6 Sinteza Dreptul Mediului - DR An 3

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, ECONOMICE SI

ADMINISTRATIVE, CRAIOVA
DEPARTAMENTUL: STIINTE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII : DREPT
DISCIPLINA : DREPTUL MEDIULUI
AN : III
DREPTUL MEDIULUI - Note de Curs
DREPTUL MEDIULUI
Note de curs
2
3
DREPTUL MEDIULUI
Note de curs
Corectura aparţine autorului.
© 2016 autor
4
Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S. din cadrul Ministerului Educaţiei
şi Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.
Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: office@sitech.ro
Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, recunoscut de către
CNATDCU, pentru Panelul 4, care include domeniile: ştiinţe juridice, sociologice, politice
şi administrative, ştiinţe ale comunicării, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică, ştiinţe
economice şi administrarea afacerilor, ştiinţe psihologice, ale educaţiei, educaţie fizică şi
sport.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ILINCA, ALEXANDRA
Dreptul mediului : note de curs / Ilinca Alexandra. - Craiova : Sitech, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-11-5333-6
349.6(075.8)
Isbn 978-606-11-5333-6
INTRODUCERE
5
Scopul protecţiei mediului este în mod esenţial protecţia fiinţei

umane, fapt ce motivează necesitatea generală de a conoaşte cât mai profund
posibil ceea ce este esenţial în conţinutul conceptelor cu care operează
dreptul mediului.
Dreptul mediului reprezintă ansamblul reglementărilor juridice şi
instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării
mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Obiectivele cursului- Ca urmare a studierii disciplinei, studenţii

trebuie să dobândească capacitatea de a înţelege şi explica noţiunile
fundamentale de drept al mediului, disciplină marcată profund de caracterul
său interdisciplinar, fiind necesară interpretarea corectă a conţinutului
disciplinei precum şi cunoaşterea rolului instituţiilor în realizarea
obiectivelor pe care le implică dezideratul atingerii unei dezvoltări durabile.
Ca finalitate a parcurgerii materiei urmărim ca studentul să
dobândească aptitudinea de a aplica noţiunile teoretice, să cunoască
tehnicile de protecţie a mediului, specificul acestora şi modul de utilizare,
precum şi să-şi imprime o mentalitate ecologică.
Prezentul curs îşi propune ca studentul să dobândească cunoştinţele
din domeniul dreptului mediului şi să înţeleagă logica acestora şi modul în
care îşi fac aplicabilitatea practică, dincolo de asimilarea elementelor
teoretice, fiind necesară o acumulare de cunoştinţe diversificate şi
interdependente de natura practică, ce provin din alte ştiinţe, fapt determinat
de ponunţatul caracter inderdisciplinar ce conferă disciplinei dreptul
mediului un specific aparte
Competentele pe care cursul urmăreşte să le formeze:

Ca urmare a studierii disciplinei studentul trebuie să fie capabil să
explice înţelesul termenilor specifici domeniului mediului, să fie capabil să
explice noţiunile şi conceptele fundamentale ale materiei, să sesizeze şi să
explice rolul instituţiilor mediului în atingerea unui înalt grad de protecţie a
mediului şi în realizarea unei dezvoltări durabile. Studentul trebuie
6
deasemenea să dobândească abilitatea de a interpreta orientările
jurisprudenţiale specifice materiei şi de a explica plierea acestora pe
noţiunile teoretice acumulate.
Ca o consecinţă a studierii materiei studentul trebuie să dobândească
aptitudinea de a aplica cunoştinţele dobândite, prin soluţionarea unor cazuri
practice (speţe), prin comentariul asupra unor soluţii jurisprudenţiale, prin
diferentierea instrumentelor juridice specifice dreptului mediului cu
aplicabilitate la nivel intern si la nivelul Uniunii Europene. Acesta trebuie să
reuşască să distingă între diferitele acte de reglementare(instrumente) cu
largă aplicabilitate în domeniul mediului- avize, acorduri, autorizaţii şi să
cunoască elementele principale ale demersurilor procedurale necesare în
acordarea acestora. Studentul va trebui să capete competenţa necesară să
înţeleagă rolul instrumentelor juridice cu caracter economic, financiar, fiscal
dar şi politico-strategic ce au o largă aplicabilitate la nivel european, precum
si modul de implementare a acestora, precum şi modul în care operează
răspunderea- civilă, contravenţională şi penală în domeniul mediului.
Disciplina studiată urmăreşte imprimarea unei conştiinţe ecologice, a
unei gandiri „verzi” viitorilor juristi prin cunoasterea drepturilor in legatura
cu mediul, precum si a modului de realizare, de apărare a acestora in justitie
si a garantiilor specifice existente atat la nivel intern cat si european si
international.
Disciplina are un rol esenţial în conştientizarea de către student a
necesităţii şi importanţei cunoaşterii aspectelor juridice ale dimensiunii
ecologice; rolul participării publicului, privaţi şi organizaţii de protecţie a
mediului dar şi a autorităţilor statului în demersul de creştere a calităţii
mediului şi de atingere a unei dezvoltări durabile.
Prezentul material îşi propune să ofere studenţilor un suport sintetic
care să susţină învăţarea noţiunilor elementare, vitale pentru însuşirea
materiei şi pe care aceştia urmează a le aprofunda şi completa prin
recergerea la materiale analitice.
La baza elaborării acestui suport de curs se regăseşte în covârşitoare
măsură resursa elaborată de cea mai cunoscută şi reputată personalitate
7
academic în domeniul dreptului mediului, prof.univ.dr.av. Mircea Duţu,

autor al numeroase şi valoroase lucrări ce dezvoltă exhaustive temele majore
propuse de prezentul curs. Acestei preţioase resurse bibliografice se adaugă
sursa necesară a paginii de internet a Comisiei Europene destinată mediului,
precum si lucrari ale unor autori români şi străini recunoscuţi în domeniul
mediului.
8
Cursul 1
Noţiunea, definiţia şi trăsăturile definitorii ale dreptului mediului
1. Noţiunea:
Dreptul mediului, ca ramură de drept a apărut ca urmare a necesităţii

sporirii eficienţei acţiunii socio-umane în soluţionarea problemelor
ecologice, ce s-a materializat în necesitatea adoptării de reglementări
juridice special destinate, care trebuie să răspundă cerinţelor imperative de
natură tehnică, socială, politică, economică, etc.
Acest sector al acţiunii sociale, de o importanţă mereu în creştere
datorită importanţei valorilor sociale pe care le protejază, în esenţă
reprezentând viaţa însăşi, fapt ce îi conferă caracterul unitar, este
reglementat de o legislaţie specifică ce tinde spre constituirea unui
subsistem juridic propriu.
Caracterul relativ unitar al acţiunii sociale privind ocrotirea factorilor
naturali sau a celor creaţi de om, ce compun mediul ambiant relevă existenţa
dreptului mediului ca ramură distinctă de drept.
Particularitatea obiectului supus reglementării- relaţiile sociale privind
raportul societate-mediu – o constituie caracterul orizontal, adică
acoperirea diferitelor ramuri clasice juridice şi faptul că reprezintă un drept
de interacţiuni.
Obiectul dreptului mediului, distinct faţă de toate ramurile tradiţionale
de drept, este reprezentat de relaţiile sociale (raporturile juridice) privind
protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului ambiant.
Dreptul mediului este un drept de finalitate şi un drept de sinteză-
deoarece finalitatea sa constituie specificitatea sa, în concret propunându-şi
să contribuie la protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului, şi este un
drept de sinteză deoarece împrumută şi dezvoltă tehnici, metode şi instituţii
ale dreptului public şi privat, intern şi internaţional.
9
2. Definiţii:
Mediul – reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale

Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând aceste elemente
precum şi unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile ce
pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.1
Mediul reprezintă (la nivel unional european) ansamblul elementelor
care, în complexitatea lor relaţională, constituie cadrul şi condiţiile vieţii
omului.
Protecţia mediului reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, fapt
ce presupune în mod necesar protecţia tuturor factorilor de mediu.
Dreptul mediului- reprezintă în abstract, ansamblul reglementărilor
juridice şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării şi
ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Aşadar, acesta se constituie din ansamblul complex de norme juridice
ce reglementează relaţiile sociale privind atitudinea faţă de mediu ca suport
al vieţii şi element vital al acesteia, în cadrul utilizării componentelor
naturale şi artificiele ale mediului în scopuri economice, sociale şi culturale,
precum şi relaţiile sociale privitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea
lor durabilă.2
Utilizarea- semnifică folosirea componentelor şi resurselor mediului.
Conservarea- reprezintă menţinerea şi reproducerea factorilor naturali
şi antropici prin măsuri speciale de ocrotire.
Dezvoltarea- priveşte ameliorarea factorilor naturali şi antropici în
scopul asigurării unor condiţii de viaţă mai bune.
1
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/22.12.2005, M.Of. nr.1196/ 30.10.2005, aprobată
cu modificări prin Legea 265/29.06.2006, M.Of. 586/06.07.2006
2
Andrada Truşcă Trandafir, Daniela Marinescu, Dreptul mediului Caiet de seminar,
ed.ProUniversitaria, Bucureşti, 2009, pg.9
10
Protecţia mediului se realizează prin utilizarea raţională a resurselor
naturale, prin prevenirea şi combaterea poluării de orice tip, prin diferite
mijloace, între acestea ocupând primul loc mijloacele juridice.
Dezvoltarea durabilă, concept primordial în materia dreptului
mediului, este o noţiune ce ilustrează ideea de dezvoltare ce corespunde
necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.
La nivel local, naţional, regional şi global deopotrivă probleme
dezvoltării economice şi cele ecologice sunt inseparabile. Economia şi
ecologia se întrepătrund în mod necesar, relaţia dintre dezvoltare şi mediu
având totodată ca o componentă relaţia dintre prezent şi viitor. Dezvoltarea
urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiei prezentului în timp ce protecţia
mediului este o investiţie pentru generaţiile viitoare.
Obiectul general dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al
interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic
într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.3
Echilibrul ecologic semnifică ansamblul relaţiilor reciproce şi al
stărilor dintre componentele unui sistem ecologic ce asigură menţinerea
structurii sistemului, funcţionarea sa dinamica ideală a acestuia.
Poluarea reprezintă introducerea în mod direct sau indirect în mediu a
unui poluant ce poate genera prejudicii calităţii mediului şi sănătăţii umane,
ce poate dăuna bunurilor materiale sau poate cauza o deteriorare sau
împiedicare a utilizării mediului în scopuri legitime (inclusiv recreativ).
În principal, trei activităţi umane generează poluarea în
contemporaneitate: industria, agricultura intensivă şi industrializată şi
transporturile.
Poluarea poate fide natură chimică, fizică ( radioactivă,
electromagnetică, termică, fonică, etc.), biologică, estetică, genetică, etc.4
3
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003, pg. 7-8
4
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003
11
Poluant înseamnă orice substanţă sau preparat, în formă solidă,

lichidă, gazoasă, de vapori sau energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau de vibraţii, care odată introdus în mediu modifică
echilibrul conţinutului mediului şi organismelor vii ori aduce daune
bunurilor materiale.
În mod incontestabil, în prezent, nivelul atins de dezvoltarea
economică şi creşterea populaţiei la nivel global dublată de aspiraţia
generală de bunăstare au condus la creşterea fără precedent a fenomenelor
de poluare. Poluarea devine în acest context, prin natura consecinţelor socio-
economice şi umanitare pe care le produce şi a sferei lor de răspândire, o
problemă cu implicaţii naţionale şi internaţionale deopotrivă5
3. Caracterele normelor juridice de drept al mediului
Norme imperative- onerative sau prohibitive- în marea lor

majoritate.
Tehnicitatea- determinată de faptul că normele de drept al mediului
sunt, în majoritatea lor, Norme tehnice sancţionate pe cale juridică.
Înţelegerea lor necesită o abordare pluridisciplinară, dreptul
mediului neputând fi disociat de cunoştinţele din domeniile fizicii, chimiei,
biologiei, geografiei, sociologiei, etc.
Dreptul mediului îşi propune în mod declarat să contribuie la
protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului. El este în consecinţă un drept
de finalitate. Finalitatea dreptului mediului exprimă specificitatea sa.6
Totodată, dreptul mediului este caracterizat ca fiind un drept de
sinteză. Această caracteristică a sa este dată de faptul că aesta împrumută
variate tehnici, metode şi instituţii ce provin atât din dreptul public cât şi din
cel privat, pe care le dezvoltă şi le îmbină într-o sinteză cu trăsături şi
finalităţi specifice. Toodată, datorită specificităţii sale, litigiile în materie de
5
ed.ProUniversitaria, Bucureşti, 2009, pg.7-8
6
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, pg.136
12
mediu pot fi supuse contenciosului administrativ, civil, penal, etc. prin
aceste caracteristici dreptul mediului este plasat la întretăierea dintre dreptul
intern şi cel internaţional cât şi între dreptul public şi privat.7
4. Protecţia mediului- o problemă de interes general
Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanităţii, ce trebuie

conservat spre binele generaţiei prezente şi transmis în bună stare
generaţiilor viitoare, face ca protejarea sa să constituie o problemă de
interes general, atât din perspectiva individuală, cât şi din cea colectivă-
comunităţi, popoare, state.
În plan mondial, acest principiu se exprimă ca „interes general al
umanităţii”, protecţia mediului interesând omenirea ca specie, fiind
exprimat în mod expres în conţinutul unor convenţii internaţionale.
La nivel naţional, realizarea protecţiei mediului cunoaşte două
modalităţi practice de afirmare:
-concepţia şi practica juridică continentală, de inspiraţie franceză, se
configurează pe aprecierea că, în virtutea interesului general pe care îl
poartă, protecţia mediului trebuie să constituie o responsabilitate a statului,
primordial publică, în consecinţă realizarea sa presupunând edictarea de
norme legale stricte şi precise, un control public accentuat şi respectiv un
contencios bine structurat. Această concepţie ce acordă o deosebită
importanţă legii în vederea asigurării protecţiei mediului, este cea mai
răspândită;
-concepţia aferentă sistemului juridic de common-law, de inspiraţie
anglo-saxonă, recunoaşte în egală măsură importanţa şi interesul general al
protecţiei mediului, însă apreciază că realizarea acesteia este cel mai bine
atinsă prin recurgerea la mecanismele proprii economiei de piaţă, ceea ce
implică un minimum de reglementare juridică şi o intervenţie redusă a
statului, rolul determinant fiind acordat asimilării aspectelor ecologice şi
autoreglării proprii acestui sistem economico-social.
7
13
Cursul 2
Izvoarele dreptului mediului şi principalele Conferinţe în domeniu
1. Noţiunea de izvor de drept
Termenul „izvor de drept” are în vedere sursele, originea, factorii de

determinare şi creare ai dreptului.
Noţiunea de izvoare ale dreptului are două înţelesuri, putându-se
distinge între izvoare materiale, denumite uneori şi “reale” sau “sociale” şi
izvoare formale. Cea de a doua, asupra căreia ne vom concentra atenţia în
cadrul celor ce urmează, are în vedere forma pe care o îmbracă dreptul în
ansamblul normelor sale.
Prin izvoare ale dreptului, în sens juridic, se desemnează, în termeni
largi, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de
drept
Izvoarele formale ale dreptului mediului, sunt acelea ce conferă
unei reguli caracterul pozitiv.
Termenul de izvoare ale dreptului desemnează modalităţile specifice
de exprimare a conţinutului unei norme de drept. În ceea ce priveşte
izvoarele dreptului mediului, acestea reprezintă formele de exprimare a
normelor juridice care privesc comportamentul subiectelor raporturilor
juridice de mediu, respectiv, actele normative care reglementează relaţiile
sociale de protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele de drept se pot clasifica în:
a) izvoare directe;
b) izvoare indirecte.
Actele normative cum sunt legea, decretul, hotărârea, fac parte din
prima categorie, aceea a izvoarelor directe, elaborate de către organele de
stat.
Cutuma şi actele organizaţiilor nestatale reprezintă izvoare
indirecte.
14
Concluzionând, izvoarele dreptului reprezintă modalităţile specifice
de exprimare a conţinutului unei norme de drept.
În ceea ce priveşte izvoarele dreptului mediului, acestea reprezintă
formele de exprimare a normelor juridice care privesc comportamentul
subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative care
reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot
fi generale, reprezentând sursa juridică pentru diverse ramuri juridice.
2. Izvoarele dreptului mediului în plan intern
Principalul izvor este legea, înţeleasă în sens larg, ca text scris

adoptat de către o autoritate competentă, cuprinzând orice regulă juridică
scrisă, indiferent de titlul acestui act legislativ. În secundar aceasta este
urmată de cutumă dar şi de o serie de mijloace auxiliare.
Constituţia- consacră în art. 35 dreptul oricărei persoane la un mediu

înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
În urma revizuirii din 2003, onstituţia României a consacrat în cadrul
articolului 35 „dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic” şi a circumstanţiat semnificaţiile acestuia în raport cu
dreptul de proprietate prin intermediul art. 44 alin. (7), cu textul: „Dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului ...”.
Se reţin totodată elementele şi implicaţiile din domeniul economic,
prin obligaţia statului de a asigura: exploatarea resurselor naturale, în
concordanţă cu interesul naţional conform art. 135 (2) lit. d), refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic,
potrivit lit. e) şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii
prevăzute la lit. f).
15
Textul integral al articolului 35 prevede: „Dreptul la mediu

sănătos(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigură cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept.(3) Persoanele fizice şi juridice
au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”
Doctrina juridică actuală evidenţiază conturarea şi consacrarea – la
nivel naţional şi internaţional – expres (sub formulări diferite), fie în mod
indirect, prin consacrarea unei obligaţii în sarcina statului de a asigura
calitatea factorilor naturali şi echilibrul ecologic.
Se admite că este vorba despre un drept procedural, ce poate fi
asemănat cu dreptul la viaţă sau la sănătate.
Legea propriu-zisă, legea-cadru pentru protecţia mediului, care

enunţă principiile generale de acţiune, la nivel de domeniu şi pe sectoare, ce
sunt ulterior preluate şi concretizate în legi speciale este reprezentată de
OUG 195/2005 cu modificările ulterioare.
Legea propriu-zisă poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în
care reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau
dezvoltarea mediului. Legea reprezintă unul dintre izvoarele cele mai
frecvente ale acestei ramuri de drept.
Datorită particularităţilor domeniului supus reglementării, în
numeroase ţări s-au adoptat legi-cadru pentru protecţia mediului, care
enunţă principiile generale de acţiune, la nivelul întregului domeniu şi pe
„sectoare“, ce sunt preluate şi concretizate apoi prin legi speciale,
„sectoriale“8.
Acesta este şi cazul României, unde Ordonanţa de urgenţă nr.
195/2005 privind protecţia mediului (aprobată, cu modificări, prin Legea
nr. 265/2006) are caracterul unei legi-cadru, care stabileşte „principiile şi
elementele strategice“, elementele cadrului juridic orizontal (garanţiile
dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a activităţilor
economice şi sociale cu impact asupra mediului), regulile fundamentale ale
8
16
reglementărilor sectoriale (regimului substanţelor şi deşeurilor periculoase,
precum şi al altor deşeuri, regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor,
regimul privind asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi
securităţii surselor de radiaţii, protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi
securităţii surselor de radiaţii, protecţiei apelor şi ecosistemelor acvatice,
protecţiei atmosferei etc.), atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice,
obligaţiile persoanelor fizice şi juridice, sancţiuni. În considerarea şi în
vederea dezvoltării prevederilor OUG 195/2005 au fost ulterior adoptat un
număr considerabil de reglementări cu caracter special, de detaliere.9
Printre cele mai relevante/importante acte normative în materie, se
numără:
Legea 256/2006 care aprobă şi completează OUG 195/2005;
Legea 214/2011 pentru organizarea, administrarea şi exploatarea
pajiştilor;
Legea 178/ 2000 privind produsele cosmetice;
Legea 289 /2002 privind perdelele forestiere de protecţie;
Legea 458/ 2002 privind calitatea apei potabile;
Legea minelor 85 /2003;
Legea 238 /2004 Legea petrolului;
Legea 347 /2004 Legea muntelui;
Legea 407 /2006 Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic;
Legea 24 /2007 actualizată şi republicată, privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor;
Legea 46 /2008 Codul silvic;
Legea 220 /2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a
producerii energiei din surse regenerabile de energie;
Legea 171 /2010 actualizata ,privind contravenţiile silvice;
Legea 132 /2010 privind colectarea selectivă a deşeurilor în
instituţiile publice;
Legea 211 /2011 privind regimul deşeurilor.
9
17
Decretele-lege- reprezintă izvoare de drept al mediului în măsura în

care reglementează probleme de drept al mediului, sunt rar întâlnite, având
caracter excepţional, fiind acte normative mai vechi, aflate încă în vigoare.
Tratatele internaţionale- fac parte din dreptul intern ca urmare a

ratificării de către Parlament, dispoziţiile lor primând asupra dreptului
intern(România a aderat la numeroase Tratate privind domeniul mediului).
Prin urmare, tratatele şi convenţiile internaţionale relative la mediu
pe care România le-a adoptat sau la care a aderat, fac parte din dreptul intern
şi constituie izvoare pentru dreptul mediului.10
În conformitate cu dispoziţiile art.11 din Constituţie, după ratificarea
lor de către Parlament, tratatele internaţionale fac parte din dreptul intern.
Alin.1 al din art.11 din Constituţie, prevede că statul român se obligă
să respecte întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la
care este parte.
Alineatul (2) al respectivului articol precizează că „Tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”
Actele guvernamentale - sunt norme juridice ce nu emană de la

puterea legislativă, ci de la cea executivă, putând fi izvor de drept al
mediului în măsura în care acestea se referă la domeniul dreptului mediului.
În privinţa tipologiei, acestea cuprind: hotărâri (emise pentru
organizarea executării legilor), ordonanţe (emise în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de acestea) şi
ordonanţe de urgenţă, precum şi ordine ministeriale- sunt larg utilizate în
vederea transpunerii directivelor europene în dreptul intern cât şi pentru
aplicarea concretă a legilor-cadru.
Cu titlu de exemplu, amintim câteva dintre cele mai relevante astfel
de izvoare:
HG 321 /2005 privind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiant
10
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003, pg.45
18
HG 1037 /2010 privind deşeurile de echipamente electrice şi
electronice
HG 1132 /2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al
deşeurilor de baterii şi acumulatori
HG 1268 /2010 privind aprobarea Programului de protecţie şi
gestiune a monumentelor istorice înscrise în Lista patrimoniului mondial
UNESCO
OUG 202 /2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere;
OUG 243 /2000 privind protecţia atmosferei;
OUG 195/ 2005 privind protecţia mediului;
OUG 196 /2005 privind fondul pentru mediu;
OUG 68 /2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului.
Ordinul Ministrului Mediului 1450 /2010 pentru aprobarea Ghidului
de finanţare a Programului vizând protecţia resurselor de apă, sisteme
integrate de alimentare cu apă, staţii de tratare, canalizare şi staţii de
epurare.
Actele autorităţilor publice locale- hotărârile adoptate de către

consiliile locale în exercitarea atribuţiilor lor privind protecţia şi refacerea
mediului; conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor
istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale- potrivit lg
215/2001 a administraţiei publice locale, modificată şi republicată.
Cutuma- în prezent foarte rar uzitată, ca uzaj implantat într-o

colectivitate şi considerat în cadrul acesteia ca fiind obigatoriu din punct de
vedere juridic, un exemplu- art.8, lg. 82/1993 recunoaşte şi garantează
„dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării
de a păstra obiceiurile specifice locale”.
Cutuma reprezintă toate obiceiurile recunoscute de puterea de stat
dotate cu forţă juridică.
19
Cutuma este izvor de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de

transformare a sa în obicei juridic s-a realizat în practica aplicării dreptului,
prin recunoaşterea sa de către instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării
diferitelor cauze.
Uzurile internaţionale sunt izvor de drept al mediului în măsura în

care se referă la norme sau standarde ecologice. Nu orice practică a statelor
poate constitui cutumă internaţională, ci numai aceea care are un element
faptic, concretizat în conduita, în practica statelor, şi un element psihologic,
manifestat tot prin convingerea statelor că , o anumită regulă respectată ,în
mod repetat, în practica lor, are valoarea unei norme juridice obligatorii.
Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la
cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca drept
(opinio juris ). Dacă în raporturile dintre state, o practică deşi repetată şi
constantă, nu este acceptată de state ca reprezentând o normă juridică,
această practică rămâne o simplă uzanţă.
Mijloacele auxiliare nu reprezintă izvoare propriu-zis, ci au doar un

rol ajutător- acestea sunt: jurisprudenţa, doctrina, dreptul comparat.
Jurisprudenţa sau practica judiciară reprezintă dreptul obiectiv care
se degajă din hotărârile adoptate de instanţele judecătoreşti.11
Trebuie precizat că în sistemul nostru de drept jurispridenţa nu este
considerată izvor de drept propriu-zis, având totuşi un rol auxiliar, prin
menirea de a contribui la fixarea şi dezvoltarea reglementărilor existente
orila stimularea legiuitorului în adoptarea unora noi. Totodată, se remarcă
faptul că în ţara noastră jurisprudenţa de mediu se găseşte încă într-o fază
incipientă, motiv pentru care nici efectele sale asupra dreptului pozitiv nu
sunt unele notabile.12
3. Izvoarele dreptului mediului la nivelul Uniunii Europene

11
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007,197
12
20
Ca urmare a momentului 1 ianuarie 2007ce reprezintă data aderării
României la Uniunea Europeană, actele normative de mediu ale UE au
devenit izvoare de drept şi în ţara noastră, în condiţii specifice.13
Izvoarele primare sunt reprezentate de către tratatele constitutive ale
Uniunii Europene cu modificările lor ulterioare.
Tratatele Comunităţilor Europene nu prevedeau competenţe comunitare
explicite în materie de mediu. Ca urmare a confruntării cu poluarea, în
creştere tot mai rapidă, statele membre au adoptat măsuri la scara naţională.
Fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod
eficace doar în limitele frontierelor naţionale. În plus, unele din măsurile
adoptate de statele membre împiedicau libera circulaţie a mărfurilor în
cadrul pieţei comune. Ca urmare, apelurile şi presiunile pentru acţiuni
comune în favoarea mediului s-au multiplicat. În 1972, la puţin timp după
prima Conferinţă a ONU asupra mediului, Comisia Europeană a propus
elaborarea unui program de acţiune în acest domeniu.
La începutul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea şi legitimitatea
unei politici comune în domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta
progresiv un drept comunitar al mediului, care cuprinde în prezent câteva
sute de directive şi regulamente. Ele privesc, în principal, protecţia apelor,
calitatea aerului, protecţie florei şi faunei, zgomotul, eliminarea deşeurilor.
Legislaţia mediului prezintă o caracteristică particulară, anume ea ţine
seama de aspectele economice. Dar legislaţia anterioară lui 1986, nu avea o
bază juridică într-un tratat .
Actul Unic european atribuie, în mod explicit, Comunităţii europene
competenţe în domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o bază juridică
formală acelui ansamblu crescând de reglementari asupra mediului. Actul
Unic european a fixat trei obiective prioritare politicii comunitare:
- protecţia mediului;
- sănătatea umană;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale (art. 130 R).
13
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, pg. 199
21
Tratatul Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul

dezvoltării durabile în legislaţia Uniunii Europene. Patru ani mai târziu,
tratatul de la Amsterdam a făcut din dezvoltarea durabilă un obiectiv
primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene
trebuie să se fondeze pe principiul dezvoltării durabile şi pe un nivel înalt de
protecţie a mediului. Mediul trebuie să fie integrat în definirea şi punerea în
aplicare a tuturor politicilor economice şi sociale ale Uniunii Europene,
inclusiv comerţ, industrie, energie, agricultura, transport şi turism.
Bază legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 –
176 (foste 130r-130t) ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95.
Tratatul de la Maastricht evidenţiază protecţia mediului ca o prioritate
cheie pentru Uniunea Europeană.
Tratatul de la Lisabona recunoaşte combaterea schimbărilor climatice
drept una dintre cele mai importante provocări la nivel global şi identifică
măsuri prin care Uniunea să poată răspunde acestora. Noul Tratat al Uniunii
confirmă obiectivele privind protecţia mediului incluse în Tratatul de la
Nisa, care fac referire la asigurarea unei dezvoltări durabile a Europei şi a
unor standarde înalte de protecţie a mediului, precum şi la promovarea
dezvoltării durabile în contextul activităţilor Uniunii în plan internaţional.
Ca o inovaţie, Tratatul de la Lisabona include, de asemenea, obiectivul
promovării în plan internaţional a măsurilor privind combaterea
schimbărilor climatice. Noua baza juridică este reprezentată de art.191-193
TFUE.
Izvoarele secundare constau în dreptul derivat, adică regulamentele,

directivele, deciziile, recomandările şi avizele europene. Majoritatea
covârşitoare a instrumentelor unionale de mediu o reprezintă directivele.
4. Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei mediului şi
principalele documente adoptate-
Izvoare internaţionale de drept al mediului
22
Dreptul şi politica internaţională în domeniul protecţiei mediului,
evoluează şi pe baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii
internaţionale. În aceste rezoluţii şi declaraţii sunt înscrise măsuri colective
la nivel global, pe care statele, au căutat să le definească şi să le aplice prin
intermediul unui cadru internaţional adecvat. La nivel internaţional există
peste 900 de convenţii, tratate, protocoale, etc.
Acest cadru de acţiune, la nivel internaţional, s-a format în timp şi se
află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri juridice cu caracter
obligatoriu, cuprinse în tratate sau convenţii sau cu caracter neobligatoriu, în
forma declaraţiilor, rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi orientări
politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de finanţare viabile.
1. Prima conferinţă mondială privind mediul- Conferinţa ONU

privind mediul- de la Stockholm, 1972- aceast conferinţă a avut pe ordinea
de zi planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării
calităţii mediului înconjurător, gestionarea resurselor naturale, determinarea
poluanţilor importanţi14.
Marele merit al acestei conferinţe este reprezentat de abordarea
problemei protecţiei mediului la nivel global, precum şi a metodelor de
realizare a acestei protecţii prin concepţii planetare, globale. În aceeaşi
manieră a fost concepută şi configurarea structurilor instituţionale.
Documente importante adoptate : Declaraţia Conferinţei Naţiunilor
Unite privind Mediului – sau Declaraţia de la Stockholm- cuprinde un
preambul de 7 puncte urmat de 26 de principii, acestea privind drepturile şi
obligaţiile statelor în materie de protecţie a mediului, realizarea protecţiei
mediului şi cooperarea internaţională în domeniu.
Planul de Acţiune pentru Mediu- este compus din recomandări
adresate statelor în vederea asigurării protecţiei mediului, axate pe trei
componente esenţiale: evaluarea calităţii mediului, gestionarea mediului,
14
23
măsuri de susţinere cu privire la formarea specialiştilor în domeniu,

informarea şi educarea publicului, aspecte intituţionale.
2. Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992- Cea de a doua

Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare- aceasta a avut ca
scop elaborarea unor strategii şi măsuri care să răspundă eficient necesităţii
de combatere a degradării mediului, în toate ţările, impunând conceptul de
dezvoltare durabilă- ca modalitate de conciliere între obiectivele aparent
antagonice de dezvoltare economică şi protecţie a mediului.
Documentele adoptate în cadrul conferinţei sunt:
Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea- cunoscută şi sub
denumirea de Carta Pământului sau Declaraţia de Principii- aceasta este
în mare parte similară celei de la Stockholm, cuprinzând un preambul, urmat
de 27 de principii exprimând drepturile şi obligaţiile statelor în domeniul
protecţiei mediului, precum şi drepturile şi obligaţiile fundamentale ale
cetăţenilor în acest domeniu.
Agenda 21- reprezentând un plan de acţiune format din 40 de
capitole, cu scopul de a conduce la aplicarea principiilor cuprinse în Carta
Pământului, pe o perioadă care se întinde dincolo de anul 2000. Acest
document stabileşte perioadele, obiectivele, costurile estimative,
modalităţile de acţiune şi responsabilităţile statelor şi organismelor
internaţionale în domeniu.
Cu aceeaşi ocazie au mai fost semnate Convenţia-cadru asupra
schimbărilor climatice, Convenţia privind diversitatea biologică, precum
şi Declaraţia de Principii asupra pădurilor, Declaraţia asupra
deşertificării.
Documentele neconvenţionale de la Rio prezintă şi importante
semnificaţii juridice, fiind adoptate în cadrul unei conferinţe la care au
participat toate statele lumii şi numeroase organizaţii internaţionale. Din
punct de vedere al conţinutului, ele au reluat şi au consacrat o serie de reguli
24
enunţate în Conferinţa de la Stockholm, dar au confirmat şi altele,
rezultatedin practica internaţională de după 1970.15
3. Conferinţa de la Johannesburg dedicată dezvoltării durabile-

2002- a avut ca obiectiv principal continuarea şi amplificarea eforturilor
internaţionale de implementare a documentelor adoptate la Rio.
Documentele cu caracter declarativ adoptate în cadrul conferinţei
sunt:
Declaraţia de la Johannesburg- reprezentând angajamentul statelor
de a promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile.
Planul de implementare – cuprinde un ansamblu de măsuri
administrative, juridice, strategice de implementare a obiectivelor şi
principiilor dezvoltării durabile cuprinse în Agenda21 şi Declaraţia de la
Rio.
Din nefericire, contrar aşteptărilor, summitul mondial asupra
dezvoltării durabile a pus în lumină mai degrabă limitele conceptului ca
atare decât virtuţile sale. În ciuda uriaşei mediatizări la Johannesburg nu s-a
reuşit adoptarea de măsuri obligatorii, ci doar adoptarea unor documente cu
caracter declarativ.16
15
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg.72
16
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, ed. Economică, Bucureşti, 2004, 82
25
Cursul 3
Principiile dreptului mediului
1. Noţiunea principiu în dreptul mediului
Preocupările privind protecţia mediului şi expresia lor juridică au

dus la formarea şi afirmarea unor principii comune dreptului naţional,
european (UE) şi internaţional. Acestea cunosc diverse formulări şi precizări
ale conţinutului concret, însă semnificaţia lor juridică esenţială rămâne
aceeaşi.
În consecinţă, putem afirma faptul că principiile fundamentale
domină ansamblul reglementărilor juridice privind protecţia, conservarea şi
ameliorarea mediului, conferindu-le unitate, uniformitate şi tendinţa
permanentă de integrare, iar dreptului mediului, dimensiunea unui sistem
normativ planetar.
Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esenţiale, de maximă
aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept.17
Principiile reflectă interdependenţa şi sunt primul element de
realizare a unităţii conţinutului dreptului mediului la nivelul celor trei ordini
juridice de exprimare:
- Naţională- la acest nivel principiile sunt cuprinse în legile-cadru şi
dezvoltate specific în reglementările sectoriale;
- Unional-europeană (regională)- iniţial au fost formulate în
programele de acţiune comunitară, începând cu 1973, având caracter politic
şi programator, apoi au fost preluate şi consacrate juridic în cadrul tratatelor
constitutive;
- Internaţională- începând cu Declaţia de la Stockholm 1972, Carta
mondială a naturii 1982, Dreclaraţia de la Rio 1992, aceste pricipii au fost
17
26
formulate, confirmate, precizate şi preluate în convenţii internaţionale ce le-
au conferit statut juridic obligatoriu.
Principiile reprezintă reguli de conduită egală pentru toţi subiecţii de
drept, ce însoţesc, pe întregul lor parcurs, acţiunile umane, excepţiile fiind
rarisime.
Acestea sunt aşadar reguli de conduită de maximă generalitate şi
universalitate, obligatorii pentru domeniul lor.
În dreptul mediului, principiile au scopul de subliniere şi orientare a
dezvoltării şi aplicării normelor de drept al mediului.
În dreptul românesc, OUG 195/2005 a preluat formulările existente
la nivel unional european, aproape identic. Actul distinge între principii şi
elemente strategice (înţelese ca având aceleaşi funcţii şi semnificaţii
generale), şi modalităţile lor de implementare.
2. Enunţarea Principiilor potrivit legii-cadru18:

-Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici
sectoriale
- Principiul precauţiei în luarea deciziei
- Principiul acţiunii preventive
- Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
- Principiul poluatorul plăteşte
- Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural
3. Enunţarea Elementelor strategice potrivit legii-cadru19:

- Utilizarea durabilă a resurselor naturale
- Informarea publicului şi participarea la luarea deciziilor, precum şi
accesul la justiţie în probleme de mediu
- Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului
18
Art.3 al OUG 195/ 2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial nr.
1196 din 30 decembrie 2005
19
idem
27
4. Modalităţile de implementare potrivit legii-cadru20:

- Prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai
bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra
mediului
- Adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor
politicii de mediu
- Corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea
de mediu
- Efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi
programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului
- Evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor
cu impact semnificativ asupra mediului
- Introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice
stimulative sau coercitive
- Rezolvarea, pe nivele de competenţă a problemelor de mediu, în
funcţie de amploarea acestora
- Promovarea de acte normative armonizate cu reglementările
europene şi internaţionale în domeniu
- Stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare
- Crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii
mediului
- Recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin
acordarea etichetei ecologice
- Menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului
- Reabilitarea zonelor afectate de poluare
- Încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de
mediu
- Promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul
protecţiei mediului
20
Art.4 al OUG 195 2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial nr.
28
- Educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia
în procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul
- Dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării
favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună
sălbatică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene- Natura 2000
- Aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării
organismelor modificate genetic
- Înlăturarea cu prioritate a poluanţilor ce periclitează nemijlocit şi grav
sănătatea oamenilor.
5. Conţinutul celor mai importante principii
Principiul conservării
Conservarea reprezintă un obiectiv fundamental al problematicii
protecţiei mediului, urmărind menţinereaunui nivel durabil al resurselor
ecologice, fapt ce presupune un management adecvat al resurselor
renovabile (regenerabile) şi o utilizare deosebit de atentă a resurselor
nerenovabile.
În termeni generali, conservarea implică menţinerea nivelului
cantitativ şi calitativ durabil al resurselor mediului. Conservarea nu vizează
calitatea în general ci menţinerea condiţiilor necesare existenţei resurselor
permanente21.
În reglementarea-cadru românească, acest principiu se regăseşte în
art.3 lit f OUG 195/2005, sub formularea Principiul conservării
biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.
Principiul ameliorării calităţii mediului

Ameliorarea implică acţionarea socioumană în scopul îmbunătăţirii
calităţii mediului şi a factorilor săi componenţi, prin acţiuni şi obţinerea de
rezultate positive în sensul creşterii şi îmbunătăţirii patrimoniului natural.
21
29
În reglementarea-cadru românească, acest principiu se regăseşte în

art3 lit h şi j OUG 195/2005, sub formulare imperfectă, în cadrul principiilor
dar şi a elementelor strategice, Menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului
şi Reabilitarea zonelor afectate de poluare, precum şi Dezvoltarea
colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Principiul prevenirii
Practica a demonstrat că în domeniul mediului, cea mai bună
strategie constă în prevenirea producerii vătămărilor ecologice de orice tip,
în locul încercărilor de reparare a efectelor negative deja produse, în
considerarea faptului că unele prejudicii ecologice sunt deosebit de greu
reparabile, cu costuri uriaşe, dar mai ales a faptului că, specific acestui
domeniu, numerose vătămări sunt IREMEDIABILE (extincţia unei specii,
epuizarea unei resurse, care odată survenite nu mai pot fi corectate prin
nicio metodă).
Principiul implică acţiuni asupra cauzelor ce produc degradări sau
poluări şi limitarea acelor activităţi vătămătoare pentru mediu. Aceasta
presupune în principal evaluarea, luarea în calcul a tuturor cerinţelor de
protecţie a mediului cu ocazia oricărei acţiuni publice sau private ce are un
impact asupra mediului.
Principiul se reflectă în procedurile administrative precum studiile de
impact ori bilanţul de mediu, programul de conformare ori stabilirea
regimurilor speciale de desfăşurare a unor activităţi (deşeuri, substanţe
toxice, îngăsăminte chimice, etc) dăunătoare pentru mediu.
În reglementarea-cadru românească, acest principiu este recunoscut
într-un sens bine determinat şi se regăseşte în art3 lit b OUG 195/2005, sub
formularea Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor.
Principiul precauţiei
Recunoaşterea juridică şi realizarea acestui principiu se află în
strânsă interdependenţă cu principiul prevenirii.22 În esenţă, trebuie să
22
30
înţelegem faptul că, prevenirea presupune un studiu de risc, o acţiune bazată
pe cunoaştere, care să impiedice producerea unor daune ecologiceatunci
când se cunoaşte existent acestui risc. Specific domeniului protecţiei
mediului este însă faptul că, nu întotdeauna cunoştinţele sau nivelul
evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, permit estimarea sau preconizarea apariţiei
anumitor riscuri. Astfel, în unele situaţii, consecinţele deciziilor sau
acţiunilor nu sunt cunoscute dinainte total sau partial, cu alte cuvinte nu
întotdeauna avem certitudinea ştiinţifică a apariţiei sau dimensiunilor
anumitor efecte, situaţii în care, absenţa acestor certitudini ştiinţifice nu
poate reprezenta un pretext pentru ocolirea luării unor măsuri adecvate
pentru prevenirea unor vătămări iremediabile sau grave ale mediului.
În acest context, în adoptarea deciziilor sau întreprinderea unor
acţiuni, se impune manifestarea unei maxime diligenţe, prudenţă,
PRECAUŢIE, astfel încât, pe cât posibil să fie eliminate riscurile de
degradare a mediului.
Aplicarea principiului presupune deci fie să nu se acţioneze, adică
respectarea unei obligaşii de abţinere, renunţarea la o acţiune care nu este
bine cunoscută şi stăpânită, fie să se ia măsuri juridice şi de altă natură
pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului şi sănătăţii.23
În reglementarea-cadru românească, acest principiu este recunoscut
într-un sens bine determinat şi se regăseşte în art. 3 lit. a OUG 195/2005,
sub formularea Principiul prevenirii.
Diferenţa specifică dintre principiul prevenirii şi cel al precauţiei

rezidă în faptul că atunci când există certitudine privind consecinţele unui
fenomen sau acţiuni ne aflăm într-o situaţie de prevenţie, în timp ce
precauţia este o atitudine faţă de un risc puţin sau deloc cunoscut.24
23
24
31
Principiul protecţiei mediului

Acest principiu reprezintă substanţa dreptului mediului şi cunoaşte
diverse expresii juridice în plan legislativ. În sens larg, el cuprinde toate
semnificaţiile principiilor anterioare alături de alte semnificaţii
suplimentare.
Acesta este un principiu-corolar, ce implică evitarea acţiunilor
nocive pentru mediu alături de acţiuni, adoptare de măsuri pozitive, în
sensul împiedicării degradării mediului, precum şi de sprijinire a regenărării
sale şi îmbunătăţire a calităţii acestuia.
Principiul „poluatorul plăteşte”

Acest principiu este inspirat din teoria economică potrivit căreia,
costurile sociale externe, ce însoţesc producţia, trebuie să fie internalizate,
adică să fie incluse în costurile de producţie de către agenţii economici.
Cheltuielile cu măsurile de menţinere a mediului în stare acceptabilă trebuie
imputate poluatorului, care, prin suportarea acestor costuri, trebuie să fie
descurajat în producerea poluării, respectiv trebuie stimulat să reducă
continuu gradul poluării produse.
Principiul poluatorul plăteşte este un instrument juric, de inspiraţie
economică, care are menirea de a-i obliba pe cei responsabili să-şi asume
consecinţele actelor lor. Din păcate, în prezent, printr-o interpretarelaxă şi o
implementare deficitară, acest principiu a fost transfirmat într-un mijloc
comod de finanţare a politicilor de mediu. În lipsa determinării răspunderii
individuale, acest principiu este lipsit de efecte apreciabile, având drept
consecinţă doar impunerea ca anumite industrii să suporte responsabilitatea
globală a luptei anti-poluare25.
25
32
Cursul 4
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat

ecologic
1. Noţiunea
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic priveşte în egală

măsură fiinţa umană şi elementele naturii ce înconjoară omunl,acestea
constituind un tot unitar ecologic, ce nu poate fi disociabil. Mediul sănătos
surprinde caracteristica acestuia de a condiţiona în mod esenţial sănătatea
umană, ce depinde în mod direct de sănătatea mediului, aceste noţiuni fiind
interdependente.
Mediu echilibrat ecologic, reprezintă o stare a acestuia care să poată
asigura reproducerea şi persistenţa sa ca suport al vieţii şi implicit a omului,
ca element component(specie) în cadrul său.
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic face parte din
drepturile umane fundamentale de „generatia a treia”(drepturile de
solidaritate).
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic constituie un drept
natural, în strânsă conexiune cu dreptul de proprietate şi de aceeaşi
importanţă ca acesta.
În conţinutul acestui drept se distinge o dimensiune individuală
implicând dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea activităşii
ce are drep efect o poluare nocivă, repararea pagubei suferite ca urmare a
acestei poluări, dar şi o dimensiune colectivă, ce implică obligaţia statelor
de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării
mediului natural, la nivel regional şi internaţional.26
A fost proclamat pentru prima dată prin Declaraţia de la Stockholm
privind mediul uman, din iunie 1972(în cadrul conferinţei ONU privind
mediul), prin primul articol al acesteia. Ulterior a fost stipulat în Carta
26
33
africană a drepturilor omului şi popoarelor (1981), în Protocolul adiţional la

Convenţia americană relativă la drepturile omului (1988) etc.
Convenţia de la Aarhus (1988) abordează aspectele procedurale
privind dreptul la mediu.
În prezent, acesta este consacrat constituţional şi/sau legislativ la
nivelul statelor.
2. Garantarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

prin CEDO
La momentul adoptării convenţiei (1950) acest drept nu se regăsea în

textul său. Consacrarea s-a realizat pe cale jurisprudenţială, prin intermediul
„protecţiei prin ricoşeu” ce permite extinderea protecţiei anumitor drepturi
garantate prin Convenţie la drepturi ce nu sunt prevăzute expres de către
aceasta. Dreptul la un mediu sănătos nu beneficiază de garanţie
convenţională în mod direct, ci prin „atracţie” de către alt drept şi sub
acoperirea acestuia din urmă.
Garantarea protecţiei mediului în jurisprudenţa CEDO ca drept
individual cuprinde 3 aspecte:
- apartenenţa la conţinutul dreptului garantat de art.8 par.1- dreptul
oricărei persoane la respectul vieţii private, familiale şi a domiciliului său-
cauza Lopez-Ostra contra Spaniei ;
-existenţa unui drept la informare privind calitatea mediului şi pericolele
la adresa sa- cauza Afacerea Guerra şi alţii contra Italiei;
-un drept la un proces echitabil în această privinţă- art.6 par.1din
Convenţie.
Titulari ai dreptului de acţiune în faţa CEDO sunt persoanele fizice,
ONG-urile, orice grupuri de particulari, dar şi statele (unele împotriva
celorlalte). Reclamanţii particulari trebuie să demonstreze un interes de a
acţiona.
34
3. Recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic la nivelul Uniunii Europene
Tratatul de la Lisabona prevede că: „Uniunea recunoaşte

drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta drepturilor
fundamentale din 7 decembrie 2000, acordându-i aceeaşi valoare juridică
ca şi Tratatelor”
Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici
comunitare a fost astfel ridicat la rangul de drept fundamental, independent
de art.11TFUE, fostul art. 6 TCE.
Carta este un document separat de Tratatul de Reformă însă forţa sa
juridică obligatorie este recunoscută de către Tratat. Atât cetăţenii cât şi
rezidenţii Uniunii dobândesc posibilitatea de invocare a prevederilor Cartei
în scopul contestării în instanţă atât a deciziilor instituţiilor Uniunii cât şi pe
cele ale statelor membre, atunci când acestea din urmă sunt adoptate în
aplicarea dreptului european, nu şi în cazul litigiilor ce au la bază dreptul
intern.
În cadrul Cartei, protecţia mediului se regăseşte în capitolul V
„Solidaritate”, în categoria drepturilor-creanţă precum dreptul la educaţie,
protecţia sănătăţii, protecţia consumatorilor, etc.
Garanţiile procedurale ale dreptului fundamental la un mediu
sănătos sunt reprezentate la nivel unional de accesul la informaţia de mediu,
participarea publicului la decizie şi accesul la justiţie.
Dreptul la un mediu sănătos reprezintă deasemenea un principiu
general al dreptului unional, emanând din dezvoltările comune la nivelul
constituţiilor şi legislaţiei interne a statelor membre, ceea ce îi conferă
statutul de componentă esenţială a tradiţiilor constituţionale ale statelor
membre, fapt ce obligă la respectarea acestui drept fundamental de către
Uniune, ca principiu general.
4. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în

România
35
În România, la fel ca şi în alte state europene, procesul consacrării şi

garantării dreptului la mediu a cunoscut o evoluţie ce a încorporat
următoarele componente:
- O emergenţă legislativă progresivă(prima lege-cadru privind
protecţia mediului lg.9/1973; după 1990 apar primele repere constituţionale
şi o recunoaştere corelativă, dar fără o consacrare expresă a dreptului
propriu-zis; legea-cadru 137/1995 a consacrat dreptul subiectiv la un mediu
sănătos; OUG 195/2005 a reprezentat preluarea fidelă a prevederilor
comunitare privind principiile şi elementele strategice, inclusiv dreptul la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic)
- Ratificarea documentelor internaţionale în materie de mediu ce au
ulterior ratificarii valoare de lege internă şi au prioritate faţă de prevederile
de drept intern în caz de neconcordanţă, cu excepţia cazului în care
prevederile naţionale sunt mai favorabile (de o importanţă majoră fiind
Convenţia de la Aarhus şi asimilarea aquis-ului comunitar în procesul de
aderare la UE)
- Pregătirea aderării şi aderarea la UE
- Recunoaşterea cu valoare supra-legislativă în jurisprudenţa CEDO a
dreptului la mediu-garantat ca drept individual
- Recunoaşterea constituţională a dreptului fundamental la mediu -
prin introducerea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic a
noului art.35 denumit „Dreptul la un mediu sănătos” în Titlul II „Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, Capitolul II „Drepturile şi libertăţile
fundamentale” prin legea de revizuire a Constituţiei 429/2003. La acestea se
adaugă prevederile complementare ale art.135 al.2 lit e) şi art.44 al.7.
S-ar putea susţine că afirmarea expresă a îndatoririi de a proteja
mediul ar fi excesivă, deoarece dreptul la mediu implică deopotrivă pentru
stat o obligaţie pozitivă de protecţie şi indirect obligaţia de a constrânge
particularii la acest respect. O astfel de prevedere este însă utilă atât din
punct de vedere psihologic pentru responsabilizarea publicului, cât şi
36
semnificativă juridic, ridicând protecţia mediului la rangul de îndatorire
fundamentală.27
Potrivit legii-cadru28 privind protecţia mediului în România
(1) Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice.
(2) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale prevăd în bugetele
proprii fonduri pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din implementarea
legislaţiei comunitare din domeniul mediului şi pentru programe de
protecţie a mediului şi colaborează cu autorităţile publice centrale şi
teritoriale pentru protecţia mediului în vederea realizării acestora.
5. Titularii dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Titularul dreptului la mediu este fiinţa umană, indiferent de statutul

său civil, de apartenenţa la un stat sau de rezidenţă, etc., în ipostaza sa de
individ (ut singuli), colectivă (colectivi, popoare) şi specie (între celelalte
specii).
Exercitarea acestui drept poate avea loc în mod individual sau
colectiv, în acest din urmă caz organizaţiile non-guvernamentale jucând un
rol important.
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic este un „drept de
solidaritate” între generaţiile existente şi cele viitoare, dar semnifică şi
interdependenţa dintre indivizii aceleiaşi specii şi natura înconjurătoare29.
6. Garanţiile dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
27
28
Art.6 din al OUG 195 2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial nr.
29
37
Datorită calităţii de drept fundamental recunoscut constituţional,

dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic se bucură de garanţiile
drepturilor şi libertăţilor fundamentale în general, alături de garanţiile
procedurale specifice.
-Garanţiile generale: caracterul excepţional şi condiţionat al
măsurilor de restrângere a exerciţiului unui asemenea drept (art.53);
interdicţia categorică a suprimării sale (art.152 al.2); înscrierea în rândurile
domeniilor ce nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei (art.152 al.1);
garanţiile instituţionalizate- controlul constituţionalităţii legilor, controlul
activităţilor administrative. OUG 195/2005, în consens cu dispoziţiile
constituţionale, consacră protecţia mediului ca o obligaţie şi responsabilitate
a autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice.
-Garanţii speciale- procedurale: sunt reprezentate de o serie de
drepturi-garanţii, care sunt, potrivit reglementării-cadru, accesul la
informaţia privind mediul; dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia
mediului; dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare
de mediu, elaborarea planurilor şi programelor; dreptul de a se adresa
autorităţilor administrative şi judecătoreşti în probleme de mediu; dreptul la
despăgubire pentru prejudiciul suferit.
38
Cursul 5
Cadrul instituţional în domeniul mediului
1. Noţiunea
Administraţia mediului poate fi definită ca fiind ansamblul

constituit din persoane fizice- funcţionari, agenţi constatatori- şi structuri
administrative ale statului, precum şi colectivităţile teritoriale, care
îndeplinesc, cu titlu principal, funcţii administrative în materie de mediu30.
Rolul şi atribuţiile administraţiei în domeniul mediului sunt stâns
legate de modul de abordare a problematicii protecţiei mediului şi tind să
traverseze un proces evolutiv în trei mari etape. Astfel, atunci când în scopul
protecţiei mediului se utilizează mijloace clasice având un caracter pur
reglementativ, rolul predominant revine administraţiei de poliţie ce se
limitează la a asigura respectarea interdicţiilor legale stabilite.
Abordarea colectivistă îi urmează primeia şi presupune acordarea de
către stat a unui sprijin financiar, prin intermediul subvenţiilor, domeniului
protecţiei mediului, care este văzută ca o responsabilitate publică.
Ultima etapă, caracterizată de conştientizarea insuficienţei activităţii
de reglementare şi executare a reglementărilor, precum şi a faptului că
subvenţionarea de către stat nu asigură resursele necesare protecţiei eficiente
a mediului, se defineşte ca fiind o administraţie de gestiune. În baza
acesteia, politica publică trebuie să planifice, să coordoneze şi să evalueze
problemele ecologice pe calea unor instrumente specifice precum:
autorizaţia şi acordul de mediu, studiul de impact sau pârghiile economico-
fiscale.
Dacă iniţial adoptarea unor legi referitoare la domeniul mediului a
revenit unor ministere şi administraţii ce aveau in principal alte domenii
decât cel al mediului, agravarea crizei ecologice a determinat necesitatea
apariţiei la nivelul guvernelor a unor acţiuni instituţionalizate, sistematice şi
30
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg.91
39
coerente în materie. Astfel, la nivelul anilor 70 majoritatea ţărilor

industrializate au fost dotate cu structuri unice la nivel naţional ce puteau
regrupa la nivel guvernamental ansamblul acţiunilor şi programelor
privitoare la mediu.31
Aceste structuri unice permiteau o mai bună valorizare şi definire
a obiectivelor, acţiunilor şi luarea în considerare a chestiunilor ecologice
în cadrul acţiunii guvernamentale, precum şi optimizarea raporturilor
acestei acţiuni guvernamentale cu structurile locale.
În planul consecinţelor politicilor de mediu asupra administraţiei
publice s-au determinat:
1. Apariţia organismelor autonome în domeniul mediului
2. Stabilirea unui minister al mediului în tot mai multe state
3. Apariţia unei instanţe de coordonare şi colaborare
interministerială
4. Evoluţii ale rolului autorităţilor locale.32
Subliniem faptul că acţiunea în domeniul mediul este caracterizată
putrnic de transversalitate, implicând intervenţia a numeroase structuri şi
interdependenţa cu varii domenii. Acest caracter determină o organizare
complexă, dificilă a acţiunii publice precum şi necesitatea acţiunii paralele
la nivel central şi local.
Formularea şi aplicarea unei politici în domeniul mediului şi
instituţionalizarea acesteia influenţează semnificativ structurile
administrative. Prin noutatea sa, politica de mediu aduce cu sine
considerabile dificultăţi în implementare şi noutăţi specifice raportat la
acţiunile administrative tradiţionale. Transversalitatea ce caracterizează
profund acţiunea de mediu face dificilă organizarea acţiunii publice, iar
tehnicile şi principiile administrative originale caracterizează politica de
mediu.33
31
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pg.88 şi
urm.
32
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,pg. 89
33
40
Pentru gestionarea şi administrarea problemelor protecţiei şi
dezvoltării durabile a mediului, precum şi pentru coordonarea acţiunilor
desfăşurate la varii niveluri este absolut necesar ca structurile
organizatorice să fie în permanenţă create şi perfecţionate prin intermediul
normelor de drept. Se stabilesc astfel şi funcţionează pe cale juridică
structurile ce au ca rol identificarea, analiza, decizia şi
realizarea/implementarea diferitelor măsuri necesare soluşionării
problemelor ecologice.34
Politica de mediu este construită şi susţinută de o serie de actori
instituţionali responsabili cu pregătirea, definirea, proiectarea şi
implementarea de măsuri în vederea atingerii obiectivelor specifice
domeniului mediului.35
Competenţa Parlamentului- parlamentului îi revine sarcina de a

adopta legi constituţionale, organice şi ordinare, la iniţiativa deputaţilor ţi a
senatorilor, ce pot face propuneri privind domeniul mediului. Totodată, în
măsura în care Parlamentul este sesizat cu fapte de încălcare flagrantă a
normelor de mediu, Parlamentul are dreptul şi obligaţia crării unor comisii
parlamentare care să analizeze situaţia şi să ia măsurile ce se impun.36
Competenţa Guvernului- în domeniul mediului, Guvernul este

competent a promova iniţiative legislative pe care le supune aprobării
Parlamentului. Aceste inişiative îi parvin din partea autorităţii publice pentru
protecţia mediului sau a altor autorităşi publice centrale. Tot Guvernului îi
revine competenţa emiterii hotărârilor privind organizarea şi funcţionarea
ministerelor, inclusiv atribuţiile acestora.37
34
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003, PG.485
35
Răzvan Călin, Cristian Teodor, Politica de mediu, ed. Tritonic, Bucureşti, 2007, pg.44
36
37
41
Organismele autonome- dotate cu personalitate juridică,

administrează serviciile publice cu ajutorul mijloacelor şi resurselor special
destinate, pe lângă gestiunea serviciilor publice în cadrul ministerial. Aceste
organisme poartă în mod obişnuit denumirea de agenţii sau oficii.
Acestea permit o mobilizare superioară a energiilor, contribuie la
coordonarea şi colaborarea mai multor entităţi(stat, ministere, colectivităţi
locale) cu atribuţii în domeniu, ansamblul acestor parteneri fiind reprezentat
în consiliul de administraţie al organismului autonom, permit o mai bună
cunoaştere a acţiunii publice.38
Acestea sunt utilizate îndeosebi în domenii precum: gestiunea
serviciilor de cercetare ştiinţifică din domeniul mediului, gestiunea
serviciilor publice privind asanarea, producerea, distribuirea apei potabile,
valorificarea terenurilor agricole, politică funciară, gestiunea parcurilor
naţionale.
Ministerul mediului- reprezintă una dintre cele mai uzitate forme

organizatorice pentru aplicarea politicilor ecologice. Preocuparea
fundamentală a acestui minister este promovarea problemelor de prevenire,
conservare şi dezvoltare a calităţii naturale a factorilor de mediu, încercând
să facă să prevaleze preocupările de protecţie a mediului în raport cu alte
interese. Rolul ministerului este îndeosebi unul de coordonare şi
impulsionare, atribuţiile sale sunt doar o importanta parte a competenţelor
administrativ-instituţionale din domeniul mediului, o altă parte de atribuţii
din domeniul mediului fiind dispersate în cadrul altor ministere şi servicii
ale acestora.
Acţiunea în domeniul mediului este preponderent una transversală,
un domeniu al mediului care să fie poziţionat în cadrul unei competenţe
exclusive a unui singur organ al statului nu este practic realizabil.
Atribuţiile privind mediul acoperă politici caracterizate de vastitate,
precum amenajarea teritoriului, urbanism, agricultură, sănătate, transporturi,
fapt ce face imposibilă încredinţarea tuturor acestor atribuţii unei singure
38
42
entităţi, deoarece aceasta ar presupune absorbţia majorităţii competenţelor
guvernamentale.
Atribuţiile ministerului mediului nu pot fi decât o parte a
competenţelor administrativ-instituţionale cu relevanţă în domeniul
mediului, chiar dacă cea mai importantă parte, în timp ce numeroase alte
atribuţii relevante în materie se regăsesc dispersate între alte ministere şi
servicii ale acestora.39
Organismele interministeriale- organizate sub forma unor comitete

ori comisii interministeriale ale mediului plasate în mod obişnuit sub
conducerea, autoritatea sau preşedinţia primului ministru realizează
coordonarea programelor naţionale de protecţie a mediului ce implică
competenţe dispersate în cadrul mai multor ministere.40
2. Ministerul Mediului în România
În România- Ministerul Mediului (Ministerul Mediului, Apelor şi

