Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea Drept

Protecția mediului în România

Referat

Coordonator științific: Prof.dr. L. Niculescu

Student: Popa Cătălin Andrei
Disciplina: Dreptul mediului înconjurător
Anul de studiu: II
Grupa:
Forma de învățământ: IFR
 OCROTIREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei legi
aspre trebuiau respectate pentru a supravieţui. În ultimele două secole s-a făcut
însă simţită, prin comportament şi concepţie, încercarea omului de a domina
natura, de a utiliza în folos propriu toate bogăţiile naturale, accentuându-se
progresiv conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei şi cele liniare
ale tehnologiilor create şi susţinute de civilizaţia umană, ajungându-se la „criza
ecologică”1.

Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizaţiei

industriale de la mijlocul secolului al XlX-lea, care a produs modificări profunde
şi accelerate mediului înconjurător.

1. ETAPELE ORGANIZĂRII ŞI LEGIFERĂRII OCROTIRII

MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN ROMÂNIA

a. Reguli în vechiul drept românesc

Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi numeroase.

Unele mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie
Cantemir2.

Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura

datează încă din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de
protejarea vânatului şi a altor resurse naturale a dat „legea braniştei” - loc oprit
unde nimeni nu avea voie să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici
măcar să cosească fânul fără voia stăpânului. Cei ce încălcau legea erau aspru
pedepsiţi, cu pedeapsă corporală şi confiscarea a tot ce aveau asupra lor când
săvârşeau infracţiunea.

1
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 3-6.
2
Daniela Marinescu, op. cit., p. 20-26.
 Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan Tomşa
(1621) reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a naturii”. Astfel,
într-un document emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa se întărea
mănăstirii Bisericani o branişte din Popeşti (judeţul Neamţ) care arăta că
„Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o taie, nici să vâneze, nici să
prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure, să aibă a-l lua carul cu boi şi pe
cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această carte a noastră a
prinde acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui”3.

Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei

Basarab la 30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă din
Bucureşti ocina ei de la Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu.

Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588

principele Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu privire la
interzicerea tăierii pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele sale din Miceşti,
Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ şi Salda de Jos, lângă Alba-lulia.

Documente de acest gen sunt destul de numeroase.

Este demn de remarcat că nu numai lumea vegetală a pădurii, ci şi animalele

de interes cinegetic din cuprinsul braniştelor şi loviştelor beneficiau de un
anumit regim de ocrotire. Totodată, în afară de branişti şi lovişti au existat şi alte
măsuri care au contribuit la ocrotirea unor specii de animale.

Astfel, de exemplu, şoimii erau ocrotiţi în tot timpul anului pentru a putea fi
capturaţi şi folosiţi la vânătorile domneşti şi boiereşti. Cei ce prindeau şoimi ori
le distrugeau cuiburile erau aspru pedepsiţi.

La 29 mai 1706 apare hotărârea conventului de la Focşani - o reglementare

asemănătoare regimului de ocrotire a braniştelor prin care o comisie mixtă,
formată din munteni şi moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar,
3
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în
România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p. 95.
stabilea ca muntenii să nu mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor,
fără învoirea acestora.

Un pas înainte pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul

nostru îl constituie primele încercări de reglementare a folosirii pădurilor.

În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima

reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului losif al ll-lea.

Acestea sunt urmate de „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina,

considerată primul Cod silvic românesc, tipărit în 1786, în limbile română şi
germană. Din cele 12 articole ale Codului se desprind idei moderne de ocrotire
şi amenajament silvic. Sunt prevăzute norme de întreţinere şi tăiere a pădurilor,
în aşa fel încât să permită regenerarea; conform codului, din pădure nu are voie
să se taie decât atâţia arbori cât puteau să se refacă, „iar alminterele făcând, apoi
greşeşte împotriva rânduielii şi aduce pe următorii sau pe moştenitorii săi la
lipsă de lemn”. De asemenea, se prevede şi necesitatea formării pădurarilor, care
să aibă cunoştinţe de specialitate şi se interzic greşelile grave săvârşite faţă de
pădure, cum ar fi: incendierile, doborârea frunzei pentru animale, ruperea coajei
sau greblatul muşchilor de pe copaci, precum şi păşunatul oilor şi caprelor. Sunt
date recomandări asupra tăierii pădurilor, a depozitării şi folosirii fructelor şi
seminţelor, a întrebuinţării diferitelor esenţe de lemn, precum şi pedepse pentru
cei ce încalcă orânduiala.

În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte

„anaforaua” pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de
o altă orânduială, motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri
şi codri, locurile rămânând câmpii goale” şi deci trebuie „să fie oprite de a nu se
strica rău pădurile şi dumbrăvile supt nici un fel de nume”4.

