CUPRINS

CAPITOLUL I.....................................................................................................................1
I.1.Definiţia noţiunii de mediu........................................................................................1
I.2. Dreptul omului la un mediu sănătos..........................................................................1
I.3. Evoluţia istorică a dreptului mediului în România....................................................3

CAPITOLUL I

I.1.Definiţia noţiunii de mediu

Termenul de mediu („environment“, „umwelt“, „milieu“) a fost folosit începând
din secolul al XIX-lea în sens biologic, ca ambianţă naturală a vieţuitoarelor; ulterior, în
domeniul geografiei, este definit ca spaţiul locuit şi influenţat de către om. 1
Mediul este ansamblul factorilor fizici şi biologici, naturali şi artificiali, care,
acţionând în diferite moduri, generează o anumită ambianţa ecologică, în general
favorabila miracolulul Terrei – viaţa; Mediul trebuie considerat în totalitatea sa: natural şi
artificial, ecologic, politic, economic, tehnologic, social, legislativ, cultural şi estetic; 2
Pentru Comunităţile Europene, mediul reprezintă „ansamblul elementelor care, în
complexitatea lor relaţionala, constituie cadrul şi condiţiile vieţii omului“. Un document al
Consiliului Europei stabilea ca „mediul înseamnă apa, aer şi sol în interacţiunea lor,
precum şi raportul dintre acestea şi orice alt organism viu“3.

I.2. Dreptul omului la un mediu sănătos

Dreptul omului la un mediu sănătos este un drept fundamental pentru că acestea

constituie temeiul dezvoltării sale armonioase.
Legislaţia nu defineşte în mod expres acest drept, însă în mai multe texte se face
referire la acesta.
În plan internaţional, documentele internaţionale de asemenea fac referiri la dreptul
omului la un mediu sănătos.4

1
Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol.I, Ed. Economică, Bucureşti, 2006, p. 35
2
Ernest Lupan, Dicţionar de protecţia mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 136
3
Art. 2, „Council Directive“ din 27 iunie 1967
4
Vladu, M., Op. Cit., p.87
?
Centrul inf.,O.N.U.,Bucureşti, p.2

1
 Carta O.N.U. (adoptată la 26.iunie 1945 la San Francisco), Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (adoptată la Adunarea Generală a O.N.U. din 10 decembrie 1948),
consfinţesc drepturile fundamentale ale omului, între care se înscrie dreptul la un mediu
sănătos.
Documentele internaţionale nu definesc expressis verbis acest drept,. Din contextul
celorlalte drepturi şi mai ales cu referire la dreptul individului la existenţă, demnă şi
prosperitate, rezultă că acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale.
Dreptul la existenţă are o conotaţie mai amplă, semnifică faptul că înglobează în
conţinutul său şi dreptul omului la un mediu sănătos.
Faptul că omul trebuie să se bucure de un mediu sănătos, nepoluat, echilibrat are
semnificaţii adânci în însuşi dreptul natural5
Dimensiunea specific individuală a dreptului omului la un mediu sănătos implică
obligaţia corelativă a societăţii, a statului ca formă specifică de organizare a comunităţii
umane, cât şi a statelor membre ale comunităţii internaţionale de a coopera pentru
protejarea mediului natural6.
Dreptul la un mediu sănătos constituie un drept fundamental şi în consecinţă
Constituţia României îl consfinţeşte proin reglementare dreptului la viaţă sănătate şi
integritate şi la un mod de viaţă demn.şi în prosperitate. În concluzie dreptul omului la un
mediu sănătos ca natură juridică este un drept fundamental al oricărui cetăţean. 7
De asemenea, unii autori susţin ideea ca şi documentele internaţionale să conţină
expresis verbis acest drept, să-l concretizeze subliniind obligaţiile corelative care le
impune.
Fiind un drept fundamental are caracter absolut. În unele legislaţii se face referire
expresă la acest drept:
Constituţia Regatului Spaniei (27 decembrie 1978) consacră acest drept : „toţi au dreptul să
beneficieze de un mediu adecvat pentru dezvoltarea personalităţii,,.” ;
Constituţia Statului Peru (1979) – „dreptul de a trăi într-un mediu sănătos...” ;
Constituţia Federaţiei Ruse (1993) – „fiecare are dreptul la un mediu favorabil şi la
repararea prejudiciului cauzat sănătăţii sau bunurilor printr-o infracţiune ecologică....” ;
Constituţia Republicii Moldova (1974) – „fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător
neprimejdios din punct de vedere ecologic...” ;
5
Lupan, E., „Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţia dreptului fundamental al omului la un mediu
sănătos”, Dreptul nr. 9-12/1990, p.41
6
D.Marinescu, op.cit., p.124
7
E. Lupan, op. cit., p.48