Pădurilor) este autonom, dar intervine, potrivit legii, în numeroase domenii
în acord cu alte ministere: cel al sănătăţii (cazul poluării fonice sau
atmosferice), al lucrărilor publice (politica amenajării teritoriului),
trasporturilor (infrastructura de transport, portuară, feroviară, rutieră),
agriculturii (exploatarea terenurilor agricole, sprijinirea anumitor practici
agricole) etc.
Ministerul Mediului (Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) se
organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administratiei publice
centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului.
Potrivit legii (Hotărârea nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor), Ministerul Mediului, Apelor şi
Pădurilor exercită, în condiţiile legii, în domeniile proprii de competenţă,
următoarele funcţii:
39
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007,pg. 343
40
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,pg. 96-97
43
a) de strategie şi planificare; constă în elaborarea strategiei de dezvoltare în

domeniul mediului şi proiectarea instrumentelor financiare necesare
b) de reglementare şi avizare; materializată în elaborarea cadrului normativ
şi instituţional pentru realizarea domeniului său de activitate
c) de reprezentare; pe plan extern şi intern, în domeniul său de activitate, în
numele statului sau Guvernului
d) de autoritate de stat; prin care se asigură aplicarea şi respectarea
reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care
îşi desfăşoară activitatea în subordinea, sub autoritate şi coordonarea sa
e) de gestionare a fondurilor provenind din credite externe, din
tranzacţionarea surplusului cantităţii atribuite României sub
prevederile Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite
asupra schimbărilor climatice, ratificat prin Legea nr. 3/2001, denumit în
continuare Protocolul de la Kyoto, a veniturilor obţinute din licitaţiile
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră şi a altor fonduri externe
nerambursabile sau naţionale, destinate finanţării programelor şi proiectelor
din domeniile sale de competenţă, în condiţiile legii;
f) de monitorizare, inspecţie şi control;
g) de informare şi conştientizare a publicului în domeniile sale de activitate;
h) de administrare, asigură administrarea proprietăţii publice şi private a
statului şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil în
domeniul mediului.
Principalele atributii ale Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, sunt:

- Ministerul Mediului isi desfasoara activitatea in domeniile:
planificare strategica, dezvoltare durabila, infrastructura de mediu si
gospodarirea apelor, meteorologie, hidrologie, hidrogeologie, schimbari
climatice, arii naturale protejate, gestionarea deseurilor, gestionarea
substantelor si preparatelor periculoase, conservarea biodiversitatii,
biosecuritatii, gestionarea calitatii aerului si zgomotului ambiental,
administrarea managementului silvic.
44
- Ministerul Mediului realizeaza politica in domeniile mediului si
gospodaririi apelor la nivel national, elaboreaza strategia si reglementarile
specifice de dezvoltare si armonizare a acestor activitati in cadrul politicii
generale a Guvernului, asigura si coordoneaza aplicarea strategiei
Guvernului in domeniile sale de competenta, indeplinind rolul de autoritate
de stat, de sinteza, coordonare, inspectie si control in aceste domenii.
- Ministerul Mediului asigura coordonarea interministeriala a
procesului de elaborare a Strategiei nationale de dezvoltare durabila,
propune adoptarea si urmareste implementarea acesteia.
- Ministerul Mediului coordoneaza activitatea de integrare a
cerintelor privind protectia mediului in celelalte politici sectoriale, in
concordanta cu cerintele si standardele europene si internationale.
Art.5 din HG 38/2015 enumeră atribuţiile Ministerului Mediului ca
fiind:
a) organizează, împreună cu celelalte ministere şi cu organele de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi locale şi cu alte persoane juridice, după
caz, promovarea acţiunilor derulate în domeniile sale de activitate;
b) colaborează cu asociaţiile profesionale şi patronale din domeniile sale de
activitate şi asigură dialogul permanent cu acestea, cu mass-media şi cu
societatea civilă în general, în scopul informării reciproce şi perfecţionării
cadrului legislativ existent;
c) participă la sprijinirea dezvoltării capacităţii administrative a structurilor
implicate în programele din domeniile sale de activitate, precum şi la
consolidarea şi extinderea relaţiilor de colaborare dintre acestea;
d) participă, cu experţi proprii desemnaţi, la întâlnirile grupurilor de lucru în
cadrul cărora sunt abordate subiecte în legătură cu domeniile sale de
activitate;
e) participă la schimbul de informaţii şi experienţă cu instituţiile şi
organismele naţionale, europene şi internaţionale cu privire la domeniile
sale de activitate, în condiţiile legii;
f) asigură, în funcţie de necesităţi, finanţarea activităţii de reglementare din
domeniile sale de activitate;
45
g) finanţează, în condiţiile legii, versiunile în limba română ale standardelor

şi, după caz, ale anexelor naţionale din domeniile sale de activitate;
h) susţine şi promovează constituirea de parteneriate la nivel central şi local
în domeniile sale de activitate;
i) iniţiază, împreună cu instituţiile de profil, programe menite să sprijine
perfecţionarea continuă a funcţionarilor publici şi a personalului angajat, în
domeniile sale de activitate;
j) realizează cercetări de opinie publică, cantitative şi calitative, prin
intermediul unor instituţii specializate, în vederea fundamentării
documentelor strategice, a campaniilor de comunicare şi a informării opiniei
publice în domeniile sale de activitate;
k) poate contracta servicii specializate în vederea obţinerii documentelor,
studiilor, colectării datelor şi informaţiilor necesare realizării atribuţiilor
sale, precum şi servicii de consultanţă, inclusiv servicii de evaluare,
prognoză şi statistică;
l) editează, direct sau prin unităţile din subordinea, din coordonarea ori
aflate sub autoritatea sa, publicaţii de specialitate şi de informare specifice
domeniilor sale de activitate;
m) organizează şi sprijină activităţi şi manifestări pentru promovarea şi
susţinerea proiectelor din domeniile sale de activitate, atât în ţară, cât şi în
străinătate, prin expoziţii, simpozioane, sesiuni de comunicări, congrese,
colocvii şi alte asemenea activităţi;
n) monitorizează şi evaluează politicile publice cu impact asupra domeniilor
sale de activitate;
o) facilitează realizarea de schimburi de bune practici între structurile
implicate în derularea programelor din domeniile sale de activitate;
p) asigură derularea dialogului social şi a relaţiei cu partenerii sociali pentru
problematica ce revine în responsabilitatea sa;
q) primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în
drept, potrivit competenţelor, sesizările persoanelor fizice şi juridice, în
conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind
46
reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 233/2002;
r) asigură protecţia informaţiilor clasificate, prevenirea şi combaterea
terorismului, implementarea prevederilor legislaţiei Uniunii Europene în
domeniile sale de competenţă, prin activităţi specifice;
s) asigură accesul publicului la informaţiile de mediu, consultarea şi
participarea acestuia la luarea deciziilor privind mediul;
ş) desfăşoară activităţi de informare, publicitate şi promovare a programelor
din domeniile sale de activitate, potrivit legii;
t) poate contracta, în condiţiile legii, servicii de specialitate, expertiză,
consultanţă şi reprezentare juridică internă şi internaţională, de traduceri,
documentare şi arhivare de documente;
ţ) încheie protocoale, acorduri, convenţii de colaborare şi schimb de
informaţii cu alte instituţii publice şi private, cu organizaţii guvernamentale
şi neguvernamentale, potrivit competenţelor sale, în condiţiile legii;
u) emite dispoziţii obligatorii pentru aplicarea măsurilor dispuse ca urmare a
exercitării atribuţiilor sale, potrivit legii;
v) solicită informaţiile şi datele necesare realizării atribuţiilor sale;
w) efectuează acte de control conform reglementărilor legale în vigoare,
inclusiv regulamentelor naţionale, europene şi regulamentului propriu de
organizare şi funcţionare, în domeniile sale de activitate; în exercitarea
atribuţiilor de control, reprezentanţii mandataţi solicită documentele şi
informaţiile necesare, iar entităţile controlate sau inspectate au obligaţia să
le pună la dispoziţie în termenul solicitat, în condiţiile legii.
3. Unităţi şi organisme consultative cu atribuţii în domeniul mediului
în România
În subordinea Ministerului Mediului funcţionează următoarele

unităţi:
- Garda Natională de Mediu – corp specializat cu rol de inspecţie şi
control în material prevenirii, constatării şi sancţionării încălcărilor
prevederilor legale privind protecţia mediului, a apelor, solului,
47
biodiversităţii şi a celor prevăzute în legile special din domeniul mediului.

Aceasta are în subordine 8 comisariate regionale şi 41 comisariate judeţene,
Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei
“Delta Dunării”
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, având în subordine 8
Agenţii regionale pentru protecţia mediului şi Agenţiile judeţene pentru
protecţia mediului- ANPM îndeplineşte atribuţii privind planificarea
strategic, monitorizarea factorilor de mediu, autorizarea activităţilor cu
impact asupra mediului, implementarea politicilor şi legislaţiei de mediu la
nivel naţional, regional şi local
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunarii"- are ca
misiune administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes
naţional al rezervaţiei, precum şi refacerea şi protejarea unităţilor fizico-
geografice aferente acesteia
- Comisariatele teritoriale de regim silvic si cinegetic- care
coordoneaza, supravegheaza si efectueaza, prin inspectiile silvice si de
vanatoare din compunere, activitatile de implementare si control al
regimului silvic si vanatoare din judetele arondate.
În afara acestor instituţii publice cu personalitate juridică finanţate
integral din bugetul de stat, în subordinea Ministerului Mediului, Apelor şi
Pădurilor îşi desfăşoară activitatea şi două categorii de unităţi cu finanţare
externă şi de la bugetul de stat, respectiv unităţi de management al
proiectului şi unităţi de implementare a proiectului.
Organismele consultative ce funcţionează pe lângă Ministerul

Mediului din România, potrivit legii41, sunt:
a) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului
protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional;
b) Comitetul ministerial pentru situaţii de urgenţă (CMSU);
41
art.12 al.1din Hotărârea nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Mediului, Apelor şi Pădurilor, în vigoare de la 23.01.2015
48
c) Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi a altor lucrări hidrotehnice
(CONSIB);
d) Comitetul naţional român pentru Programul hidrologic internaţional;
e) Comisia pentru eticheta UE ecologică;
f) Comitetul EMAS;
g) Comisia tehnico-economică;
h) Centrul român pentru reconstrucţia ecologică a râurilor;
i) Comisia naţională privind schimbările climatice;
j) Consiliul interministerial al apelor;
k) Comitetul de avizare pentru probleme de mediu Petrom;
l) Comisia naţională pentru înscrierea în Registrul naţional al elaboratorilor
de studii pentru protecţia mediului.
49
Cursul 6
Tehnici şi instrumente juridice de protecţie a mediului. Cadrul

general
1. Noţiunea
Necesitatea de a preveni, a controla şi a limita o serie de consecinţe

negative în ceea ce priveşte mediul ce îşi au sursa în activităţile umane a
determinat crearea şi dezvoltarea unor tehnici şi instrumente specifice care
să permită ţinerea sub control a efectelor poluării.
Între acestea distingem două categorii principale: instrumentele
juridice şi instrumentele economice.
Instrumentele juridice sunt în esenţă rezultatul reglementării,
conţinând măsuri sancţionatorii, de constrângere, fiind cele mai vechi şi
obişnuite măsuri utilizate. Cuprind în general restricţii şi interdicţii privind
anumite activităţi şi procese cu potenţial vătămător pentru mediu, crearea de
zone de protecţie şi fixează variate norme minimale de protecţie. 42 Acestora
li se adaugă măsuri nereglementare, incitative sau disuasive, după caz,
menite a modifica anumite comportamente şi a încuraja subiecţii să ia parte
la protejarea mediului în mod activ.
Sistemul de avize, acorduri şi autorizaţii reprezintă nucleul dur al
tehnicilor disponibile, la care se recurge în scopul determinării măsurii în
care poluarea determinată de desfăşurarea activităţilor umane este sau nu
permisă.
Instituirea unor restricţii ori stabilirea unor condiţii de desfăşurare a
anumitor activităţi ce prezintă riscul unor efecte negative la adresa
mediului, este permisă, inclusiv cu ceea ce implică aceasta în exercitarea
unor drepturi fundamentale, începând cu dreptul de proprietate, fapt
justificat de interesul public superior al protecţiei mediului şi al dreptului
fundamental la un mediu sănătos.
42
50
În acest sens, în România, legea fundamentală stabileşte în art.44
al.7 că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului”.
Trei grupe de instrumente juridice sunt mai frecvent utilizate:
adoptarea de norme, regimurile de interdicţii sau de limitări şi evaluarea
prealabilă a impactului asupra mediului şi autorizarea activităţilor cu risc
ecologic.
Existenţa lor la cele trei niveluri de politică şi reglementare,
respectiv nivelul naţional, cel al Uniunii Europene şi cel internaţional are
meritul de a asigura o eficienţă dar şi o coerenţă cresctea acestor
instrumente de protecţie a mediului.43
2. Normele tehnice
Instituirea de norme şi standarde ecologice reprezintă una dintre

principalele tehnici utilizate în cadrul reglementărilor privind protecţia
mediului.
Reglementările cu caracter tehnic operează prin excelenţă pe calea edictării
de norme de mediu a căror tipologie a fost iniţial stabilită la nivel
internaţional printr-un document al OCDE, ulterior impunându-se la nivel
naţional al Uniunii Europene.44
Principalele categorii de norme de mediu sunt:
1. normele de calitate a mediului- stabilesc nivelul maxim admis de
poluare în mediul receptor(sol, apă, aer), pentru un anumit element, sector
ori zonă geografică
2. normele de emisie- fixează concentraţiile sau cantitatea de poluanţi
ce pot fi emise de o anumită sursă. Obligaţia stabilită este una de rezultat,
modalitatea în care poluatorul înţelege să o atingă fiind liberă
3. normele de produs- vizează îndeosebi produsele toxice sau poluante
şi fixează proprietăţi fizice şi chimice pentru un produs determinat sau
43
44
51
reguli privitoare la ambalajul, prezentarea produsului ori limitele de emisii

permisie pentru acest produs
4. normele de procedeu- enunţă un anumit număr de specificaţii cărora
instalaţiile fixe trebuie să le răspundă, stabilesc obligaţii de mijloace,
nepermiţând poluatorului opţiunea pentru modalitatea de atingere a
rezultatului.
3. Interdicţiile şi limitările
Interdicţiile şi limitările de ordin ecologic reprezintă o tehnică

juridică tradiţională, larg utilizată, făcând parte din categoria măsurilor de
tip „comandă şi control” sau de „poliţie administrativă”.
Această tehnică este ilustrată îndeosebi în cazul autorizaţiilor
administrative prealabile- de defrişare, de demolare, de amplasare, reguli de
urbanism şi amenajarea teritoriului, caiete de sarcini, norme sau standarde
tehnice, omologarea produselor în scopul autorizării producerii, funcţionării,
comercializării produselor şi aparatelor ce prezintă un anumit grad de
periculozitate la adresa omului sau a mediului.
Cerinţele acestora sunt foarte variate, presupunând interzicerea
generării unui produs poluant în diverse medii-apă, aer, sol, interzicerea
deteriorării sau distrugerii unei arii sau specii protejate, de a construi într-un
anumit spaţiu, etc. în cazul acestui tip de reglementări autorităţile
competente dispun de o semnificativă marjă de manevră sau putere de
apreciere privind sensul ori conţinutul exact al măsurii.
Interdicţiile şi limitările reprezintă un instrument mai energic decât
normele tehnice şi presupun interdicţia sau limitarea unei activităţi,
procedeu sau produs ce prezintă un risc considerabil la adresa mediului, în
funcţie de o serie de criterii variabile.
Larg utilizată este metoda înscrierii acestora pe o listă.
Instituirea de zone de protecţie în diverse scopuri permite
repartizarea activităţilor periculoase pentru mediu în vederea limitării unor
daune posibile, fiecărei zone fiindu-i aplicabil un regim juridic special.
52
Prin intermediul acestei tehnici o serie de zone importante din punct
de vedere ecologic pot fi destinate unor folosinţe care ţin cont de exigenţele
protecţiei mediului.
Protecţia florei sau faunei sălbatice poate fi realizată prin stabilirea
de interdicţii şi limitări ale capturării şi comerţului cu privire la acestea,
temporar sau permanent(privind o anumită specie, un anumit procedeu sau o
anumită perioadă).
O serie de restricţii comerciale pot fi instituite cu privire la deşeurile
periculoase, interzicând sau reglementând transportul sau eliminarea
acestora.
Între strategiile utilizate pentru protecţia mediului cele mai vechi

şi mai uzitate sunt măsurile constrângătoare având caracter reglementar,
însă recurgerea exclusivă la acest tip de măsuri de obligare şi interzicere
nu este recomandabilă, acestea având limitele lor.
Caracterul pur restrictiv nu permite o abordare activă şi nu
încurajează publicul sau parteneriatele şi în plus, nu stimulează inovarea.
Pentru corectarea acestor deficienţe se recurge la utilizarea unor
instrumente alternative, având natură financiară, fiscal sau economic.
Instrumentele economico-fiscale joacă un rol din ce în ce mai

important în promovarea obiectivelor de protecţie a mediului.
Instrumentele juridico-economice s-au dezvoltat ca expresie a
dorinţei de reconciliere a dezvoltării economice cu dezideratul protejării
mediului, între utilizarea acestui tip de instrumente şi obiectivul dezvoltării
durabile existând o puternică interdependenţă.
4. Taxele
Principalele instrumente juridico-fiscale de protecţie a mediului la

nivel european sunt cele ce utilizează tehnica taxării şi respectiv cea a
detaxării şi subvenţiilor. Acestea au ca mecanism de funcţionare
53
reglementarea unor măsuri cu caracter fiscal ce urmăresc încurajarea sau

descurajarea anumitor comportamente cu privire la mediu45.
Impunerea unor taxe privind produsele sau industriile poluante este
un mecanism utilizat pe scară largă pentru a induce îmbunătăţirea
performanţelor de mediu ale acestora. Deşi vehement contestate de către
industrie, statele membre ale Uniunii au reglementat diferite forme de taxe
privind mediul sau alte tipuri de stimulente privind protecţia mediului,
având natură fiscală, în considerarea principiului „poluatorul plăteşte”46.
Tehnica taxării este utilizată frecvent pentru penalizarea produselor

sau activităţilor ce aduc atingere mediului, atunci când nu se doreşte
interzicerea sa definitivă. Se recurge aşadar la instituirea unor taxe
suplimentare care să amplifice costul, ceea ce conduce în mod natural la
limitarea utilizării sale. Taxele pot îmbrăca mai multe forme, în funcţie de
scopul lor, între acestea amintim:
- taxele de deversare - acestea sunt taxe impuse în funcţie cantitatea şi
calitatea substanţelor poluate eliberate în mediu;
- taxele de produs – sunt impuneri privind produsele ce au efect de
poluare a mediului fie în faza de producţie fie în cea de consum, ori
sunt depăşite, învechite, astfel că se introduce un sistem care să
conducă la eliminare;
- taxele diferenţiale – acestea urmăresc favorizarea produselor relativ
curate prin introducerea unei taxe privind produsele echivalente mai
poluante, astfel că diferenţierea are drept consecinţă stabilirea unor
preţuri mai mici pentru produsele curate;
45
Elena Alexandra Ilinca, Mijloace şi instrumente juridice unional europene de protecţie a
mediului, ed. Sitech, Craiova, 2014, pg.262
46
Alexandre Kiss, Dinah Shelton, Manual of European Environmental Law, ed. Grotius
Publications Limited, Cambridge, 1993, pg. 78
54
- taxe privind utilizatorii (redevenţe47) – presupun plata la o rată
uniformă sau diferenţiată în funcţie de cantitatea implicată, a
costurilor privind tratamentul colectiv al deşeurilor;
- taxe administrative – constând în taxe de autorizare sau control, ce
sunt plătite pentru serviciile autorităţilor48.
Taxele asupra activităţilor industriale sau produselor poluante sunt o
metodă larg utilizată în scopul protecţiei mediului. Majoritatea statelor lumii
aplică sub o formă sau alta taxe ecologice sau stimulente fiscale.
În România, spre exemplu, retailerii de bunuri de larg consum au
retras din circulatie pungile de plastic oferite gratuit, ca urmare a
introducerii de la 1 ianuarie 2009, prin ordonanţa de Guvern nr. 25/2008,
publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 628, din 29 august 2008, a
ecotaxei de 0,2 lei pentru aceste articole, punând în schimb la dispoziţia
cumpărătorilor, contra cost, sacoşe din material biodegradabil sau pungi
reutilizabile. Mai mult, o altă obligaţie a comercianţilor este aceea de a afişa
la loc vizibil valoarea acestei ecotaxe, în vederea informării consumatorilor.
In 2009, dupa introducerea ecotaxei, vanzarile de pungi din plastic au scazut
cu 30% fata de anul 2008, potrivit datelor obtinute de Administratia
Fondului pentru Mediu (AFM) de la producatorii de mase plastice si marile
retele comerciale, la solicitarea Green Report. Banii sunt folositi pentru
derularea programelor si proiectelor de protecţie a mediului 49.
Este necesar însă în utilizarea tehnicii taxării modul de impunere a
acestui tip de taxe precum şi importanţei „corelarea” cu dispoziţiile similare
din statele membre, mai ales cele „vecine”, efectul util al acestor taxe
putând fi total pierdut şi mergând chiar până la atragerea efectului opus
atunci când nu se ţine seama de acești factori. În cazul particular al
României, spre exemplu, în situaţia taxei auto pentru poluare, se impune
revizuirea atentă a reglementării acestei taxe deoarece pe de o parte ea nu
47
48
Alexandre Kiss, Dinah Shelton Manual of European Environmental Law, ed. Grotius
Publications Limited, Cambridge, 1993., pg. 77-78
49
55
apasă în mod corect asupra poluatorilor auto, taxa operând doar la

cumpărarea autovehicolelor şi nu şi cu privire la cele existenţe deja în piaţă
şi în al doilea rând, diferenţele uriaşe faţă de taxarea echivalentă în Bulgaria,
face ca taxa să fie „ocolită” prin preferarea înmatriculării în ţara vecină.
Se produce astfel efectul invers scontat - taxa nu este plătită deloc în
ţara în care se produce în mod practic poluarea prin rularea autovehicolului.
Capacitatea unei taxe de a modifica comportamentul consumatorului
sau producătorului este determinată de o serie de factori incerţi şi chiar mai
mult, incontrolabili, precum elasticitatea cererii, disponibilitatea variantelor
de substituţie şi profitabilitatea sau eficienţa anumitor afaceri, dar mai ales
de nivelul taxei50. Totodată, aceste taxe trebuie să fie uşor de măsurat, având
la bază parametrii clari şi simplu de urmărit pentru ca aplicarea lor să poată
fi corectă şi echitabilă pentru a permite atingerea obiectivului lor.
5. Detaxările şi subvenţiile
Puterea economică a statului poate constitui un valoros instrument

de stimulare a comportamentelor favorabile mediului iar subvenţionarea
unor proiecte poate constitui un impuls semnificativ pentru dezvoltarea
acestora, dacă avem în vedere activităţi benefice cum ar fi, spre exemplu,
producţia de energie renovabilă.
Suprimarea taxelor pentru unele produse ce au un rol pozitiv
pentru protecţia mediului şi-a demonstrat eficacitatea în promovarea
obiectivelor ecologice.
Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl constituie efectul pozitiv
remarcabil al ridicării taxelor pentru combustibilii curaţi, benzină fără
plumb sau biocarburanţi, ce a avut ca urmare faptul că acestea au fost
preferate şi larg utilizate de către consumatori ca o consecinţă directă a
reducerii preţului lor.
50
56
Reducerea fiscalităţii este utilizată cu succes şi în cadrul industriei
auto, pentru promovarea autovehiculelor ce respectă norme exigente de
poluare, superioare cerinţelor legale obligatorii.
În ceea ce priveşte subvenţiile, pot fi menţionate ajutoarele
financiare care se acordă la nivel intern pentru epurarea apei, a aerului, sau
cele pentru agricultura ecologică acordate la nivelul Uniunii Europene.
Subvenţiile îmbracă cel mai adesea forma ajutoarelor financiare
acordate la nivel naţional pentru practicile favorabile mediului 51. Principala
formă de realizarea a subvenţiilor o reprezintă crearea fondurilor pentru
mediu în scopul finanţării directe a protecţiei naturii. Crearea fondurilor
specializate constituie o practică cvasigeneralizată ce are un dublu rol:
utilizarea în scopuri incitative sau disuasive a acestor resurse pentru
influenţarea activităţilor economico-sociale şi respectiv realizarea cu
ajutorul acestor sume a unor acţiuni directe de protejare a mediului52.
6. Internalizarea costurilor de mediu
Internalizarea costurilor de mediu presupune reflectarea acestora

în preţul bunurilor sau serviciilor ce desfăşoară un efect negativ asupra
mediului, prin ele însele, prin procesul lor de producţie sau ca urmare a
consumului.
Astfel, în măsura în care preţul produsului sau serviciului periculos
sau dăunător pentru mediu include costul reparării daunelor produse sau
reflectă efectul negativ al activităţii, are loc în mod automat o scădere a
consumului respectiv producţiei sale.
În măsura în care impactul crescut asupra mediului se reflectă în
preţul unui produs sau serviciu, devenind superior celui al unui produs sau
serviciu similar care are un efect redus asupra mediului, mecanismele de
51
Cum ar fi epurarea apei, a aerului, practicile agricole prietenoase cu mediul
52
Mircea Duţu Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, pg.443
57
funcţionare a pieţei determină o preferare a produsului mai prietenos cu

mediul şi o scădere a cererii pentru produsul mai dăunător.
Internalizarea costurilor reprezintă astfel o aplicaţie practică a
principiului poluatorul plăteşte.
Preţul final al oricărui produs sau serviciu tranzacţionat trebuie să
încorporeze costurile de mediu pe care acesta le implică de-a lungul
întregului său ciclu de viaţă, aceste costuri putând fi asociate producţiei,
uzului, consumului sau eliminării finale a produsului.
7. Bursele de poluare
Tehnica instituirii burselor de poluare este una controversată în

prezent, ce îşi are originea în SUA, unde a fost experimentată în domeniul
apei şi a aerului.
În principiu, sistemul constă în aceea că un subiect(ex.uzină) poate
polua mai puţin decât i se prmite, permiţând altuia să polueze mai mult,
contra unei plăţi.
Se comercializează aşadar creanţe de poluare. La nivel internaţional,
se doreşte introducerea sistemului în vederea reducerii gazelor cu efect de
seră prin permisele negociabile de emisie.
Sistemul permiselor negociabile care este, aşa cum am arătat o
aplicaţie a burselor de poluare este un instrument utilizat în vederea
protecţiei mediului de către Protocolul de la Kyoto(1997, aferent Convenţiei
privind schimbările climatice).
În concret, fiecărui stat îi este recunoscut dreptul de a polua cu gaze
cu efect de seră, însă în cadrul unui plafon propriu ce reprezintă o parte a
plafonului global.
Acele state ce reuşesc să îşi depăşească obiectivul, poluând mai
puţin decât le este permis, pot vinde alocaţiile de poluare neutilizate acelor
state care nu vor sau nu reuşesc să se încadreze în propriul plafon,
transformând astfel performanţa lor ecologică în resursă financiară.
58
8. Sistemele de consignaţie
Un mecanism utilizat tot mai des în scopul protecţiei mediului îl

reprezintă consignarea obligatorie (sau nu) a anumitor elemente în
vederea returnării sau reciclării acestora.
Metoda este aplicată îndeosebi ambalajelor, fiind practicată de multă
vreme în privinţa celor de sticlă şi extinzându-se şi asupra celor din plastic.
Reutilizarea acestora ca urmare a consignaţiei permite rambursarea
cheltuielilor.
Procedeul este ilustrat şi în metoda aplicabilă uleiurilor sau
refrigeratoarelor, ce presupune plata unei taxe la momentul cumpărării, care
este returnată în momentul reciclării acestora.
9. Angajamentele voluntare
Două instrumente europene permit întreprinderilor să se angajeze