4
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.
 O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara
Românească în anul 1793.

O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau

dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi
totodată dădeau unele recomandări silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru
tăiere, nevoia de a curăţa pădurile, interzicerea păşunatului şi, lucru foarte
interesant, se făceau chiar propuneri pentru împăduriri în zonele lipsite de
păduri.

b. Perioada modernă

În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi,
Condica lui Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara Românească,
aplicate între anii 1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu privire la
ocrotirea naturii şi a vânatului.

Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la

Adrianopol (1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină
creşterea suprafeţelor agricole printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o
accelerată degradare a solurilor. În faţa acestei situaţii precare, generată de
greşita înţelegere a avantajelor comerţului liber, anumiţi oameni preocupaţi de
viitorul bogăţiilor ţării cer introducerea unor reglementări legale, care să
oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara
Românească se introduc unele dispoziţii care să pună ordine în exploatarea
pădurilor ce aparţineau bisericii şi clerului, dispoziţii care, deşi nu au dus la
rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta în cea de a doua jumătate
a secolului al XlX-lea, generate de noile condiţii create prin formarea statului
naţional şi cucerirea independenţei de stat a României.
 În cadrul acestei intense activităţi înnoitoare, începute încă înainte de
obţinerea independenţei ţării şi care a determinat o accentuată dezvoltare a
industriei, a comerţului, a exploatării bogăţiilor solului şi subsolului, sunt
adoptate o serie de legi şi regulamente pentru protecţia pădurilor, a faunei
cinegetice, a solului, a apei şi chiar o lege cu referire la organizarea teritoriului şi
sistematizarea localităţilor.

După abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de

libertate a dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a
vânătorii din 1872. Dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie
1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, cuprindea două articole (art. 309 şi 368
alin. 1 şi 2), care prevedeau unele restricţii privind vânătoarea în parcuri închise
şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleştee ori havuzuri şi două articole (358 şi 360)
care sancţionau incendierea pădurilor şi fâneţelor. Aceste măsuri au fost
completate de unele prevederi ale Legii pentru poliţie rurală din decembrie
1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în România, oprirea
vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor
păsărilor de interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a
dăunătorilor şi bolilor la plante şi animale.

În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul
de vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important,
chiar prohibiţia totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea
menţiona că vânătoarea se face numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni
pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.

Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru

Odobescu, în 1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în
Pseudokinegeticos că „La noi până acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici
în altă oblăduiere nu simte trebuinţa de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai
puţin tulburat al lighioanelor sălbatice”5. În Istoria vânătoarei, Gheorghe Nedici,
de asemenea, nu face nici o menţiune despre legea din 1872, indiferent dacă ea
s-a respectat sau nu.

În acelaşi timp se intensifică preocuparea legiuitorului pentru sănătatea

mediului înconjurător, combaterea poluării produse de către stabilimentele
industriale şi comerciale. Prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) adoptat la
5 iunie 1868, sunt prevăzute măsuri de salubritate publică privind funcţionarea
zahanalelor, astfel ca ele să nu vicieze mediul înconjurător. La 17 iunie 1874
este adoptată Legea asupra serviciului sanitar care cuprinde norme ce trebuiau
respectate de proprietarii stabilimentelor industriale pentru ca acestea să nu
afecteze mediul înconjurător şi să producă zgomot dăunător sănătăţii oamenilor
şi animalelor.

Progresul economic înregistrat după obţinerea independenţei de stat,

implicaţiile acestui proces în echilibrele naturale au determinat elaborarea, în
special în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, a unei adevărate legislaţii
ecologice, la nivelul unui stat dezvoltat din punct de vedere economic şi social.

Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care

încearcă o reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în
scopul asigurării „pe tot locul unde natura terenului şi a esenţelor vor permite,
lemnul pentru lucru şi industrie reclamate de necesităţile generale ale ţării.”
Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea igienizării unor păduri
indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de fixare a solului şi reglare a
regimului apelor.

Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua

Lege sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24 septembrie
1894, Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege modernă şi complexă
pentru protecţia mediului înconjurător.
5
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, op. cit, p. 98, Gh. Nedici, Istoria vânătoarei, 1940, p. 555.
 Măsuri antipoluante au fost stabilite şi prin Regulamentul pentru consiliile de
igienă şi de salubritate publică apărut la 7 octombrie 1893, care cuprindea şi
reglementări referitoare la poziţia construcţiilor şi alinierea străzilor. Ele au fost
completate prin Regulamentul pentru alinierea satelor şi construirea locuinţelor
ţărăneşti apărut la 14 iunie 1894, cu unele dispoziţii privind organizarea
teritoriului şi sistematizarea satelor.

