca obiect păstrarea unui bun aflat în litigiu până la soluţionarea
acestuia. Specific acestui depozit este că bunurile – mobile sau imobile – sunt păstrate de
către o persoană denumită administrator-sechestru şi fac obiectul unui litigiu. Sechestrul
convenţional are la bază voinţa părţilor spre deosebire de cel judiciar care este dispus de
instanţă. Astfel, părţile, în mod suveran, stabilesc administratorul-sechestru, obligaţiile,
drepturile cât şi puterile acestuia, în caz contrar, fiind aplicabile prevederile noului Cod civil.
Asemeni depozitarului, administratorul-sechestru este obligat să păstreze bunurile ce fac
obiectul sechestrului cu diligenţa şi prudenţa unui bun gospodar [art. 2140 alin. (1)]. Atunci
când natura bunului o cere, administratorul-sechestru este obligat să încheie acte de
administrare, pe seama deponenţilor, fiind aplicabile regulile de la mandat [art. 2140 alin. (2)].
Întrucât bunurile date spre păstrare administratorului-sechestru fac obiectul unui litigiu, este
necesară autorizarea instanţei pentru vânzarea acestora [art. 2140 alin. (3)].
Dată fiind raţiunea instituirii acestui depozit, bunurile nu vor putea fi restituite decât
la finalizarea litigiului, restituirea mai devreme fiind posibilă numai cu acordul tuturor părţilor
sau prin hotărâre judecătorească (art. 2141).
Sechestrul convenţional are caracter oneros, administratorul-sechestru având dreptul
la remuneraţie pentru păstrarea bunului. În toate cazurile, el este în drept să ceară plata
cheltuielilor ocazionate de conservarea şi administrarea bunului sechestrat şi să fie despăgubit
pentru pierderile suferite în legătură cu acesta (art. 2142).
Conform art. 2143 din noul Cod civil, sechestrul judiciar este dispus de către instanşă
şi este reglementat de Codul de procedură civilă.