2
Constituţia Republicii Ungare (1990) – „dreptul tuturor la un mediu sănătos...”.

I.3. Evoluţia istorică a dreptului mediului în România

A. Reguli în vechiul drept românesc 8

Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi numeroase. Unele
mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir 9. Una din
primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă din vremea
lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea vânatului şi a altor resurse
naturale a dat „legea braniştei” - loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să
pescuiască, să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul fără voia stăpânului. Cei ce
încălcau legea erau aspru pedepsiţi, cu pedeapsă corporală şi confiscarea a tot ce aveau
asupra lor când săvârşeau infracţiunea.
Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan Tomşa (1621)
reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a naturii”. Astfel, într-un document
emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa se întărea mănăstirii Bisericani o branişte din
Popeşti (judeţul Neamţ) care arăta că „Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o
taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure, să aibă a-l lua
carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această carte a
noastră a prinde acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui”10
Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei Basarab
la 30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti ocina ei de la
Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu. Instituţia braniştei a funcţionat şi
în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588 principele Sigismund Bathory dă instrucţiuni
nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea tăierii pădurilor şi a prinderii vânatului în
hotarele sale din Miceşti, Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ şi Salda de Jos, lângă Alba-lulia.
Documente de acest gen sunt destul de numeroase. Este demn de remarcat că nu numai
lumea vegetală a pădurii, ci şi animalele de interes cinegetic din cuprinsul braniştelor şi
loviştelor beneficiau de un anumit regim de ocrotire. Totodată, în afară de branişti şi lovişti
au existat şi alte măsuri care au contribuit la ocrotirea unor specii de animale. Astfel, de
8
Oprea R., Oprea R. M., op. cit. p.45
9
Daniela Marinescu, op. cit., p. 20-26.
10
Stancu,R., Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a
naturii în România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p. 95.

3
exemplu, şoimii erau ocrotiţi în tot timpul anului pentru a putea fi capturaţi şi folosiţi la
vânătorile domneşti şi boiereşti. Cei ce prindeau şoimi ori le distrugeau cuiburile erau
aspru pedepsiţi.
La 29 mai 1706 apare hotărârea conventului de la Focşani - o reglementare
asemănătoare regimului de ocrotire a braniştelor prin care o comisie mixtă, formată din
munteni şi moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea ca muntenii să nu
mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor, fără învoirea acestora. Un pas înainte
pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru îl constituie primele
încercări de reglementare a folosirii pădurilor.
În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima
reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului losif al ll-lea. Acestea
sunt urmate de „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina, considerată primul Cod silvic
românesc, tipărit în 1786, în limbile română şi germană. Din cele 12 articole ale Codului se
desprind idei moderne de ocrotire şi amenajament silvic.
Sunt prevăzute norme de întreţinere şi tăiere a pădurilor, în aşa fel încât să permită
regenerarea; conform codului, din pădure nu are voie să se taie decât atâţia arbori cât
puteau să se refacă, „iar alminterele făcând, apoi greşeşte împotriva rânduielii şi aduce pe
următorii sau pe moştenitorii săi la lipsă de lemn”. De asemenea, se prevede şi necesitatea
formării pădurarilor, care să aibă cunoştinţe de specialitate şi se interzic greşelile grave
săvârşite faţă de pădure, cum ar fi: incendierile, doborârea frunzei pentru animale, ruperea
coajei sau greblatul muşchilor de pe copaci, precum şi păşunatul oilor şi caprelor. Sunt date
recomandări asupra tăierii pădurilor, a depozitării şi folosirii fructelor şi seminţelor, a
întrebuinţării diferitelor esenţe de lemn, precum şi pedepse pentru cei ce încalcă
orânduiala.
În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte
„anaforaua” pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă
orânduială, motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri şi codri, locurile
rămânând câmpii goale” şi deci trebuie „să fie oprite de a nu se strica rău pădurile şi
dumbrăvile supt nici un fel de nume”11
. O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara Românească în
anul 1793. O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau
dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi totodată dădeau
unele recomandări silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţa
11
Stancu, R. ,Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.