În anul 1899 (21 octombrie) apare şi Regulamentul pentru măsurile de

apărare a sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol.

În vederea ocrotirii vegetaţiei apar Condiţiuni generale pentru exploatarea

pădurilor statului (11 iulie 1896) şi Legea pentru crearea unui fond necesar
pădurilor, menţinerii coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai
1900) care cuprindeau reglementări importante referitoare la tăierea raţională şi
reglementarea unor păduri rezervate.

c. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător după al

doilea război mondial

După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o nouă lege
de ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de
aplicare aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954.
Ocrotirea naturii devine o problemă de stat. S-a reorganizat Comisia pentru
ocrotirea monumentelor naturii în cadrul Academiei6.

Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date

în competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.

Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe

lângă filialele Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de
6
Daniela Marinescu, op. cit., p. 27-30.
cercetări ştiinţifice din Timişoara (1959). Pe lângă aceste subcomisii au fost
create Consiliile regionale de îndrumare pentru ocrotirea naturii şi conservarea
genofondului României, având menirea să ţină legătura permanentă între
Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii şi fostele comitete executive
ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi desfăşoare activitatea.

H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor

populare judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să
adopte măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere,
peşterilor etc. aflate pe teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument
al naturii şi să prevină executarea oricăror lucrări care ar putea prejudicia
integritatea acestor obiective.

Ca urmare a activităţii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii,

numărul rezervaţiilor a crescut de la 36 şi o suprafaţă de 15.000 ha în anul 1944,
la 130 şi o suprafaţă de 75.000 ha în anul 1965.

Apar şi o serie de reglementări speciale cu privire la diferiţi factori de mediu,

ca, de exemplu, protecţia resurselor de apă potabilă (Decretul nr. 1058/1967),
Legea privind gospodărirea apelor nr. 12/1972, Legea privind inspecţia sanitară
de stat (Decretul nr. 974/1965) ş.a.

În perioada ce a urmat, exploatarea nemiloasă a resurselor solului, tăierile

masive de lemn din păduri au dus la scăderea îngrijorătoare a acestora, cu
implicaţii asupra florei şi faunei, poluarea apei şi aerului, introducerea unor
tehnologii în industrie şi agricultură defectuoase ecologic, urbanizarea şi
sistematizarea prost înţelese cu urmări dintre cele mai grave pe plan economico-
social, exodul rural, creşterea forţată a populaţiei şi odată cu aceasta a cerinţelor
de hrană şi energie intrate în conflict cu resursele naturale, preocupările pentru
indicatorii economici imediaţi prin ignorarea situaţiei resurselor de bază ale
mediului pe care trebuie să se sprijine orice economie, deteriorarea accentuată a
condiţiilor de viaţă şi multe altele, au dus la declanşarea şi agravarea crizei
ambientale. Criza de strategie a gândirii economice în special, a agravat
conflictul dintre natură şi om, pe de o parte, dintre prezent şi viitor, pe de altă
parte.

Deşi pe plan legislativ, reglementările juridice, precum şi măsurile

organizatorice adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea
în fapt a măsurilor de protecţie a mediului înconjurător au rămas numai literă
moartă a legii.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la
Stockholm în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia
mediului înconjurător7, situând România printre primele ţări din lume - care
dispunea de o lege-cadru în acest domeniu, lege ce a fost întregită şi completată
cu alte reglementări sectoriale8.

În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din

„totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în
strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de
viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).

Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul,

apa, solul şi subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică,
rezervaţiile şi monumentele naturii. În acelaşi timp, legea prevede că se supun
protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi factori creaţi prin activităţi umane.

Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura

„refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic.” De asemenea, Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.”

La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137,
înlocuită la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr.195 la baza cărora, în scopul
7
Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973.
8
Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.
asigurării unei dezvoltări durabile stau următoarele principii şi elemente
strategice:
a) principiul precauţiunii în luarea deciziei;

b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;

c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural;

d) principiul „poluatorul plăteşte”;

e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav

sănătatea oamenilor;

f) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin

utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce
poluări semnificative;

g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;

h) utilizarea durabilă;

i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor

deteriorate;

j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a

populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;

k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului

(art. 3).

Legea protecţiei mediului consacră şi garantează dreptul fundamental al

omului la un mediu sănătos; introduce sistemul de autorizare pentru activităţile
potenţial periculoase pentru mediu; consacră principiul răspunderii obiective în
materie de daune ecologice; reglementează o serie de mijloace stimulative
pentru ocrotirea naturii; asigură participarea publicului la luarea şi aplicarea
deciziilor de mediu; prevede obligaţiile şi răspunderile ce revin autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului ş.a.
reprezentând un real progres în reglementarea raporturilor sociale de mediu, dar
nu şi suficient având în vedere celeritatea schimbărilor ce se produc în starea şi
calitatea mediului şi soluţiile complexe ce se impun a fi luate pentru
ameliorarea, refacerea şi dezvoltarea durabilă a acestuia.