în manieră facultativă: sistemul european de management şi audit de mediu
„EMAS” pe de o parte, şi eticheta ecologică „ECO-LABEL” pe de altă
parte, ce se asimilează în privinţa logicii lor cu instrumentele de protecţie a
mediului, cu natură jurico-comercială, în considerarea faptului că acestea au
ca sursă de inspiraţie a mecanismului de funcţionare regulile de piaţă şi
comerţ.
Eticheta ecologică
Etichetarea ecologică reprezintă un instrument ecologic de

promovare a produselor prietenoase cu mediul, prin recurgerea la prudenţa
publicului şi a producătorilor, cerând examinarea ciclului de viaţă al
59
produselor în scopul prevenirii degradării mediului în vreuna dintre stadiile

sale şi cu privire la toate sectoarele.
Eticheta ecologică sau marca verde constituie un instrument
economic ce promovează un comportament ecologic de cumpărare al
consumatorilor, reflectând în acelaşi timp şi principiul precauţiei din partea
industriei.
Rolul etichetei ecologice în asigurarea protecţiei mediului este acela
de a informa consumatorii cu privire la acele produse ce sunt apreciate a fi
mai puţin nocive pentru mediu, prin comparaţie cu alte produse echivalente.
La nivel european sunt recunoscute numeroase mărci ecologice interne ce
coexistă cu eticheta ecologică europeană ECOLABEL.
Eco-eticheta poate fi considerată ca fiind un instrument juridico-
comercial bazat pe logica de piaţă având ca scop reducerea la sursă a
impactului asupra mediului pe care îl desfăşoară produsele industriale53.
Eco-eticheta reprezintă un instrument economic prin care se
realizează o promovare a acelor produse ce sunt favorabile mediului,
utilizând în acest scop preocuparea publicului şi prudenţa producătorilor54.
Este vorba despre o etichetă ecologică pentru produse, prin urmare o
marcă de care se poate folosi un agent economic pentru produsele ce
reuşesc să satisfacă criteriile necesare pentru a o obţine. Aceasta se
dobândeşte ca rezultat al unui proces de certificare ce verifică conformitatea
unui produs cu exigenţele ecologice prestabilite, pe cale consensuală, pentru
grupul de produse din care acesta face parte.
Eticheta ecologică este reprezentată de un simbol grafic, şi /sau un
text descriptiv aplicat pe produs sau ambalaj, într-o broşură sau alt
document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţiile
necesare cu privire la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piaţă.
Aceasta este reprezentată de o floare cu petalele reprezentate de stelele
53
Gianluca Bellomo, La gestione dell’ambiente ed I nuovi strumenti, în Principi di Diritto
Ambientale, ed.a 2-a, ed. Giuffre Editore, Milano, 2008, pg.144
54
60
europene, în culorile albastru şi verde, al cărui model se găseşte în Anexa
III a Regulamentului55.
Floarea europeană- ce reprezintă logo-ul etichetei ecologice- se
poate găsi în toată Europa precum şi în Norvegia, Liechtenstein şi Islanda.
Eticheta ecologică comunitară face parte dintr-o strategie mai largă,
orientată către promovarea consumului şi producţiei raţionale56.
Eticheta ecologică europeană este deschisă tuturor produselor şi
serviciilor cu excepţia anumitor produse ce au fost clasificate în prealabil ca
fiind periculoase potrivit legislaţiei europene sau care sunt produse prin
procese susceptibile de a afecta semnificativ în mod negativ sănătatea
umană sau mediul, aşa cum arată dealtfel art.2(4) al Regulamentului.
Sunt excluse de la etichetarea ecologică:
a) substanţele sau preparatele clasificate ca fiind foarte toxice,
toxice, dăunătoare mediului, cancerigene, toxice pentru reproducere sau
mutagene, precum şi bunurilor fabricate prin procedee dăunătoare pentru om
sau pentru mediu şi care pot dăuna consumatorului în condiţii normale de
utilizare;
b) produsele alimentare, băuturilor, produselor farmaceutice;
c) aparatura medicală destinată utilizării în scopuri profesionale sau
care este prescrisă ori utilizată de către personal medical calificat, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Legislaţia internă57 defineşte eticheta ecologică drept „un simbol
grafic şi / sau un scurt text descriptiv aplicat pe ambalaj, într-o broşură sau
alt document informativ, care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii
despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului”.
Totodată, „recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin
55
Regulamentul Consiliului 880/92/CE al din 23 martie 1992 privind sistemul de acordare a
etichetei ecologice comunitare modificat prin Regulamentului nr. 1980/2000/CE din 17
iulie 2000 privind sistemul revizuit de acordare a etichetei ecologice comunitare
56
57
Articolul 2, punctual 29, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 195/2005
61
acordarea etichetei ecologice”58 şi etichetarea organismelor modificate

genetic59 reprezintă modalităţi de implementare a principiilor şi elementelor
strategice ale protecţiei mediului60.
Managementul de mediu
Schema europeană de management şi audit ecologic - EMAS- este o

tehnică introdusă de dreptul unional european ce priveşte o procedură de
aderare voluntară a organizaţiilor la un sistem unional de management şi
audit de mediu.
Principala inovaţie adusă de acest instrument european constă în
încercarea de a reorganiza şi raţionaliza managementul de mediu al
organizaţiilor, creând printre altele un nou tip de raport între organizaţii,
instituţii şi public, bazat pe cooperare, transparenţă şi sprijin reciproc.
Instrumentul a avut ca scop promovarea eficienţei în domeniul
protecţiei mediului a activităţii, iniţial industriale, ulterior din toate
domeniile, prin intermediul aderării voluntare la schema europeană, cât şi
asigurarea unei informări mai eficiente a publicului cu privire la această
problematică.
Înregistrarea EMAS permite publicului să prefere şi să favorizeze
acele entităţi înregistrate, ce reprezintă garanţia unor comportamente mai
prietenoase cu mediul, ceea ce stimulează adoptarea acestor comportamente
şi contribuie la gradul de protecţie a mediului.
Schema europeană de management şi audit ecologic - EMAS- este o
tehnică introdusă de dreptul unional european ce priveşte o procedură de
aderare voluntară a organizaţiilor la un sistem unional de management şi
audit de mediu ce s-a născut odată cu Regulamentul EMAS I 61 ulterior
58
Articolul 4., litera k, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 195/2005
59
Articolul 4., litera r, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 195/2005
60
62
substituit de printr-o a doua reglementare introdusă de Regulamentul
EMAS II62, recent înlocuit la rândul său de noul Regulament EMAS III63.
Principala inovaţie adusă de acest instrument european constă în
încercarea de a reorganiza şi raţionaliza managementul de mediu al
organizaţiilor, creând printre altele un nou tip de raport între organizaţii,
instituţii şi public, bazat pe cooperare, transparenţă şi sprijin reciproc64.
Schema europeană de management şi audit de mediu a fost
concepută pentru a evalua şi îmbunătăţi performanţa organizaţiilor în ceea
ce priveşte protecţia mediului şi oferirea acestei informaţii publicului65.
Instrumentul a avut ca scop promovarea eficienţei în domeniul
protecţiei mediului a activităţii, iniţial industriale, ulterior din toate
domeniile, prin intermediul aderării voluntare la schema europeană, cât şi
asigurarea unei informări mai eficiente a publicului cu privire la această
problematică66.
10. Fondul pentru mediu
61
Regulamentul 1836/1993/CEE al Consiliului din 29 iunie 1993 privind participarea
voluntară a societăților comerciale din sectorul industrial la un sistem comunitar de
management și audit ecologic
62
Regulamentul 761/2001/CE al Parlamentului European și al Consiliului din 19 martie
2001 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management
de mediu și audit (EMAS)
63
Regulamentul 1221/2009/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 25
noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizaţiilor la un sistem comunitar de
management de mediu şi audit (EMAS) şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 761/2001
şi a Deciziilor 2001/681/CE si 2006/193/CE ale Comisiei, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene L342, 22.12.2009
64
Gianluca Bellomo, La gestione dell’ambiente ed I nuovi strumenti, în Principi di Diritto
Ambientale, ed.a 2-a, ed. Giuffre Editore, Milano, 2008, pg.134
65
Jan Jans, Hans Vedder, ., European Environmental Law, ediţia a 3-a, ed. Europa Law
Publishing, Groningen, 2008, pg.338
66
Giovanni Cordini, Diritto Ambientale Comparato, ediţia a 3-a, ed. CEDAM, Padova,
2002, pg.256
63
Fondul pentru mediu reprezintă un fond special destinat susţinerii

financiare a activităţilor de protecţie a mediului.
Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar
destinat susţinerii şi realizării proiectelor pentru protecţia mediului, în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare în domeniul protecţiei
mediului.
Fondul pentru mediu este un fond public, deductibil din punct de
vedere fiscal, iar veniturile acestuia constituie venituri publice, ce fac parte
din bugetul general consolidat, constituite printr-o lege specială care
stabileşte şi destinaţiile acestora.
În România, Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM),
instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri
proprii, în coordonarea Ministerului Mediului şi Pădurilor, răspunde de
gestionarea Fondului pentru mediu, în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de Urgenţă (OUG) nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu
(publicată în M.Of. nr. 1193/30 decembrie 2005), cu modificările şi
completările ulterioare.
Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din:

a) o contributie de 3% din veniturile realizate din vanzarea deseurilor
feroase si neferoase de catre detinatorii de astfel de deseuri, persoane fizice
sau juridice. Sumele se retin prin stopaj la sursa de catre operatorii
economici colectori si/sau valorificatori, autorizati potrivit legislatiei in
vigoare privind gestionarea deseurilor industriale reciclabile, care au
obligatia sa le vireze la Fondul pentru mediu;
b) taxele pentru emisiile de poluanti in atmosfera, incasate de la operatori
economici, in cuantumul prevazut in anexa nr. 1;
c) taxele incasate de la operatorii economici utilizatori de noi terenuri pentru
depozitarea deseurilor valorificabile, in limitele prevazute in anexa nr. 2;
d) o taxa de 1 leu (RON)/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piata
nationala de catre producatorii si importatorii de bunuri ambalate si
ambalaje de desfacere;
64
e) o contributie de 2% din valoarea substantelor clasificate ca fiind
periculoase pentru mediu, prevazute in anexa nr. 2 la Normele metodologice
de aplicare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 200/2000 privind
clasificarea, etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor chimice
periculoase, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 490/2002,
comercializate de catre producatori si importatori, cu exceptia celor utilizate
la producerea medicamentelor;
f) in cazul vanzarii masei lemnoase pe picior, contributia la Fondul pentru
mediu se stabileste prin aplicarea unui procent de 3% la valoarea de vanzare
a acesteia. Suma se incaseaza de vanzator de la cumparator odata cu
valoarea masei lemnoase si se varsa de catre acesta la Fondul pentru mediu;
g) in cazul exploatarii masei lemnoase pe picior de catre administratorul,
respectiv proprietarul padurii, prin activitate proprie sau prin intermediul
unui prestator de servicii, contributia la Fondul pentru mediu se stabileste
prin aplicarea unui procent de 3% la valoarea de vanzare a sortimentelor de
lemn obtinute si se achita de administratorul, respectiv proprietarul padurii;
h) contributia pentru prelucrarea lemnului se stabileste prin aplicarea unui
procent de 3% la valoarea de vanzare a produselor obtinute si se achita de
operatorul economic care a realizat prelucrarea lemnului;
i) o taxa de 1 leu (RON)/kg anvelopa, incasata de la producatorii si
importatorii care introduc pe piata anvelope noi si/sau uzate destinate
reutilizarii;
j) o contributie de 3% din suma care se plateste anual pentru gestionarea
fondurilor de vanatoare, platita de catre gestionarii fondurilor de vanatoare;
k) donatii, sponsorizari, asistenta financiara din partea persoanelor fizice sau
juridice romane ori straine si a organizatiilor sau organismelor
internationale;
l) sumele incasate din rambursarea finantarilor acordate, dobanzi, penalitati
de intarziere, alte operatiuni financiare derulate din sursele financiare ale
Fondului pentru mediu;
m) sumele incasate de la manifestari organizate in beneficiul Fondului
pentru mediu;
65
n) cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor, acordurilor si a autorizatiilor

de mediu;
o) dobanzi si penalitati de orice fel datorate de catre debitorii Fondului
pentru mediu
Potrivit legii, destinaţia Fondului de mediu, pe proiecte, o reprezintă:
a) prevenirea poluarii;
b) reducerea impactului asupra atmosferei, apei si solului;
c) reducerea nivelurilor de zgomot;
d) utilizarea de tehnologii curate;
e) gestionarea deseurilor, inclusiv a deseurilor periculoase;
f) protectia resurselor de apa, statiile de tratare, statiile de epurare pentru
comunitati locale;
g) gospodarirea integrata a zonei costiere;
h) conservarea biodiversitatii;
i) administrarea ariilor naturale protejate;
j) educatia si constientizarea publicului privind protectia mediului;
k) cresterea productiei de energie din surse regenerabile;
l) reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera;
m) reconstructia ecologica si gospodarirea durabila a padurilor;
n) impadurirea terenurilor degradate situate in zonele deficitare in paduri,
stabilite in conditiile legii;
o) inchiderea iazurilor de decantare din sectorul minier;
p) lucrari destinate prevenirii, inlaturarii si/sau diminuarii efectelor produse
de fenomenele meteorologice periculoase la lucrarile de gospodarire a
apelor aferente obiectivelor din domeniul public al statului.
66
Cursul 7
Autorizarea prealabilă a activităţilor cu impact asupra mediului şi

evaluarea impactului asupra mediului
1. Noţiunea
Una dintre tehnicile moderne, folosite în mod curent în scopul limitării

sau prevenirii atingerilor aduse mediului constă în obligaţia de a obţine o
autorizaţie prealabilă specifică pentru desfăşurarea anumitor activităţi sau
utilizarea anumitor produse sau servicii ce prezintă risc ecologic. Prin
intermediul acestei tehnici se asigură posibilitatea autorităţilor publice de a
institui un control asupra activităţilor şi respectării normelor de protecţie a
mediului.67
Obligaţia de a obţine o autorizaţie prealabilă specială pentru
desfăşurarea anumitor activităţi ori utilizarea anumitor produse şi servicii
având un anumit risc ecologic, reprezintă o tehnică modernă, larg utilizată
în vederea prevenirii sau reducerii vătămărilor mediului.
Autorităţile publice competente au astfel posibilitatea de a verifica
îndeplinirea unor condiţii privind amplasarea, parametrii de funcţionare ai
unor viitoare instalaţii/proiecte, realizând un control al activităţii şi al
respectării normelor de protecţie a mediului.
Fac obiect al autorizării, în principiu toate acele activităţi ce prezintă un
potenţial considerabil de periculozitate la adresa mediului, indiferent dacă
titularul acestora este o persoană fizică ori juridică şi dacă aceasta are ori nu
scop lucrativ. Ca regulă generală proiectele organismelor publice, îndeosebi
instalaţiile militare sunt exceptate de la obligaţia autorizării.
Autorizarea are la bază evaluarea prealabilă a impactului ecologic, ce
face parte integrantă din procesul de autorizare, concluziile studiului de
impact condiţionând rezultatul procesului de autorizare. 68
67
67
În mod frecvent obligativitatea autorizării prealabile precum şi

regimul procedurii de autorizare sunt prevăzute în legea-cadru privind
protecţia mediului.
Sistemele speciale de autorizare şi cerinţa autorizării se regăsesc şi într-
o serie de documente internaţionale.
Obiectivele supuse autorizării sunt în mod obişnuit foarte largi, putând
include chiar obligaţia autorizării tuturor instalaţiilor construite şi
exploatate.
Scopul este acela de a evita orice risc ecologic major.
Toate instalaţiile potenţial periculoase pentru mediu sunt supuse
autorizării, excepţie făcând, de regulă, proiectele militare şi cele desfăşurate
de către organismele publice.
În domeniul autorizării este deseori întâlnită o excepţie specială de la
regula neretroactivităţii, prin aceea că activităţile poluante preexistente
sunt supuse autorizării, însă este acordat un anumit termen în vederea
conformării.
Sistemele de autorizare sunt astfel proiectate pentru a reduce nivelul
poluării cât mai mult posibil şi a preîntâmpina riscurile majore, fiind o
metodă intermediară între interdicţiile absolute şi practicile industriale
nereglementate.
Autorizaţiile administrative au la bază o evaluare prealabilă a
impactului ecologic al activităţilor/proiectelor supuse autorizării, astfel că
studiul de impact este integrat procedurii de autorizare şi face parte din
decizia de acordare sau refuz al autorizării.69
Actele sau autorizaţiile administrative privind protecţia mediului

urmează o procedură de emitere în patru faze sau etape:
- Solicitarea autorizaţiei
- Instrumentarea cererii
68
69
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, 403
68
- Decizia
- Monitorizarea condiţiilor de autorizare.
Actele de reglementare înglobează în România, potrivit art.8 al.1

din OUG 195/2005 trei categorii:
- Avize de mediu
- Acorduri de mediu
- Autorizaţii/ Autorizaţii integrate de mediu.
Aceste acte de reglementare sunt acte tehnico-juridice

instrumentate potrivit unei proceduri speciale, care sunt emise de către
autorităţile competente în materie de mediu, exprimă decizia acestor
autorităţi şi stabilesc condiţii pentru desfăşurarea proiectelor, planurilor
ori activităţilor, cât şi o serie de drepturi şi obligaţii pentru titularii lor,
privind protecţia mediului.
2. Avizele de mediu
Avizele de mediu sunt: avizul de mediu pentru planuri şi programe,

avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, avizul de mediu pentru
produsele de protecţie a plantelor sau pentru autorizarea îngrăşămintelor
chimice, avizul Natura 2000.
Avizele de mediu reprezintă, indiferent de denumirea lor, avize
conforme a căror solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru
adoptarea/emiterea/aprobarea documentelor cărora li se adresează şi faţă de
care certifică integrarea considerentelor privind protecţia mediului.70
Avizele nu sunt acte administrative de mediu de sine stătătoare, ci
operaţiuni juridice ce condiţionează un anumit act.
Ele asigură receptarea exigenţelor ecologice în acte ce au un alt
obiectiv principal, însă pot desfăşura un impact semnificativ asupra
mediului.
70
69
3. Acordul de mediu
Este actul tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile de realizare a

proiectului, din punct de vedere al impactului asupra mediului.
Acordul de mediu reprezintă aşadar decizia autorităţii competente
pentru protecţia mediului ce dă dreptul titularului de proiect să-l realizeze,
din punct de vedere al protecţiei mediului.
Acordul de mediu are o poziţie juridică intermediară între aviz şi
autorizaţie.71
Acordul de mediu este obligatoriu pentru proiectele publice sau private
sau pentru modificarea sau extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru
proiectele de dezafectare, ce pot avea impact asupra mediului.
Pentru obţinerea sa, în cazul proiectelor publice sau private ce pot avea
un impact semnificativ asupra mediului prin natura, dimensiunea sau
localizarea acestora, este necesară evaluarea impactului asupra mediului.
4. Autorizaţia de mediu
Autorizaţia de mediu reprezintă actul administrativ în baza căruia se

pot desfăşura în mod legal activităţile existente, şi pot fi demarate noi
activităţi ce pot avea un impact semnificativ asupra mediului.
Acestea stabilesc o serie de drepturi şi obligaţii pentru subiectul căruia i
se adresează.
Activităţile supuse autorizării sunt determinate prin sistemul listei.
În cazul activităţilor preexistente, ce nu răspund normelor în vigoare se
realizează bilanţul de mediu, urmat de un program de conformare, pentru a
fi posibilă obţinerea autorizaţiei de mediu.
În ceea ce priveşte activităţile noi, pentru obţinerea autorizaţiei va fi
efectuată evaluarea impactului de mediu.
71
70
Autorizaţiile de mediu au un caracter de sinteză, fiind emise ulterior
obţinerii celorlalte avize, acorduri, autorizaţii şi exprimă cerinţele
definitorii ale respectivului caz.
Principala clasificare a autorizaţiilor distinge în funcţie de activitatea
vizată între:
-autorizaţiile ce permit realizarea unei activităţi care în mod direct sau
indirect presupune contaminarea sau deversarea asupra unei resurse
naturale = permisele de deversare)
-autorizaţiile ce permit efectuarea de activităţi care, în plus, au sau este
posibil să aibă un impact semnificativ asupra mediului = permisele de
activităţi cu impact asupra mediului.
Diferenţa dintre cele două categorii este una semnificativă atât în
ceea ce priveşte poluarea cât şi în privinţa regimului juridic aplicabil. În
concret, în cazul permiselor de deversare ceea ce se autorizează este chiar
impactul asupra mediului şi nu activitatea ce desfăşoară acest impact,
permisele de activităţi cu impact asupra mediului autorizează activităţile ce
produc acest impact şi nu impactul însuşi.72
5. Evaluarea impactului asupra mediului
Prevenirea poluării şi implicit a atingerilor aduse naturii pot fi asigurate

rin evaluarea riscurilor pe care acţiunile umane le pot implica, înainte ca
acestea să se producă. În vederea asigurării acestei acţiuni de prevenţie se
impune cunoaşterea impactului, efectelor acţiunii, anterior desfăşurării sale.
Aceasta reprezintă o regulă juridică specială ce presupune un studie
ştiinţific. Studiul de impact este concomitent o procedură administrativă
nouă cu un priofil specific. Pe baza şi conform acesteia are loc evaluarea
activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului.73
Evaluarea impactului asupra mediului este
reglementată în principal prin art.21 din OUG 195/2005.
72
73
71
Studiul de impact asupra mediului este un instrument procedural

de prevenire a vătămărilor mediului, prealabil şi indispensabil eliberării
autorizaţiilor.
Acesta este din punct de vedere al conţinutului, un document
ştiinţific ce analizează şi evaluează efectele, presupuse sau manifeste, ale
unei activităţi date asupra mediului şi care permite astfel autorităţilor
publice decidente şi publicului (consultat) să decidă în cunoştinţă de cauză
asupra acordării sau nu a autorizaţiei privind respectiva activitate74.
Studiul de impact este realizat de către persoane fizice sau juridice
independente de titularul proiectului evaluat, atestate de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului. Costul este suportat de către titularul
proiectului.
Previziunile studiului nu exonerează solicitantul de răspunderea sa
viitoare, în cazul survenienţei unei viitoare pagube ecologice.
Titularul răspunde civil în condiţiile regimului special în materie.
În ceea ce priveşte corectitudinea lucrării răspunde autorul studiului,
în timp ce pentru corectitudinea informaţiilor puse la dispoziţia autorităţilor
răspunde titularul proiectului.
Evaluarea de mediu este o expertiză ştiinţifică concretizată prin
studiul de impact.
Lipsa, neregularitatea sau ilegalitatea evaluării de mediu reprezintă
un viciu de procedură ce atrage anularea actului atacat75.
6. Emiterea, revizuirea şi actualizarea actelor de reglementare
Emiterea, revizuirea şi actualizarea actelor de reglementare revine

autorităţilor publice competente pentru protecţia mediului- agenţiile de
mediu, ce au competenţă generală în materie.
Cu titlu de excepţie, acordul de mediu ai autorizaţia/autorizaţia
integrată de mediu pentru activităţile miniere ce utilizează substanţe
74
75
72
periculoase în procesul de prelucrare şi acordul de mediu sau autorizaţia de
mediu pentru instalaţiile cu risc nuclear major, se acordă de către Guvern,
prin hotărâre, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului.
De asemenea, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
(ministerul mediului) emite autorizaţiile şi acordurile de import privind
importul organismelor/microorganismelor modificate genetic, de utilizare a
acestora în condiţii de izolare şi de introducere în mediu şi pe piaţă.
7. Proceduri de emitere a actelor de reglementare
Emiterea actelor de reglementare are loc cu respectarea unor proceduri

specifice fiecărei categorii în parte, aprobate prin hotărâre de guvern sau
ordin al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.76
Potrivit reglementării-cadru77, regimul general al acestora este
caracterizat de următoarele reguli fundamentale comune:
-Actele de reglementare se emit numai dacă planurile şi programele,
proiectele, respectiv programele pentru conformare privind activităţile
existente prevăd prevenirea, reducerea, eliminarea sau compensarea,
după caz, a consecinţelor negative asupra mediului, în raport cu
prevederile aplicabile din normele tehnice şi reglementările în vigoare;
- Titularii activităţilor care fac obiectul procedurilor de reglementare din
punct de vedere al protecţiei mediului au obligaţia de a respecta termenele
stabilite de autoritatea competentă de protecţia mediului în derularea
acestor proceduri.
Nerespectarea termenelor stabilite de autoritatea competentă de protecţia
mediului în derularea procedurii de reglementare conduce la încetarea
acestei proceduri, solicitarea actului de reglementare fiind anulată;
76
77
Ordonanţa de urgenşă a Guvernului nr. 195/2005 privind protectia mediului In vigoare de
la 30.12.2005, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1196 din 30.12.2005.
73
- Obligaţia autorităţilor competente de a asigura informarea,

consultarea şi participarea publicului la luarea deciziei privind emiterea
actelor de reglementare şi garantarea accesului la justiţie în vederea
controlului legalităţii acestora; organizaţiile neguvernamentale ce
promovează protecţia mediului au drept la acţiune în justiţie în probleme de
mediu, acestea având calitate procesuală activă în litigiile ce au ca obiect
protecţia mediului.
8. Procedura cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru

anumite proiecte publice sau private
Aceasta procedura este parte integranta a procedurii de emitere a

acordului de mediu şi presupune parcurgerea anumitor etape:
- Stabilirea necesităţii supunerii unui proiect evaluării impactului
asupra mediului(potrivit cu sistemul listei utilizat în legislaţia română)
- Evaluarea impactului asupra mediului
- Consultarea publicului şi a autorităţilor cu responsabilităţi în
domeniul protecţiei mediului
- Luarea în considerare a raportului evaluării impactului asupra
mediului şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional
- Asigurarea informării asupra deciziei luate.
Evaluarea identifică, descrie şi evaluează efectele directe şi indirecte
ale proiectului asupra:
- Fiinţelor umane, floră, faună
- Sol, apă,aer,climă, peisaj
- Bunuri materiale şi patrimoniu cultural
- Interacţiunea dintre acesti factori.
74
Evaluarea stabileşte măsurile de prevenire, de reducere sau
compensare a efectelor negative asupra mediului ale proiectului şi sta la
baza luării deciziei de emitere a acordului de mediu.
Etapele procedurii de evaluare sunt:
- Etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a

impactului asupra mediului
- Etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului
evaluării impactului asupra mediului
- Etapa de analiză a calităţii raportului evaluării impactului asupra
mediului.
Această evaluare identifică de asemenea şi măsurile de diminuare
sau compensare a efectelor negative asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului a fost introdusă în legislaţia
românească în vederea alinierii prevederilor sale la dispoziţiile legislaţiei
internaţionale şi comunitare.
Legislaţia naţională prevede că evaluarea impactului asupra mediului
trebuie realizată cât mai devreme posibil, aşa încât, pe de o parte, să existe
toate premizele că nu se vor irosi resurse materiale şi de timp pentru
proiectarea unei activităţi, iar pe de altă parte, informaţiile despre proiect pe
care titularul acestuia le poate furniza autorităţilor competente să fie
suficiente pentru realizarea evaluării impactului asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului se efectuează pentru anumite
proiecte, prevăzute la legislaţia în vigoare, din domeniile : agricultură,
industria extractivă a petrolului, gazelor naturale, cărbunelui şi turbei,
industria energetică, producerea şi prelucrarea metalelor, industria
materialelor minerale de construcţii, industria chimică şi petrochimică,
75
industria lemnului şi a hârtiei, proiecte de infrastructură, precum şi proiecte

din domeniul managementului apei şi al deşeurilor.
Publicul are un rol important în procesul de luare a deciziilor cu
privire la aprobarea, din punct de vedere al mediului, a realizării unor
proiecte / investiţii, fie ele publice sau private.
Aceasta înseamnă că opiniile, propunerile şi comentariile publicului
trebuie să fie luate în considerare de către autorităţile publice de protecţie a
mediului atunci când se proiectează, de exemplu, un drum nou sau o groapă
de deşeuri.
Pentru a-şi putea exprima opiniile şi a formula comentarii şi
propuneri în cunoştinţă de cauză, publicul este informat şi i se pune la
dispoziţie, în vederea consultării, documentaţia de evaluare a impactului
asupra mediului.
Titularul proiectului este obligat să informeze prin anunţ public :
- intenţia de realizare a proiectului;
- dacă proiectul este supus sau nu evaluării impactului asupra mediului;
- data, ora şi locul dezbaterii publice a proiectului;
- decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului cu privire la
proiect.
Publicul are la dispoziţie 30 de zile lucrătoare, de la data publicării
anunţului, pentru a consulta documentaţia de evaluare a impactului asupra
mediului.
Dezbaterea publică are drept scop prezentarea proiectului şi a
documentaţiei de evaluare a impactului asupra mediului şi oferă răspunsuri
problemelor ridicate de către public atât înaintea dezbaterii publice, cât şi în
timpul acesteia.
Dezbaterea publică este condusă de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului şi este deschisă participării cetăţenilor, ONG-urilor active
în domeniul protecţiei mediului, mass-mediei, titularului proiectului,
autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi altor instituţii şi grupuri
de interes public.
76
Atât autoritatea competentă pentru protecţia mediului cât şi titularul de
proiect au obligaţia să analizeze propunerile/observaţiile publicului şi să ia
în considerare, în procesul decizional de mediu, pe cele care sunt justificate.
Printre garanţiile dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic 78 se
numără accesul la informaţia de mediu79 şi consultarea în procesulde luare
a deciziilor privind emiterea actelor de reglementare în domeniu 80,
operaţiune obligatorie în cadrul procedurilor de emitere a actelor de
reglementare. Astfel, extrem de important, dacă cerinţa publicităşii-
expresie a participării publicului la luarea deciziei, nu afectează validitatea
şi legalitatea ci doar opozabilitatea actului administrativ clasic în caz de
încălcare, în privinţa procedurii de emitere a „actelor de reglementare” în
domeniul mediului această cerinţă reprezintă un element indispensabil
legalităţii acestora.81
9. Procedura de realizare a evaluarii de mediu pentru planuri şi

programe
Potrivit legii, sunt supuse evaluării de mediu planurile şi programele ce

pot avea efecte semnificative asupra mediului, predeterminate de HG
1076/2006, în cadrul art.5 al. 2-4.
Evaluarea de mediu se efectuează în timpul pregătirii planurilor sau
programelor şi este finalizată înainte de adoptarea acestor planuri sau
programe şi de trimiterea lor în procedura legislativă.
Procedura evaluării parcurge următoarele etape:
- Etapa de încadrare a planului sau programului în procedura evaluării
de mediu
- Etapa de definitivare a proiectului de plan sau program şi de
realizare a raportului de mediu
78
Recunoscut de art.35 din Constituţia României şi legea-cadru OUG 195/2005
79
Art.5 lit. a din OUG 195/2005
80
Art.20 alin.3 din OUG 195/2005
81
77
- Etapa de analiză a calităţii raportului de mediu.
10. Termenele de valabilitate ale actelor de reglementare
Actele de reglementare sunt acte administrative ale căror efecte sunt

limitate în timp.
Termenele de valabilitate, în funcţie de natura şi particularităţile
proiectului ori activităţii supuse autorizării sunt, potrivit legii:
- Avizul de mediu pentru planuri şi programe are aceeaşi perioadă
de valabilitate ca şi planul sau programul pentru care a fost emis, cu
excepţia cazului în care intervin modificări ale respectivului plan sau
program, conform legislaţiei specifice.
- Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu este
valabil până la îndeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu excepţia
cazului în care intervin modificări ale condiţiilor în care a fost emis.
- Acordul de mediu este valabil pe toată perioada punerii în
aplicare a proiectului.
Acordul de mediu îşi pierde valabilitatea dacă lucrările de investiţii
pentru care a fost emis nu încep în termen de 2 ani de la data emiterii, cu
excepţia proiectelor cu finanţare externă pentru care acordul de mediu îşi
păstrează valabilitatea pe toată perioada desfăşurării acestora, până la
finalizarea investiţiei.
- Autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată
de mediu este valabilă 10 ani.
Cu titlu de excepţie, autorizaţiile de mediu şi autorizaţiile integrate de
mediu emise cu program pentru conformare, respectiv cu plan de acţiuni
sunt valabile pe toată perioada derulării programului/planului.
Perioada de valabilitate a autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu nu
poate depăşi ultimul termen scadent al programului pentru conformare,
respectiv al planului de acţiuni.
78
11. Revizuirea actelor de reglementare
Revizuirea actelor de reglementare intervine atunci când apar

elemente noi ce au impact asupra mediului, ce nu au fost cunoscute la
data emiterii actului de reglementare.
În această situaţie se impune şi refacerea studiului de impact, chiar
dacă legea pare a lăsa la latitudinea autorităţii competente aprecierea asupra
necesităţii acesteia.
Legea utilizează termenul de revizuire cu sensul de modificare,
adaptare, actualizare.
Revizuirea operează atunci când modificarea actului de reglementare
e impusă de elemente noi, descoperite ulterior dar existente în momentul
emiterii.
Iniţiativa revizuirii poate fi atât a titularului cât şi a autorităţii
publice competente.
Actul de modificare reprezintă o decizie distinctă de cel iniţial care
nu îl retrage pe acesta şi nici nu face să curgă un nou termen de valabilitate.
12. Suspendarea, revocarea şi transferul actelor de reglementare
Suspendarea acordului şi a autorizaţiei de mediu