4
pădurile, interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri
pentru împăduriri în zonele lipsite de păduri.
B. Perioada modernă
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi, Condica lui
Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara Românească, aplicate între anii 1817
şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu privire la ocrotirea naturii şi a vânatului. Ca
urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol (1829),
cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creşterea suprafeţelor agricole
printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. În faţa
acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a avantajelor comerţului liber,
anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării cer introducerea unor reglementări
legale, care să oprească distrugerea pădurilor.
Astfel, în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara Românească se introduc unele dispoziţii
care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi clerului, dispoziţii
care, deşi nu au dus la rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta în cea de a
doua jumătate a secolului al XlX-lea, generate de noile condiţii create prin formarea
statului naţional şi cucerirea independenţei de stat a României.
În cadrul acestei intense activităţi înnoitoare, începute încă înainte de obţinerea
independenţei ţării şi care a determinat o accentuată dezvoltare a industriei, a comerţului, a
exploatării bogăţiilor solului şi subsolului, sunt adoptate o serie de legi şi regulamente
pentru protecţia pădurilor, a faunei cinegetice, a solului, a apei şi chiar o lege cu referire la
organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor.
După abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a
dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a vânătorii din 1872.
Dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare la 1 mai
1865, cuprindea două articole (art. 309 şi 368 alin. 1 şi 2), care prevedeau unele restricţii
privind vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleştee ori havuzuri şi
două articole (358 şi 360) care sancţionau incendierea pădurilor şi fâneţelor.
Aceste măsuri au fost completate de unele prevederi ale Legii pentru poliţie rurală
din decembrie 1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în România, oprirea
vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de
interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi
animale. În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de
vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia

5
totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se face
numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.
Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, în
1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în Pseudokinegeticos că „La noi până
acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici în altă oblăduiere nu simte trebuinţa de a se
amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice” 12
. În Istoria vânătoarei, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o menţiune despre legea
din 1872, indiferent dacă ea s-a respectat sau nu.
În acelaşi timp se intensifică preocuparea legiuitorului pentru sănătatea mediului
înconjurător, combaterea poluării produse de către stabilimentele industriale şi comerciale.
Prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) adoptat la 5 iunie 1868, sunt prevăzute măsuri
de salubritate publică privind funcţionarea zahanalelor, astfel ca ele să nu vicieze mediul
înconjurător. La 17 iunie 1874 este adoptată Legea asupra serviciului sanitar care cuprinde
norme ce trebuiau respectate de proprietarii stabilimentelor industriale pentru ca acestea să
nu afecteze mediul înconjurător şi să producă zgomot dăunător sănătăţii oamenilor şi
animalelor. Progresul economic înregistrat după obţinerea independenţei de stat,
implicaţiile acestui proces în echilibrele naturale au determinat elaborarea, în special în
ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, a unei adevărate legislaţii ecologice, la nivelul unui
stat dezvoltat din punct de vedere economic şi social.
Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care încearcă o
reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe tot
locul unde natura terenului şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie
reclamate de necesităţile generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege
necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de
fixare a solului şi reglare a regimului apelor. Măsurile cu caracter antipoluant sunt
completate cu prevederile din noua Lege sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se
adoptă la 24 septembrie 1894, Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege
modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător. Măsuri antipoluante au fost
stabilite şi prin Regulamentul pentru consiliile de igienă şi de salubritate publică apărut la 7
octombrie 1893, care cuprindea şi reglementări referitoare la poziţia construcţiilor şi
alinierea străzilor. Ele au fost completate prin Regulamentul pentru alinierea satelor şi
construirea locuinţelor ţărăneşti apărut la 14 iunie 1894, cu unele dispoziţii privind
organizarea teritoriului şi sistematizarea satelor.
12
Stancu, R. ,Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, op. cit, p. 98, Gh. Nedici, Istoria vânătoarei, 1940, p. 555.