O.U.G. nr.195/2005 este completată de o serie de reglementări sectoriale,

cum sunt: Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, actualizată, Legea
apelor nr. 107/1996, actualizată, Legea privind desfăşurarea activităţilor
nucleare nr. 111/1996, republicată şi actualizată, Legea fondului cinegetic şi a
protecţiei vânatului nr. 103/1996, republicată şi actualizată, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea nr. 192/2001
privind resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura ş.a.

În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr. 264)
Ministerul Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.

Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în

ansamblul componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia
este condiţia sine qua non pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea
condiţiilor optime de trai pentru generaţiile viitoare.

Principiile strategiei protecției mediului:

- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;

- dezvoltarea durabilă;

- evitarea poluării prin măsuri preventive;

- conservarea biodiversităţii;
 - conservarea moştenirii, a valorilor culturale şi istorice;

- cine „poluează plăteşte”;

- stimularea activităţilor de redresare a mediului.

Criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului

sunt:

- menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii, ceea ce

corespunde primului principiu al strategiei protecţiei mediului;

- menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, acesta

corespunde principiului dezvoltării durabile;

- apărarea împotriva calamităţilor naturale şi a accidentelor;

- raportul maxim beneficiu - cost;

- racordarea la prevederile convenţiilor internaţionale şi la programele

internaţionale privind protecţia mediului;

- pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.

Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul

Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, care constituie concretizarea
Strategiei în România.

ANPM- CARACTERISTICI GENERALE

Agenția Națională pentru Protecția Mediului(ANPM) este instituția de

specialitate a administrației publice centrale cu competențe în implementarea
politicilor și legislației din domeniul protecției mediului. Ea se află în
subordinea Ministerului Mediului (MM).[1]
ANPM a fost înființată în anul 2004 într-o perioadă de reforme instituționale
majore în domeniul protecției mediului[2] și reorganizată în baza Hotărârii de
Guvern nr.459/2005. Cu această ocazie, Agențiile Regionale de Protecția
 Mediului (ARPM) au trecut din subordinea Ministerului Apelor și Protecției
Mediului (actualul MM) în subordinea ANPM.
MisiuneModificare

ANPM este menita sa acționeze pentru a asigura populației un mediu sănătos în

armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social al României. Misiunea
ANPM este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generațiile
prezente și viitoare și realizarea unor îmbunătățiri majore și continue ale calității
aerului, solului și apelor.
Atribuțiile ANPM sunt următoarele:
 planificarea strategică de mediu;

 monitorizarea factorilor de mediu;

 autorizarea activităților cu impact asupra mediului;

 implementarea legislației și politicilor de mediu la nivel național, regional și

local;

 raportările către Agenția Europeană de Mediu, pe următoarele domenii: calitatea

aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.

În acest scop ANPM trebuie:

 să asigure suportul tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a
strategiilor și politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar
și bazate pe conceptul de dezvoltare durabilă;

 să implementeze legislația din domeniul protecției mediului;

 să coordoneze activitățile de implementare a strategiilor și politicilor de mediu

la nivel național, regional și local;

 să asigure reprezentarea în domeniul protecției mediului în relațiile interne și

externe, conform mandatului acordat de către MMDD;
 să asigure autorizarea activitățile cu impact potențial asupra mediului și
asigurarea conformării cu prevederile legale;

 să asigure funcționarea laboratoarelor naționale de referință pentru aer, deșeuri,

zgomot si vibrații, precum și pentru radioactivitate;

 să coordoneze realizarea planurilor de acțiune sectoriale și a planului național de

acțiune pentru protecția mediului.

OrganizareModificare

ANPM are în subordine opt Agenții Regionale de Protecția Mediului (ARPM),

corespunzătoare celor opt regiuni de dezvoltare ale României și 42 de Agenții
Locale de Protecția Mediului, ca agenții județene.
9

9
Note de Curs, Prof. Dr. Răducan Oprea, DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, GALAȚI-2019
Universitatea ,,Dunărea de Jos"- Galați
Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice.
10.Agenția Națională de Protecția Mediului, anpm.ro, accesat 26 august  2012
11.Agenții teritoriale anpm.ro, accesat 26 august 2008.
12.Regulamentul de Organizare și Funcționare, anpm.ro, accesat 26 august 2008