Suspendarea reprezintă operaţiunea de întrerupere temporară a
efectelor juridice ale actului administrativ, aceasta operând şi în cazul
actelor de reglementare- acord şi autorizaţie de mediu, având două ipostaze:
amânarea temporară a producerii efectelor juridice ale actelor administrative
sau încetarea vremelnică a acestora.
Aceasta poate surveni din diverse motive, precum contestarea
legalităţii sau ca o retractare vremelnică a organului emitent datorită
schimbărilor condiţiilor de fapt după momentul emiterii(nerespectarea
termenelor şi condiţiilor cuprinse în actul de reglementare).
79
Procedura aferentă presupune o notificare prealabilă prin care se

poate acorda un termen de cel mult 30 de zile pentru îndeplinirea măsurilor,
după care se dispune măsura.
Suspendarea se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult
de 6 luni, după care, în caz de neconformare la condiţiile stabilite în actul de
suspendare se dispune anularea actului de reglementare.
Pe perioada suspendării este interzisă desfăşurarea
proiectului/activităţii.
Revocarea actelor de reglementare

Actele administrative de mediu pot fi retractate în limitele obişnuite
ale revocării autorizaţiilor administrative individuale creatoare de drepturi,
pentru motive de ilegalitate şi în termenele prevăzute de lege.
Autorizaţiile obţinute prin fraudă pot fi retractate oricând.
Transferul actelor de reglementare

Deoarece actele de reglementare au un carcter real, nefiind legate de
persoana titularului lor, acestea pot fi transferate în favoarea unui alt titular.
Acest transfer presupune însă o decizie a autorităţii competente în
acest sens, care ia act de schimbarea titularului fără să poată reconsidera
conţinutul autorizaţiei sau să impună noi condiţii.
Dacă însă nu toate condiţiile avute în vedere la emiterea actului se
păstrează, acesta poate fi modificat sau adaptat.
13. Accesul la justiţie
Accesul la justiţie în materie de mediu reprezintă un aspect procedural

al dreptului constituţional la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic.82
Acesta se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare, ce fac
trimitere(art.20 al.1 OUG 195/2005) în această materie la aplicarea
82
80
Convenţiei de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accessul la justiţie în probleme de mediu.
Potrivit prevederilor Convenţiei, accesul la justiţie trebuie asigurat în
mai multe situaţii:
-atunci când o persoană estimează că solicitarea sa de imformare a fost
ignorată, respinsă abuziv sau insuficient luată în calcul
-în situaţia contestării, atât pe fond cât şi ca procedură, a legalităţii unei
decizii, unui act sau unei omisiuni privind participarea publicului la deciziile
vizând activităţile specifice
- în cazul în care acţiunile ori omisiunile particularilor sau a autorităţilor
publice contravin prevederilor legislaţiilor naţionale de mediu83.
Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea
actelor de reglementare se soluţionează de instanţele de contencios
administrativ competente.
Potrivit actualei competenţe a instanţelor judecătoreşti, ca regulă, în
primă instanţă, litigiile mai sus amintite se judecă de către tribunal, iar în
recurs de către Curţile de apel.
Cu titlu de excepţie, actele de reglementare emise de către guvern sau
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului se judecă în primă
instanţă de către curţile de apel iar în recurs de către ICCJ.
Parcurgerea procedurii administrative prealabile este obligatorie şi dă
posibilitatea revocării actului contestat autorităţii publice emitente.
83
81
Cursul 8
Răspunderea de mediu
1. Noţiunea
Răspunderea juridică –în sens larg- reprezintă complexul de drepturi

şi de obligaţii conexe care se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii statale.
Instituţia răspunderii juridice are drept scop asigurarea stabilităţii
raporturilor sociale şi stimularea membrilor societăţii pentru respectarea
normelor de drept.
Având aplicabilitate în cadrul diverselor ramuri de drept,
răspunderea juridică se particularizează în funcţie de faptele care o
determină, regimul lor juridic, sancţiunile şi finalităţile urmărite de legiuitor.
Răspunderea pentru încălcarea normelor de protecţie a mediului
reprezintă un instrument juridic absolut necesar în cazul nerespectării
normelor juridice de drept al mediului, implicit şi a principiilor precauţiei şi
prevenirii.
Instrument clasic de realizarea prescripţiilor normelor juridice,
răspunderea are un impact mai redus în domeniul protecţiei mediului şi
prezintă multiple particularităţi.84
Răspunderea juridică “clasică”, cu formele ei cunoscute (răspunderea
civilă, răspunderea administrativă, răspunderea penală) şi care reprezintă,
desigur, dreptul comun, devine insuficientă şi inadecvată în cazul încălcării
normelor de protecţie a mediului şi a atingerilor aduse mediului (având ca
rezultat cauzarea unui prejudiciu ecologic).
Răspunderea reprezintă instrumentul clasic prin care se realizează
prevederile normelor juridice, însă în domeniul mediului aceasta este
caracterizată de un impact mai restrâns şi multe particularităţi precum
84
82
ireversibilitatea daunelor de mediu sau costul exorbitant de îndreptare a
prejudiciilor cauzate mediului.
Acesta reprezintă de altfel şi principalul motiv pentru care tendinţa
generală în domeniul protecţiei mediului este de apărare a acestuia prin
reglementarea acţiunilor potenţial periculoase şi prevenirea riscului,
răspunderea dobândind abia un loc secundar în acest sens.
Dificultatea asigurării unei reparaţii complete şi eficace devine
aşadar extrem de problematică, dacă nu chiar imposibilă în numeroase
cazuri.
Dincolo de toate aceste impedimente, reţinem că răspunderea de
mediu joacă un rol important în realizarea prevederilor reglementărilor
juridice din domeniu, aducând în afara formelor sale tradiţionale-
contravenţională (administrativă), civilă şi penală- unele sancţiuni specifice.
Ca o caracteristică a dreptului mediului trebuie menţionat faptul că
în această materie răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s-a
produs un prejudiciu prin deteriorarea factorilor de mediu cât şi în situaţia în
care deşi nu s-a poluat mediul au fost totuşi săvârşite fapte ilicite care
contravin normelor de dreptul mediului, fapte care pot crea condiţii propice
producerii poluării.
Prin urmare, răspunderea juridică va cădea atât în sarcina
poluatorului ce se face vinovat de deteriorarea factorilor de mediu, cât şi în
sarcina funcţionarului public sau a oricărei persoane fizice sau juridice care,
deşi nu produce în mod direct poluarea mediului, prin faptele sale încalcă
legislaţia mediului.
În dreptul mediului noţiunea de răspundere are un sens mult mai
larg, mai cuprinzător, vizând nu numai sancţionarea celor vinovaţi de
poluarea factorilor de mediu ci şi a celor care, deşi nu deteriorează prin
acţiunea lor mediul, încalcă legislaţia de mediu, precum şi a faptelor ce
încalcă obligaţiile de luare şi respectare, de către persoanele sau organele de
stat, instituţiile publice sau private, a tuturor măsurilor care contribuie la
asigurarea condiţiilor optime în care se desfăşoară toate activităţile
economice şi sociale astfel încât riscul de vătămare a mediului să fie minim.
83
2. Răspunderea pentru vătămările aduse mediului la nivel

internaţional
Principiul potrivit căruia violarea unei regului juridice internaţionale

antrenează răspunderea subiectului de drept internaţional căruia îi este
imputabilă această faptă este aplicabil şi în domeniul dreptului internaţional
al mediului. Prin urmare s-a stabilit responsabilitatea statelor pentru actele
de poluare ce îşi au originea pe teritoriul unui stat şi cauzează pagube pe
teritoriul altora, chiar dacă actele de poluare nu sunt imputabile statului sau
organelor publice. Astfel, încălcarea unei obligaţii cu caracter internaţional
privind protecţia mediului sau a unui principiu general de drept al mediului
va antrena răspunderea internaţională a statelor cu îndeplinirea anumitor
condiţii.85
În literatura juridică s-a pus problema existenţei unei obligaţii
generalea statelor de a proteja factorii de mediu, care să dea naştere la
răspundere odată încălcată. Există o asemenea obligaţie, regăsindu-se în mai
multe documente ce au vocaţie universal, precum Principiul 21 al
Declaraţiei de la Stockholm, Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale
statelor, Convenţia asupra dreptului măriide la Montego Bay. Comisia de
Drept Internaţional a clasificat chiar asemenea fapte în crime şi delicte
internaţionale. Potrivit acesteia, poluarea masivă a aerului sau a mărilor şi
oceanelor reprezintă crimă.86
La nivel internaţional, în domeniul răspunderii internaţionale a
statelor pentru prejudiciile aduse mediului semnificative sunt Declaraţiile
marilor reuniuni internaţionale de la Stockholm(1972) şi Rio de
Janeiro(1992), Convenţia privind dreptul mării(1982), Convenţia de la Basel
privind controlul fluxului transfrontalier de deşeuri periculoase şi a
eliminării lor.
85
86
84
Dreptul internaţional a contribuit la stabilirea principiului
răspunderii statelor în materie de poluări transfrontieră.
Astfel, statele au obligaţia de a veghea ca activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor să respecte mediul altor state
sau a altor zone care nu ţin de vreo jurisdicţie naţională, fapt precizat în mod
expres de către Curtea Internaţională de Justiţie prin intermediul hotărârilor
sale.
Reţinem în mod esenţial faptul că, pentru a fi angajată răspunderea
unui stat pentru un fapt internaţional ilicit, este necesar a fi satisfăcute două
condiţii:
Conduita ilicită şi Imputabilitatea.
Prima condiţie implică necesitatea ca faptul,constând într-o acţiune
sau o omisiune, să fie imputabil statului în conformitate cu dreptul
internaţional, iar cea de a doua condiţie presupune ca faptul să constituie o
încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului.
Acestor două condiţii li se adaugă un al treilea element, prejudiciul,
care potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, deşi nemenţionat expres în actele
internaţionale, condiţionează totuşi declanşarea răspunderii internaţionale.
Cu toate că documentele internaţionale reglementând o răspundere
obiectivă nu prevăd în mod expres condiţia existenţei unei vinovăţii pentru
angajarea răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate mediului
potrivit concepţiei tradiţionale această răspundere este subiectivă,
vinovăţia reprezentând una dintre condiţiile de angajare a acesteia.
Există însă şi domenii în care răspunderea este obiectivă, având ca
fundament specific ideea de risc şi de garanţie, sau chiar absolută
(imposibilitatea invocării vreunui motiv de exonerare-cazul răspunderii
internaţionale pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spaţiul
extraatmosferic, dar nu în legătură cu daunele cauzate pe suprafaţa
pământului).
Astfel, în dreptul internaţional actual, răspunderea obiectivă a
statelor în dreptul mediului se aplică şi constituie regula fiind
reglementată convenţional în principal în trei domenii: domeniul nuclear-
85
pentru exploatarea instalaţiilor nucleare, domeniul maritim- în cazul

poluării mărilor cu hidrocarburi, în domeniul activităţilor spaţiale ale
statelor sau ale organizaţiilor internaţionale- pentru daunele provocate de
obiectele spaţiale
Principala problemă rămâne însă eficienţa redusă a intervenţiei
jurisdicţionale ce este subordonată voinţei suverane a statelor, mijloacele
coercitive fiind aproape inexistente.
Dată fiind incertitudinea ce planează cu privire la responsabilitatea
internaţională a statelor, problema indemnizării victimelor poluărilor
transfrontieră este în mod uzual transferată la nivel interindividual şi în
consecinţă la nivel jurisdicţional intern.
Practic, persoana ce suferă o daună ca urmare a poluării provenite
din alt stat trebuie să acţioneze în mod direct autorul faptul prejudiciabil
printr-o jurisdicţie civilă.
Ca regulă generală, competenţa este cea a jurisdicţiei statului de
domiciliu al pârâtului (poluatorului). Competenţa aleasă (desemnată) poate
însă să revină jurisdicţiei statului victimei, argumente pro şi contra existând
deopotrivă şi pentru această situaţie.
Legea aplicabilă este determinată de către instanţa sesizată şi
considerată competentă, iar regula generală este aplicarea legii forului, cu
precizarea că în nicio situaţie cererea de despăgubire nu poate fi judecată cu
aplicarea unor reguli mai puţin favorabile pentru partea vătămată decât cele
aplicabile în statul unde se exercită activitatea dăunătoare.
Executarea hotărârilor nu este asigurată în afara regulilor
convenţionale, situaţie în care statul poluatorului poate consimţi în mod
unilateral.
În domeniul răspunderii internaţionale a statelor pentru prejudiciile
aduse mediului reţinem că în principiu cooperarea înlocuieşte sancţiunea sau
repararea. Acest fapt este motivat de aspectul că utilizarea sancţiunilor ar
risca să nu servească promovării obiectivelor convenţiilor şi ar descuraja
participarea statelor la acestea. O dovadă în acest sens este chiar vocabularul
utilizat, vorbindu-se de neconformitate cu tratatele ca termen preferat în
86
locul celui de violare a tratatelor. Tendinţa ce se remarcă este aşadar de a
lăsa din ce în ce mai puţin loc acţiunii jurisdicţionale, deşi sistemul
jurisdicţional rămâne încă puternic îndeosebi în plan regional. În mare, se
poate spune că dreptul internaţional rămâne destul de reticent la acceptarea
şi îndeosebi la concretizarea ideii răspunderii internaţionale a statelor pentru
prejudiciiile de mediu.87
3. Răspunderea pentru vătămările aduse mediului

la nivelul Uniunii Europene
La nivelul Uniunii Europene, adoptarea unui regim juridic cât mai

complet şi uniform în domeniul prevenirii şi reparării daunelor de mediu
constituie un punct de concentrare a atenţiei forurilor unionale competente,
constituind o componentă esenţială a problematicii aplicării principiului
responsabilităţii, strâns legat de principiul „poluatorul plăteşte”.
La 9 februarie 2000 Comisia Europeană a adoptat „Cartea albă
privind răspunderea de mediu”, prin intermediul căreia au fost stabilite o
serie de principii în materie.
Documentul acordă, în materie de răspundere, prioritate regimurilor
de răspundere obiectivă şi acceptă răspunderea bazată pe culpă numai atunci
când paguba este cauzată prin activităţi care, prin natura lor, nu sunt
identificate ca fiind periculoase. În privinţa criteriilor de determinare a celui
răspunzător pentru prejudiciu, acestea se structurează în două planuri, unul
colectiv şi altul individual.în plan colectiv, responsabilul este determinat
prin activitatea periculoasă desfăşurată, prin raportare la prevederile
legislative cu caracter preventiv, sau este determinat prin natura pagubelor
produse, indiferent de activitatea desfăşurată în condiţiile în care bunurile
special protejate au fost afectate.
Astfel, poate fi responsabil, cel care exercită o activitate
caracterizată ca fiind a priori periculoasă sau cel ce a cauzat anumite
tipuri de pagube.
87
87
În plan individual, responsabil este cel care exercită controlul

activităţii periculoase sau cel ce a comis fapta imputabilă (greşala).
Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător în
legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului 2004/35/CE
vizează stabilirea unui cadru comun pentru răspunderea de mediu fondat pe
principiul poluatorul plăteşte, în vederea prevenirii şi reparării daunelor
ecologice la un cost rezonabil pentru societate88.
Potrivit Directivei, daunele de mediu sunt definite ca fiind:
- Daunele directe sau indirecte cauzate mediului acvatic vizat de
legislaţia unională în materie de gestiune a apelor
- Daunele directe ori indirecte cauzate speciilor şi habitatelor naturale
protejate la nivelul Uniunii prin directiva „păsări sălbatice” Directiva
2009/147/EC - versiune consolidată a Directivei 79/409/EEC şi directiva
„habitate” 92/43/CEE
- Contaminarea, directă sau indirectă, a solurilor, care antrenează un
risc semnificativ pentru sănătatea umană.
Directiva distinge două situaţii complementare de responsabilitate
cărora le este aplicabil un regim distinct: primul, pentru cazurile de daune
aduse mediului prin exrcitarea unor activităţi profesionale dintre cele
specificate în anexa III a Directivei, iar cel de al doilea pentru acele daune
rezultate din exercitarea unor activităţi profesionale ce nu sunt menţionate în
Directivă.
Primul regim de răspundere este aplicabil aşadar activităţilor
profesionale periculoase sau potenţial periculoase enumerate în cadrul
anexei III a directivei, exploatanţii acestora fiind ţinuţi să repare pagubele
pe care le cauzează mediului, chiar în lipsa culpei ori neglijenţei.
Deşi documentul prevede aplicarea principiului poluatorul plăteşte,
întrucât această sarcină este deosebit de problematică de cele mai multe ori,
directiva impune statului membru obligaţia de a veghea ca paguba să fie
reparată în cooperare cu exploatantul a cărui activitate a cauzat paguba.
88
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2007, PG.487
88
Cel de al doilea regim de răspundere este aplicabil tuturor
activităţilor profesionale, altele decât cele enumerate în anexa III a
directivei, pentru acele cazuri în care o daună sau o ameninţare iminentă de
daună este cauzată speciilor şi habitatelor protejate de legislaţia unională.
În acest al doilea caz, pentru angajarea răspunderii exploatantului
unei activităţi profesionale este necesară condiţia suplimentară a culpei ori
neglijenţei.
Directiva prevede şi o serie de cauze de exonerare a răspunderii, în
care regimul special nu se aplică în caz de daună ori ameninţare iminentă de
pagubă ce îşi are sursa în:
-conflict armat
-catastrofă naturală
-o activitate rezultată din convenţii internaţionale enunţată în
anexa IV a Directivei (acestea privesc responsabilitatea civilă pentru
pagubele provocate de poluarea prin hidrocarburi, hidrocarburi din
rezervoare, transportul pe mare a substanţelor nocive şi potenţial
periculoase, sau în cursul transporturilor rutiere, pe căi ferate şi prin vapoare
de navigaţie interioară de mărfuri periculoase).
Directiva stabileşte o serie de reguli menite să stabilească o bază
comună minimală la nivelul UE privind:
-obiectivele reparaţiei
-mijloacele de determinare şi selecţionare a măsurilor de reparaţie
adecvate.
Este subliniată totodată importanţa aplicării principiului poluatorul
plăteşte ce presupune ca în toate cazurile în care acest lucru este posibil,
exploatantul ce a provocat o daună de mediu ori care se confruntă cu
ameninţarea iminentă a producerii sale, trebuie să suporte costul aferent al
măsurilor de reparare. În caz de ameninţare iminentă de producere a unei
daune mediului, autoritatea desemnată de statul membru în acest sens,
obligă exploatantul să ia măsurile necesare şi să suporte cheltuielile
aferente. În cazul în care paguba s-a produs deja, autorităţile obligă
89
exploatantul să ia măsurile de reparaţie ce se impun sau procedează la luarea

acestor măsuri în mod direct, recuperând apoi costurile de la exploatant.
Conform directivei, persoanele afectate de daunele de mediu pot
solicita autorităţilor naţionale să ia măsurile necesare, iar în caz de inacţiune
din partea autorităţilor au posibilitatea înaintării unei acţiuni în justiţie.
La nivelul Uniunii au existat şi o serie de tentative de reglementare a
protecţiei mediului prin drept penal în sensul armonizării legislaţiilor
naţionale îneosebi cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor la
adresa mediului, existând în acest o propunere de directivă, un proiect de
directivă-cadru care nu au fost însă adoptate.
A fost însă adoptată o decizie-cadru 2003/80/JAI ce a avut meritul de
a defini acele comportamente pe care statele membre trebuie să le califice
drept infracţiuni la nivel intern. De asemenea, se distingea între infracţiunile
comise cu intenţie şi cele de neglijenţă(din culpă), care, în caz de neglijenţă
gravă(cel puţin) trebuie să fie asimilate cu cele comise intenţionat.
Participaţia şi instigarea trebuie pedepsite potrivit documentului, iar
persoanele juridice să răspundă şi să fie sancţionate. Decizia a fost însă
anulată în ianuarie 2005, printr-o hotărâre a CJUE din considerente privind
dispoziţiile de competenţă comunitară.
Conţinutul său a fost „preluat” în cadrul unei noi reglementări
europene, prin adoptarea Directivei 2008/99/CE privind protecţia mediului
prin intermediul dreptului penal.
Preocupată de creşterea numărului de infracţiuni împotriva mediului
şi de efectele lor transfrontaliere şi pornind de la constatarea că sistemele
anterioare de sancţionare nu au fost suficiente pentru a garanta respectarea
legislaţiei mediului, U.E. a considerat că sunt necesare prevederea de
sancţiuni penale „care demonstrază o dezaprobare socială de natură diferită
din din punct de vedere calitativ comparativ cu sancşiunile administrative
sau mecanismul de compensare întemeiat pe dreptul civil”. Astfel a fost
adoptată directiva privind protecţia mediului prin dreptul penal.89
89
Mircea Duţu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013, pg.58
90
Obiectivul Directivei 2008/99/CE este asigurarea unei protecţii mai
eficiente a mediului, prin instituirea unor standarde minime la nivelul
statelor membre în ceea ce priveşte sancţionarea unor acte ilicite în
domeniu, prin mijloace de drept penal.
Această directivă oferă posibilitatea sancţionării persoanelor juridice care
săvârşesc astfel de infracţiuni.
Directiva obligă statele membre să prevadă în legislaţia naţională
sancţiuni de natură penală pentru încălcări grave ale dispoziţiilor din dreptul
unional al mediului.
Directiva stabileşte care sunt faptele ce constituie infracţiuni de
mediu, urmând ca statele să stabilească modalitatea concretă de sancţionare
a acestor infracţiuni, ce privesc nerespectarea anumitor dispoziţii legale care
reglementează aspecte importante specifice ale gestionării substanţelor
poluante sau ale protecţiei mediului în general, cum este, spre exemplu,
cazul operaţiunilor cu deşeuri respectiv sancţionarea desfăşurării
operaţiunilor cu deşeuri, cazul infracţiunilor la regimul materialelor
nucleare sau substanţe radioactive periculoase, la regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
Totodată, directiva solicită statelor membre să sancţioneze instigarea
şi complicitatea la actele săvârşite cu intenţie.
Infracţiunile avute în vedere de directivă privesc:

-deşeurile (colectarea, transportul, eliminarea, valorificarea)
-materiile sau radiaţiile ionizante (deversare, emisie, introducere în
mediu)
-materialele nucleare sau substanţele radioactive periculoase
(produse, procesate, manipulate, folosite, depozitate, transportate, importate-
exportate, eliminate)
-specimenele din speciile de faună sau floră sălbatică
protejată(uciderea, distrugerea, posesia, procurarea, comerţul)
-habitatele din cadrul unui sit protejat(orice act ce produce o
deterirare considerabilă)
91
-substanţele ce depreciază stratul de ozon(import, producer,

introducere în piaţă, utilizare).
În cadrul Uniunii Europene deciziile executorii date într-un stat
contractant sunt puse în executare după învestirea cu formulă executorie la
cererea părţii interesate în alt stat contractant, în baza Convenţiei de la
Lugano privind competenţa judiciară şi executarea sentinţelor judiciare în
materie civilă şi comercială(1988- ce cuprindea statele membre şi Islanda,
Norvegia, Elveţia şi Polonia) şi Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al
Consiliului din data de 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi
comercială.
92
Cursul 9
Răspunderea civilă pentru prejudiciile ecologice
1. Noţiuni introductive
În dreptul mediului, răspunderea civilă are un rol secundar faţă de

utilizarea celorlalte tehnici şi instrumente având caracter preventiv, acestea
fiind cele ce au prioritate.
Caracteristic acestui domeniu este faptul că răspunderea are în mod
prevalent un caracter de reparare.
Reţinem deasemenea faptul că, răspunderea civilă poate fi atrasă
şi în acele situaţii în care activitatea(poluatorului) este desfăşurată cu
respectarea tuturor prevederilor administrative.
Prin răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului se sancţionează
o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi
juridice, care prin faptele lor licite sau ilicite, comisive sau omisive, produc
pagube elementelor de mediu sau mediului în ansamblul său.90
2. Prejudiciul ecologic
Dauna ecologică reprezintă prejudiciul cauzat naturii sălbatice,

neapropriabilă, res nullius, ori intereselor colectivităţii prin intermediul
mediului receptor (aer, apă, sol) independent de lezarea directă a unui
interes uman.
Potrivit legii-cadru româneşti- OUG 195/2005- prejudiciul este
definit ca fiind efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi
dăunătoare sau dezastre.
90
93
Specific acestei materii este faptul că repararea prejudiciului

ecologic nu poate fi realizată în mod perfect datorită faptului că, de cele
mai multe ori acesta nu este reparabil în natură, atingerile echilibrului
natural fiind ireversibile, ori nicio reparaţie nu este posibilă, sau sursa
poluării nu este cert determinabilă, astfel că autorul nu poate fi clar
individualizat (identificat).91
3. Repararea prejudiciului
Prejudiciul nefinanciar- este un prejudiciu moral pentru daune

ecologice, reprezintă o pierdere de agrement, o pagubă ce nu poate fi
cuantificată material deoarece nu aduce atingere unui patrimoniu economic.
Indemnizarea este convenţională, nu reprezintă echivalent în sens
economic.
Măsurile de salvare- impun indemnizarea de către autorul daunei a
colaboratorilor ocazionali şi spontani ai unei operaţiuni de luptă împotriva
poluării ce au intervenit în mod util.
Prejudiciul de dezvoltare- este o aplicaţie a principiului precauţiei
ce corespunde răspunderii obiective, justificând răspunderea civilă bazată pe
risc.
Repararea presupune încetarea poluării, repararea în natură şi cea
pecuniară a unei daune ce nu este încă decelabilă dar poate fi caracterizată
de către instanţă.
Prejudiciul cauzat mediului natural rezidă în vătămări aduse
naturii, biodiversităţii sau peisajului fiind foarte greu dacă nu imposibil de
evaluat în bani iar în ceea ce priveşte repararea aceasta se rezumă la măsuri
de aducere în starea anterioară sau de „reparare în natură”.92
4. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului
91
92
94
Prin răspunderea civilă delictuală, în dreptul mediului se
sancţionează conduitele reprobabile, antisociale, ale subiectelor de drept ce
produc daune elementelor de mediu sau mediului în ansamblul său prin
faptele lor licite sau ilicite, comisive ori omisive93.
Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor ecologice sunt:
În dreptul internaţional- statul.
În dreptul intern- statul, unităţile administrativ-teritoriale, persanele
fizice/juridice, publice/private- ce au suferit un prejudiciu de natură
ecologică.
Sunt îndreptăţiţi la reparaţie:
- Cei ce invocă o vătămare a integrităţii fizice
- Cei ce invocă o vătămare a unui interes patrimonial
- Cei ce acţionează în calitate de gestionari, obligaţi legal la repararea
anumitor elemente de mediu
5. Persoana responsabilă
Despăgubirea se datorează de către autorul daunelor ecologice.