6
 În anul 1899 (21 octombrie) apare şi Regulamentul pentru măsurile de apărare a
sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol. În vederea ocrotirii vegetaţiei apar
Condiţiuni generale pentru exploatarea pădurilor statului (11 iulie 1896) şi Legea pentru
crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerii coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile
statului (16 mai 1900) care cuprindeau reglementări importante referitoare la tăierea
raţională şi reglementarea unor păduri rezervate.
În vederea ocrotirii vegetaţiei apar „Condiţiuni generale pentru exploatarea pădurilor
statului“ (11 iunie 1896) şi legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerii
coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai 1900), care cuprindeau
reglementări importante referitoare la tăierea raţională şi regenerarea unor păduri rezervate
în scopul apărării solului de eroziune.
Tot în această perioadă se reglementează şi pescuitul în apele ţării, în urma
demersurilor unor oameni de ştiinţă, ca Ion Ionescu de la Brad şi Grigore Antipa.
La 7 iulie 1930 se dă prima lege pentru protecţia monumentelor naturii. 12 Legea a
fost completată, în anul 1932, prin noi articole şi era prevăzută cu două regulamente.
Se instituie Comisia monumentelor naturii, afiliată pe lângă Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor. Comisia trebuia să inventarieze monumentele naturii, să ia măsuri pentru
conservarea lor şi să se îngrijească de publicaţiile referitoare la aceste monumente.
Din anul 1933 încep să funcţioneze pe cuprinsul ţării comisii regionale.
În etapa în care impactul uman asupra naturii 13 nu luase încă amploarea celui
contemporan, ocrotirea naturii se limita la acţiuni ştiinţifice şi culturale, bazate pe punerea
sub regim de protecţie a unor obiective naturale periclitate.

C. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător după al

doilea război mondial
După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o nouă lege de
ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat
prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o
problemă de stat. S-a reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul
Academiei14
. Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în competenţa
primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.

13
Ernest Lupan, op. cit. pag. 121.
14
Daniela Marinescu, op. cit., p. 27-30

7
 Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă
filialele Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din
Timişoara (1959). Pe lângă aceste subcomisii au fost create Consiliile regionale de
îndrumare pentru ocrotirea naturii şi conservarea genofondului României, având menirea
să ţină legătura permanentă între Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii şi
fostele comitete executive ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi desfăşoare
activitatea. H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor
populare judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte
măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate
pe teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină
executarea oricăror lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.
Ca urmare a activităţii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numărul
rezervaţiilor a crescut de la 36 şi o suprafaţă de 15.000 ha în anul 1944, la 130 şi o
suprafaţă de 75.000 ha în anul 1965.
Este însă demnă de menţionat apariţia primei legi privind protecţia mediului în
România, la 20.06.1973 (Legea 9 abrogată), lege care a situat ţara noastră, la acea dată,
printre primele ţări din lume care dispuneau de o lege-cadru în acest domeniu.
Ea a fost ulterior completată de alte acte normative, dintre care amintim:
– Legea 8/1974, privind apele (abrogată L. 107/1996);
– Legea 12/1974, privind pescuitul şi piscicultura ( abrogată prin Legea nr.
192/2001);
– Legea 61/1974, cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear( abrogată prin Legea nr. 111/1996);
– Legea 26/1976, privind economia vânatului şi vânătoarea (abrogată prin L.
103/1996);
– Legea 5/1982, privind protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor şi regimul
pesticidelor (abrogat L. 5/1991);
– Legea 2/1987, privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea
lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic (abrogată prin L. 26/1996).
În perioadă ce a urmat, exploatarea nemiloasă a resurselor solului, tăierile masive
de lemn din păduri au dus la scăderea îngrijorătoare a acestora, cu implicaţii asupra florei
şi faunei, poluarea apei şi aerului, introducerea unor tehnologii în industrie şi agricultură
defectuoase ecologic, urbanizarea şi sistematizarea prost înţelese cu urmări dintre cele mai
grave pe plan economico-social, exodul rural, creşterea forţată a populaţiei şi odată cu