Persoana responsabilă, potrivit diferitelor sisteme utilizate, poate
fi:
-persoana desemnată ca responsabilă înainte de producerea daunei,
ce este obligată să subscrie o garanţie sau să contribuie la constituirea unui
fond de indemnizare a victimelor – este vorba aici despre sistemul de
socializare ce prezintă avantajul indemnizării victimelor prin simpla
justificare a prejudiciului, însă nu asigură repararea pagubei de către însuşi
autorul său şi nu identifică sursa daunei pentru a acţiona asupra sa; este
recomandabil să se recurgă la această metodă doar atunci când toate
celelalte căi de reparare au fost epuizate;
-persoana desemnată ulterior producerii prejudiciului, prin
identificarea autorului recurgându-se la legătura de cauzalitate; acest sistem
93
95
implică dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea legăturii de cauzalitate,

sarcina probei revenind victimei.
În sprijinul său este adusă o prezumţie a probabilităţii legăturii de
cauzalitate ce nu produce însă răsturnarea sarcinii probei ci doar suplinirea
condiţiilor privind stabilirea legăturii de cauzalitate.
În caz de pluralitate a surselor pagubei, ce în mod constant în dreptul
mediului prezintă o adiţionare (se compun) se reţine că fiecare sursă a
prejudiciului, respectiv fiecare autor este ţinut pentru reparaţia integrală.
O cauză de exonerare o poate constitui numai culpa victimei.
6. Elementele răspunderii civile delictuale
Condiţiile cumulative ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi atrasă

răspunderea, sunt:
-săvârşirea unei fapte ilicite/licite – în dreptul mediului regula este
antrenarea răspunderii pentru fapte producătoare de daune chiar şi atunci
când acestea sunt permise de lege şi respectă toate condiţiile legale.
Răspunderea bazată pe culpă reprezintă o excepţie în dreptul
mediului.
-producerea unui prejudiciu- în dreptul mediului este cert nu
numai prejudiciul actual ci şi cel viitor atunci când producerea sa este certă
şi există suficiente elemente ce permit stabilirea întinderii sale.
Dauna ecologică include atât daunele produse omului cât şi cele
produse mediului.
Prejudiciul este definit în legea cadru română OUG 195/205 ca fiind
efectul cuantificabil al daunelorproduse mediului sau componentelor sale,
daune provocate de poluanţi, acţiuni dăunătoare, dezastre.
-raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu – aşa cum am
arătat şi anterior, este greu de dovedit în dreptul mediului datorită
specificului cauzelor ce se pot combina, pot accelera sau întârzia producerea
efectelor.
96
Amintim că în situaţia cauzelor comune (autori multipli) este
relevant doar faptul că reprezintă sursă de pagubă, pluralitatea nefiind nici
cauză de exonerare şi nici de atenuare a răspunderii.
-culpa autorului faptei – în dreptul mediului este foarte greu de
dovedit deoarece majoritatea prejudiciilor sunt determinate de poluare,
poluanţii sunt diferiţi şi modul de manifestare este divers.
Din acest motiv, in dreptul mediului răspunderea subiectivă, bazată
pe culpă este o excepţie, de regulă răspunderea având caracter obiectiv,
independent de culpă, ce nu mai trebuie să fie demonstrată.
Răspunderea obiectivă se fondează pe ideea de risc, ceea ce
înseamnă că orice activitate ce crează pentru altul un risc îl face pe
autorul său reponsabil pentru prejudiciul ce poate fi cauzat fără ca acesta
să aibă o atitudine culpabilă.
Astfel, orice activitate ce urmăreşte un profit este just să implice şi
suportarea riscului, adică obligaţia de reparare a oricărui prejudiciu
provocat.
Răspunderea subiectivă pentru pagube aduse mediului se aplică rar,
caz în care victima trebuie să dovedească faptul că i s-a cauzat un prejudiciu
real, direct şi personal, culpa autorului faptei, cât şi raportul de cauzalitate
dintre faptă şi prejudiciul suferit.
În acest sens, OUG 195/2005 prevede în art.95 al.2 că în mod
excepţional răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
Particularităţi: dacă în dreptul civil răspunderea delictuală se
rezumă la faptele ilicite, răspunderea obiectivă având caracter de excepţie,
în dreptul mediului, regula este inversă, respectiv răspunderea antrenată
şi de faptele licite, care este regula, deci pentru fapte permise de lege, prin
care totuşi se cauzează un prejudiciu mediului. Totodată, dacă în dreptul
civil situaţiile ce exclud caracterul ilicit al faptei şi în consecinţă înlătură
răspunderea civilă delictuală, sunt starea de necesitate, legitima apărare,
cazul fortuit şi forţa majoră, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu sau
exercitarea unui drept, în dreptul mediului aria acestor cauze exoneratoare
97
este mult mai restrânsă. Respectiv, au fost reţinute- cu caracer excepţional,

forţa majoră, uneori starea de necesitate, starea de război/conflict armat-
pentru prejudiciile nucleare şi culpa gravă a victimei ce a omis să acţioneze
sau a acţionat greşit94.
Răspunderea obiectivă, independentă de culpă specifică regimului
special de răspundere presupuneeliminarea probei culpei ce este deosebit de
problematică în materie ecologică. Cu alte cuvinte, pentru antrenarea
răspunderii este suficient ca victima să dovedească existenţa prejudiciului
şi raportul de cauzalitate dintre acesta şi faptă .
În caz de pluralitate a autorilor, răspunderea este solidară 95 coautorii
răspunzând faţă de victimă solidar, obiectiv (independent de culpă), fapt ce
dă posibilitatea victimei de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre autori în
vederea reparării integrale a prejudiciului. Obligaţia este divizibilă între
autori, cel a reparat prejudiciul putând să se intoarcă împotriva celorlalţi.
7. Regimul special de răspundere sub imperiul OUG 68/2007 pentru

prejudiciul adus mediului
În domeniul răspunderii de mediu cu referire la prevenirea şi

repararea prejudiciului asupra mediului a fost adoptată OUG 68/2007 ce
transpune integral Directiva 2004/35/CE, având la bază principiul
„poluatorul plăteşte.”
Operatorii sunt obligaţi potrivit dispoziţiilor acesteia să ia toate
măsurile şi să pună în aplicare practici pentru a minimiza riscurile de
daune sau să ia măsurile de reparare necesare în cazul producerii
prejudiciului.
Câmpul de aplicare a regimului special de răspundere este reprezentat

de toate acele situaţii în care este vorba de un prejudiciu adus mediului,
94
95
Solidaritate pasivă legală, potrivit art. 95 alin 1 din OUG 195/2005
98
situaţii în care se vor aplica principiile specifice, al răspunderii obiective
şi al răspunderii solidare, derogatoare de la dreptul comun, urmând ca în
completare să se aplice regulile compatibile cu specificul ecologic al
legislaţiei civile ordinare.96
OUG 68/2007 a realizat transpunerea în dreptul român a Directivei
2004/35/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 21 aprilie 2004
privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi
repararea daunelor aduse mediului.
Regimul răspunderii de mediu stabilit de directiva unional-europeană şi
OUG 68/2007 se aplică prejudiciului asupra mediului cauzat de orice tip
de activitate profesională şi a oricărei ameninţări iminente cu un astfel de
prejudiciu determinate de astfel de activităţi.
Esenţial este faptul că este vorba strict de daune aduse mediului şi nu
bunurilor sau persoanelor. Prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor
naturale protejate avut în vedere este cel care are efecte negative
semnificative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de
conservare a acestora, potrivit criteriilor stabilite în lege, precum şi
ameninţările iminente cu astfel de prejudicii.
Se pune accentul pe caracterul profesional al activităţilor vizate,
operatorul fiind cel ce suportă costurile acţiunilor preventive şi
reparatorii.
În raport de activităţile vizate, precizate expres în anexele actului
normativ, ordonanţa stabileşte un regim mixt de răspundere - cu caracter
obiectiv, independent de culpă şi - pentru culpă.97
O particularitate a regimului special instituit prin ordonanţă o reprezintă
faptul că opersoană privată nu poate să ceară în mod direct repararea
pagubelor în baza ordonanţei, aceasta trebuind să se adreseze autorităţii
competente, respectiv agenţia judeţeană pentru protecţia mediului.
96
97
2013, pg.98
99
Potrivit ordonanţei98, Orice persoană fizică sau jurică care este afectată
sau posibil afectată de un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, precum şi orice
organizaţie neguvernamentală care promovează protecţia mediului are
dreptul să informeze şi să solicite autorităţii competente să ia măsurile de
prevenţie şi de reparare aferente răspunderii de mediu.
În ceea ce priveşte reparaţiile, legea prevede trei grade de reparaţie.
Repararea primară trebuie să permită readucerea resurselor naturale
prejudiciate la starea iniţială sau la o stare apropiatî de aceasta prin
regenerare naturală. Dacă aceasta nu condus la refacerea completă se
recurge la repararea complementară, în scopul de a furniza un nivel al
acestora similar cu cel ce ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit
la starea iniţială. Măsurile de reparare compensatorie sunt luate pentru a
compensa pierderile interimare ce au loc între producerea prejudiciului şi
momentul în care repararea primară îşi produce efectul deplin.99
8. Reglementările având caracter special în dreptul mediului

privitoare la răspunderea civilă delictuală
Reglementările având caracter special în dreptul mediului privitoare

la răspunderea civilă delictuală privesc:
A. Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare
B. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte
A. Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare este

reglementată prin legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare.
98
Art.20 din OUG 68/2007
99
2013, pg.100
100
Folosirea pe scară largă şi în numeroase state a energiei nucleare în
scopuri paşnice a pus probleme deosebite în ceea ce priveşte securitatea
desfăşurării acestor activităţi, precum şi răspunderea civilă, ceea ce a
determinat instituirea unui regim special în materie. Prin legea 703/2001
privind răspunderea civilă pentru daune nucleare100 s-a reglementat regimul
intern al răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din
activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice.101
Legea 703/2001 a preluat în principiu regimul juridic internaţional al
răspunderii civile pentru daune nucleare, respectiv îndeosebi Convenţia
asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare de la Paris (29 iulie
1960) şi Convenţia de la Viena (29 aprilie 1963) privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare.
Potrivit legii, dauna nucleară reprezintă:
-orice deces sau rănire
-orice pierdere sau deteriorare a bunurilor
-orice pierdere economică ce rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire
-costul măsurilor de refacere a mediului în urma unui accident nuclear
- orice pierdere a veniturilor ce derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului
-costul măsurilor preventive şi orice pierderi/daune cauzate de aceste măsuri
-orice altă daună economică alta decât cea cauzată de degradarea mediului,
dacă este admisă de legislaţie.
Pentru aceste daune răspund operatorii instalaţiilor nucleare.
Răspunderea este obiectivă, pentru orice accident survenit la
instalaţia sa sau care implică material nuclear ce provine de la ea sau este
trimis către ea.
Atunci când au contribuit mai multe instalaţii răspunderea
operatorilor este solidară şi integrală în măsura în care nu se poate stabili
exact partea imputabilă fiecăruia.
100
Publicată în M.Of. 818 din 19 decembrie 2001
101
101
Operatorul este exonerat de răspundere atunci când paguba

nucleară este cauzată de un fenomen natural catastrofal, de conflict
armat, război civil sau insurecţie armată.
Exonerarea survine şi atunci când paguba nucleară s-a produs din
culpa gravă a victimei.
Răspunderea operatorului este limitată la cel mult echivalentul în
lei a 300 milioane$ pentru fiecare accident.
Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului se prescrie în
termen de 10 ani.
Acesta curge de la data cand victima a cunoscut sau trebuia să
cunoască operatorul responsabil.
Având în vedere faptul că efectele accidentelor nucleare sunt necunoscute şi
nelimitate în timp, legiuitorul a aplicat o excepţie prevăzând dreptul victimei
care a obţinut deja o despăgubire în interiorul termenului de prescripţie de
10 ani de a intenta o nouă acţiune în cadrul sau dincolo de acest termen,
dacă prejudiciul iniţial s-a mărit sau au apărut noi prejudicii iniţial
necunoscute sub unica condiţie a dovedirii survenienţei acestor prejudicii
sau măririi celui iniţial ca urmare a aceluiaş accident pentru care s-a obţinut
şi despăgubirea iniţială.102
B. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de

produsele cu defecte
Producătorul- este fabricantul unui produs finit, al materiei prime, al

unui component de produsm orice persoană ce aplică pe produs numele său,
marca de comerţ sau alt semn distinctiv, orice persoană ce importă produse
în vederea realizării unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing, altă
formă de distribuţie precum şi distribuitorul produsului.
102
Andrada Truşcă Trandafir, Daniela Marinescu, Dreptul mediului Caiet de seminar, ed.
ProUniversitaria, Bucureşti, 2009, pg.137
102
Pagubă- reprezintă prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea
integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane.
Produs- orice bun mobil, inclusiv energie electrică, chiar dacă bunul
este încorporat în alt bun mobil ori imobil.
Produsul este defect atunci când nu oferă siguranţa la care persoana
este îndreptăţită să se aştepte ţinând cont de toate circumstanţele, inclusiv
modul de prezentare a produsului, toate utilizările lui previzibile la data
punerii în circulaţie.
Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte are la bază răspunderea delictuală subiectivă, cu
unele particularităţi:
Producătorul răspunde pentru prejudiciul actual dar şi viitor
cauzat de defectul produsului său.
Răspunderea este atrasă şi atunci când la prejudiciu a concurat şi o
acţiune/omisiune a unui terţ.
Toate persoanele responsabile răspund solidar.
Este irelevant faptul că produsul face parte dintr-o categorie
considerată a fi nepericuloasă.
Cauzele de exonerare a răspunderii producătorului sunt :
-dovada că producătorul nu a pus în circulaţie produsul;
-defectul ce a cauzat prejudiciul nu a existat la data punerii în
circulaţie sau a survenit ulterior, din cauze neimputabile producătorului;
-produsul nu a fost fabricat pentru punerea în circulaţie sau orice
distribuţie în scop economic şi nu a fost fabricat/distribuit în cadrul
activităţii profesionale;
-defectul este datorat respectării unor condiţii obligatorii impuse de
reglementările emise de autorităţi;
- nivelul cunoştinţelor tehnice/ştiinţifice din momentul punerii în
circulaţie nu au permis depistarea defectului;
- defectul este cauzat de nerespectarea de către consumator a
instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele ce însoţesc produsul.
103
Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului se prescrie în

termen de 3 ani, ce curge de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia
să cunoască existenţa prejudiciului, a defectului şi a identităţii
producătorului, dar nu mai tarziu de 10 ani de la punerea în circulaţie a
produsului sub condiţia producerii pagubei înăuntrul termenului de 10 ani.
104
Cursul 10
Răspunderea contravenţională şi răspunderea penală în materie

de mediu
1. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului

Răspunderea contravenţională ocupă un loc important în sistemul
reglementărilor privind răspunderea juridică datorită faptului că are atât un
rol economic cât şi un semnificativ rol de prevenţie.103
În dreptul mediului se recurge deseori la răspunderea
contravenţională, datorită faptului că această formă de răspundere prezintă
pentru acest domeniu o serie de avantaje ce ţin de rapiditatea procedurii de
constatare şi aplicare a sancţiunilor ce avantajază necesitatea reparării cu
prioritate a prejudiciilor ecologice, faptul că măsurile dispuse sunt
executorii, permiţând intervenţii urgente, posibilitatea adoptării unor măsuri
de securitate şi siguranţă, etc.104
Răspunderea contravenţională (administrativă) de mediu ia naştere
în situaţia în care o persoană fie ea fizică sau juridică, încalcă o normă de
drept al mediului ce implică o obligaţie izvorâtă din raportul juridic de drept
al mediului, însă periculozitatea faptei nu o califică drept infracţiune.105
Răspunderea contravenţională este atrasă prin încălcarea unei
reglementări juridice vizând protecţia mediului cu vinovăţie, fiind exclusă
răspunderea fără culpă.
Datorită specificului materiei, simpla înfrângere a prevederilor
legale privind protecţia mediului face să se nască o prezumţie de culpă.
Persoanele fizice şi juridice ce desfăşoară activităţi contrare regulilor
sau dispoziţiilor normative din domeniul protecţiei mediului sau care nu
îndeplinesc obligaţiile legale ce decurg din raporturile juridice de drept al
103
104
105
105
mediului sunt pasibile de sancţionarea contravenţională cu întinderea

proporţională cu gradul de poluare cauzat, consecinţele şi periculozitatea
socială a respectivelor fapte.considerând importanţa obiectului protejat
aceste fapte pot fi calificate ca fiind „încălcări ecologice” iar sancţiunile
contravenţionale cu acest caracter special reprezintă sancţiuni specifice, de
drept al mediului.106
Sancţiunile contravenţionale se împart în două categorii
principale:
a) Sancţiuni principale: avertismentul, amenda contravenţională,
obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii
b) Sancţiuni complementare: confiscarea bunurilor(destinatem folosite
ori rezultate din săvârşirea de contravenţii); suspendarea/anularea avizului,
acordului ori autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii;
blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic;
desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Sancţiunea stabilită trebuie în mod obligatoriu să răspundă criteriului
proporţionalităţii cu gradul de pericol social al faptei ce o atrage. De
asemenea, reţinem că pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica
numai o singură sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe
sancţiuni complementare.107
Legea-cadru, OUG 195/2005, prevede în art.96 trei categorii de
contravenţii (funcţie de cunantumul amenzii) ce privesc nerespectarea
procedurii de reglementare, regimul substanţelor şi preparatelor periculoase,
regimul deşeurilor, regimul îngăşămintelor chimice, al produselor de
protecţie a plantelor, regimul organismelor modificate genetic, activităţile
nucleare, conservarea biodiversităţii şi a ariilor naturale protejate, protecţia
apelor şi a ecosistemelor acvatice, a atmosferei, schimbările climatice,
protecţia aşezărilor umane, etc.
106
107
106
Prevederile legii-cadru se completează în materie contravenţională
cu cele ale legilor speciale, precum legea apelor, legea privind protecţia
atmosferei, codul silvic, legea vânătorii şi fondului cinegetic şi altele.
Subiectele răspunderii contravenţionale. Subiectul pasiv în cazul
răspunderii contravenţionale în domeniul mediului este comunitatea în
ansamblul său, reprezentată formal-juridic de către stat, acest fapt
datorându-se caracterului de interes general al protecţiei şi conservării
mediului. În ceea ce priveşte subiectul activ, căruia i se aplica sancţiunile
contravenţionale, acesta este persoana fizică responsabilă de săvârşirea
faptei. Persoanele juridice răsund şi ele contravenţional în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.108
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în
termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Executarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie daca
procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat
contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.
Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în
termen de doi ani de la data aplicării sau un an de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti (în cazul închisorii contravenţionale)
dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
Procedura contravenţională în domeniul mediului, ca şi în alte
domenii, presupune următoarele etape:
I. constatarea contravenţiei;
II. aplicarea sancţiunii;
III. căile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiei.
Costatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunii se realizează de
către agenţii constatatori - comisari şi persoane împuternicite din cadrul
Gărzii Naţionale de Mediu şi Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”, autorităţile administraţiei publice locale şi personalul împuternicit
al acestora, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare,
108
107
MAN şi MAI prin personalul împuternicit, în domeniile lor de activitate şi

personalul structurilor de administrare şi custozii ariilor naturale protejate
numai pe teritoriul acestora (art. 97 OUG 195/2005).
2. Răspunderea penală în materie de mediu
În domeniul răspunderii pentru atingerile aduse mediului, rolul

principal revine mijloacelor de tip preventiv, de natură civilă sau
administrativă, cele de tip penal ce sunt caracterizate prin preponderenţa
caracterului represiv şi cu o intervenţie mai ales în cazul „răului înfăptuit”
au un rol subsidiar şi sunt guvernate de principiul intervenţiei minime. Cu
toate acestea contribuţia dreptului penal la realizarea obiectivului protecţiei
mediului nu poate fi ignorată109 sau minimalizată.
Infracţiunile de mediu propriu-zise vizează preponderent interese
colective şi nu individuale.
Globalizarea şi beneficiile substanţiale şi rapide pe care aceasta le
aduce au extins criminalitatea de mediu , importurile ilegale de substanţe
toxice, defrişările masive, iraţionale, comercializarea produselor din specii
protejate sau pe cale de dispariţie şi numeroase acte de poluare şi deteriorare
a mediului aduc profituri ilicite uriaşe şi determina prejudicii ecologice
incomensurabile.110
Utilizarea dreptului penal în această situaţie devine indispensabilă,
deşi este greoaie şi foarte limitată momentan.
Dincolo de raţiunile de ordin obiectiv, social-economic şi ecologic,
necesitatea protejării prin mijloace de drept penal a mediului este
recunoscută şi impusă de dreptul unional european şi internaţional.
Avantajele utilizării dreptului penal în domeniul mediului sunt esenţiale: o
109
2013, pg.60
110
108
dimensiune etică majoră, recunoaşterea unei valori sociale ce merită
protejată, o funcţie preventivă specială.111
Răspunderea penală în domeniul mediului este angajată atunci
când abaterea are un pericol social ridicat şi reprezintă o ameninţare
considerabilă a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului, al
utilizării durabile a resurselor naturale ori o ameninţare a vieţii şi
sănătăţii oamenilor şi a calităţii mediului.
Infracţiunile cu privire la mediu reprezintă acele fapte periculoase,
prin săvârşirea cărora se aduc relaţiilor sociale a căror ocrotire este
condiţionată de apărarea elementelor naturale şi antropice ale mediului,
atingeri care se concretizează din punct de vedere al consecinţelor, într-o
pagubă adusă persoanelor fizice şi juridice care le deţin în proprietate sau le
administrează, în crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor, animalelor
şi plantelor sau producerea de pagube economiei naţionale.
Infracţiunile de mediu (ecologice) pot fi clasificate după
următoarele criterii:
1. Din punct de vedre al subeiectului:
- Infracţiuni cu subiect simplu
- Infracţiuni cu subiect calificat (când agentul infractor a avut o
anumită calitate privind protecţia mediului şi anumite obligaţii privind
mediul de îndeplinit, pe care le-a încălcat)
2. Din punct de vedere al laturii subiective:

- Infracţiuni cu intenţie
- Infracţiuni din culpă
3. Din punct de vedere al laturii obiective

- Infracţiuni ce au la bază acţiuni poluante
- Infracţiuni ce au la bază acţiuni nepoluante
111
2013, pg58
109
4. Sub raportul obiectului:

- Infracţiuni cu privire la componentele biotice ale mediului
- Infracţiuni cu privire la componentele abiotice ale mediului
Printre infracţiunile de mediu prevăzute de codul penal amintim:

- Efectuarea oricăror operaţiuni de import de deşeuri ori reziduuri de
orice natură sau de alte mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi
pentru mediul înconjurător, precum şi introducerea în orice mod sau
tranzitatea acestora pe teritoriul ţării, fără respectarea dispoziţiilor legale
- Infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă
este dăunătoare sănătăţii oamenilor sau plkantelor
- Producerea, deţinerea sau orice altă operaţiune privind circulaţia
produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de
prelucrare a plantelor ce conţin astfel de substanţe, ori experimentarea
produselor şi substanţelor toxice, toate acestea fără drept.
OUG 195/2005 stabileşte mai multe categorii de infracţiuni, precum:
- Infracţiuni care au ca efecte degradarea / distrugerea mediului;
- Infracţiuni ce pun în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor, flora sau
fauna;
- Infracţiuni ce au în vedere modalităţile de desfăşurare a activităţilor
ce prezintă risc pentru mediu;
- Infracţiuni ce privesc condiţiile prealabile desfăşurării activităţilor cu
impact asupra mediului.
DIRECTIVA 2008/99/ CE a Parlamentului European şi a

Consiliului privind protecţia mediului prin mijloacele dreptului penal112
obligă statele membre ale UE să prevadă în legislaţia internă sancţiuni
penale pentru încălcările grave ale dispoziţiilor dreptului unional european
privind protecţia mediului. În mod efectiv, această directivă europeană preia
dispoziţii ale dreptului internaţional penal al mediului, cărora le adaugă
112
Din 19 nov 2008, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L328/29 din 6 dec
2008
110
aspecte importante privind faptele vizate, determinarea caracterului ilicit şi
lărgirea acţiunii elementului moral al incriminărilor.113
Directiva 2008/99/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului
privind protecţia mediului prin mijloacele dreptului penal a fost transpusă
în dreptul român prin intermediul Legii 101/2011 pentru prevenirea şi
sancţionarea unor fapte privind degradarea mediului.114
113
2013, pg.59
114
Publicată în Monitorul Oficial partea I nr.449/28 iunie 2011
111
Cursul 11
Protecţia sectorială a mediului în România.

Cadrul general.Partea I
1. Noţiunea
Legislaţia românească sectorială este puternic marcată de

transpunerea aquis-ului european de mediu în contextul aderării
României la Uniunea Europeană.
Urmărind structura reglementării-cadru în materie de mediu-
OUG 195/2005- protecţia sectorială a mediului cuprinde:
- Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase
- Regimul deşeurilor
- Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a
plantelor
- Regimul activităţilor nucleare
- Conservarea biodiversităţii şi arii naturale protejate
- Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice
- Protecţia atmosferei
- Schimbările climatice
- Gestionarea zgomotului ambiental
- Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre
- Protecţia aşezărilor umane.
2. Conservarea biodiversităţii şi ariile naturale protejate
Conservarea biodiversităţii şi ariile naturale protejate - fac obiectul

capitolului VIII al OUG 195/2005, art.49-59.
112
Regimul juridic al acestor două componente majore ale protejării
naturii cuprinde reglementări privind ariile naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
Conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural sunt
considerate cf. art.1 din legea cadru „obiectiv de interes public major” şi
componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltarea durabilă.
Printre modalităţile frecvent utilizate în vederea protecţiei şi
conservării naturii un loc central îl ocupă constituirea de arii protejate şi
declararea de monumente ale naturii.
În dreptul comparat identificăm 5 tipuri frecvente de spaţii
protejate:
- Rezervaţiile naturale
- Parcurile naţionale
- Rezervaţiile de vânătoare
- Monumentele naturii
- Parcurile naturale.
Monumente ale naturii- specii de plante şi animale rare sau
periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific
sau peisagistic.
Rezervaţiile naturale, monumentele naturii precum şi alte bunuri ale
patrimoniului natural formează aria naturală protejată.
Aria naturală protejată reprezintă zona terestră, acvatică şi/sau
subterană, cu perimetrul legal stabilit şi având un regim de ocrotire şi
conservare special, în care există specii de plante şi animale sălbatice,
elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de altă natură având valoare economică,
ştiinţifică sau culturală deosebită.
Ariile naturale protejate din reţeaua naturală pot fi:
- De interes naţional
- De interes unional european.
Instituirea prioritară în raport cu alte obiective a regimului de arie
naturală protejată se face prin:
113
- Lege - pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi

pentru rezervaţiile biosferei;
- Hotărâre a Guvernului - pentru parcurile naţionale, parcurile
naturale, zone umede de importanţă internaţională, arii speciale de
conservare, arii de protecţie specială avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice,
monumente ale naturii, rezervaţii naturale;
- Hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale - pentru ariile naturale
situate pe suprafeţe terestre sau acvatice ce aparţin domeniului public de
interes judeţean sau local, precum şi cele situate pe suprafeţele aflate în
proprietate privată.
3. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase
Sunt supuse reglementărilor prevăzute de lege, producerea,

deţinerea sau orice activitate privind circulaţia produselor, substanţelor şi
preparatelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor ce conţin
substanţe toxice, experimentarea substanţelor toxice, precum şi
clasificarea, etichetarea, ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase.
Aceste activităţi sunt supuse unui regim special de gestionare, fiind
expuse diverselor riscuri şi pericole ce pot da naştere oricând unor
accidente grave, cu consecinţe deosebite asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor,
a florei şi faunei precum şi asupra calităţii mediului mediului în general.
Lista substanţelor toxice şi a plantelor ce conţin substanţe toxice se
stabileşte de către Ministerul Sănătăţii.
În cadul categoriei mari a substanţelor toxice, producerea,
prelucrarea, utilizarea, comercializarea substanţelor şi preparatelor chimice
considerate periculoase au un regim juridic special, bazat pe următoarele
principii:
- Principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi
mediu
114
- Principiul liberei circulaţii a bunurilor
- Principiul progresului tehnic.
Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele:
- Explozive
- Oxidante
- Extrem de inflamabile şi foarte inflamabile
- Substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice
- Substanţele şi preparatele nocive, corozive, iritante, sensibilizante,
cancerigene
- Substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere
- Substanţele şi preparatele toxice periculoase pentru mediu.
Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate
numai dacă sunt strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la
ambalarea şi etichetarea lor.
La prima livrare a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
sau chiar înainte de această livrare, orice producător, importator sau
distribuitor al acestora are obligaţia să trimită destinatarului fişa tehnică de
securitate, care va conţine toate informaţiile reale disponibile, necesare
asigurării protecţiei oamenilor şi mediului.
4. Regimul deşeurilor
Deşeurile sunt substanţe rezultate în urma unor procese biologice

sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt
refolosibile.
Deşeurile pot fi naturale (rezultate în urma unor procese biologice)
sau industriale-tehnologice (produse prin diferite activităţi umane).
Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter
general cu privire la substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeuri
şi deşeuri periculoase care se referă, pe de o parte, la obligaţiile ce revin
autorităţilor pentru protecţia mediului şi altor autorităţi abilitate prin lege,
după caz, de a supraveghea şi controla respectarea reglementărilor în
115
domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a impactului substanţelor

şi preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei
şi a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice
care gestionează substanţe şi preparate chimice periculoase sau efectuează
operaţiuni de import, export, tranzit, transport intern şi internaţional de
deşeuri.
Sunt prevăzute de asemenea norme specifice cu privire la calitatea
apelor, a solului, a aerului, protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice,
protecţia aşezărilor umane, etc.
Pentru reducerea impactului negativ al deşeurilor asupra mediului şi
sănătăţii, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, care este şi
cea mai înaltă autoritate de decizie şi control a gestiunii deşeurilor,
elaborează “Planul de gestionare a deşeurilor”.
Acesta conţine informaţii privind tipurile, cantităţile, originea
deşeurilor ce urmează a fi valorificate ori eliminate; măsuri specifice pentru
categoriile speciale de deşeuri; zone şi instalaţii de valorificare/eliminare;
informaţii privind persoanele fizice/juridice autorizate să desfăşoare
activităţi de gestionare a deşeurilor; costuri estimative ale operaţiunilor de
valorificare/eliminare; măsuri de încurajare a colectării/ valorificare/ tratare
a deşeurilor.
Activităţile legate de deşeuri sunt supuse autorizării.
În acest scop sunt eliberate autorizaţia integrată de mediu sau
autorizaţia de mediu, în funcţie de caracteristicile activităţii supuse
autorizării.
După caz, autorizaţiile pentru activităţile ce implică colectarea,
depozitarea, tratarea deşeurilor se eliberează de către autorităţile teritoriale
de protecţia mediului, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
consiliile locale.
În scopul asigurării valorificării deşeurilor industrial reciclabile,
activitatea de colectare a acestora de către agenţii economici este supusă
autorizaţiei de colectare, emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei
locului unde agentul îşi desfăşoară activitatea.
116
Autorizaţia de colectare a deşeurilor industriale reciclabile se
acordă pe fiecare grup de deşeuri şi are valabilitatea de un an cu
posibilitatea prelungirii pe încă un an.
Deşeurile radioactive- sunt acele materiale rezultate din activităţile
nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nicio întrebuinţare, ce conţin sau sunt
contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de
exceptare.
În România este interzis importul deşeurilor radioactive, existând
însă unele situaţii de excepţie, prevăzute de lege.
Toate activităţile cu deşeuri radioactive sunt supuse obligatoriu
procedurii de autorizare prevăzute de lege.
România a ratificat în acest domeniu Convenţia de la Viena din 5
sept 1997- Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a
combustibilului uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor
radioactive.
România a aderat de asemenea (în 1991) la Convenţia de la Basel
din 1989 privind controlul transportului peste frontieră al deşeurilor
periculoase şi al eliminării acestora.
Acest tip de transport poate fi efectuat numai cu autorizare specială
şi doar în condiţiile strict precizate de lege (convenţie).
117
Cursul 12
Protecţia sectorială a mediului în România.

Cadrul general. Partea II
1. Protecţia atmosferei
Atmosfera reprezintă masa de aer care înconjoară suprafaţa

terestră, incluzând şi stratul protector de ozon.
Aerul înconjurător semnifică aerul troposferic, exclusiv cel din
locurile de muncă.
Poluarea atmosferică reprezintă eliberarea în aer de către oameni,
mijlocit sau nemijlocit, de substanţe sau energie cu efecte nocive precum şi
periclitarea sănătăţii, daune valorilor vii şi ecosistemelor sau altor bunuri,
precum şi o limitare a binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire
de drept al mediului (Convenţia de la Geneva privind poluarea atmosferică
transfrontalieră la mari distanţe).
Clasificarea poluanţilor din atmosferă

- Poluanţi primari – emişi direct din surse identificate sau
identificabile;
- Poluanţi secundari – produşi în aer prin interacţiunea a doi sau mai
mulţi poluanţi sau prin reacţia cu mai mulţi constitutenţi ai aerului.
În dreptul intern, protecţia atmosferei se realizează prin:
- Politica şi strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei ;
- Evaluarea calităţii aerului, elaborarea şi aplicarea programelor de
gestionare a calităţii aerului în acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii
Europene pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag;
- Obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse de emisii
poluante pentru atmosfera, reglementarea procedurii specifice de
autorizare;
118
Activităţile ce constituie surse fixe de poluare pot fi desfăşurate doar
pe baza acordului/autorizaţiei de mediu eliberate în urma abordării integrate,
a impactului asupra mediului.
Lista cuprinzând activităţile ce constituie surse fixe importante de
emisii de poluanţi se stabileşte prin hotărârea Guvernului.
- Monitorizarea calităţii aerului, realizată prin Sistemul Naţional de
Evaluare şi Gestiune Integrată a Calităţii Aerului;
- Atribuţii şi răspunderi ce revin autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului, altor autorităţi publice centrale şi locale precum şi
persoanelor juridice în domeniul asigurării calităţii aerului;
- Directive ale Uniunii Europene – directiva 2003/87/CE privind
infiinţarea unei scheme de comercializare a permiselor de emisii de gaze cu
efect de seră.
Reglementarea generala a protecţiei atmosferei este cuprinsă în
Capitolul X al OUG 195/2005 privind protecţia mediului, art. 59 -64 iar
regimul juridic special este prevăzut de OUG 243/2000 privind protecţia
atmosferei115 care îndeplineşte rolul de reglementare cadru în domeniu.
2. Protecţia apelor
În prezent, regimul juridic de folosinţă, conservare şi protecţie a

apelor este stabilit prin Legea Apelor nr. 107/1996 cu modificările şi
completările ulterioare116.
Proprietatea asupra apelor în România:
115
OUG 243/2000 actualizată privind protecţia atmosferei, publicată în Monitorul Oficial
nr. 633 din 6.12.2000 actualizată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 12/2007 pentru modificarea
şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul
protecţiei mediului şi Legea nr. 655/2001 - pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei
116
Legea apelor - Legea 107 1996 actualizată, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din
8.10.1996, actualizată prin: Ordonanţă de urgenţă nr. 64/2011 - privind stocarea geologică a
dioxidului de carbon din 29 iunie 2011, Monitorul Oficial 461/2011; Ordonanţă de urgenţă
nr. 3/2010 - pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996 22 iulie 2010
119
- apele fac parte din domeniul public al statului;

- potrivit art.136 alin.3 din Constituţie „apele cu potenţial
valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice”.
Ca modalităţi juridice de punere în valoare a acestora, potrivit
Constituţiei, sunt prevăzute administrarea, concesionarea, închirierea şi
darea în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Acestea pot fi date în administrare regiilor autonome şi instituţiilor
publice.
- potrivit Legii apelor 107/1996, aparţin domeniului public al
statului „apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5
km şi bazine hidrografice ce depăşesc 10 km pătraţi, malurile şi cuvetele
lacurilor, apele subterane, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi
potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
maritime”;
- albiile minore şi bazinele hidrografice mai mici decât cele precizate
anterior , pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor cu orice titlu
ai terenurilor pe care curg sau se formează;
-apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului în măsura în
care este utilizată în mod liber;
-apele de izvor, au un regim stabilit conform codului civil, ca regulă,
proprietarul terenului este şi proprietarul izvorului (cu unele excepţii).
Protecţia juridică a apelor se realizează pe două aspecte:

- cantitativ – gospodarirea cantitativă presupune obligaţia
utilizatorilor de apă de a economisi apa prin folosirea celor mai bune
tehnologii disponibile, prin recircularea sau refolosirea apei, prin
întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii, a celor din sistemele de
alimentare cu apa şi canalizare.
Autorităţile publice au dreptul de a lua măsuri de limitare sau
suspendare provizorie a folosirii apei prin aplicarea de restricţii temporare în
120
perioade deficitare după consultarea consumatorilor autorizaţi cu obţinerea
autorizărilor şi aprobărilor necesare, ce se aduc la cunoştiinţa publicului.
- calitativ – bazată pe regula generală conform căreia poluarea în
orice mod a resurselor de apă este interzisă, autorităţile publice stabilind în
acest scop norme de calitate a resurselor de apă legate de funcţiile apei,
normele privind calitatea apei potabile, supravegherea, inspecţia sanitară si
gestiunea acesteia.
Instrumentele juridice de asigurare a gospodăriri apelor sunt:

- Schemele directoare pe bazine sau grupe de bazine;
- Planul de amenajare şi planul de management al bazinului
hidrografic;
- Programele de măsuri;
- Schema locală de amenajare şi gospodărire a apelor;
- Avize;
- Notificări;
- Autorizaţii.
Folosinţa apelor este de două feluri:
- Liberă- pentru nevoi de băut, adăpat, scăldat;
- Autorizată- alimentările cu apă potabilă şi industrială, irigaţii,
producerea energiei electrice, pescuit, plutărit, flotaj, stuficultură, navigaţie.
Articolul 55 din OUG 195/2005 distinge între protecţia apelor de
suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice şi conservarea, protecţia şi
îmbunătăţirea calităţii apelor costiere şi maritime.
Regimul juridic al calităţii apei potabile este stabilit prin Legea nr.
458/2002 privind calitatea apei potabile117, ce a realizat armponizarea
legislaţiei interne cu cea Europeană, stabilind o serie de măsuri în domeniu,
cu aplicarea graduală în raport de progresele compatibilizării lor cu cerinţele
Europene.
117
Legea privind calitatea apei potabile publicata in Monitorul Oficial nr. 552 din 29.7.2002
121
Reglementarea are un pronunţat caracter de protecţie sanitară. În

înţelesul legii, apa potabilă este apa destinată consulmului uman. Condiţiile
de calitate ale apei potabile, care trebuie sa fie sanogenă şi curată, sunt:
- Să fie lipsită de microorganisme, paraziţi sau substanţe care prin
numar sau concentraţie pot constitui un pericol pentru sanatatea umană;
- Să întrunească cerinţele minimale prevăzute de anexa 1 a legii.
Cu privire la zona costieră, reglementarea legală o reprezintă OUG
202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere118.
3. Protecţia solului şi subsolului
Solul este un component important al biosferei, fiind suport şi mediu

de viaţă pentru tot ce este viu pe Terra.
Conform art. 65 al OUG 195/2005, protecţia solului, a subsolului şi
a ecosistemelor terestre se efectuează prin măsuri adecvate de gospodărire,
conservare, organizare şi amenajare a teritoriului care sunt obligatorii pentru
toţi deţinătorii cu orice titlu, ceea ce înseamnă instituirea unui regim
superior de domenialitate ecologică.
Protecţia solului se realizează pe două coordonate:
- Protecţia calitativă – factorii naturali ce determină calitatea solurilor
din România sunt relieful, litologia, clima, vegetaţia şi timpul. Terenurile
care şi-au pierdut capacitatea de producţie se constituie în perimetre de
ameliorare, deţinătorii fiind obligaţi să pună la dispoziţie aceste terenuri în
vederea aplicării măsurilor şi lucrările din proiecte de ameliorare, în această
perioadă proprietarii fiind scutiţi de plata taxelor şi impozitelor către stat.
Deţinătorii de terenuri au obligaţia să facă lucrări de amenajare şi
îmbunătăţiri funciare pe baza unei documentaţii elaborate de către organele
de specialitate, fie în regie proprie fie prin contracte cu unităţi specializate.
118
Ordonanţă de urgenţă 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere publicată
în Monitorul Oficial nr. 965 din 28.12.2002
122
Aceste lucrări se execută îndeosebi împotriva inundaţiilor,
alunecărilor de teren, eroziunilor, excesului de umiditate, activităţilor
antropice, deşertificării.
- Protecţia cantitativă – titularilor obiectivelor de investiţii sau
producţie pe care nu le mai folosesc în procesul de producţie au obligaţia de
a lua măsurile necesare de amenajare, dându-le pe cât posibil o folosinţă
agricolă.
Protecţia subsolului – conform art. 136 alin. 3 din Constituţie

„bogăţiile de interes public ale subsolului” fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice putând fi date, în condiţiile prevăzute de legi organice,
în administrarea, concesionarea ori închirierea regiilor autonome şi
instituţiilor publice, ori date în folosinţa gratuită instituţiilor de utilitate
publică.
Sub incidenţa regimului de protecţie intră: resursele naturale ale
subsolului, ale zonei economice şi platoului continental, zăcămintele de ape
minerale, lacurile terapeutice şi acumulările de nămol şi alte bunuri şi
resurse naturale ale subsolului.
Personele fizice/juridice ce prospectează sau exploatează aceste
resurse au obligaţia de a solicita şi obţine acordul şi/sau
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu şi de a respecta prevederile
acestora de a reface terenurile afectate, de a anunţa autorităţile competente
despre orice situaţii accidentale, de a monitoriza zona.
123
Cursul 13
Cadrul general al protecţiei mediului la nivelul Uniunii Europene
Instituţiile comunitare europene (actualmente ale UE) au adoptat de-

a lungul timpului câteva sute de dispoziţii, în majoritatea lor covârşitoare
sub forma directivelor, ce acoperă în prezent practic toate aspectele
diferitelor probleme ce privesc mediul în dimensiunea sa europeană.
De la faza iniţială în care protecţia mediului lipsea cu desăvârşire
din cuprinsul tratatelor comunitare institutive, protecţia mediului a ajuns
actualmente să reprezinte una dintre politicile sau direcţiile de acţiune
cele mai importante în cadrul Uniunii Europene.
În prezent, în cadrul Tratatului privind Funcţionarea Uniunii

Europene (TFUE) articolele privind mediul sunt cuprinse în partea a
treia, Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, în Titlul XX, în locul
vechiului Titlu XIX, purtând aceeaşi denumire, Mediul, ce cuprinde
articolele 191, 192 şi 193 TFUE, în locul articolelor 174, 175 şi 176 TCE.
Mediul este unul dintre domeniile în care atribuţiile revin atât

Uniunii, cât şi statelor membre.
Atunci când Uniunea intervine în acest domeniu, trebuie să
contribuie la îndeplinirea unor obiective clare: conservarea, protecţia şi
îmbunătăţirea calităţii mediului; protejarea sănătăţii umane; folosirea
prudentă şi raţională a resurselor naturale; promovarea, pe plan
internaţional, a unor măsuri care să conducă la soluţionarea problemelor de
mediu existente la nivel regional sau mondial.
Schimbările climatice se numără printre cele mai mari provocări
sociale, economice şi de mediu cu care se confruntă omenirea în prezent.
124
Odată cu Tratatul de la Lisabona, combaterea schimbărilor
climatice la nivel mondial devine un obiectiv specific al politicii de mediu
a UE.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului, măsurile privind mediul sunt
adoptate de regulă prin procedura legislativă ordinară a codeciziei, ceea
ce presupune consultarea anterioară a Comitetului Economic Social şi a
Comitetului Regiunilor.
Prin derogare, dispoziţiile având natură fiscală, cele ce afectează
amenajarea teritoriului, managementul cantitativ al resurselor hidrologice
sau pe acelea ce afectează disponibilitatea acestor resurse, afectarea solului
cu excepţia gestiunii deşeurilor, cât şi acele măsuri ce afectează semnificativ
opţiunea statelor pentru o anumită sursă de energie şi structura generală a
aprovizionării cu energie, acestea vor fi adoptate după regula unanimităţii în
cadrul Consiliului, cu consultarea prealabilă a Parlamentului, Comitetului
Economic Social şi a Comitetului Regiunilor.
2. Programele de acţiune în domeniul mediului
La nivelul anilor ’70, Comunitatea a început să elaboreze “programe

de acţiune” în domeniul mediului, ce pot fi descrise ca fiind documente prin
care se identifică şi se expun problemele ecologice europene prioritare -
funcţie de importanţa acestora, în acelaşi timp expunând un complex de
măsuri de adoptat în scopul remedierii acestor probleme, având în vedere un
orizont temporal plurianual.
Politica comunitară în domeniul protecţiei mediului, începând cu
anul 1973 s-a conturat plecând de la obiectivele şi principiile statuate în
cadrul acestor “programe de acţiune” succesive în materie de protecţie a
mediului.
Programele de acţiune au o funcţie preponderent politică, deoarece
nu servesc decât ca bază pentru adoptarea ulterioară a unor documente
juridice. Rolul acestora în configurarea strategiei şi acţiunii în domeniul
125
mediului la nivelul Uniunii precum şi stimularea procesului de reglementare

este însă foarte important.119
Până în prezent, Comunitatea a aprobat următoarele documente
programatice de acest tip:
- Primul, adoptat la 22 noiembrie 1973 şi având ca arie de
aplicabilitate anii 1973-1977 (Declaraţie a Consiliului)
- Cel de-al doilea a fost aprobat la 17 mai 1977 referindu-se la
perioada 1977-1983 (Rezoluţia Consiliului si reprezentanţilor
guvernelor statelor membre, reuniţi in Consiliu din 17 mai 1977)
- Cel de-al treilea, adoptat în 7 februarie 1983, pentru perioada
1983-1986 (Rezoluţia Consiliului si reprezentanţilor guvernelor
statelor membre reuniţi in Consiliu, din 7 februarie 1983),
- Al patrulea, din 19 octombrie 1987 pentru perioada 1987-1992
(Rezoluţia Consiliului si reprezentanţilor guvernelor statelor
membre reuniţi in Consiliu, din 19 octombrie 1987),
- Al cincilea, din 1 februarie 1993, “Programul Comunitar de
politică si acţiune in materie de mediu si dezvoltare durabilă”
acoperind perioada 1993-2000 (Rezoluţia Consiliului si
reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi in Consiliu,
din 01 februarie 1993),
- Cel de-al şaselea a fost aprobat in 22 iulie 2002 este cunoscut sub
denumirea “Mediul 2010- Viitorul nostru, alegerea noastră”
(Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului European si a
Consiliului, din 22 iulie 2002, prin care se stabileşte cel de-al
Şaselea Program de Acţiune Comunitară în Materie de Mediu )
- Al şaptelea program de acţiune a intrat în vigoare în ianuarie
2014 şi are ca plajă de acoperire nivelul anului 2020 timp în care
va ghida politica de mediu a Uniunii Europene. Acesta a fost
adoptat sub forma Deciziei No 1386/2013/EU a Parlamentului
European şi a Consiliului din 20 Noiembrie 2013 ca Programul
119
Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al mediului,Editura
Economică, Bucureşti, 2005, pg.39
126
General de Acţiune al Uniunii Europene până în 2020 ” O viaţă bună în
limitele planetei noastre” (“Living well, within the limits of our
planet”).
Conţinutul celui de-al şaptelea Program de acţiune în domeniul

mediului al Uniunii Europene „O viaţă bună în limitele planetei noastre”
Având ca orizont temporal nivelul anului 2020, programul general de

acţiune unional europeană în domeniul mediului are scopul de a orienta şi concerta
acţiunile instituţiilor unional europene şi statelor membre astfel încât strategiile
comune să poată fi implementate în vederea atingerii ţintelor propuse.
Cheia acestui program de acţiune este reprezentată de respectarea limitelor
planetei în toate demersurile de dezvoltare.
Viziunea acestui program de acţiune ţinteşte un orizont temporal mai larg
decât termenul său de acţiune propriu zis, fapt ce subliniază necesitatea unor
abordări sustenabile pe termen lung. Astfel, dacă programul are ca punct terminus
de aplicare anul 2020, viziunea sa se referă în mod explicit la un viitor mult mai
îndepărtat: „În 2050 vom trăi bine, în limitele ecologice ale planetei.
Prosperitatea noastră și mediul sănătos vor fi rezultatul unei economii
inovatoare, circulare, în care nu se irosește nimic și în care resursele
naturale sunt gestionate în mod durabil, biodiversitatea este protejată,
prețuită și refăcută, astfel încât să sporească rezistența societății noastre.
Creșterea noastră cu emisii scăzute de dioxid de carbon a fost multă vreme
decuplată de utilizarea resurselor, stabilind ritmul unei societăți globale
sigure și durabile.”120
Programul se construieşte pe trei arii tematice esenţiale sau domenii
de acţiune ţintite de nouă obiective strategice.
Obiectivele strategice ale programului precum şi acţiunile necesar a
fi întreprinse de Uniune pentru a le atinge sunt următoarele:
1. protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al
Uniunii;
120
Directoratul General pentru Mediu
http://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/factsheets/7eap/ro.pdf
127
2. trecerea Uniunii la o economie verde și competitivă, cu emisii

reduse de dioxid de carbon și eficientă din punctul de vedere al utilizării
resurselor;
3. protejarea cetățenilor Uniunii de presiunile legate de mediu și de
riscurile la adresa sănătății și a bunăstării;
4. sporirea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul
mediului prin îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia;
5. dezvoltarea cunoștințelor privind mediul și lărgirea bazei de date
pentru politică;
6. asigurarea de investiții pentru politica în domeniul mediului și al
climei și justificarea costurilor ecologice ale oricăror activități care țin de
societate;
7. o mai bună integrare a considerentelor legate de mediu în alte
domenii de politică și asigurarea coerenței în momentul formulării unor
politici noi;
8. creșterea sustenabilității orașelor Uniunii;
9. sprijinirea Uniunii în vederea unei abordări mai eficace a
provocărilor în materie de mediu și de climă la nivel internațional.
Observăm că acestea pot fi clasificate ca reprezentând: primele trei -
domenii prioritare în care este absolut necesară acţiunea la nivelul Uniunii
Europene, urmate de patru obiective prin care se susţiune acţiunea propusă -
respectiv o mai bună implementare a legislației, o mai bună informare prin
ameliorarea bazei de cunoștințe, investiții mai mari și mai înțelepte pentru
mediu și integrarea deplină a cerințelor și a considerentelor de mediu în alte
politici şi în cele din urmă, două obiective privind provocările la nivel local,
regional şi global.
3. Principiile dreptului mediului la nivelul Uniunii Europene
Principiile dreptului UE al mediului sunt exprimate în carul

primei secţiuni a TFUE, denumită „Principiile” şi prima secţiune a TUE,
128
„Dispoziţii generale” , ce au rolul de a stabili bazele acţiunii unionale
europene, obiectivele acesteia, regulile şi procedurile de urmat.
Pentru domeniul protecţiei mediului prezintă o deosebită relevanţă
dispoziţiile art.11 TFUE asupra integrării şi cele ale art.5 TUE privind
subsidiaritatea.
Dincolo de acestea, deosebit de importante sunt principiile specifice
dreptului mediului, conţinute de articolul 191 TFUE, Titlul XX,
„Mediul”.
Principiile generale ale dreptului comunitar/UE al mediului sunt,
aşadar:
- Principiul subsidiarităţii (ce este dealtfel un principiu politico-
structural al Uniunii)
- Principiul integrării cerinţelor ecologice în toate politicile
comunitare
- Principiul precauţiei
- Principiul prevenirii degradării mediului
- Principiul corectării cu prioritate la sursă a poluării mediului
- Principiul „poluatorul plăteşte”
Acestora li se adaugă principiile formulate în cadrul

jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE:
- Protecţia mediului exprimă un interes esenţial şi prioritar
- Libertatea statelor de a stabili norme proprii
- Fundamentul juridic al directivelor comunitare în materie de
mediu(privind problema bazelor juridice alternative - art.130S-
100A TCEE)
Dintre acestea, principiile fundamentale ale politicii comunitare

de mediu sunt cele patru principii ce se regăsesc în cadrul art.191 (2)
TFUE.
Acestea nu au un conţinut autonom sau specific european, cu
excepţia principiului corectării cu prioritate la sursă a poluării, acestea fiind
129
recunoscute la nivel mondial, regăsindu-se şi în cadrul Declaraţiei de la Rio

de Janeiro.
Principiile promovate în cadrul politicilor unionale europene de
mediu- reprezintă regului cu valoare de principiu ce dau coerenţă şi
consistenţă activităţii unionale în domeniul mediului, fiind desprinse din
programele şi politicile europene de mediu. O parte a acestora au cunoscut
treptat recunoaşterea juridică însă ele nu se substituie şi nu trebuie
confundate cu principiile generale ale dreptului unional al mediului.
1. Principiul promovării nivelului de acţiune cel mai adecvat (principiul

subsidiarităţii)
2. Principiul prezervării, protecţiei şi conservării calităţii mediului
3. Principiul „poluatorul plăteşte”
4. Principiul abordării globale
5. Stabilirea de norme ecologice mai stricte în cadrul realizării marii
pieţe interioare europene
4. Instrumentele financiare de promovare a politicii europene de

mediu
Uniunea Europeană, pentru o lungă perioadă de timp, nu a avut

resurse financiare proprii pentru a susţine problematica de protecţie a
mediului, cu excepţia unor mici fonduri special destinate să cofinanţeze
programe individuale, având o natură mai degrabă de proiecte-pilot121,
adesea doar ceva mai mult decât demonstrative.
Tentativele din anii ’80 de a institui un “fond de mediu” nu au găsit o
soluţie până în 1992, când Regulamentul 1973/92/CEE 122 a instituit
instrumentul financiar LIFE, reprezentând un fond de mediu pentru
121
printre care: ACA; ACNAT; MEDSPA; NORSPA
122
Regulamentul. 1973/92/CEE al Consiliului din 22 mai 1992 privind crearea unui
instrument financiar pentru mediu. (LIFE).
130
finanţarea proiectelor privind protecţia habitatelor şi a naturii, ce a
încorporat instrumentele preexistente.
Înfiinţarea instrumentului financiar european LIFE se datorează
necesităţii de a oferi un cadru global finanţării europene a programelor şi
proiectelor ecologice care până la acel moment se aflau într-o formă mai
puţin structurată, în mai multe programe. Odată cu LIFE s-a instituit un
cadru coerent şi stabil ce dispune de serioase resurse financiare pentru
acţiunile de mediu123.
Politica de mediu unională trebuie să se finanţeze în principiu prin
resursele statelor membre potrivit prevederilor articolului 192.4 TFUE ce
statuează că statele membre vor avea în sarcină finanţarea politicii de
mediu: „Fără a aduce atingere anumitor măsuri adoptate de Uniune,
statele membre asigură finanţarea şi aplicarea politicii în domeniul
mediului”.
Există diferite instrumente reglementate la nivelul Uniunii ce au
repercusiuni directe în protecţia mediului.
Între acestea, distingem:
(I) pe cele care, deşi pot influenţa notabil starea mediului European,
au totuşi ca obiectiv principal sau exclusiv nu protecţia mediului, ci alte
scopuri, precum încurajarea dezvoltării socioeconomice, regionale, a
cercetării, etc
(II) şi pe acelea al căror unic obiectiv este încurajarea şi susţinerea
protecţiei mediului.
Între primele capătă o deosebită importanţă sistemul de ajutor
înfiinţat de către Uniune sub marca Fondurilor Structurale şi a Fondului
de Coeziune.
În privinţa celei de-a doua categorii principalul instrument prin
care operează Uniunea este Instrumentul financiar LIFE.
Programul LIFE este instrumentul financiar pentru mediu şi
acţiune climatică al Uniunii Europene, având ca obiectiv general să
123
Blanca Lozano Cutanda, Derecho Ambiental Administrativo, ediţia a 6-a, Ed. Dickinson,
Madrid, 2005, pg.206
131
contribuie la implementarea, actualizarea şi dezvoltarea legislaţiei şi