8
aceasta a cerinţelor de hrană şi energie intrate în conflict cu resursele naturale, preocupările
pentru indicatorii economici imediaţi prin ignorarea situaţiei resurselor de bază ale
mediului pe care trebuie să se sprijine orice economie, deteriorarea accentuată a condiţiilor
de viaţă şi multe altele, au dus la declanşarea şi agravarea crizei ambientale.
Criză de strategie a gândirii economice în special, a agravat conflictul dintre natură
şi om, pe de o parte, dintre prezent şi viitor, pe de altă parte. Deşi pe plan legislativ,
reglementările juridice, precum şi măsurile organizatorice adoptate au creat cadrul juridic
şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a măsurilor de protecţie a mediului înconjurător au
rămas numai literă moartă a legii.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la
Stockholm în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia mediului
înconjurător15, situând România printre primele ţări din lume - care dispunea de o lege-
cadru în acest domeniu, lege ce a fost întregită şi completată cu alte reglementări
sectoriale16
În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea
factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune,
influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea
societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).
Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa,
solul şi subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi
monumentele naturii. În acelaşi timp, legea prevede că se supun protecţiei aşezările
omeneşti şi ceilalţi factori creaţi prin activităţi umane.
Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura „refacerea
şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.”
De asemenea, Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului.”
În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr. 264)
Ministerul Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr.
137, înlocuită la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr.195.
Legea protecţiei mediului consacră şi garantează dreptul fundamental al omului la
un mediu sănătos; introduce sistemul de autorizare pentru activităţile potenţial periculoase

15
Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973
16
Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.

9
pentru mediu; consacră principiul răspunderii obiective în materie de daune ecologice;
reglementează o serie de mijloace stimulative pentru ocrotirea naturii; asigură participarea
publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu; prevede obligaţiile şi răspunderile ce
revin autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului
ş.a. reprezentând un real progres în reglementarea raporturilor sociale de mediu, dar nu şi
suficient având în vedere celeritatea schimbărilor ce se produc în starea şi calitatea
mediului şi soluţiile complexe ce se impun a fi luate pentru ameliorarea, refacerea şi
dezvoltarea durabilă a acestuia.
O.U.G. nr.195/2005 este completată de o serie de reglementări sectoriale, cum sunt:
Ø Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, actualizată,
Ø Legea apelor nr. 107/1996, actualizată,
Ø Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996, republicată şi
actualizată,
Ø Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, republicată şi
actualizată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia
atmosferei,
Ø Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
Ø Legea nr. 192/2001 privind resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura ş.a.
Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în ansamblul
componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia este condiţia sine qua
non pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trăi pentru
generaţiile viitoare.
Regimul juridic stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005
privind protecţia mediului.
Completând lacunele Constituţiei din 8 decembrie 1991, care se mărginise în a
stabili obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului, Legea-cadru nr. 137,
adoptată la 29 decembrie 1995 a recunoscut expres “dreptul tuturor persoanelor la un
mediu sănătos” (art.5).
Legea cadru în domeniul protejării mediului enunţa regulile generale ale regimului
conservării biodiversităţii şi protecţiei resurselor naturale. Astfel, autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice de specialitate care
gestionează resursele naturale, este împuternicită să elaboreze reglementări tehnice, după

10
caz, privind măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare şi utilizare durabilă a
componentelor diversităţii biologice şi de asigurare a sănătăţii umane. 17
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea
nr.265/2006) a reformulat sistemul principiilor dreptului românesc al mediului prin
preluarea, aproape tale quale, a formulărilor existente în reglementările juridice
comunitare. Având în vedere locul şi rolul prevăzute în dreptul comunitar acestei
problematici se poate aprecia că noul act normativ înregistrează unele regrese în raport cu
Legea nr.137/1995, chiar dacă păstrează aceiaşi concepţie generală asupra acestei instituţii
juridice fundamentale.
Astfel, O.U.G. nr.195/2005 distinge între, pe de o parte, principii şi elemente
strategice (înţelese că având aceleaşi funcţii şi semnificaţii generale), iar pe de alta
modalităţile de implementare a lor.

17
Fainsi F., Op. Cit., p.15

11