politicii de mediu prin intermediul co-finanţării proiectelor cu valoare
adăugată europeană.124
Înfiinţarea instrumentului financiar european LIFE se datorează
necesităţii de a oferi un cadru global finanţării europene a programelor şi
proiectelor ecologice care până la acel moment se aflau într-o formă mai
puţin structurată, în mai multe programe. Odată cu LIFE s-a instituit un
cadru coerent şi stabil ce dispune de serioase resurse financiare pentru
acţiunile de mediu.
După 1992 toate aceste programe aferente protecţiei mediului s-au
grupat sub postul bugetar al programului LIFE.
Acest fond furnizează resurse financiare pentru acţiunile de mediu în
Uniune şi unele state terţe (riverane ale Mării Mediteraneene şi Baltice, state
din Europa Centrală sau orientală), fiind divizat în trei segmente tematice,
numite LIFE Natura, LIFE Mediu şi LIFE Terţe State şi care a acordat
până în prezent sume consistente unor proiecte privind mediul, sub
supravegherea Comisiei125.
Instrumentul financiar european LIFE susţine proiecte de conservare
şi protejare a naturii. De la nivelul anului 1992, anul de debut al LIFE, au
fost finalizate patru faze complete ale acestuia, în 2014 debutând cea de a
cincea. Programul s-a desfăşurat sub următoarele denumiri şi respectiv
coordonate temporale: LIFE I- 1992-1995, LIFE II- 1996-1999, LIFE III-
2000-2006 şi LIFE+ între 2007-2013. De-a lungul celor patru faze finalizate
au fost co-finanţate prin intermediul său în Europa 3954 proiecte cu o
contribuţie financiară de aproximativ 3,1 miliarde euro destinată protecţiei
mediului.
124
Comisia Europeană, pagina oficială
http://ec.europa.eu/environment/life/about/index.htm#life2014
125
Roberto Rivello, Economia ed ambiente in Europa: una distonia sinergica, în La tutella
dell’ ambiente, coordonat de Rosario Ferrara, volume tredicesimo, ed. G.Giappichelli
Editore, Torino, 2006, pg.103
132
Prin Regulamentul (UE) Nr. 1293/2013 Al Parlamentului European
Și Al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind instituirea unui program
pentru mediu și politici climatice (LIFE) și de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 614/2007 a fost instituit Programul LIFE 2014-2020.
Acest regulament instituie sub-programele pentru perioada de
implementare 2014-2020 cu o alocare financiară totală de 3,4 miliarde euro
destinaţi a contribui la obiectivul major al dezvoltării durabile şi atingerii
ţintelor propuse prin intermediul Strategiei 2020, al Celui de al Şaptelea
Program de Acţiune al Uniunii Europene în domeniul Mediului şi a altor
planuri şi strategii din domeniu.
Componentele majore sunt reprezentate de segmentele majore
Mediu şi Acţiune Climatică.
În cadrul programului LIFE 2014-2020 s-a lansat Programul
multianual de lucru 2014-2017 ce fixează cadrul de lucru pentru primii
patru ani, stabileşte alocarea financiară estimativă, metodologia de selecţie a
proiectelor ce pot primi finanţarea prin intermediul acestui instrument
precum şi indicatorii ţintă ai celor două sub-programe Mediu şi Acţiune
Climatică.
133
Cursul 14
Justiţiabilitatea dreptului mediului la nivelul Uniunii Europene
Deciziile Curţii au reprezentat o evoluţie jurisprudenţială de mare

importanţă subliniind faptul că răspunderea unională a fost separată de
cea internaţională a statului şi se conturează ca un model distinct ce
recunoaşte şi include cererile de despăgubire a persoanei vătămate, păgubite
prin comportamentul omisiv sau prin neîndeplinirea unei obligaţii a statului.
Curtea, în garantarea observării dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratelor, recunoaşte că dreptul la compensaţie depinde de natura
încălcării legislaţiei europene, încălcare ce se află la originea prejudiciului
provocat.
Instanţa europeană a determinat cu rigoare condiţiile atragerii
răspunderii şi a admis faptul că daunele de mediu pot da naştere atât
unor acţiuni în despăgubire cât şi unor cereri în restabilirea resurselor
naturale degradate.
Lipsa de drepturi individuale în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene lasă cetăţenilor doar opţiunea instanţelor naţionale pentru
acţiuni individuale privind aplicarea dreptului unional european al
mediului. Acest demers se dovedeşte însă extrem de sinuos deoarece aceştia
trebuie în primul rând sa demonstreze capacitatea procesuală activă pentru a
sta în justiţie iar mai apoi găsirea unei baze legale pentru acţiunea lor, adică
un argument juridic subiectiv.
Aici intervine un nou impediment deoarece dreptul unional
european nu creează un drept general de plângere în faţa instanţelor
naţionale pentru neîndeplinirea obligaţiei de implementare sau de încălcare
a dreptului unional european.
În principiu situaţiile ce implică justiţiabilitatea dreptului unional
al mediului sunt următoarele:
134
1) faptul că o reglementare internă a fost în mod greşit
interpretată astfel încât nu conferă efect reglementării europene
corespunzătoare;
2) faptul că dreptul unional european conferă drepturi individuale
ce au fost nesocotite sau
3) faptul că se datorează compensaţie pentru daune cauzate prin
neîndeplinirea obligaţiei de implementare a reglementării europene în
cauză.
2. Interpretarea conformă- efectul indirect
Cu privire la problema interpretării arătăm că instanţele

naţionale sunt ţinute să interpreteze dreptul intern în spiritul
reglementărilor comunitare aşa cum reiese din cauza Marleasing SA versus
La Commercial Internacional de Alimentacion SA.
În această cauză CJCE a dezvoltat doctrina „efectului indirect”
al directivelor- potrivit acesteia, instanţele naţionale trebuie, în măsura în
care este posibil, să interpreteze legislaţia naţională, în funcţie de modul de
redactare şi scopul directivei, pentru a obţine rezultatul urmărit de directivă.
Această obligaţie se aplică indiferent dacă dispoziţiile naţionale în
cauză au fost adoptate înainte sau după directivă; instanţele naţionale au
fost astfel "obligate" să interpreteze dreptul intern în aşa fel încât să se
asigure că obiectivele directivei au fost atinse.
Principiul interpretării conforme este aplicabil în toate situaţiile în
care nu a avut loc o implementare adecvată a directivelor europene.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a abordat problema
interpretării conforme a dispoziţiilor interne adoptate de către Statele
Membre în implementarea directivelor europene.
Curtea a recunoscut obligaţia instanţelor interne de a interpreta
dreptul intern conform cu directiva în cauză, cu referire în special la
dispoziţiile ce trebuiesc a fi transpuse, ale actului european.
135
Odată cu decizia pronunţată în cauza Marleasing, Curtea a decis că

judecătorul naţional învestit să se pronunţe cu privire la o controversă
apărută în câmpul de aplicare a unei directive europene este ţinut să
interpreteze dreptul naţional, chiar şi cel anterior apariţiei sale, în lumina
acelei directive, în lumina textului şi finalităţilor acesteia.
Obligaţia de interpretare conformă a dreptului intern cu prevederile
dreptului european are loc doar în măsura în care dreptul intern lasă
instanţelor o marjă de interpretare, avându-şi limitele în respectarea
principiilor generale drept.
Interpretarea contra legem nu este permisă în nicio situaţie,
aceasta reprezentând o limită a efectului indirect.
Atunci când normele europene atribuie particularilor drepturi ce pot
fi invocate în justiţie, într-o cauză, în aşteptarea interpretării prejuduciale a
Curţii, îi revine judecătorului naţional competent, în scopul asigurării
eficacităţii depline a dreptului unional european, sarcina de a emite măsuri
provizorii, de precauţie, chiar şi în cazul în care un principiu de drept intern
nu permite judecătorului să acorde măsurile de protecţie, tutelare.
3. Efectul direct
În cea de-a doua situaţie, aceea a neacordării unor drepturi, este

permis particularilor să arate faptul că statul membru nu şi-a îndeplinit
obligaţia de implementare a dreptului unional european ce are efect
direct.
Dacă o directivă este considerată a avea efect direct, atunci instanţele
sunt ţinute să îi aplice prevederile ce profită unui privat chiar şi atunci când
aceasta nu a fost transpusă corespunzător în dreptul intern.
Dacă directiva conferă indivizilor o serie de drepturi, destinatarii
trebuie să fie în măsură să cunoască întreaga întindere, întregul conţinut al
acestor drepturi pentru a le putea invoca în faţa instanţelor naţionale.
136
Instanţa europeană, asupra acestui aspect, a reţinut că obligaţiile
impuse statelor membre implică faptul ca subiecţii interesaţi să se poată
prevala de „normele imperative” pentru a-şi proteja drepturile individuale.
Se admite prin urmare că, în anumite condiţii, directiva poate
desfăşura un efect direct în ordinea internă ajungându-se astfel să greveze
poziţiile juridice ale indivizilor. Ca o consecinţă a acestui fapt, în cazurile
prevăzute, poate fi recunoscut dreptul de adresare către instanţele interne
pentru a se solicita respectarea reglementărilor europene conţinute într-o
directivă.
CJUE a stabilit prin decizia Ratti126 că un stat membru nu poate
opune indivizilor neîndeplinirea unor obligaţii derivate dintr-o directivă
dacă nu a transpus-o punctual în interiorul termenului prescris.
Atunci când un stat membru se face responsabil de neîndeplinirea
obligaţiei de transpunere şi implementare a unei directive, omiţând să
adopte măsurile cerute, sau chiar ca urmare a unei transpuneri insuficiente
sau eronate, potrivit jurisprudenţei consolidate a CJUE, indivizii au dreptul
de a valorifica în justiţie dispoziţiile directivei ce sunt clare, neechivoce şi
necondiţinate.
Potrivit Curţii, conceptul larg al noţiunii de stat include acel organ
public ce poate fi definit ca fiind: „acel organism care, indiferent de forma
sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al unei autorităţi publice să
îndeplinească sub controlul acesteia un serviciu de interes public şi care
dispune în acest scop de competenţe speciale care le depăşesc pe cele care
decurg din regulile obişnuite aplicabile raporturilor dintre persoanele
private”.
Totuşi, trebuie să se ţină cont şi de faptul că instanţa europeană a
restrâns doctrina efectului direct la acele directive sau secţiuni din directive
ce îndeplinesc următoarele condiţii:
-Să fie necondiţionate, În optica Curţii o normă este
„necondiţionată” dacă stabileşte o obligaţie ce nu este supusă vreunei
126
Cauza 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] ECR 1629
137
condiţii, nici subordonată în ceea ce priveşte aplicabilitatea sau efectele

sale, emiterii vreunui act de către instituţiile europene sau statele membre.
- Să fie suficient de precise - o normă este „suficient de precisă”
pentru a putea să fie invocată de către un individ şi aplicată direct de către
instanţele interne atunci când impune o obligaţie în termeni neechivoci.
-să fie de natură a crea drepturi individuale. Sintagma „drepturi ale
indivizilor” sau „drepturi individuale” utilizată de către Curtea de Justiţie
– „individual rights” simbolizează în realitate dreptul procedural al
indivizilor de a se prevala de anumite prevederi de drept european al
mediului în faţa instanţelor interne.
Directivele europene privind mediul ce sunt susceptibile a avea
aceste caracteristici le includ pe cele privitoare la calitatea apei potabile –
Directiva 80/778, cea privind dreptul de acces la informaţia de mediu –
Directiva 90/313 şi cea privind consultarea publicului pe parcursul evaluării
impactului asupra mediului a unor proiecte – Directiva 97/11.
Directivele europene de mediu sunt lipsite de efectul direct
orizontal, adică efectul direct al prevederilor unei directive poate fi invocat
numai împotriva statului şi niciodată împotriva unei persoane private.
Directivele europene de mediu sunt lipsite şi de efectul direct invers
vertical ceea ce presupune că o autoritate publică nu poate invoca
prevederile unei directive europene de mediu împotriva unei persoane
private cerându-i acesteia să se conformeze prevederilor directivei atunci
când obligaţiile prevăzute în respectiva directivă nu au fost încă
implementate în dreptul intern.
Practica instanţelor naţionale europene, atunci când este invocat
efectul direct al unei directive este de a se adresa cu o întrebare preliminară
instanţei europene pentru ca aceasta să se pronunţe dacă efectul direct există
ori nu în situaţia supusă judecăţii.
Din nefericire, aceasta s-a demonstrat a fi reticentă în aplicarea
efectului direct în speţele privind mediul. Spre exemplu, în cauza Comitato
di Coordinamento per la Difesa della Cava vs Regione Lombardia Curtea
de Justiţie a statuat că directiva - cadru europeană privind deşeurile nu are
138
efect direct deoarece statele membre au libertatea de a alege mijloacele prin
care să atingă obiectivele precizate în directivă.
4. Răspunderea statului pentru încălcarea dreptului european

al mediului
Separat de doctrina efectului direct, persoanele afectate pot solicita

compensaţii pentru neimplementarea sau incorecta implementare a unei
prevederi de drept unional european al mediului.
Acest drept aste limitat la directive care prin natura lor conferă
drepturi indivizilor, atunci când există o legătură de cauzalitate între
neîndeplinirea obligaţiei de implementare de către statul membru şi
prejudiciul suportat de către persoana afectată, aşa cum s-a arătat în cauza
Francovich vs Italia [1991]. În această cauză au fost puse bazele doctrinei
responsabilităţii statului pentru încălcarea dreptului European ce a cauzat
prejudicii unui particular, respectiv obligaţia de reparaţie din partea
statului.
Curtea a consacrat răspunderea extracontractuală a Statului pentru
omisiunea de a implementa o directivă europeană.
Prin decizia din 19 noiembrie 1991 pronunţată în cauzele reunite
6/90 si 9/90 Francovic vs. Italia confirmată în orientările fundamentale
dintr-o serie de hotărâri precum Brasserie du pecheur; Fractorame III,
Dillenkofer, Curtea a făcut trecerea spre explorarea posibilităţii de acţiune
directă împotriva faptei ilicite a legislatorului.
Curtea consimte aşadar o extindere a protecţiei drepturilor
individuale ale particularilor, afirmând că există o legătură de cauzalitate
139
între încălcarea obligaţiei aflate în sarcina statului şi prejudiciul cauzat

subiecţilor lezaţi.
În acest temei, statul ce se face vinovat de neîndepinirea obligaţiei de
implementare este ţinut responsabil, trebuind să repare prejudiciul, în
conformitate cu normele de drept intern.
Curtea de Justiţie a reţinut că obligaţia de despăgubire în sarcina
statului membru poate fi atrasă ori de cate ori deplina eficacitate a normelor
europene este subordonată condiţiei unei acţiuni din partea statului şi a
particularilor.
În consecinţă, nu este posibil, în lipsa unei astfel de acţiuni, să poată
fi valorificat în faţa judecătorului naţional un drept recunoscut particularilor
de către legislaţia unională europeană.
Principiul răspunderii statului pentru daunele cauzate particularilor
prin violarea dreptului unional european este, conform Curţii, inerent
sistemului Tratatului chiar în temeiul art. 5 TUE ce impune statelor membre
să adopte toate măsurile cu caracter general sau particular menite să asigure
executarea punctuala a obligaţiilor derivate din dreptul unional european.
Violarea de către statele membre a obligaţiilor ce le incumbă în temeiul
articolul 14 alineatele (1) și (2) din Tratatul UE, determină un drept la
despăgubire, la reparaţie cât timp sunt îndeplinite o serie de condiţii.
Condiţiile esenţiale ale antrenării răspunderii materiale a statului

sunt:
- Norma încălcată să implice atribuirea de drepturi particularilor
- Conţinutul drepturilor să fie identificabil prin referire la directivă
- Să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei aflate în
sarcina statului şi dauna suferită de către persoana prejudiciată
- Încălcarea obligaţiei unionale să fie suficient de gravă.
a) Norma încălcată să implice atribuirea de drepturi particularilor
Acesta înseamnă că rezultatul prescris de către directivă implică
atribuirea de drepturi în favoarea particularilor.
140
Curtea de Justiție a subliniat de mai multe ori că în temeiul dreptului
unional european, particularii îşi pot valorifica drepturile subiective în faţa
instanţelor interne.
Chiar dacă prevederile în cauză nu îndeplinesc cerinţele necesare
desfăşurării efectului direct, acele directive ce stabilesc spre exemplu valori-
limită sau standarde de calitate pot fi apreciate ca implicând atribuirea de
drepturi privaţilor deoarece acestea au ca obiectiv central protejarea sănătăţii
umane.
În egală măsură, considerăm că prevederile privind accesul
publicului la informaţia de mediu îndeplinesc această condiţie.
Pe de altă parte, apreciem că există numeroase prevederi de drept al
mediului ce nu pot fi considerate ca răspunzând cerinţei de a conferi drepturi
particularilor. Ne referim aici la acele prevederi ce au ca scop protejarea
speciilor sau habitatelor.
b) Conţinutul drepturilor să fie identificabil prin referire la directivă
presupune ca, conţinutul unor asemenea drepturi poate fi
individualizat în temeiul dispoziţiilor directivei. Nici aceasta condiţie
nu surprinde, dat fiind că în jurisprudenţa instanţei europene se
reclamă frecvent exigenţa valorificării, în mod obiectiv, a scopului şi
conţinutului actului în cauză.
Privitor la satisfacerea acestui criteriu competenţa revine instanţelor
interne ce vor aprecia de la caz la caz dacă prevederea supusă analizei
respectă sau nu acest criteriu. În mod evident, anumite măsuri europene
precum cele privind dreptul cetăţenilor de a fi consultaţi înainte de luarea
deciziilor în diverse probleme ce implică aspecte de potecţie a mediului,
satisfac această cerinţă.
c) există o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei aflate în
sarcina statului şi prejudiciul suferit de către subiecţii lezaţi.
Aceasta este cea mai problematică dintre condiţiile antrenării
răspunderii statului în domeniul mediului.
Existenţa şi dovedirea legăturii de cauzalitate între dauna suferită
şi încălcarea comisă de către stat este deseori extrem de costisitoare şi dificil
141
de demonstrat din punct de vedere ştiinţific sau medical. Şi în această

situaţie, revine instanţelor interne competenţa de a stabili existenţa sau nu a
acestei legături potrivit regulilor interne aplicabile în materie.
d) Un criteriu suplimentar în aprecierea îndeplinirii celor trei condiţii
principale în vederea antrenării răspunderii statului îl reprezintă
necesitatea ca încălcarea comisă să fie suficient de gravă sau
serioasă. Astfel, o încălcare va fi considerată ca fiind suficient de
gravă atunci când un stat membru, în exercitarea puterii sale
legislative a încălcat în mod grav şi manifest limitele puterii sale de
apreciere. De asemenea, o încălcare este suficient de gravă atunci
când un stat membru nu a respectat o hotărâre a Curţii. Amintim că
în ceea ce priveşte termenul de implementare, nu se poate considera
că este lăsată statului vreo marja de apreciere, astfel că simpla
nerespectare a acestuia reprezintă în mod indiscutabil o încălcare
suficient de gravă
Fiecare stat membru are sarcina de a desemna, în baza propriei
legislaţii interne, instanţa națională competentă să decidă modalitatea
procedurală a căilor de atac jurisdicţionale, destinate să garanteze
drepturile individuale.
De asemenea, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor
sunt cele prevăzute de dreptul intern.
142
BIBLIOGRAFIE
Alexandre Kiss, Dinah Shelton, Manual of European Environmental Law,

ed. Grotius Publications Limited, Cambridge, 1993
Alexandre Kiss, Jean-Pierre Beurier, Droit international de l’environnement,

ed.a 3-a, Ed.Les Editions Pedone, Paris, 2004
Blanca Lozano Cutanda, Derecho Ambiental Administrativo, ediţia a 6-a,

Ed. Dickinson, Madrid, 2005
Rosario Ferrara, (coordinator), La tutella dell’ ambiente, volume

tredicesimo, ed. G.Giappichelli Editore, Torino, 2006
Francesco Marchello, Marinella Perrini, Susy Serafini, Diritto

dell’Ambiente, VII Edizione, ed. Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2007
Maria Lee, EU Environmental Law, challanges, change and decision-

making, ed. Hart Publishing, Oxford and Portland Oregon, 2005
Raphaël Romi, Droit international et européen de l'environnement, ed.

Montchrestien, Paris, 2005
Gianluca Bellomo, La gestione dell’ambiente ed I nuovi strumenti, în Principi di

Diritto Ambientale, ed.a 2-a, ed. Giuffre Editore, Milano, 2008
Giovanni Cordini, Diritto Ambientale Comparato, ediţia a 3-a, ed.

CEDAM, Padova, 2002
Jan Jans, Hans Vedder , European Environmental Law, ediţia a 3-a, ed.
Europa Law Publishing, Groningen, 2008
143
Mircea Duţu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2013
Mircea Duţu, Politici publice de mediu, ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2012
Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar al

mediului, ed. Economică, Bucureşti, 2005
Mircea Duţu, Tratat de Dreptul Mediului, ediţia 3, ed. CH Beck, Bucureşti,

2007
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, ed. Economică, Bucureşti,

2004
Mircea Duţu, Dreptul Mediului, Tratat, vol. I, ed. Economică, Bucureşti,

2003
Mircea Duţu, Dreptul Mediului, Tratat, vol. II, ed. Economică, Bucureşti,
2003
Ciprian Raul Romiţan, Dicţionar de dreptul mediului, ed. ALL BECK,

Bucureşti, 2004
Răzvan Călin, Cristian Teodor, Politica de mediu, ed. Tritonic, Bucureşti,

2007
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. ALL BECK, Bucureşti,
2003
Andrada Truşcă Trandafir, Daniela Marinescu, Dreptul mediului Caiet de
seminar, ed.ProUniversitaria, Bucureşti, 2009
144
Elena Alexandra Ilinca, Mijloace şi instrumente juridice unional europene
de protecţie a mediului, ed. Sitech, Craiova, 2014
SITE-URI INTERNET
http://www.mmediu.ro
http://www.anpm.ro/
http://europa.eu/lisbon_treaty/faq/index_ro.htm
http://ec.europa.eu/environment/newprg/intro.htm
http://ec.europa.eu/enterprise/policies
http://www.climnet.org
http://www.endseurope.com
http://ec.europa.eu/environment/gpp/national_gpp_strategies_en.htm
145
CUPRINS
Cursul 1 Noţiunea, definiţia şi trăsăturile definitorii ale dreptului

mediului..........................................................................9
1.Noţiunea:........................................................9
2.Definiţii: ......................................................10
3.Caracterele normelor juridice de drept al mediului 13
4.Protecţia mediului- o problemă de interes general 14
Cursul 2 Izvoarele dreptului mediului şi principalele Conferinţe în

domeniu.........................................................................16
1.Noţiunea de izvor de drept.............................16
2.Izvoarele dreptului mediului în plan intern....17
3.Izvoarele dreptului mediului la nivelul Uniunii Europene 25
4.Conferinţele mondiale în domeniul protecţiei mediului şi
principalele documente adoptate- Izvoare internaţionale de drept al
mediului.............................................................28
Cursul 3 Principiile dreptului mediului.........................32

1.Noţiunea de principiu în dreptul mediului.....32
2.Enunţarea Principiilor...................................34
3.Enunţarea Elementelor strategice potrivit legii-cadru 34
4.Modalităţile de implementare potrivit legii-cadru 34
5.Conţinutul celor mai importante principii.....36
Cursul 4 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat

ecologic..........................................................................42
1.Noţiunea.........................................................42
2.Garantarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
prin CEDO........................................................43
146
3.Recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic la nivelul Uniunii Europene44
4.Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în
România............................................................45
5.Titularii dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
...........................................................................47
6.Garanţiile dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
...........................................................................48
Cursul 5.Cadrul instituţional în domeniul mediului... ...50

1.Noţiunea.........................................................50
2.Ministerul Mediului în România....................56
3.Unităţi şi organisme consultative cu atribuţii în domeniul mediului
în România........................................................62
Cursul 6 Tehnici şi instrumente juridice de protecţie a mediului. Cadrul

general...........................................................................65
1.Noţiunea.........................................................65
2.Normele tehnice.............................................66
3.Interdicţiile şi limitările..................................67
4.Taxele ............................................................70
5.Detaxările şi subvenţiile.................................73
6.Internalizarea costurilor de mediu.................75
7.Bursele de poluare..........................................76
8.Sistemele de consignaţie................................76
9.Angajamentele voluntare................................77
10.Fondul pentru mediu....................................83
Cursul 7 Autorizarea prealabilă a activităţilor cu impact asupra mediului şi

evaluarea impactului asupra mediului.......................................................88
1.Noţiunea...................................................88
2.Avizele de mediu.......................................91
147
3.Acordul de mediu......................................92
4.Autorizaţia de mediu................................92
5.Evaluarea impactului asupra mediului ...94
6.Emiterea, revizuirea şi actualizarea actelor de reglementare
.....................................................................95
7.Proceduri de emitere a actelor de reglementare 96
8.Procedura cadru de evaluare a impactului asupra mediului
pentru anumite proiecte publice sau private98
9.Procedura de realizare a evaluarii de mediu pentru planuri şi
programe...................................................102
10.Termenele de valabilitate ale actelor de reglementare
...................................................................102
11.Revizuirea actelor de reglementare......104
12.Suspendarea, revocarea şi transferul actelor de reglementare
...................................................................104
13.Accesul la justiţie.................................106
Cursul 8 Răspunderea de mediu........ ..........................108

1.Noţiunea.......................................................108
2.Răspunderea pentru vătămările aduse mediului la nivel
internaţional....................................................110
3.Răspunderea pentru vătămările aduse mediului
la nivelul Uniunii Europene........................................115
Cursul 9 Răspunderea civilă pentru prejudiciile

ecologice......................................................................123
1.Noţiuni introductive................................123
2.Prejudiciul ecologic...............................123
3.Repararea prejudiciului.........................124
4.Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului 125
5.Persoana responsabilă ..........................126
6.Elementele răspunderii civile delictuale 127
148
7.Regimul special de răspundere sub imperiul OUG 68/2007
pentru prejudiciul adus mediului..............130
8.Reglementările având caracter special în dreptul mediului
privitoare la răspunderea civilă delictuală133
A.Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare133
B.Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte.........................................................................136
Cursul 10 Răspunderea contravenţională şi răspunderea penală în materie de

mediu...........................................................................138
1.Răspunderea contravenţională în dreptul mediului 138
2.Răspunderea penală în materie de mediu142
Cursul 11 Protecţia sectorială a mediului în România. Cadrul general. Partea

I....................................................................................147
1.Noţiunea.......................................................147
2.Conservarea biodiversităţii şi ariile naturale protejate 148
3.Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase 150
4.Regimul deşeurilor.......................................151
Cursul 12 Protecţia sectorială a mediului în România. Cadrul general. Partea

II...................................................................................155
1.Protecţia atmosferei.....................................155
2.Protecţia apelor............................................157
3.Protecţia solului şi subsolului......................160
Cursul 13 Cadrul general al protecţiei mediului la nivelul Uniunii

Europene......................................................................163
1.Noţiuni introductive......................................163
2.Programele de acţiune în domeniul mediului165
3.Principiile dreptului mediului la nivelul Uniunii Europene
.........................................................................169
149
4. Instrumentele financiare de promovare a politicii europene de

mediu...............................................................171
Cursul 14 Justiţiabilitatea dreptului mediului la nivelul Uniunii

Europene......................................................................176
1.Noţiuni introductive......................................176
2.Interpretarea conformă- efectul indirect......177
3.Efectul direct................................................179
4.Răspunderea statului pentru încălcarea dreptului european al
mediului...........................................................183
BIBLIOGRAFIE..............................................188
150

6 Sinteza Dreptul Mediului - DR An 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6 Sinteza Dreptul Mediului - DR An 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, ECONOMICE SI

Corectura aparţine autorului.

Editura SITECH Craiova, România

Scopul protecţiei mediului este în mod esenţial protecţia fiinţei

Obiectivele cursului- Ca urmare a studierii disciplinei, studenţii

Competentele pe care cursul urmăreşte să le formeze:

academic în domeniul dreptului mediului, prof.univ.dr.av. Mircea Duţu,

Noţiunea, definiţia şi trăsăturile definitorii ale dreptului mediului

Dreptul mediului, ca ramură de drept a apărut ca urmare a necesităţii

Mediul – reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale

Poluant înseamnă orice substanţă sau preparat, în formă solidă,

3. Caracterele normelor juridice de drept al mediului

Norme imperative- onerative sau prohibitive- în marea lor

4. Protecţia mediului- o problemă de interes general

Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanităţii, ce trebuie

Izvoarele dreptului mediului şi principalele Conferinţe în domeniu

1. Noţiunea de izvor de drept

Termenul „izvor de drept” are în vedere sursele, originea, factorii de

2. Izvoarele dreptului mediului în plan intern

Principalul izvor este legea, înţeleasă în sens larg, ca text scris

Constituţia- consacră în art. 35 dreptul oricărei persoane la un mediu

Textul integral al articolului 35 prevede: „Dreptul la mediu

Legea propriu-zisă, legea-cadru pentru protecţia mediului, care

Decretele-lege- reprezintă izvoare de drept al mediului în măsura în

Tratatele internaţionale- fac parte din dreptul intern ca urmare a

Actele guvernamentale - sunt norme juridice ce nu emană de la

Actele autorităţilor publice locale- hotărârile adoptate de către

Cutuma- în prezent foarte rar uzitată, ca uzaj implantat într-o

Cutuma este izvor de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de

Uzurile internaţionale sunt izvor de drept al mediului în măsura în

Mijloacele auxiliare nu reprezintă izvoare propriu-zis, ci au doar un

3. Izvoarele dreptului mediului la nivelul Uniunii Europene

Tratatul Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal conceptul

Izvoarele secundare constau în dreptul derivat, adică regulamentele,

1. Prima conferinţă mondială privind mediul- Conferinţa ONU

măsuri de susţinere cu privire la formarea specialiştilor în domeniu,

2. Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992- Cea de a doua

3. Conferinţa de la Johannesburg dedicată dezvoltării durabile-

Principiile dreptului mediului

1. Noţiunea principiu în dreptul mediului

Preocupările privind protecţia mediului şi expresia lor juridică au

2. Enunţarea Principiilor potrivit legii-cadru18:

3. Enunţarea Elementelor strategice potrivit legii-cadru19:

4. Modalităţile de implementare potrivit legii-cadru20:

5. Conţinutul celor mai importante principii

Principiul ameliorării calităţii mediului

În reglementarea-cadru românească, acest principiu se regăseşte în

Diferenţa specifică dintre principiul prevenirii şi cel al precauţiei

Principiul protecţiei mediului

Principiul „poluatorul plăteşte”

Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat

Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic priveşte în egală

africană a drepturilor omului şi popoarelor (1981), în Protocolul adiţional la

2. Garantarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

La momentul adoptării convenţiei (1950) acest drept nu se regăsea în

Tratatul de la Lisabona prevede că: „Uniunea recunoaşte

4. Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în

În România, la fel ca şi în alte state europene, procesul consacrării şi

5. Titularii dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

Titularul dreptului la mediu este fiinţa umană, indiferent de statutul

6. Garanţiile dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic

Datorită calităţii de drept fundamental recunoscut constituţional,